CAP.

I CONCURENŢA, UN CONCEPT
DINAMIC

1.1. CONCEPTUL DE CONCURENŢĂ, SUBIECT DE

ANALIZĂ ÎN TEORIA ECONOMICĂ.

Prin originea sa, conceptul de concurenţă s-a format şi s-a folosit

din vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din
limbajul uzual, completându-l cu noi caracteristici în scopul adoptării la
cerinţele vieţii economice moderne. În general, prin concurenţă se
înţelege o confruntare, o luptă între tendinţe adverse care converg spre
acelaşi scop. În plan social, putem avea opoziţie între interesele
individuale şi cele sociale generale, între drepturi şi obligaţii, între
manifestări altruiste sau egoiste. În plan economic, comercial, concurenţa
a fost de la început înţeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă
şi de comerţ. Adam Smith o denumea chiar “mâna invizibilă” care,
independent de intervenţia statului, asigură realizarea cererii şi a ofertei
sub aspectul interesului faţă de produse, mărfuri şi servicii. Alti autori1
moderni reduc o parte din rolul şi eficienţa concurenţei considerând-o ca
un tip de comportament al firmelor şi un mod specific al activităţii de
piaţă.
Din teoria economică se desprinde aproape unanim faptul că forţa
regulatoare cea mai importantă într-o economie de piaţă o reprezintă
concurenţa. Ca o tresătură esenţială a economiei de piaţă, concurenţa este
o situaţie pe o piaţă, în care firmele producătoare sau vânzătorii îşi
dispută patronajul cumpărătorilor pentru a-şi atinge un anumit obiectiv de
afaceri (ex: profituri, vânzări şi/sau un segment de piaţă). În acest context,
concurenţa este echivalată cu “rivalitatea”. Prin urmare, rivalitatea
concurenţială dintre firme, poate să apară când există doi sau mai mulţi
producători de acelaşi produs, aceeaşi lucrare sau seviciu. Ea se poate
produce (are loc) în domeniile: preţului, calităţii, serviciului sau o
combinaţie a acestora cu factorii pe care clienţii pot să o evalueze.
Orice afacere în societatea capitalistă se conduce în cadrul unei
ţesături complexe de constrângeri legale, instituţionale şi financiare, iar
motivaţia firmelor mai derivă şi din alţi factori: interes personal,
obiceiuri, pasiune pentru o anumită performanţă; factori care nu sunt în
1
D. Flouzal, J. Houssiaux - “ Concurrence - Encyclopédie Universalis” , vol. 4, Paris, 1968.
toate cazurile concurenţi cu noţiunea tradiţională de concurenţă. Acestea
din urmă vin să explice faptul că în economie capitalistă se produc
evenimente dintre cele mai diversificate.
Tradiţia concurenţială în teoria economică, începând cu Adam
Smith, se vrea să adune o multitudine de doctrine rivale, dar totodată
şovăitoare, curente care se regăsesc într-o măsură corespunzătoare în
strânsoarea “mâinii invizibile”. Prin urmare, în dorinţa de a prezenta
doctrina concurenţei, este necesar a se prezenta teme care se opun
doctrinei tradiţionale. Astfel, la doctrina tradiţională, opoziţia este grupată
în două direcţii şi anume:
*“Noul stat industrial” care uneşte trei şcoli de nonconformişti; şi
*“Instituţionaliştii” care se grupează în respingerea mult mai radicală a
tradiţiei şi prezintă o gamă mai eterogenă de idei şi indivizi decât cei din
“Noul stat industrial”.
Nici unul din cazurile prezentate, nu trazează tradiţia competitivă
ca un tot unitar. Acestea abordează în mod distinct problema concurenţei:
prima îi dă o viziune dinamică, clasică, iar a doua o viziune statică,
neoclasică. În continuare, prezentarea şi interpretarea celor două abordări
distincte ale concurenţei se va face într-o ordine invers cronologică. Se
poate reproşa însă că relaţia confuză dintre abordarea clasică şi neoclasică
se datorează influenţei dominante a sintezei marhalliene asupra celor
două şcoli, influenţă care a avut un impact puternic asupra industriei.
Sinteza lui Alfred Marshall încorporează o abordare predominant statică a
concurenţei şi adaugă elemente suficiente de la abordarea dinamică
pentru a o face plauzibilă ca model practic. După opinia unor specialişti,
această încercare de sinteză a fost un eşec cu efecte dăunătoare asupra
dezvoltării economiei industriale.
*Astfel, “Noul stat industrial” reprezintă prima variantă la
interpretarea clasică asupra concurenţei, iar toate aspectele acestei
variante îşi găsesc confirmarea în lucrarea lui J.K. Galbraith care poartă
acelaşi titlu.
Perspectiva general istorică dezvăluie o evoluţie a dezvoltării
industriale în care concurenţa, echilibrul realizat pe piaţă a fost înlocuit în
secolul XX de “ceva diferit”. Ca urmare, sunt luate în considerare cele
trei şcoli de nonconformişti:
- şcoala capitalismului monopolist;
- şcoala managerială;
- şcoala planificării.
Aceşti înlocuitori pentru analiza bazată pe echilibrul concurenţial
se întrepătrund în mod inevital. Totuşi, după unele afirmaţii, se consideră
necesar a fi separate aceste doctrine, după cum urmează:
- Şcoala capitalismului monopolist. Apariţia pe pieţele lumii în
secolul XX a numeroase firme gigant a fost interpretată ca o mişcare de la
o piaţă concurenţială, la o piaţă cu structură monopolistă. Doctrinele care
pun un accent deosebit pe dezvoltarea monopolurilor, se pot grupa sub
egida unei şcoli capitalist-monopoliste stilizate. O versiune radicală a
abordării capitalismului monopolist, a fost combătută de A. Marshall în
abordarea sa asupra concurenţei. O analiză similară a principalelor
tendinţe în interpretările asupra concurenţei a generat dezvoltarea
doctrinei concurenţei monopoliste şi a doctrinelor asociate. Premisa
fundamentală empirică a ambelor versiuni ale şcolii capitalismului
monopolist – cea radicală şi principalele curente – anume că, în secolul
XX, concurenţa a scăzut, este un mare motiv de controverse.
- Şcoala managerială a dezvoltat o “literatură managerialistă”
elaborată. “Managerialismul” s-a născut după ce a fost acceptat, în
principiu, de literatura de specialitate, asupra structurilor monopoliste ale
pieţei, vizând potenţial o activitate mai subversivă din partea firmelor
decât cea dinainte: comportamentul firmelor era presupus ca fiind afectat
de deciziile interne şi determinat strict de mediul extern. Ulterior,
literatura în domeniu a recunoscut faptul că cele mai multe dintre efectele
potenţial nonconformiste ale acestei doctrine s-a pierdut, iar şcoala
managerială a fost integrată în teoria neoclasică a posibilităţilor de
alegere, concentrându-şi atenţia asupra conflictelor dintre proprietarii şi
administratorii resurselor. În acest sens, tendinţa dominantă a fost de a
trata şcoala managerială ca pe un “lucru rău”, dar cu un aspect
excepţional şi curios, care constă într-o idee care se abate de la observaţia
lui Adam Smith, în sensul că nu de la bunăvoiţa măcelarului sau
brutarului aşteaptăm cina, ci de la felul în care îşi concep propriul interes.
După unii managerialişti nu este necesară a se invoca intervenţia statului
sau a se postula intervenţia unei “mâini invizibile” a concurenţei ca
protecţie împotriva manifestării interesulul personal, când se poate conta
pe disponibilitatea managerului modern de a stinge orice conflict între
puterea privată şi interesul public.
- Şcoala planificării a prins contur în cadrul abordării “Noului stat
industrial” şi pune un accent deosebit pe alegerea internă a firmei între
planificare şi piaţă. Forţa acestei şcoli se deduce din latura cu studiile
efectuate de Alfred Marshall, care au adus o provocare doctrinelor
standard, impunând ideea relevanţei concurenţei ca element justificabil
central în dezvoltarea structurii industriale a Americii la sfârşitul
secolului. Scopul principal a constat în faptul că decizia luată de firmă
este de a înlocui piaţa anonimă cu o “mână văzută” a managmentului
producţiei şi desfacerii bunurilor sale. În acest context, concluzionăm că
evenimentele hotărâtoare pentru dezvoltarea societăţii industriale
moderne s-au propulsat din interiorul firmelor, ci nu impuse de un mediu
concurenţial.
 *Una dintre cele mai vechi şi mai radicale variante a concurenţei o
reprezintă instituţionaliştii. Concepţia acestora, în răspândirea sa a avut
mulţi adepţi: instituţionaliştii americani, şcoala germană, behaviorişti,
istorici ai economiei şi multe opinii disidente subterane şi nonacademice
afirmate de economişti şi analişti economiei. Iniţiativa concepţiei s-a
făcut din punct de vedere metodologic, prin opoziţie în termeni naivi la
doctrina standard, cu sprijinul metodelor inductive în locul celor
deductive, acceptându-se în acest fel din perspectiva exterioară, reparaţia
tradiţională a teoriei şi faptelor.
Pentru început, critica instituţionalistă a avut o înclinaţie
antiutilitaristică,2 o negare a suficienţei interesului personal, ca justificare
la comportamentul economic: “Omul ca fiinţă socială este un copil al
civilizaţiei şi un produs al istoriei. Dorinţele, concepţiile intelectuale,
relaţiile cu bunurile materiale şi relaţia cu alte fiinţe umane nu au fost
întotdeuna aceleaşi. Geografia le-a influenţat, în timp ce progresul
educaţiei l-a transformat complet”.
În forma sa pură, teoria clasică nu elimină influenţa factorilor
sociali asupra preferinţelor, dar consideră că aceştia pot prezenta
stabilitate peste timp. Aceasta implică faptul că influenţa factorilor
respectivi poate fi centralizată în termenii unui efect unidirecţional asupra
preferinţelor şi înzestrării iniţiale a indivizilor cuprinsă în modelul
general de echilibru.
Al doilea element al criticii doctrinei clasice, izvorât din înclinaţia
antiutilitaristă a instituţionalismului, îl reprezintă instituţiile legale,
financiare şi de altă natură, ca având o putere justificativă independentă
şi integritate, separându-se în acest fel de interpretarea funcţionalistă.
Existenţa instituţiilor, a sistemelor legale şi tradiţiilor corespunzătoare nu
determină cu anticipaţie efectele asupra felului cum este condusă o
afacere. Ca urmare, doctrina economică clasică a pus bazele unei analize
a mulţimilor de instituţii şi structuri legale, care apoi le-a evaluat după
efectele lor asupra procesului de liber schimb al bunurilor.
Comportarea individului care se aprovizionează de pe piaţă este
foarte simplă: el alege. Pe el nu-l afectează existenţa structurilor
instituţionale sau convenţii sociale, dar ele au apărut ca o necesitate de a
sprijini tocmai satisfacerea preferinţelor şi nevoilor. Conform acestei
variante, instituţiile sunt privite ca nişte canale prin care individul poate
să-şi exprime preferinţele, dar totodată aceste instituţii, prin ele însele, nu
sunt fundamentale în formarea rezultatului final.
În contradicţie cu doctrina clasică, majoritatea istoricilor gândirii
economice au susţinut faptul că influenţa continuă şi controlul permanent
al unor familii asupra firmelor a împiedicat dezvoltarea acestora şi
2
T. Moşteanu şi T. Purcărea – “Concurenţa – Ghidul afacerilor performante” Editura Economică,
Bucureşti 1999, Pg. 56.
comportamentul raţional. Printre acei istorici şi analişti economici a
existat şi o “teorie subterană”, neexprimată asupra comportamentului
economic şi a concurenţei, considerând firească afirmaţia: “recenta
consolidare şi raţionalizare a industriei a sporit concurenţa”, o declaraţie
care ar lăsa mulţi economişti cu răsuflarea tăiată.
Între opiniile istoricilor gândirii economice şi ale analiştilor
economici sunt preferate cele ale susţinătorilor doctrinei clasice în dauna
doctrinei instituţionale. Uneori neînţelegerile dintre susţinătorii celor
două doctrine, ne-ar duce la concluzia eronată că exponenţii doctrinei
clasice au greşit. În ciuda contribuţiei importante a susţinătorilor doctrinei
instituţionaliste privind analiza economiei în general şi a concurenţei în
special, succesul acestei şcoli se află acum în scădere.

1.2. VIZIUNEA CLASICĂ ŞI NEOCLASICĂ A

CONCURENŢEI. IPOSTAZE ACTUALE

Tradiţia concurenţială are în principal caracteristicile următoare:

- prima forţă matrice în acţiunile subiecţilor economici o reprezintă
interesul personal, acţiuni ce derivă din relaţiile preferenţiale stabile şi
bine definite;
- comportamentul economic (rezultat al concetralizării acţiunilor
umane) în evoluţia sa istorică se explică prin schimbări exogene, prin
constrângerile mediului, ci nu prin schimbări determinate de funcţia de
utilitate fundamentală;
- analiza rezultatelor economice se realizează făcând abstracţie de
consideraţiile instituţionale. Ca urmare, instituţiile sunt în afara
domeniului teoriei economice. Dar, instituţiile financiare în evoluţia sa
reprezintă o problemă deosebită a doctrinei clasice, făcând din finanţe o
disciplină importantă, ca urmare a insuccesului teoriei economice în
problema timpului şi a incertitudinii;
- accentul deosebit care se pune în cadrul doctrinei clasice pe teoria
valorii, reprezintă elementul nou care nu a mai fost menţionat până aici;
Caracteristicile prezentate mai sus sunt comune tuturor şcolilor din
cadrul doctrinei concurenţei, dar diferenţele care există sunt determinate
de tradiţia însăşi.
În cadrul doctrinei economice clasice sunt dezvoltate două abordări
distincte ale concurenţei: o abordare dinamică, clasică şi o abordare
statică, neoclasică.
 Abordarea dinamică, clasică pune accentul pe tendinţa de
egalizare a ratei între diferite activităţi economice, ca rezultat al
comportamentului unor indivizi în obţinerea de profit.
Abordarea statică, neoclasică analizează, într-un mediu
concurenţial determinat, bine definit, setul de caracteristici structurale
prezente pe piaţă (în contextul unui număr mare de participanţi).
Literatura de specialitate actuală care accentuează această
deosebire a comparat aproape invariabil abordarea statică neoclasică cu
teoria clasică timpurie. Absenţa abordării dinamice puternice a
concurenţei se datorează în parte slăbiciunilor pe care le au în comun
toate abordările tradiţionale clasice şi neoclasice.
În reconstrucţia problematicilor privind concurenţa, abordarea
statică, neoclasică pură este prima discutată. De la Cournot şi Edgeworth
emană acest punct de vedere, care afirmă că numai cu presupuneri
minimale asupra preferinţelor participanţilor şi tehnologiei se poate
obţine un rezultat clar determinat pe piaţa unui număr mare de
participanţi. Preţul şi implicit profitul pe acea piaţă au un nivel mai scăzut
faţă de piaţa cu un singur vânzător.
După cum se poate vedea din figura nr. 1, rata profitului coboară
mai jos decât cea normală, când piaţa are un număr mare de participanţi
(pct. A), iar în situaţia de monopol cu un singur vânzător (pct. B, unde
indicele concentrării este egal cu 1), rata profitului va fi mare.
Datorită cadrului pur static, în care este abordat acest model
(timpul nefiind luat în calcul), ne duce la prezumţia unei mişcări
unidirecţionale a evenimentelor: structura pieţei (concentrarea
vânzătorilor) dictează rezultatele pieţei (preţuri şi profituri) pe un
comportament strict determinat. Mulţi economişti nehotărâţi abandonează
modelul în ciuda determinării stricte a rezultatului, iar alţii au fost
preocupaţi în surprinderea calităţii dominante în cadre mult mai
“acceptabile”.

Rata profitului în preţuri

în funcţie de structurile şi concentrarea pieţei3

3
T. Moşteanu şi T. Purcărea – “Concurenţa – Ghidul afacerilor performante” Editura Economică,
Bucureşti 1999, Pg. 59,
după . P. Averbach, Competition, The Economicd of Industrial Change, Basic Balchwell Ltd. Oxford,
UK, 1998.
 πm
Profituri
de monopol

πn
Profituri
de monopol

- unde, Π - marja profitului;

- deci relaţia Π = p ⋅ qi − ci (qi ) - reprezintă funcţia profitului pentru
firma i, în care:
P= preţul de piaţă;
q= producţia firmei;
ci*(qi)= costurile medii ale firmei.
Deoarece scopul fiecărei firme îl reprezintă maximizarea profitului,
atunci ecuaţia de echilibru pe piaţă ca întreg va fi:
H
Π =γ ⋅
E
Unde:

Π = rata profitului pe piaţa analizată;

E = elasticitatea cererii pe piaţă (definită ca fiind un număr mai
mare decât zero);
H = indicele HERFINDHAL al concentrării producătorilor. El se
calculează ca sumă a pătratelor coeficineţilor de piaţă ale fiecărui
participant.
De exemplu:
- pe o piaţă sunt 3 participanţi; primul cu ½ din piaţă, al doilea cu
1/3 din piaţă şi al treilea cu 1/6 din piaţă; rezultă că indicele
2 2 2
1 1 1
H =   +   +   ≈ 0.39
 2  3  6
- pe o piaţă unde sunt doi participanţi; primul cu 2/3 din piaţă, iar al
doilea cu 1/3 din piaţă; rezultă că indicele
 2 2
 2 1
H =   +   ≈ 0.56
 3 3
Din cele de mai sus se poate concluziona că indicele H tinde către
zero când numărul firmelor producătoare pe piaţa este mare şi mărimi
egale şi este egal cu cum este monopol.
Parametrul fundamental este γ , indicele variaţiei conjuncturale. În
cazul firmei reprezentative “I”, acest indice se calculează astfel:
γ = dQ / dq
Unde:
q = producţia firmei “I”;
Q = cantitatea produsă pe întreaga piaţă a unui produs.
Să presupunem că firma “I” are indicele varaţiei conjuncturale
γ =1, atunci ea crede că schimbările în producţia sa nu vor corespunde
cu schimbările în producţia altei firme, deci dq =dQ. Faptul că firmele pot
reacţiona în acest fel o demonstrează faimosul postulat a lui Cournot, dar
sunt posibile şi alte situaţii, mai ales dacă se analizează sectorul
oligopolului (cu H ridicat). Într-adevăr, literatura întreagă despre oligopol
se bazează pe argumentaţii în jurul parametrului , iar în vederea
simplificării problemei s-a folosit γ =1, conform situaţiei descrise de
Cournot.
Comportamentul prezentat mai sus este unul “naiv”, deoarece s-a
considerat că rata profitului pe o piaţă este continuu şi strict determinată
de gradul concentrării pieţei (H) şi de inversul elasticităţii cererii. Dar
practica a demonstrat că asemenea rezultate nu au revelanţă.
Dat fiind comportamentul firmelor orientate spre maximizarea
profitului (în general), funcţia costurilor firmei şi parametrul
comportamental, cota de piaţă la echilibru a fiecărei firme (deci indicele
“H” al concentrării producătorilor) fiind determinate, nu se poate
modifica nivelul lui “H” pentru o funcţie dată a conturilor c ( q ) şi un
parametru al variaţiei conjuncturale “ γ “ dat, pentru că nivelul lui “H”
este mic, determinat de aceşti parametri. Nu sunt motive ca “H” să fie
considerat un determinant al cotelor de piaţă al firmelor.
Eşecul soluţiei lui Cournot, considerat un episod minor în istoria
gândirii economice, privind stabirea unei relaţii precise între concentrarea
pieţei şi profitabilitate, a clarificat totuşi câteva tendinţe fundamentale în
teoria economică. Pentru început, intenţia în formularea modelului a avut
în vedere folosirea indicelui “H” ca un determinant independent şi
structural al comportamentului pe piaţă. Ulterior forma răspunsului
comportamental a fost pasiv, mecanic şi previzibil. Astfel, modelul de
forma:

( piaţă) structura (afacere) comportament

 a fost şi a rămas ţinta celor mai multe teoretizări academice în
doctrina economică. Atracţia pentru acest model este vizibilă, clară, dar
scopul este lunecos. Din moment ce comportamentul participanţilor s-a
adus în centrul atenţiei, nu se poate stabili o legătură simplă cauză-efect,
în sensul că firmele au trecut la reducerea producţiei pentru susţinerea
preţului, deci înţelegerile între firme au avut succes şi nu invers.
În dauna celor precizate, modelele asociate abordării statice a
concurenţei au un nivel de precizie analitică şi coerenţă rar întâlnite şi
sunt foarte puternice. În cele din urmă, puţini vom putea contrazice
afirmaţia potrivit căreia o creştere a concentrării economice va conduce la
scăderea concurenţei, dar problema care trebuie rezolvată este aceea a
aplicării în practică a modelelor. De aici, problema gândirii clasice,
timpurii, se va rezuma la o stilizare a logicii şi tendinţei înglobate în
aceasta. Perspectiva clasică asupra concurenţei accentuează o tendinţă
pentru profituri de a deveni egale între diverse activităţi economice. În
contrast cu modelele de tip Cournot-Edgeworth, se pune problema
măsurării profiturilor şi a profitabilităţii în general. În acest context, al
abordării clasice a concurenţei, unde în mod evident trecerea timpului
este prezentă, trebuie să se ţină seama de valoarea capitalului investit,
investitorul făcând comparaţie între posibile profituri viitoare şi o
angajare prezentă a capitalului.
În nevoia unei delimitări precise a domeniului relevant al activităţii
concurenţiale, abordarea clasică pare mai puţin pretenţioasă decât cadrul
neoclasic static care identifică nivelul concurenţei cu un anumit grad de
concentrare pe o piaţă determinată, dar, o măsurare exactă a limitelor sale
este o necesitate. Concepţia lui Alfred Marshall cuprinde dificultăţile
ambelor abordări, moştenind problemele legate de timp pe care abordarea
statică le ignoră, dar totodată se impune rezolvarea cerinţelor de
exactitate inerente cadrului static în vederea delimitării pieţelor şi a
bunurilor.
Între alte caracteristici ale abordării clasice a concurenţei mai
amintim:
- tendinţa de egalizare a ratei profitului nu pune un accent deosebit
pe competiţia preţurilor. Aceasta poate fi totodată o mare slăbiciune dar şi
un mare avantaj. Astfel modelul dinamic clasic în libertatea sa consideră
investiţiile şi inovaţiile ca modele de concurenţă foarte atrăgătoare, dar
structurile care rezultă sunt lipsite de simplitatea modelului static al
concurenţei preţurilor:
 - indicele convergenţei profitabilităţii ar fi putut constitui omologul
în abordarea dinamică clasică a concentrării pieţei, ca măsură a
concurenţei.
Moştenirea de către abordarea lui Marshall a accentului pus pe
concurenţa preţurilor din concepţia statică a lui Cournot şi pe procesul
egalizării profitului din şcoala clasică au fost obstacolele în calea abilităţii
sale de a analiza procesul concurenţial. Eşecul abordării clasice de a
dezvolta o analiză completă a procesului concurenţial este legată de
adaptarea psihologiei utilitaristă. Aceasta este un sistem care presupune
că egalizarea perfectă este în mod diferit asociată cu întreprinzătorul
perfect raţional. De aici, problema care se naşte legată de comportamentul
firmelor şi de procesul de egalizare (sau limitare a consumului) poate fi în
totalitate ignorată. Sistemul clasic eşuează în a dezvolta o teorie a
evoluţiei concurenţei care să fie legată de schimbările în comportament,
în ciuda potenţialităţii inerente în structura sa. Dar, utilitarismul mai
sistematic a fost înglobat în abordarea neoclasică.
În concepţia lui Alfred Marshall privind abordarea procesului
concurenţial se desprind trei elemente:
- înlocuirea echilibrului parţial prin echilibrul general, elementul
cel mai discutat în secolul XX;
- introducerea problemelor legate explicit de trecerea timpului, într-
un cadru static;
- presupunerea că acest model este potrivit să reprezinte în mod
corect chestiunile legate de lumea “practică”, reală, poate fi considerat
mai puţin concret, dar are o strânsă legătură cu primul.
A. Marshall a construit două modele distincte prin introducerea
timpului în analiza sa şi anume:
- un model pe termen scurt, cu un capitol determinat; şi
- un model pe termen lung.
La primul, consideraţiile neoclasice sunt dominante, mai ales cele
care privesc concentrarea economică (numărul participanţilor) într-o piaţă
anume şi modurile de concurenţă adoptate. La cel de-al doilea model,
clasic s-a avut în vedere şi fluxul de capital ce intră sau iese din piaţă. În
cele din urmă, teoreticienii au decis când piaţa poate fi concurenţială,
având în vedere nişte scheme fixe. Astfel, o soluţie care s-a dorit a fost de
a defini o situaţie a concurenţei pe o piaţă ca “pură” unde se află un
număr mare de competitori (producători), deoarece calificativul
“perfectă” avea de îndeplinit condiţia suplimentară a unei intrări libere pe
piaţă.
În ultima perioadă a secolului al XX-lea s-au înregistrat abateri de
la caracterul pur neoclasic al concentrării economice ca indicator cheie al
situaţiei concurenţei. Acum, se pune un accent deosebit pe suficienţa, cel
puţin într-un sens aproximativ, a intrării libere chiar şi în situaţii relativ
monopoliste. Mai delicat pentru abordarea statică o constituie contextul în
care criteriul numărului participanţilor nu reprezintă o condiţie necesară
pentru monopol. În această situaţie, trebuie subliniat rolul ignorant al
consumatorilor, care pot determina intrarea unor noi producători pe piaţă,
ca fiind o condiţie suficientă pentru dobândirea unei poziţii substanţiale
pe piaţă, chiar în absenţa unei concentrări evidente.
Din perspectiva statică, se pune problema capacităţii modelului de
a oferi o viziune realistă, descriptivă a lumii privind includerea în model a
factorilor ca: structura social-industrială şi concurenţa, prin alte forme
decât preţul. Tensiunea între logică şi pragmatism se manifestă chiar în
răsturnarea care a avut loc în teoria lui Marshall. Ulterior, dezvoltarea
teoriilor privind concurenţa monopolistă şi concurenţa imperfectă, nu au
luat amploare, datorită discuţiilor puternice legate de irelevanţa practică a
modelului.
Teoria lui Alfred Marshall (cu accent pus pe pragmatism), s-ar fi
părut că nu rămâne pe linia sa directoare în confruntarea cu schimbările
care au loc în structura industrială: apariţia monopolurilor gigant,
publicitatea şi diferenţierea produselor. Ca urmare, toţi cei care au atacat
teoria, au fost respinşi, păstrându-se abordarea tradiţională a monopolului
şi a concurenţei, aşa cum au fost prezentate de A. Marshall însuşi.
 1.3. INFLUENŢA EFECTELOR STATICE ŞI DINAMICE
ALE CONCURENŢEI ASUPRA ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Justificările efectelor statice de concurenţă au la bază analiza

funcţiilor concurenţei ca instrument de alocare a resurselor în nişte
condiţii date într-o anumită stare a tehnologiei şi al unui anumit nivel al
veniturilor.
Concurenţa, într-o economie de piaţă, are rolul de a răspunde la
următoarele întrebări:
- reprezintă o bază a economiilor de piaţă ca participanţii să
primească recompense mari şi sancţiuni din partea pieţei prin intermediul
semnalelor preţului?
- dacă cererea pentru un anumit bun creşte, creşterea indusă a
preţului acelui produs face producerea sa mai atrăgătoare?
- un preţ ridicat pentru un bun foarte căutat are drept consecinţă
creşterea producţiei acestuia şi intrarea pe acest segment de piaţă a unor
firme în detrimentul altora care devin relativ neatrăgătoare?
- ca urmare a dorinţei fiecărei firme de a-şi maximiza profitul, ia
naştere concurenţa în exploatarea şi căutarea celor mai bune posibilităţi
de câştig?
- datorită faptului că fiecare entitate de pe piaţă încearcă să
realizeze aceste posibilităţi de câştig, concurenţa direcţionată de semnalul
preţului asigură ca structura producţiei să se transforme în sensul preferat
de consumatori?
După o analiză a conţinutului întrebărilor şi a răspunsurilor posibile
date de realitatea evidentă, putem concluziona că principalul rezultat al
concurenţei este beneficiul adus consumatorilor prin producerea şi
oferirea bunurilor cerute.
Astfel, într-o economie de piaţă, concurenţa hotăreşte ce tehnici ale
producţiei trebuiesc folosite. Pentru că firmele cu eficienţă mare în
activitatea de producţie obţin şi cele mai ridicate profituri, concurenţa
determină firmele neeficiente să părăsească piaţa. Prin urmare, la un
anumit tip de tehnologie perfomantă aflată la un anumit moment dat pe
piaţă, cei care nu dispun de aceasta vor rămâne în urmă, mai întâi prin
pierderi suplimentare faţă de ceilalţi, iar apoi are loc eliminarea lor prin
concurenţă.
 Totodată, concurenţa într-o economie de piaţă, mai serveşte şi ca
mecanism de distribuire a veniturilor. Puterea de a rezista concurenţei din
partea unui individ, duce de la sine la recompensarea lui. Firmele care
dispun de cea mai mare eficienţă pe o piaţă, realizează implicit şi
profiturile cele mai mari, iar persoanele cele mai competente au salariile
cele mai mari.
Concurenţa, este deci mecanismul principal prin care activităţile
economice sunt coordonate într-o economie de piaţă. Dacă concurenţa
este stânjenită, mecanismele fundamentale expuse mai sus nu mai
funcţionează cum trebuie şi, în consecinţă economia nu se mai dezvoltă
eficient. Subdezvoltarea, în cele din urmă, conduce la diminuarea
bunurilor generale, la reducerea prosperităţii economice, iar libertatea
primordială a indivizilor se restrânge datorită diminuarii concurenţei şi
stabilirii unui sistem de putere economică.
Într-un mediu concurenţial dinamic au loc inovaţii, care pot duce la
ameliorarea nivelului tehnologic al economiei de piaţă respective. La
rândul lor, inovaţiile constituie rezultatul unui proces de cercetare şi
dezvoltare, iniţiat de firme în scopul îmbunătăţirii eficienţei sau furnizării
în mod curent de bunuri greu accesibile din punct de vedere tehnologic.
Fiecare firmă este obligată să procedeze în acest fel, deoarece se află în
concurenţă cu alte firme, iar rămânerea în urmă îi pot diminua profiturile
şi în final o determină să părăsească piaţa.
În opoziţie cu funcţionarea concurenţei într-un mediu static,
dinamica inovaţiei şi a concurenţei rezultate din aceasta este mult mai
complexă şi deterministă în privinţa efectului. Uneori, inovaţiile dorite se
dovedesc a fi inutile din punct de vedere economic, iar alteori nu se pot
realiza din motive tehnice. Şi totuşi, concurenţa constituie un mediu
foarte favorabil şi stimulativ pentru realizarea progresului tehnic,
deoarece asigură posibilităţi de câştig atât pentru persoane juridice cât şi
pentru cele fizice care îşi asumă riscul inovaţiei. Deci, în mediul
preocupării pentru progres, concurenţa reprezintă un proces de cercetare
şi de descoperire, în sensul avut în vedere de Hayek, care presupune un
întreprinzător inovator ca cel descris de Schunfeter.

1.4. CONCURENŢA, COMPONENTĂ FUNDAMENTALĂ A

MECANISMULUI ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Concurenţa ca o componentă intrinsecă a pieţei libere, reprezintă un

mod de manifestare, în care pentru un bun omogen şi substitutele sale,
existenţa unui singur producător, practic devine irealizabilă. Ea devine
realizabilă prin comportamentul individualizat al firmelor din aceeaşi
ramură, sector sau domeniu de activitate, supus obţinerii unui profit
maxim pe seama capitalului investit.
Având în vedere condiţiile in care poate funcţiona o piaţă, asigurate
de transparenţa acesteia, fiecare firmă este preocupată în conducerea
activităţii sale încât să devină cea mai competitivă, iar venitul net să fie
cel mai bun.
Concurenţa, ca problemă economică, prezintă interes atât pentru
producători, dar ea se manifestă şi între consumatori. Funcţie de un nivel
al concurenţe, fiecare firmă producătoare îşi organizează producţia prin
costurile de exploatare, cu un permanent simţ al echilibrului dintre
resurse şi cheltuieli pe variante, pe baza costurilor unitare ( care se mai
numesc şi preţuri de revenire) şi a ratei profiturilor unitare. Astfel, studiul
cererii se efectuează numai în condiţiile concurenţei. Aceste condiţii se
referă la:
- Existenţa pe piaţă a mai multor firme producătoare specializate
în producerea şi livrarea unui anumit bun;
- Produsul respectiv să aibă capacitatea de a fi competitiv,
performant pe aceiaşi piaţă;
- Fiecare firmă este interesată în exploatarea eficientă a
capacităţii de producţie şi de utilizare naţională a resurselor de
care dispune (materiale, financiare, umane);
- Preţul liber, condiţie de bază a conducerii ţi gestiunii fiscale;
- Devansarea sau cel puţin echilibrarea cererii cu oferta.
În absenţa concurenţei, orice firmă care ar fi singură pe piaţă ar
proceda la stabilirea în mod liber a preţurilor produselor sale, fără să se
confrunte cu alţi producători şi fără să ţină seama de opţiunile clienţilor.
În economia de piaţă unde un bun este fabricat de mai mulţi
producători, nici unul dintre ei nu poate să influenţeze în mod izolat piaţa,
toţi o influenţează aflându-se în competiţie. În aceste situaţii ei sunt
obligaţi să-şi adapteze preţurile la nivelul preţurilor pieţei. Dacă au în
vedere să-şi atragă mai mulţi clienţi, producătorii pot coborî nivelul
preţului. Acest fenomen este transmisibil şi celorlalţi concurenţi, iar
scăderea preţului, ca efect al concurenţei poate să ducă până la cel mai
mic nivel, până la cel de supravieţuire, în care rata profitului este foarte,
foarte mică. În aceste condiţii, firmele producătoare care vor proceda la
majorarea preţului peste nivelul concurenţei, pot risca să piardă în
totalitate clienţii lor şi să dea faliment.
Dacă preţurile se coboară sub incidenţa concurenţei între firmele
producătoare, aceasta ar avea la bază numai posibilităţile fiecăruia dintre
rivali de a reduce corespunzător costul unitar. Astfel nivelul costului de
concurenţă trebuie să fie preţul cu cel mai mic nivel nominal şi să fie
deasupra costului propriu-zis, ca urmare, acţiunea firmelor către o poziţie
de lider în competiţie, trebuie să se sprijine pe baze economice reale.
 Aşadar, permanenta presiune asupra scăderii preţurilor de vânzare,
exercitată de concurenţa dintre firme, contribuie la lărgirea pieţei cu noi
bunuri cerute de consumatori, iar acestea pot fi solicitate în cantităţi tot
mai mari, dacă au preturi de vânzare mici.
După cum se cunoaşte, preţul de vânzare depinde de punctul de
intersecţie al curbei ofertei cu cea a cererii. În decizia cumpărătorului,
preţul joacă un rol foarte important folosindu-se ca mijloc de orientare a
tranzacţiilor, se consideră că piaţa se echilibrează pentru preţul care
permite egalitatea dintre bunurile cerute de consumator şi bunurile oferite
de producător.
După cum remarca Michel Didier4 Preţul constituie un pol de
atracţie către care converg toate forţele pieţei, el este „un mic nord al
busolei economice”.
Cunoaşterea concurenţei de către firmele producătoare poate
conduce la identificarea unor tipuri de strategii de atragere a interesului
pieţei. Între acestea putem aminti:
• strategia efortului concentrat care constă în atragerea clientelei
particulare pentru un bun particular, pentru care se pot oferi
cele mai bune servicii;
• strategia diferenţierii bunurilor într-o gamă superioară în
vederea trezirii interesului clienţilor pentru un produs
particular care va căpăta trăsături de unicate prin corelaţia de
ansamblu produs – marcă – înfăţişare – servire;
• strategia dominaţiei globale prin costuri , prin care se asigură
concurenţa preţurilor imbatabile, dar nefiind exclusă calitatea
produsului şi a serviciului oferit clientului.
În ce priveşte stabilirea preţurilor şi dinamica acestora, trebuie
cunoscut că legislaţiile pieţei concurenţiale impun respectarea anumitor
reguli.
Uneori, producătorii concurenţi practică preţuri de ofertă foarte
apropiate, poate chiar identice, pentru bunurile obişnuite din aceeaşi
grupă, nediferenţiate în aparenţa lor. Concurenţa face ca atunci când
preţul de ofertă al unui producător să crească peste preţul pieţei, vânzările
să scadă foarte mult. În situaţia când preţul producătorului se află sub
preţul pieţei, se aşteaptă ca cei cu care se află în concurenţă să procedeze
la fel, dacă nu vor urma această mişcare de preţ, s-ar putea să piardă din
segmentul de piaţă deţinut în favoarea celui care a iniţiat mişcarea.
Intensitatea presiunii concurenţiale asupra preţurilor, bunurilor unei
firme, depinde în cea mai mare măsură de gradul de diferenţiere al acestui
bun. Când bunul comercializat se individualizează prin elemente ce
reprezintă un plus de valoare pentru consumator (design, prestigiul de

4
Michel Didier, „Economia: Regulile jocului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999
marcă, reputaţia serviciilor asociate), el se „remarcă” şi se desprinde de
grupa bunurilor nediferenţiate, presiunea concurenţială scade şi se
recunoaşte pe piaţă chiar la un preţ mai mare.
Dând la o parte situaţiile excepţionale (costuri prea mari, deficit
temporar şi conjunctural, decizie de ieşire din ramură s.a.), strategia de
preţ a firmelor producătoare este necesar a se fundamenta pe
caracteristicile prezente şi viitoare ale concurenţei. Pentru firmele
producătoare dintr-o ramura interdependentă, în materie de decizie de
preţ face ca politica uneia sa fie influenţată de strategia şi tactica
celorlalte. Privite lucrurile din acest unghi firmele producătoare pe piaţa
concurenţială, pot adapta două strategii:
1. în deciziile de preţ pe care le iau se propune să se urmeze
tendinţele previzibile ale preţului de piaţă concurenţială;
2. firmele cu o poziţie dominantă pe piaţă sau cu o pondere
însemnată în ramură, îşi propun să iniţieze şi să dirijeze
următoarele mişcări ale preţului pe piaţă.
În acest sens putem sublinia că primele firme sunt preocupate de
modul de anticipare cât mai exact a ceea ce se întâmplă cu preţurile pe
piaţă, iar cel de al doilea grup de firme vor să cunoască reacţia
concurenţilor lor la mişcările de preţ pe care le vor iniţia.
Firmele producătoare care inţiază mişcări de preţuri pe o piaţă
concurenţială, sunt recunoscute ca atare datorită influenţei lor asupra
dinamicii preţurilor pieţei. Puterea de a mişca în sus sau în jos nivelul
preţurilor pe piaţă, face ca firmele cu astfel de iniţiative să contribuie la
definitivarea caracterului pieţei pentru bunul comercializat: stabilă,
volatilă, nervoasă, calmă etc.
În acest sens, a nu se confunda rolul lor în stabilirea preţului pieţei,
cu cel al monopolului; de multe ori, al concurenţilor cu ponderea
individuală mai mică dar numeroşi, „fac preţul pieţei”. Astfel nivelul
general al preţurilor exprimă raportul dintre ofertă şi cerere pe piaţă, dar
iniţiatorul mişcarii preţurilor are capacitate de a oferi noi repere pentru
lupta concurenţială dintre firmele producătoare. Sunt situaţii când rolul
acesta de iniţiator al mişcării preţurilor pe piaţă este tacit atribuit şi
recunoscut unuia dintre concurenţi în virtutea unor merite de necontestat
ale acestuia: costuri foarte mici, proces tehnologic foarte modern,
potenţial de concentrare şi înoire a producţiei foarte mare, reţea puternică
de distribuţie, deţinerea unui segment de piaţă important, programe
extensive de publicitate şi promovare a bunurilor comercializate.
Pentru ca o firma să aibă rolul efectiv de inţiator al mişcării
preţurilor pe piaţă, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
- informaţiile pe care le deţine privind fenomenele economice
de pe piaţă, trebuie să aibă o bază foarte puternică, care să-i
 dea posibilitatea să le înţeleagă şi să le interpreteze corect şi să
reacţioneze cât mai rapid;
- în timp, trebuie să demonstreze un susţinut sens al strategiei de
preţ;
- asumarea riscului afirmării performanţelor manageriale pe
orizonturi lungi de timp (această politică de preţ îşi poate arăta
modele sub forma unor profituri mai consistente abia dupa 2-3
ani);
- asemenea rolului şi responsabilităţii de lider (leader) prin
decizii în favoarea şi în interesul întregii ramuri din care face
parte.
Tot firmei producătoare inţiatoare de mişcare de preţ îi sunt
caracteristice şi unele elemente ale strategiei de preţ, care sunt uşor de
detectat şi exemplificat pe o ramură cu piaţă de tip oligopol, unde rolul
conducător al unui producător este evident.
În acest sens pentru a afirma că păstrarea pe orizont scurt de timp a
ponderii de piaţă, reprezintă funcţia obiectiv a firmei respective. O
creştere a segmentului de piaţă deţinut, susţinută printr-o politică
agresivă, va avea efecte contrare. Scăderea preţurilor inţiată în acest scop,
va antrena mişcarea de acelaşi sens pentru toţi producătorii din ramură,
care vor conduce inevitabil la scăderea profiturilor totale, la scăderea
potenţialului de dezvoltare a ramurii. În majoritatea situaţiilor, iniţiatorii
mişcării de preţuri prin păstrarea segmentului de piaţă deţinut, iniţiază
preţuri mai mari decât cele care ar rezulta din evidenţa proprie. Ca o
consecinţă, apare un nou preţ „umbrela” sub care se „adăpostesc”
concurenţii cu costuri comparative mai mari.
În general se constată tendinţa asigurării echilibrului ramurii, pentru
preţurile pieţei, unde ponderea de piaţă deţinută de firma producătoare
este aceeaşi cu ponderea sa în capacitatea totală de producţie a ramurii.
Ca o consecinţă a acestui fapt, preţul pe piaţă este determinat de firma
care are cel mai puţin favorabil raport dintre ponderea deţinută pe piaţă şi
ponderea capacitaţii sale de producţie în capacitatea totală a ramurii.
Firma respectivă va încerca redresarea prin creşterea volumului
vânzărilor ca urmare al reducerilor de preţuri. Mişcarea făcută îi va obliga
pe clienţii concurenţi să-l urmeze, efect ce va fi transmis nivelului
general al preţurilor, dar şi asupra profiturilor totale din ramură. În
vederea prevenirii unor astfel de efecte, în situaţiile de criză, liderul
respectiv poate oferi o parte din piaţa sa concurenţilor cu raport
defavorabil, pondere de piaţă – ponderea capacităţii în raport cu
capacitatea totală. În această situaţie, liderul îşi recuperează partea
pierdută printr-o politică de preţ permanent uşor sub preţul predominant
pe piaţă.
 În majoritatea situaţiilor, iniţiatorul mişcării de preţ, se află în poziţia
de lider, datorită eforturilor proprii de a avea supremaţia în ramură din
punct de vedere tehnic şi tehnologic. Ca urmare, strategia sa de preţ va
avea în vedere şi plusul de preţ recunoscut de piaţa nevoilor produse în
raport cu cele deja existente. Preţul mai mare pentru recompensarea
noutăţii menţine ridicat nivelul general al preţurilor pentru o gamă de
produse importantă, protejează profiturile celor vechi şi forţează mai
puţin firmele concurente de a reduce preţurile în scopul creşterii
volumului vânzărilor. Totodată, firma lider în ramură ce întăreşte profitul
în plus obţinut din preţul mai mare al bunurilor noi, o va stimula mai
departe în vederea dezvoltării şi înnoirii producţiei şi pentru reducerea
costurilor.