Cap.8.

FUNCŢIUNEA FINANCIAR – CONTABILĂ

Funcţiunea financiar-contabilă, prin natura activităţilor, este în strânsă interdependenţă cu toate celelalte funcţiuni
întrucât le reflectă şi evaluează activităţile sub aspect valoric.
Funcţiunea financiar-contabilă integrează activităţile prin care se asigură obţinerea şi folosirea raţională a resurselor
financiare necesare desfăşurării activităţii de ansamblu a întreprinderii, precum şi înregistrarea şi evidenţa în expresie
valorică a fenomenelor economice, analiza şi urmărirea modului de realizare a obiectivelor.
Rolul funcţiunii financiare este să pună la dispoziţia întreprinderii resursele financiare necesare funcţionării şi dezvoltării
sale. Prin urmare acoperă o triplă dimensiune: de solvabilitate (disponibilitatea capitalurilor în momentul necesar), de
rentabilitate (utilizarea capitalurilor în modul cel mai economic) şi de control.
Importanţa funcţiunii financiare decurge din rolul său strategic, ce constă în participarea la deciziile de politică generală
(achiziţii, concesiuni, utilizarea resurselor financiare, definirea politicilor financiare), rol asigurat de conducerea financiară
a întreprinderii.
Din perspectiva teoriei economice clasice, obiectul unic al funcţiunii financiare al oricărei întreprinderi trebuie să fie
maximizarea profitului, însă acesta nu mai poate fi operaţional în condiţiile riscurilor şi incertitudinilor la care se expune
întreprinderea. Este motivul pentru care, în teoria financiară actuală se propune ca obiectiv atotcuprinzător maximizarea
valorii întreprinderii1.
Raţiunile susţinerii acestui obiectiv primordial al funcţiunii financiar-contabile sunt:
- întreprinderea este creată prin aportul proprietarilor iar aceştia sunt interesaţi în maximizarea valorii
investiţiei lor;
- maximizarea valorii întreprinderii este un obiectiv ce se racordează la timp şi ţine seama de risc şi
incertitudine;
- obiectivul este operaţional în sensul direcţionării deciziilor financiare înspre maximizarea valorii
gestionate.
Sfera de acţiune a gestiunii financiare a întreprinderii se circumscrie întregii activităţi, aşa cum rezultă din figura 20.
Aproape toate operaţiunile unei întreprinderi au o traducere în termeni financiari. Operaţiunile constituie fazele
succesive a trei categorii de cicluri:
- ciclul de exploatare: cumpărare – producţie – vânzare;
- ciclul de investiţii;
- ciclul de finanţare.
Activităţile financiare asociate diferitelor faze ale acestor cicluri corespund unei multitudini de sarcini şi folosesc
instrumente şi tehnici diverse de gestiune financiară.

Maximizarea valorii întreprinderii

GESTIUNEA FINANCIARĂ

Cercetare - Producţie Dezvoltarea

Marketing
Dezvoltare resurselor umane

Rezultate financiare
1
Giurgiu A.I., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p.15;
 Figura 20. Conexiunile managementului financiar cu funcţiunile întreprinderii
Sursa: Petelean A., Management financiar, Editura Appendix, Târgu-Mureş, 2001, p.8.

Ciclul de exploatare (de producţie) reprezintă succesiunea de activităţi specifice realizării fluxurilor reale, începând
cu aprovizionarea – procesul de fabricaţie – încasarea facturilor de la clienţi. Acest ciclu generează, în fiecare dintre
etapele sale, fluxuri financiare de tipul datoriilor şi creanţelor. Deşi primesc credite din partea furnizorilor lor,
întreprinderile trebuie să-şi finanţeze stocurile şi creditele pe care le acordă la rândul lor clienţilor. Nevoia de fonduri
de rulare pentru exploatare este dată de acea parte neacoperită de resursele generate de un ciclu de exploatare.
Ciclul de investiţii corespunde achiziţionării bunurilor imobile necesare menţinerii sau măririi capacităţilor
productive. Acest ciclu se împarte în două faze: cumpărarea (cheltuiala iniţială) şi recuperarea, materializată prin
procedura de investiţie. Aceste faze scot în evidenţă o triplă determinare: (a) constatarea deprecierii prin uzură fizică
şi obsolenţă (demodare); (b) consumul capitalului economic şi (c) constituirea unui fond de reînnoire.
Investiţiile rezultă din opţiuni strategice alese de firmă, care îi condiţionează dezvoltarea. Finanţarea lor trebuie
asigurată din capitaluri care să poată face faţă cheltuielilor pe toată perioada de imobilizare astfel creată. Deci
întreprinderea trebuie să-şi procure resurse stabile în cadrul unui plan de finanţare (împrumut, rambursare) asociat
alegerii de investiţii
Ciclul financiar este definit de totalitatea operaţiunilor între momentul transformării monedei (a lichidităţilor proprii
sau împrumutate) în bunuri şi servicii şi momentul în care se recuperează sumele în monedă alocate iniţial. Ciclul
financiar de regulă se exprimă în necesarul de finanţare al ciclului de exploatare. Acesta conţine o succesiune de
modificări de stocuri concordante cu procesele de producţie, reflectate în plan financiar.
8.1.Gestiunea financiară
Gestiunea financiară, ca parte esenţială a funcţiunii financiar – contabile, include planificarea, organizarea,
conducerea şi controlul activităţii financiare a unei întreprinderi. Planificarea financiară se referă la fixarea
obiectivelor de natură financiară care vor fi urmărite în viitor şi găsirea mijloacelor necesare atingerii acestora.
Organizarea presupune gruparea activităţilor, identificarea legăturilor dintre acestea şi coordonarea membrilor din
departamentul sau compartimentul format, astfel încât obiectivele fixate să fie realizate în condiţiile cele mai
avantajoase.
Conducerea activităţilor financiare are ca principal obiectiv orientarea şi antrenarea personalului specializat în scopul
realizării obiectivelor prevăzute, luând în considerare mecanismele motivaţionale. Ca şi în celelalte departamente ale
întreprinderii, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru realizarea eficientă a acestei funcţiuni sunt legate de existenţa
unui sistem informaţional (de comunicaţii) bine proiectat, un stil de lucru flexibil, participarea angajaţilor la luarea
deciziilor şi cooperarea permanentă în loc de autoritate excesivă.
Controlul financiar se realizează pentru a verifica dacă operaţiunile financiare au loc în concordanţă cu normele,
principiile şi regulile stabilite de conducerea întreprinderii şi/sau de prevederile actelor normative în vigoare. Practic,
activitatea de control financiar cuprinde: elaborarea obiectivelor controlului, numirea persoanelor care vor realiza
controlul, realizarea efectivă a controlului şi urmărirea modului de aplicare a măsurilor dispuse în urma constatărilor.
Introducerea acţiunilor corective în urma controlului, încheie un ciclu al gestiunii financiare premergător stabilirii de
noi obiective specifice.
Gestiunea financiară include, ca preocupare fundamentală, dimensionarea optimă a resurselor utilizate de către
întregul sistem-întreprindere; supradimensionarea acestora are ca efect o risipă de resurse sau o scădere a eficacităţii,
în timp ce subdimensionarea generează scăderea lichidităţilor şi un grad ridicat de îndatorare faţă de furnizorii de
resurse.
Optimalitatea alocării resurselor financiare presupune un sistem de politici specifice format din: politica de finanţare,
politica de investiţii şi politica de distribuire a dividendelor, ca alternative de politică financiară a întreprinderii.
Ca modalităţi de finanţare a activităţii întreprinderii sunt consemnate: finanţarea internă (autofinanţarea) şi finanţarea
externă (prin angajamente la termen sau prin majorări de capital). Deşi este recomandată autofinanţarea, adică
reinvestirea profitului obţinut, întreprinderile recurg adesea la surse de finanţare externă, prin credite bancare în
principal.
8.2. Gestiunea contabilă
În ce priveşte contabilitatea, obiectivul fundamental al acesteia îl reprezintă furnizarea de informaţii care să ofere o
imagine fidelă a situaţiei patrimoniului şi rezultatelor obţinute de întreprindere.
Valorificarea informaţiilor economice se poate realiza doar în cadrul unui sistem informaţional economic, conceput
ca un ansamblu al mijloacelor şi metodelor de obţinere, stocare şi utilizare a informaţiilor într-un domeniu al
activităţilor social-economice.
Funcţia de bază a oricărui sistem informaţional economic - indiferent de gradul de complexitate şi de automatizare –
este de a vehicula o cantitate raţională de informaţii, pe baza cărora să se ia decizii economice bine argumentate pe
toate treptele organizatorice.2
Principala sursă de date a sistemului informaţional economic şi, totodată, una din componentele de bază ale acestuia
este contabilitatea.
Contabilitatea este instrumentul principal de cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute
de către agenţii economici.
Obiectivele contabilităţii pot fi formulate astfel:
 înregistrarea cronologică şi sistematică a mişcărilor patrimoniale;
 asigurarea integrităţii patrimoniului şi controlul operaţiunilor patrimoniale înregistrate;
 urmărirea şi furnizarea rezultatelor obţinute atât pentru necesităţile proprii cât şi pentru informarea
asociaţilor sau acţionarilor, clienţilor şi furnizorilor, băncilor, organismelor fiscale şi a altor persoane
juridice şi fizice;
 furnizarea informaţiilor necesare întocmirii documentelor de sinteză contabile.
Contabilitatea modernă a evoluat din funcţia de administrare a conducerii care însemna contabilitatea şi întreţinerea
resurselor financiare încredinţate conducerii întreprinderii de către proprietari (de pildă acţionari).
Contabilitatea agenţilor economici din ţara noastră este organizată în dublu circuit. Informaţiile publicabile terţilor,
utilizate şi de agentul economic sunt furnizate de contabilitatea financiară, iar informaţiile confidenţiale, utilizate
numai de agentul economic, sunt furnizate de contabilitatea de gestiune3.
Contabilitatea financiară, numită şi generală, reprezintă clasificarea şi înregistrarea tranzacţiilor monetare ale unei
entităţi, în concordanţă cu conceptele, principiile, standardele de contabilitate şi cerinţele legale stabilite, şi
prezentarea unei opinii asupra efectului acelor tranzacţii în timpul unui exerciţiu financiar şi la sfârşitul acestuia.
Potrivit acestei definiţii:
 toate tranzacţiile financiare sunt înregistrate folosind contabilitatea cu dublă înregistrare şi registre
contabile (termenii şi principiile utilizate se păstrează atât în sistemele manuale cât şi în cele informatizate).
 Înregistrările sunt prezentate în aşa fel încât proprietarii (sau alte persoane) să poată observa
efectul general al tuturor tranzacţiilor. Cele două rapoarte principale sunt Contul de profit şi pierderi (care
arată profitul sau pierderile pe o anumită perioadă) şi bilanţul (care arată activul şi pasivul şi capitalul
utilizat de firmă la sfârşitul perioadei).
Contabilitatea financiară prezintă un interes major pentru stat, care doreşte să controleze aplicarea metodelor de
evaluare a diferitelor elemente ale patrimoniului şi stabilirea rezultatelor ce formează baza de determinare a
impozitelor.
Contabilitatea financiară are următoarele caracteristici:
 Se realizează după o schemă unitară, impusă de autorităţile fiscale şi de cerinţele de control ale
statului;
 Este organizată în vederea prezentării patrimoniului organismelor şi persoanelor externe;
 Prezintă patrimoniul unităţilor într-o viziune globală, fără a furniza informaţii de detaliu;
 Din raţiuni juridice şi fiscale, rezultatele financiare au în vedere, de regulă, un ciclu de un an, numit
exerciţiu financiar.
Contabilitatea financiară nu este doar un sistem de colectare a informaţiilor exprimate în cifre, ci şi un instrument de
analiză şi sinteză, de control al eficienţei gestiunii economice.

2
Pântea I. Petru, Managementul contabilităţii româneşti, Editura Intelcredo, Deva 1999, p.8;
3
Pântea I. Petru, op.cit., p.11;
Contabilitatea financiară facilitează alegerea variantelor posibile de dezvoltare a unităţilor şi de creştere a profitului.
Nu va oferi niciodată o decizie gata realizată; informaţiile pe care le furnizează sunt supuse analizei economice în
urma căreia conducătorul unităţii adoptă decizii pertinente.
Contabilitatea de gestiune (numită şi contabilitatea managerială sau contabilitatea internă), nu are caracter
obligatoriu pentru agenţii economici, însă este utilă, fiind considerată în fapt contabilitatea activităţii de producţie.
Caracteristicile contabilităţii de gestiune pot fi formulate astfel:
 are ca obiect gestiunea internă a patrimoniului şi oferă un evantai de soluţii pentru gestionarea
concretă a unităţii;
 este o contabilitate adaptabilă la toţi agenţii economici, oricare ar fi mărimea, activitatea şi
structura lor;
 este condusă cu o periodicitate variabilă, adesea legată de ciclul de exploatare;
 acoperă insuficienţele contabilităţii financiare în materie de gestiune internă a unităţii.
Bilanţul arată sintetic situaţia unei întreprinderi la o anumită dată, de obicei la sfârşitul anului fiscal. Bilanţul este
declararea însumată a activelor întreprinderii (a ceea ce deţine), a pasivului (ceea ce datorează creditorilor) şi a
capitalului utilizat (capitalul acţionarilor şi rezervele).
Contul de profit şi pierderi este un raport rezumat al veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii şi a profitului sau
pierderilor pe o perioadă trecută.
Organizarea funcţiunii financiar-contabile
Indiferente de mărimea întreprinderii, este esenţial să fie asigurată complementaritatea necesară între sarcini, pe de o
parte, şi serviciile sau structurile cu atribuţii în acest domeniu, pe de altă parte. Sigur că posibilităţile de generalizare
în materie de organizare a funcţiunii financiar-contabile sunt extrem de limitate. Chiar dacă obiectivele de
rentabilitate şi de solvabilitate rămân prioritare şi cu toate că ele fac apel la aceleaşi tipuri de instrumente şi metode
de analiză (criterii de alegere a investiţiilor, plan de investiţii şi de finanţare), activităţile financiare au evoluat
considerabil. Astfel, se disting din ce în ce mai frecvent activităţile de finanţare şi de trezorerie, pe de o parte, şi
activităţile de informare şi control, pe de altă parte.
Cu alte cuvinte, locul pe care-l va ocupa funcţiunea în organigramă va depinde de mai mulţi factori, cum sunt:
- mărimea întreprinderii şi modul său dominant de structurare (centralizată sau nu);
- natura activităţii ;
- gradul de internaţionalizare.
Astfel, în întreprinderile de talie mică, funcţiunea financiară este asigurată majoritar de însuşi managerul
întreprinderii, ajutat de specialişti din exterior (un expert-contabil, un expert în fiscalitate, un jurist). Constrângerea
de solvabilitate va fi rezolvată de un mic serviciu de contabilitate, în directa subordine a managerului.
La întreprinderile de talie medie, funcţiunea financiară este frecvent asociată funcţiunii administrative; directorul
administrativ şi financiar acoperă prin urmare sarcini de genul: gestiunea creditelor, facturarea, contabilitatea
generală; poate fi responsabil de buget şi de punerea la punct a unei contabilităţi analitice. Dar în ce priveşte alegerea
investiţiilor şi problema finanţării lor, conducerea generală rămâne suverană.
În cazul întreprinderilor mari, tendinţa este spre autonomia controlului gestiunii (contabilitate analitică, controlul
gestiunii, audit) în raport cu direcţia financiară (trezorerie, finanţare, planificare financiară, studii financiare şi
rentabilitate, fisclitate). Există de asemenea moduri mai descentralizate de organizare a funcţiunii financiare, mai ales
în grupurile multinaţionale structurate în mari divizii.