CIORAN

Ambiguitatea eului epistolar

1. Cărţi/scrisori, operă/scrieri. Existenţa postumă a operei lui Cioran a generat pînă acum un
"proces" care se putea bănui şi care a declanşat nu doar resemnificarea unor idei, pentru care autorul a
fost uneori pe nedrept anatemizat, ci şi recompunerea unei alte ipostaze a omului Cioran.
Începutul a fost făcut cu omul Cioran, cel ce intrase în zilele de amurg ale vieţii într-o incredibilă
regresie, cînd straturile primitive ale fiinţei pun tot mai mult stăpînire pe gesturi şi comportament,
învingîndu-le raţionalitatea (despre aceste momente a vorbit G. Liiceanu într-un text tulburător de
frumos). A urmat apoi, la nici o lună de zile de la moartea filosofului, punerea în chestiune a rătăcirii
ideologice din tinereţe, a unui trecut protejat uneori cu imprudenţă şi naivitate de Cioran însuşi.
Texte inedite precum Ţara mea şi cele trei volume din Caiete au adus mărturii într-un fel
presupuse şi tocmai de aceea aşteptate şi transformate de îndată în unghiuri de corecţie sau în chei de
lectură pentru operă. La acestea s-au adăugat paginile de corespondenţă cu toţi cei situaţi în spaţiul lui
"acasă", părinţi, frate, prieteni, cunoscuţi, cele care au desfăcut alte şi alte pliuri ale unei complexe şi
contradictorii personalităţi.
Deasupra tuturor datelor însă, întocmai ca fantoma unui Hamlet dionisiac (sintagma e inspirată din
Nietzsche), ne-a apărut de tot vie silueta mereu aristocratică a omului Cioran, cutreierînd bolgiile unui
imens laborator de facere a operei şi venind spre noi pe crestele valurilor de multe ori tulburi ale vremii.
Cărţi şi scrisori, iată un binom care pune în ecuaţie destinul unui creator.
Există, îndeosebi de la Kant încoace, o distincţie peste care nici un exeget nu poate trece aşa de
uşor: ce elemente formează opera şi din ce sînt alcătuite scrierile unui autor. Controversele şi obstacolele
mai greu de trecut încep să apară însă abia atunci cînd se încearcă repartizarea, dificil de făcut, într-o
structură sau alta a variilor segmente ale creaţiei. Bunăoară, şi aici este unul dintre impedimente. unde să
fie locul corespondenţei (de la correspondere, sau respondere, în sensul de "a fi în raport de
conformitate") în asemenea configuraţie binară? Ce înseamnă, altfel spus, cărţile, textele care le
alcătuiesc, şi ce reprezintă în raport cu acestea compoziţiile epistolare, unele mai elaborate decît altele,
mai circumstanţiale/circumstanţiate sau mai puţin supuse unui regim al hazardului, exprimînd sinceritate
deliberată, naturală, şi înţelegere prin empatie.
Vorbind, autoreferenţial, de o bizară "manie epistolară", Cioran, un "leneş performant" în
trimiterea de "misive", nota undeva: "Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţa
decît în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască"1. Poate tocmai de aceea avem în corespondenţă, cum
spune şi editorul acesteia, un Cioran "mai transparent decît cel din propria-i operă" (lăsăm la o parte
disjuncţia, involuntară sau nu, dintre operă şi corespondenţă).
Fundătura, poate doar aparentă, de care ne-am temut îşi închide astfel porţile chiar în faţa unui
exeget cu nimic vinovat. Opera, aşadar, ascunde cu grijă sensul ( de ce şi pentru cine face acest gest, ştim
de-acum), în vreme ce scrisorile aceluiaşi autor, uneori izgonite din spaţiul operei, sînt generoase şi

1
Cioran, Scrisori către cei de-acasă, Editura Humanitas, 1995, p. 9.
 transparente, dornice de dezvăluiri dezinvolte. Şi de acest lucru ne convingem indubitabil prin
intensitatea şi insolitul sentimentului de plăcere (acoperit cu o greu de ascuns curiozitate) pe care-l trăim
cînd citim sau - mai ales - recitim aceste "documente" intime care sînt epistolele trimise sau primite de
cineva. Viul - sau viitatea - pare să fie aici în doza cea mai mare.
Într-adevăr, parcă în nici o altă parte autorul nu este mai autentic decît în rîndurile unei scrisori,
niciunde el nu pare mai sincer ca în mărturisirile pe care le face cu atîta naturaleţe. Autorul este - în
spaţiul privat al epistolei - persoana care scrie în pijama şi nu în frac, el scrie altcuiva (dar îşi scrie de fapt
sieşi), vrea să-şi trimită gîndul aiurea şi - la fel ca ecoul - să se întoarcă degrabă de unde a plecat (dar, dacă
e posibil, mai bogat şi mai limpede în sens, mai ferit de dubii şi mai convingător).

2. Gînditor deghizat - scrisori sincere? Dacă renunţăm însă la disjuncţia

operă/corespondenţă, atunci codul nu doar estetic al celei din urmă se schimbă. De vreme ce epistolele
devin ele însele parte organică a operei, nu ilustrează, şi acestea, o mască - o altă mască - a autorului
însuşi? Scrisoarea devine ea însăşi un fel de simulacru, unul, dacă se poate spune aşa, sincer. Sinceritatea
epistolierului - adică starea de a nu renunţa la mască, ci de a sta cu mîna pe recuzita de travesti - ţine, în
corespondenţă, atîta vreme cît autorul, în cazul nostru Cioran, face destăinuiri celor din cercul intim al
familiei. De aici încolo încep liziera şi deşertul artistului. De altminteri, Cioran pare să nu îşi pună
niciodată masca deoparte, nici ziua şi nici noaptea, nici cînd răspunde la scrisori sau la telefon, dar nici
cînd finisează frînturi pentru o proximă lucrare sau îşi notează în acel fragmentarium: necunoscutele pînă
mai de curînd Caiete.
Cioran ilustrează într-un fel, prin scriitură, parabola celebrului paradox al mincinosului: cretanul
Eubulide spune că toţi cretanii sînt mincinoşi (întrebarea era, evident, ce spune Eubulide: adevăr sau
minciună?). Cel ce s-a ascuns atît de mult de alţii încît a riscat să nu se mai găsească pe sine însuşi, s-a
transformat - fără voia lui - într-un ucenic vrăjitor învins de propriile-i născociri.
Prin gîndirea sa, Cioran s-a situat permanent în albia unei regresii accentuate şi a ajuns astfel în
zonele abisale ale fiinţei (umane), acolo unde, cum s-a observat, devenim în mod paradoxal străini nouă
înşine. Decodificat în alţi termeni, acest itinerariu a însemnat un risc enorm al ocultării identităţii de sine:
ascunzîndu-se în raport cu alţii (este aici un truc firesc al scriitorului în faţa Celuilalt), a trăit apoi drama de
a se găsi greu sau deloc pe sine.
Masca a reprezentat în fond pentru Cioran o alchimie ieftină prin care a încercat să ne înfăţişeze cît
mai natural deghizamentul său funciar. Retorica faţă de mult hulita filosofie este un exemplu cît se poate
de elocvent: "Ura faţă de filosofie e totdeauna suspectă: e ca şi cum nu ţi-ai putea ierta că nu ai fost filosof
şi, ca să maschezi acest regret (subl. n., I. D.), îi hărţuieşti pe cei care, mai puţin scrupuloşi sau mai
înzestraţi, au avut şansa de a construi acel mic univers neverosimil - o doctrină filosofică bine articulată" 2.
Nu este greu de recunoscut aici un comportament psihologic ciudat faţă de filosofi şi filosofie: dacă nu se
poate atinge un "sistem" de gîndire, atunci ideea de sistem şi cei ce o întruchipează trebuie să fie blamate,
defăimate.
Şi totuşi corespondenţa lui Cioran - cel puţin o parte a ei - pare să aibă un statut oarecum
privilegiat în contextul operei. Scrisorile înseamnă "un eveniment major al singurătăţii", cum se spune în
2
Idem, Exerciţii de admiraţie, Editura Humanitas, 1993, pp. 80-81.
 "Mania epistolară", iar sinceritatea scrisului etalează aici mai multe falii. Cei de-acasă nu sînt decît
instanţe de grade diferite ale mărturisirii, începînd cu părinţii şi cu fratele său, Relu, continuînd apoi cu
cei ce a fraternizat sau nu în spaţiul ideilor, cu amicii anturajelor întîmplătoare, cu persoanele feminine
sau cu tot felul de "detracaţi" care i-au căutat, din varii motive, compania intelectuală şi cu care a avut o
corespondenţă "fără obiect ".
În vreme ce "cărţile sînt accidente", epistolele constituie aşadar "evenimente" şi tocmai într-un
atare statut află Cioran "suveranitatea" scrisorilor. Dar suverane în raport cu ce şi cu cine? Dacă scrisorile
trimise pot ilustra doar parţial o anume neatîrnare faţă de emitent, căci ele intră în cele din urmă în
pielea rolului jucat de orice text care comunică stări, sentimente şi informaţii neutre cuiva anume (text
care se detaşează de autor), în schimb scrisorile primite (expediate, desigur, şi ele de cineva) nu pot fi
decît dependente: de orizontul aşteptărilor noastre, de o intertextualitate pe care destinatarul o trăieşte în
timpul scurs între expedierea unei scrisori şi răspunsul la aceasta. Este evident că pe Cioran îl interesează
îndeosebi textele care sosesc (din cele trimise păstrează doar "copiile scrisorilor agresive"), dar asta nu
înseamnă că ele sînt şi cele mai importante. Valoric vorbind, tocmai rîndurile pe care le trimite ascund - e
un fel de a spune - multe dintre invariabilele livreşti, chiar obsesiv reiterate în epistole, alături de care
personajul Cioran aproape calchiază ceea ce îi reproşa lui Nietzsche că face în scrisori: "se plînge, e
nenorocit, abandonat, bolnav, amărît" (cu nuanţele cuvenite), dar emite şi judecăţi de valoare, dă sfaturi
medicale, recomandă trasee biografice, invocă vorbe de spirit, povesteşte lucruri mărunte şi le
bagatelizează pe cele mari. În toate, Cioran îşi proiectează pragmatic eul, biografia sa asupra celorlalţi.

3. Dor de casă, "apatrid metafizic". S-a spus despre Cioran că ar fi avut trei patrii: România
(pentru copilărie), Franţa (pentru limbă) şi Spania (pentru sentimente)3. Vom reaminti aici o distincţie pe
care am mai făcut-o într-un alt context: un gînditor precum Cioran - şi afirmaţia s-ar extrapola, poate, şi la
alţi autori - a avut doar o singură patrie (cuvînt care provine din patres - părinţi) dar mai multe ţări în
care şi-ar fi putut stabili domiciliul. Chiar dacă de multe ori sînt ele însele ambigue, mărturisirile,
nenumărate, despre originea sa au o singură şi neschimbată adresă: Răşinari, Transilvania, România, pe
care o recunoaşte cu tot ceea ce ţine de specificul ei: "E sigur că sîntem marcaţi de spaţiul <cultural> (?)
din care venim. Transilvania păstrează o puternică amprentă ungurească, <asiatică>. Sînt transilvănean,
prin urmare..."4.
Exagerînd puţin, se poate spune că Emil-Michel Cioran are două origini: una este cea a apatridului
metafizic - în limbă sau, mai precis, în limbajul filosofic; alta - acolo unde a văzut pentru prima dată
lumină. Să detaliem însă mai mult aceste două ipoteze.
Chiar dacă va deveni la Paris "mai adaptabil şi mai conciliant"5, Cioran nu încetează nici o clipă să
fie pur şi simplu măcinat de ceea ce înseamnă "casă" şi "dor de casă": de părinţi, de frate şi soră, de rude
apropiate, de Coasta Boacii, de pietrele de pe drumul Răşinariului, de Şanta, de Biblioteca Fundaţiilor
Regale, de insolitul şi inimitabilul său prieten Ţuţea, de alţi prieteni cum ar fi Bucur Ţincu sau Dinu Noica
[e aici acel Cioran "foarte uman, grijuliu, delicat" pe care-l confirma Constantin Tacou, cel ce a făcut
3
Verena von der Heyden-Rynsch, “Entre Therese d'Avila et Don Quichotte”, în Magazine litteraire, nr. 327, dec.
1994.
4
Cioran, Caiete, III, Editura Humanitas, 1999, p. 59.
5
Cioran, Scrisori către cei de-acasă, ed. cit., p.18.
 isprăvi cărturăreşti cu Editura L'Herne - v. Marta Petreu, "Constantin Tacou", în Apostrof, nr. 2 (129)
2001, p. 5].
Nu aşa l-au văzut însă cei ce l-au caracterizat deopotrivă tendenţios şi fals ca fiind un om fără casă
(=patrie), adică un "apatrid metafizic". De fapt, care este patria unui gînditor? Există în fond o patrie a
gîndirii, una care să coincidă cumva cu naţionalitatea celui ce "locuieşte" un atare topos? Lucrurile sînt
puţin mai complicate, deoarece ar fi necesar să discutăm mai întîi despre cum e posibilă o filosofie
naţională, ceea ce nu ne-am propus acum şi aici. Oricum, un răspuns adecvat am putea să-l formulăm, cel
puţin parţial şi aproximativ, dinspre filosofia lui Heidegger: "casa" unui gînditor meta-fizic pare să fie
dacă nu chiar este una şi aceeaşi cu a fiinţei: limba, mai exact forma concretă a acesteia, şi anume:
limbajul. Cu alte cuvinte, "patria" individului metafizic numit Cioran - masca lui Emil-Michel Cioran - este
limbajul filosofic, aici unde îl poate avea "concetăţean" pe Platon, Kant, Hegel, Nietzsche sau alţi gînditori.
Atunci cînd invocăm însă "casa" şi "dorul de casă" ale lui Cioran ne gîndim invariabil la locul
naşterii, care nu are nici un înlocuitor, şi la nostalgia, nici ea cu vreun substitut, faţă de acest spaţiu care
devine o matcă. Dacă nu a putut ocoli - cum ar fi putut? - statutul de metec, în schimb Cioran nu a trăit
credem niciodată cu adevărat sentimentul dezrădăcinării, poate doar atunci cînd s-a simţit refuzat pînă şi
de moarte (o idee îndeosebi de natură estetică, mai degrabă un compromis încheiat - sau o formă de
complicitate - cu sinuciderea, căci e o lipsă de morală existenţială să mizezi pe o sinucidere amînată,
formă întrucîtva suspectă de autoflagelare). Încă de pe cînd era la studii în Germania, Cioran îi scria
Ecaterinei Săndulescu, o profesoară din Ploieşti, că încercase zadarnic de vreo doi ani de zile să prindă
"rădăcini în lume, rămînînd <lume în lume>, hors la loi metaphisique" (22 iunie 1935)6.
Şi totuşi cum poate fi numit un om care-şi petrece cei de pe urmă şaizeci de ani ai vieţii departe de
tot ceea ce înseamnă toposul naşterii?! Dacă formularea noastră nu este paradoxală sau contradictorie,
vom spune că Emil Cioran nu a fost cu adevărat un dezrădăcinat (sau a fost unul care şi-a ţinut rădăcinile
în formolul limbii materne, cea care îl boicota în ultimele zile ale vieţii), ci a trăit drama de a nu putea
prinde (şi) alte rădăcini. "Mi-e dor să vă revăd pe toţi şi aştept nerăbdător ştiri"7 - iată un gînd care se va
repeta obsesiv şi în varii forme de-a lungul întregii corespondenţe, un sentiment neîmplinit însă niciodată.
Poate tocmai de aceea Cioran va fi trăit drama dezrădăcinării ca o amînare la nesfîrşit a venirii acasă, ceea
ce - în planul creaţiei - s-a convertit în tensiune fecundă pentru spirit.După 89, motivele refuzului de a
veni în ţară, nu atît de multe, au fost se pare minore, în afara faptului că s-a temut enorm de şocul pe care
i l-ar fi provocat întîlnirea cu tot ceea ce a însemnat trecutul ("E atît de departe Sibiul! N-am curajul să-l
revăd" - ne scria într-o epistolă fugară prin toamna lui 1990).
În pofida dorului de casă, cînd acesta putea fi mai puţin apăsător în preajma românilor din
diaspora, Cioran va avea nu o dată o atitudine oarecum echivocă. La 5 iulie 1946, după experienţe probabil
neplăcute şi după ce se plînge că nu i-a scris nici un prieten din ţară, el scria părinţilor: "Eu mă ţin la o
parte de colonia românească de aici, unde nu sînt decît intrigi şi conflicte". Şi nici în anul următor nu
simţea altfel: "Pe români evit cît pot să-i văd: în genere sînt intriganţi şi răspîndesc zvonuri false" (13 sept.
1947). Pentru ca în epistola din 19 febr. 1948, în plină febră a apariţiei Tratatului de descompunere, să fie
complet decepţionat de "cîţiva compatrioţi răuvoitori" care l-ar fi boicotat în obţinerea unei burse din

6
v. România literară, nr. 43, 1-7 noiembrie 2000, p. 10.
7
Cioran, Scrisori către cei de-acasă, ed. cit., p. 15. Citatele următoare, fără trimitere, provin din această sursă.
 partea statului francez, după care precizează: "Parisul a devenit un centru de români; eu nu-i caut şi fac
tot posibilul să-i evit; după urma lor nu pot avea decît neplăceri; umblă de dimineaţa pînă seara de la unul
la altul purtînd vorbe şi făcîndu-şi iluzii".
Izolarea aceasta voită avea se pare şi alte conotaţii, între altele şi pe aceea a discretei detaşări (sau
despărţiri?) de un trecut ce rămînea ameninţător: "Cît despre mine, trăiesc foarte retras. Pe aici, au
încercat diverşi să se servească de numele meu în diferite combinaţii mai mult sau mai puţin politice. Eu
însă le-am tăiat-o scurt. Nu înţeleg să fiu instrumentul nimănui. M-am plictisit de orice formă de agitaţie
şi m-am convins că toate neplăcerile în viaţă vin din participarea la un grup oarecare". Peste tot în scrisori,
cele trimise acasă ori la prieteni, reapare motivul relaţiei lui Cioran cu diaspora română din Paris şi, o dată
cu aceasta, ambiguitatea care-l caracterizează în mod funciar.
Nietzsche spune undeva că masca îl apără pe om dacă e slab; cei puternici n-ar avea nevoie de un
atare travesti, căci ei sînt de îndată recunoscuţi. Unde îl vom recunoaşte însă pe Cioran? Probabil în
ambele ipostaze. Cea de-a doua este cu asupra de măsură ilustrată de opera gnomică, acolo unde artistul
Cioran se disimulează pînă ajunge la stil. Dar literatul - şi Cioran nu poate fi altceva - este "fundamental
actor"8, iar ca actor masca îi este indispensabilă. Cît priveşte prima stare, aceea a unui Cioran "slab", ea
este cea înfăţişată de lumea scrisorilor, aici unde autorul textelor exprimă cel mai frust faptul că "a suferit
de viaţă"9 şi că, scriind epistole, nu poate renunţa nicicum la jocul deghizării.
Corespondenţa lui Cioran poate fi receptată astfel, între altele, ca fiind (şi) expresia unui eu
ambiguu, tentat mai totdeauna de tainica platoşă a erijării. Fiind tot un "simbol al identificării ", cum a
fost înţeleasă în ansamblul înfăţişărilor sale masca, aceea purtată de eul epistolar cioranian are însă
predominant funcţia de dezvăluire şi doar din cînd în cînd sensul protejării adevăratei identităţi, al
ocultării căilor spre eul autentic, al ascunderii înţelesului real exprimat de gesturi şi cuvinte.
Port mască, deci exist: iată postulatul lui Cioran nu doar ca gînditor metafizic, ca scriitor, ci şi al
aceluia ce avea "mania epistolară", masca fiind un fel de sosie – proteică în ipostazele sale – ce bîntuie
prin operă/scrieri şi, după cum presupunem, şi prin corespondenţă.

8
v. Fr. Nietzsche, Ştiinţa voioasă, în Opere, 2, Ed. Humanitas, 1994, p. 245.
9
Ibidem, p. 308.