CAP.

II CONCURENŢA ECONOMICĂ ÎN
VIZIUNEA ABORDĂRII STRATEGIILOR
ŞI COMPORTAMENTELOR
OPERATORILOR PIEŢEI

2.1. OBIECTIVELE CONCURENŢEI ECONOMICE

După opinia mai multor economicşti, concurenţa nu are o definiţie

unanim acceptată; ea capătă semnificaţie în funcţie de context. Una dintre
caracteristicile generale ale concurenţei este aceea când una sau mai
multe persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv şi că
realizarea acestuia de către una dintre persoane determină un grad mai
scăzut de realizare a aceluiaşi obiectiv de către cealaltă persoană, dar nu o
exclude din sfera de activitate. Această definiţie este valabilă în multe
domenii ale vieţii economice.
Din punct de vedere economic, concurenţa este în permanenţă
legată de tranzacţii pe piaţă, de cerere şi ofertă şi de procesul schimbului.
Concret, putem efirma că există concurenţă economică, dacă
consumatorul poate alege între mai multe altermnative şi poate astfel să
aleagă alternativa cea mai convenabilă preferinţelor sale. Prin urmare,
concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege. Dar, această
libertate de a alege este diferenţiată, în funcţie de existenţa unor grade ale
concurenţei efective.
Concurenţa este de asemenea, forma activă a liberei iniţiative,
generată de proprietatea privată, iar aceasta la rândul ei constiutind
trăsătura esenţială a economiei de piaţă, al cărei mecanism este
concurenţial. Ea se caracterizează printr-o confruntare deschisă, rivalitate
între firme vânzătoare ofertante, în vederea atragerii de partea lor a
clientelei. Totodată, concurenţa exprimă comportamentul specific
interesat al tuturor subiecţilor de proprietate, comportament care se
realizează în mod diferit, în funcţie de cadrul (mediul) concurenţial şi
particularităţile diverselor pieţe.
Firmele autonome şi specializate vizează profitul, în timp ce
consumatorii îşi manifestă opţiunile lor pentru bunurile şi serviciile
oferite de firmele producătoare, vizând utilitatea lor. Datorită faptului că
orientează firmele spre producerea bunurilor dorite şi cerute de
consumatori la costuri cât mai reduse în condiţiile date, concurenţa
asigură producătorilor preţurile şi profiturile aşteptate, iar consumatorilor
satisfacerea nevoilor.
Concurenţa este cea care împinge producătorii spre perfecţionarea
şi eficientizarea producţiei. Ea obligă producătorul să oprească risipa şi să
reducă costurile de producţie, astfel încât să poată vinde la preţuri cât mai
mici faţă de alţii. Concurenţa, deci, elimină producătorii care rămân cu
costurile ridicate şi face în aşa fel încât să concentreze producţia în
mâinile acelora ale căror costuri sunt mai mici.
Concurenţa are loc în situaţiile când există libertatea de a pătrunde
pe o piaţă şi când, în acelaşi timp, pe aceeiaşi piaţă există mai mulţi
producători alternativi. Concurenţa poate să aibă loc între firme mari şi
firme mici, firmele rivale putând intra în competiţie pe pieţele locale,
regionale, naţionale sau chiar pe pieţe internaţionale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt:
! Satisfacerea cererii consumatorilor;
! Promovarea inovaţiei;
! Alocarea eficientă a resurselor;
! Limitarea puterii economice şi astfel a celei politice;
! Justa distribuţie a veniturilor;
Piaţa reprezintă cea mai bună inovaţie în organizarea cererii şi
ofertei şi în întărirea şi stabilirea diferitelor preferinţe ale firmelor, fără
folosirea concurenţei. Concurenţa constituie mijlocul necesar prevenirii şi
diminuării puterii economice concentrate în mâinile statului şi ale
persoanelor şi firmelor private. De aceea, concurenţa reprezintă un mijloc
important pentru organizarea societăţii.
Alocarea este principala cerinţă a oricărei economii care trebuie să-
i facă faţă, într-un mod în care să satisfacă cel mai bine membrii societăţii
respective, atât pe producători cât şi pe consumatori. Ca urmare, trebuie
să se stabilească:
! Bunurile şi cantităţile care trebuie produse;
! Modul de distribuire a bunurilor produse între membrii
societăţii;
! Cum trebuie direcţionate resursele în producerea bunurilor şi
ce metode de producţie se vor folosi.
Economia de piaţă consideră întotdeauna acţiunea liberă a mai
multor firme, atât producătoare, dar şi consumatoare (cumpărătoare). Ca
urmare, concurenţa reprezintă unul din factorii importanţi ce acţionează
asupra firmelor, astfel încât aceştia să-şi adapteze oferta la cerere. Pe
piaţa liberă, concurenţa acţionează în strănsă legătură cu preţul. Firmele
producătoare pe piaţa liberă urmăresc prin intermediul concurenţei cu
celalţi producători maximizarea profitului, prin reducerea preţului şi
creşterea calităţii producţiei obţinute.
 Economia de piaţă liberă se identifică cu economia de piaţă
modernă şi se bazează pe conservarea principiului libertăţii de
concurenţă. Aceasta este reglementată printr-o serie de acte normative
care au ca efect reprimarea abuzurilor de la regulile normale ale
concurenţei.
Concurenţa capătă putere, când preţurile sunt mai mici, iar cererea
de bunuri creşte. Ea se materializează prin comportamentul firmelor din
aceeaşi ramură, care au ca scop maximizarea profirului pe seama
capitalului investit. Fiecare firmă care acţionează pe piaţa liberă este
preocupată de propria-i activitate, astfel încât aceasta să fie cea mai
competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Concurenţa este cea care orientează producţia firmelor prin
costurile de exploatare, urmărindu-se în permanenţă raportul existent
între resurse şi cheltuieli. Nici un producător de acelaşi bun de pe o piaţă
nu poate influenţa în mod izolat piaţa acelui bun. Toţi producătorii
influenţează piaţa, aflându-se în concurenţă. Ei o influenţează prin
practicarea de preţuri cât mai scăzute, putând ajunge până la nivelul de
supravieţuire. Deci, concurenţa între firmele producătoare exercită o
presiune asupra scăderii preţurilor de vânzare şi totodată contribuie la
lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de consumatori, care
este cu atât mai mare, cu cât preţul este mai scăzut.
Într-o economie de piaţă, concurenţa nu poate fi decât liberă,
aceasta însemnând că firmele acţionează în vederea realizării propriilor
interese, iar economia în ansamblul său este rezultatul acestei acţiuni.
Originea intereselor firmelor se află în mediul economico-concurenţial,
unde locul central îl deţine proprietatea şi piaţa. Ca urmare, libertatea
concurenţei exprimă libertatea de acţiune în economia a cărei funcţionare
ia forma pieţei. Putem vorbi de o astfel de libertate şi în cazurile în care
firmele pot decide independent, cu condiţia ca acastă posibilitate să fie
prezervată pentru toate, fără nici o atingere. Orice soluţie întreprinsă de o
firmă în intenţia de a-şi realiza interesele trebuie să aibă loc în aşa fel,
încât, prin ceea ce face ea, să nu afecteze cu nimic libertatea de acţiune a
celorlalte. În consecinţă, libertatea concurenţei este o caracteristică
general aplicabilă tuturor firmelor şi că orice iniţiativă este considerată
normală numai cu respectarea acestei condiţii.
Analiza făcută mai sus vine să demonstreze că deciziile
participanţilor la activitatea economică au caracter interactiv, sunt luate în
mod individual, dar depind de cele pe care le iau celelalte firme. Aceasta
face ca să fie acceptată libertatea concurenţei, într-o manieră globală, ca o
formă pe care o îmbracă relaţiile dintre toate firmele care acţionează pe
aceeiaşi piaţă, indiferent de obiectul de activitate sau de alte scopuri sau
criterii.
 În condiţiile economiei de piaţă, toate firmele au scopul
maximizării satisfacţiilor, presupunând o concurenţă generală, deoarece
resursele la care apelează sunt limitate şi au întrebuinţări alternative.
Concurenţa are un impact aparte atât asupre pieţei, cât şi asupra entităţilor
care acţionează pe piaţă. Concurenţa este cea care produce schimbări
profunde în dinamica sistemului de valori ale consumatorilor, unde sunt
aşteptate modificări în comportamentul tuturor purtătorilor cererii:
producători, prestatori, instituţii, consumatorii individuali în special,
aceasta ca rezultat al schimbărilor de valori, al opţiunilor pentru noi stiluri
de viaţă, în final al conturării tot mai clar a unei personalităţi proprii, care
se răsfrânge asupra conduitei sale. În acest context, se simte o creştere a
exigenţei consumatorului faţă de consum, datorată în principal
preocupării pentru menţinerea formei fizice şi intelectuale, pentru
sănătate, dar şi informării mult mai operative şi cuprinzătoare asupra
alternativelor de consum. În sistemul de valori ale consumatorilor se vor
produce mutaţii şi ca urmare a schimbărilor sociogeografice, a modului
de gestionare a timpului liber, a schimbărilor care se pot avea în vedere
pe planul resurselor financiare (aici putem vorbi probabil şi de apariţia
unor tehnici şi acţiuni ale marketing-ului de lux).
În general, societatea umană se teme de consecinţele concurenţei,
deoarece o parte din oameni îşi pot pierde locurile de muncă, iar creşterea
numărului şomerilor este ceonsiderată ca o consecinţă a concurenţei. Într-
adevăr, este o consecinţă directă a teoriilor economice faptul că o
concurenţă de lungă durată este benefică pentru toată societatea şi, mai
ales, pentru cei care par a fi pierdut în prima fază.

2.2. FUNCŢIILE CONCURENŢEI ECONOMICE

Dintre funcţiile concurenţei economice amintim:

• În toate domeniile activităţii economice, facilitează ajustarea
autonomă a cererii şi ofertei. Concurenţa stimulează
preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea
calităţii ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica
cerinţelor cererii. Pe pieţele dominate de cumpărători (piaţa
ofertanţilor), strategia competiţională determină firmele să se
particularizeze faţă de rivali. Pe pieţele dominate de
vânzători (piaţa cererii), în relaţiile cu potenţialii clienţi, se
urmăreşte specializarea într-un sector individualizat al
cererii.
• În accepţiunea sa generală, dar mai ales a progresului
tehnico-economic, stimulează realizarea progresului ca atare.
 În economia de piaţă, concurenţa motivează firmele de a obţine
produse performante şi de a descoperi metode pentru realizarea
produselor cu costuri cât mai reduse. Nimeni nu poate şti cu precizie care
vor fi noile dorinţe ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricaţie va
conduce la minimalizarea costurilor pentru unitatea de produs.
Întreprinzătorii au libertatea introducerii în fabricaţie a unor produse mai
promiţătoare decât cele utilizate până în prezent, dar au nevoie de
sprijinul investitorilor care doresc să le pună la dispoziţie fondurile
necesare. Deci, în economia de piaţă funcţionează principiul conform
căruia atât intreprinzătorul cât şi investitorul are posibilitatea de a alege.
Prin urmare, întreprinzătorii şi investitorii sunt conştientizaţi de
concurenţă că trbuie să-şi asume responsabilitatea aducerii pe piaţă a
produselor respective, şi de a le oferi la preţul fundamentat de ofertă, în
raport cu cerinţele reale ale pieţei.
Noile idei puse în practică trebuie să înfrunte realitatea, impusă de
consumatori. Atunci când consumatorii preţuiesc destul de mult noutatea
pe care o va aduce respectiva idee, atât cât să acopere costul bunului sau
serviciului propus de firmă, noua afacere va prospera şi va avea succes.
În caz contrar va fi sortită eşecului.
Firmele producătoare care doresc să supravieţuiască într-un mediu
concurenţial nu se pot mulţumi cu succesul prezent. Este posibil ca bunul
sau serviciul care se bucură de o apreciere favorabilă în prezent să nu
treacă testul competitivităţii pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de
timp.
Pentru o firmă producătoare, condiţia de a reuşi pe o piaţă
concurenţială o cnstituie anticiparea, identificarea şi rapida adaptare la
ideile novatoare.
Concurenţa este fenomenul economic ce participă la primenirea
continuă a firmelor ce acţionează pe piaţă. Prin această competiţie
permanentă între firme, concurenţa deschide perspective în realizarea de
profituri pentru toţi participanţii la jocul pieţei, favorizându-i pe cei buni
şi foarte abili şi ignorându-i pe cei slabi, pe cei neadaptabili la cerinţele
pieţei.
• Împiedicarea obţinerii unor profituri de monopol de către
unele firme, asigurând o alocare raţională a resurselor între
variantele utilizării lor solicitate de piaţă şi statornicind o
repartizare a profiturilor proporţional cu contribuţia efectivă
a firmelor în procesul de producţie şi distribuţie a mărfurilor.
Prin concurenţa între firme se descoperă totodată mărimea şi
structura optimă a activităţii desfăşurate, elemente care contribuie la
menţinerea costului unitar pe produs sau serviciile la un nivel cât mai
mic. În comparaţie cu alte sisteme economice, economia de piaţă nu
mandatează şi nu limitează tipurile de firme cărora li se permite să intre
în competiţie. Este permis a se efectua orice formă legală de organizare a
activităţii economice, condiţia reuşitei pentru orice firmă fiind eficienţa în
raport cu costurile de producţie.
• Fenomenul concurenţial contribuie din plin la reducerea
preţurilor de vânzare, asigurând plasarea lor la niveluri
reale, favorizând raţionalizarea costurilor ca mijloc de
sporire a profiturilor. Astfel, raporturile ce se stabilesc între
cantităţile de bunuri vândute şi preţurile de vânzare aplicate
relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creşterea
volumului desfacerilor şi mai puţin din preţurile mari
stabilite. Preţurile rezonabile atrag marea masă a clienţilor,
ajungându-se la un volum mare al desfacerii, aceasta
conducând la obţinerea de profituri egale cu cele obţinute în
eventualitatea creşterii preţurilor, în condţiile îndepărtării
foarte mult de costuri. Preţurile mici, accesibile tuturor,
sporesc cererea şi creează condiţiile producţiei de serie mare.
• Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei firmelor,
alimentând totodată optimismul acestora, stimulându-le
creativitatea, obligându-le să se preocupe în peanenţă de
eficienţă, de maximizarea profitului şi implicit de
satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor
consumatorilor.

2.3. TIPURI ALE CONCURENŢEI ECONOMICE

În vederea prezentării complete a tipurilor (formelor) de

concurenţă care sunt variate şi diversificate, este bine pentru început să ne
oprim asupra factorilor şi condiţiilor ce determină existenţa acestora.
Astfel, unul din factorii care contribuie la diferenţierea concurenţei
este numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii. Dacă
numărul participanţilor la tranzacţii este mare şi de putere aproximativ
egală, atunci pe piaţă se conturează tipul de concurenţă perfectă. Dacă
numărul lor este mic sau numai unul, fie pe latura ofertei, fie pe latura
cererii, apar situaţii de monopol sau monopson, când sunt avantajaţi fie
numai producătorii, fie numai cumpărătorii.
Gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie
umană, reprezintă un alt factor de departajare a concurenţei. Dacă marfa
oferită pieţei este omogenă, consumatorilor le este aproape indiferent de
unde se aprovizionează. Diferenţierea bunurilor are ca efect însă creşterea
concurenţei între producători, fiecare dintre aceştia dorind să atragă un
număr cât mai mare de clienţi.
 Facilităţile acordate sau restricţiile în calea celor care
intenţionează să intre într-o ramură, pe o anumită piaţă, influenţează de
asemenea modul de realizare a concurenţei. Dacă accesul într-o anumită
ramură a economiei naţionale sau pe o anumită piaţă a unei firme se
realizează mai uşor, creşte gradul de competitivitate în acea ramură sau
pe acea piaţă, creându-se condiţiile satisfacerii nevoilor consumatorilor la
un nivel cât mai ridicat.
Gradul de transparenţă a pieţei, este alt factor important care
determină diferenţierea concurenţei. Acesta se referă la posibilităţile de
acces la informaţiile care rezultă din funcţionarea pieţei:
! Bunurile oferite sau cerute de piaţă;
! Preţurile aplicate;
! Cantităţile vândute (sau oferite desfacerii);
! Condiţiile de tranzacţionare,
Acces care poate fi liber pentru toţi participanţii de pe piaţă sau
poate fi îngrădit de unii dintre aceştia în scopul sporirii propriilor
avantaje.
Trebuie subliniat că economia de piaţă mai cunoaşte şi alţi factori
şi condiţiii, în funcţie de care se conturează mai multe tipuri sau forme ale
concurenţei şi anume:
! Raportul dintre cererea şi oferta de bunuri, care se manifestă
logic, fundamental;
! Complexitatea şi funcţionarea reţelei de pieţe dintr-o ţară sau
alta sau pe o piaţă unică;
! Conjunctura politică internă şi internaţională.
Avându-se în vedere factorii prezentaţi ma sus şi ţinând cont de
variantele de combinare a lor, teoria economică a concurenţei a stabilit că
există următoarele tipuri de concurenţă între firmele producătoare
(vânzătoare):
• Concurenţa perfectă;
• Concurenţa imperfectă, cu formele:
o Concurenţa monopolistică;
o Monopolul;
o Oligopolul;
Vom prezenta în continuare, sub forma unui tabel, aceste tipuri de
concurenţă cu principalele lor caracteristici:

Caracteristici Concurenţa imperfectă

Concurenţa
ale firmelor Concurenţa
perfectă Oligopolul Monopolul
concurente monopolistică
Număr firme Mare Mare Mic Una singură
Posibilitatea Inexistentă Limitată Redusă Considerabilă
 stabilirii
preţurilor
Barierele la Există Sisteme
intrarea pe Inexistente Inexistente anumite complete de
piaţă bariere bariere

Literatura de specialitate mai pomeneşte şi de concurenţa directă şi

de cea indirectă.
În situaţiile când firmele aflate în competiţie se adresează aceleiaşi
nevoi, cu bunuri identice sau similare, ne aflăm în faza unei concurenţe
directe. Iar concurenţa indirectă apare când firmele se adresează clienţilor
prin oferirea de bunuri diferite aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite.
Din punctul de vedere al dreptului comercial, concurenţa
economică poate avea următoarele forme:
! Concurenţa loială, considerată licită, deoarece este admisă
prin reglementări;
! Concurenţa neloială, considerată ilicită, deoarece este
reprimată prin reglementări.
Concurenţa loială (corectă) constă în folosirea nediscriminatorie a
instrumentelor luptei de concurenţă, în condiţiile accesului liber pe piaţă
şi a deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a
relaţiilor de vânzare-cumpărare.
Concurenţa neloială (incorectă) se caracterizează prin folosirea
unor mijloace incorecte: acordarea unor stimulente deosebite firmelor,
utilizarea unor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe
piaţă, în scopul acoperirii pieţei şi consolidarea unei poziţii net
avantajoase pe piaţă.
Într-o economie de piaţă, firmele concurente procedează la
adoptarea unor strategii de adoptare a preţurilor la cerinţele pieţei în
funcţie de tipul (sau forma) de concurenţă. Vom prezenta mai jos, sub
forma unui tabel, diversitatea strategiilor de adoptare a preţurilor în
cadrul concurenţei:
 Tipuri de
Perfectă Monopolistică Monopol Oligopol
concurenţă

Strategii de Mulţi Un singul

Câţiva
adoptare a vânzători de producător
Mulţi vânzători vânzători
preţurilor produse care
de produse sensibili
identice stabileşte
diferenţiabile fiecare la
(nediferen- preţul unui
preţul celorlalţi
ţiabile) produs unic
! Aproape că ! O oarecare ! Nu există ! O oarecare
nu există concurenţă concurenţă. concurenţă.
! Piaţa prin gama de ! Sigurul ! Preţ al
Concurenţa
stabileşte preţuri vânzător liderului sau
prin preţ
preţul stabileşte preţuri
preţul apropiate ale
concurenţilor
! Inexistentă. ! Anumită ! Nu există. ! Variabilă.
! Produsele diferenţiere ! Nu se ! În funcţie de
Diferen-
sunt faţă de poate face ramură.
ţiere între
identice produsele pentru că
produse
concurenţei nu sunt alte
produse
! Redusă. ! Mare. ! Redusă. ! Într-o
! Obiectul îl ! Obiectul îl ! Se face cu oarecare
constituie reprezintă scopul măsură.
Extinderea informarea diferenţierea creşterii ! Scopul este
reclamei clienţilor că produselor pentru informarea şi
produsele faţă de cele clasa de eliminarea
sunt ale produs concurenţei
disponibile. concurenţei preţurilor.

Comportamentul firmelor implicate de procedeul formării

preţurilor diferă în ceea ce priveşte strategia de adaptare la cerinţele
concrete ale pieţei, în principal, cu cantitatea, cu un cuplu preţ-calitate sau
cu produse diferenţiate, de marcă, cu folosirea reclamei.
 2.4 INTERVENŢIA STATULUI, NECESITATE A
REALIZĂRII PROTECŢIEI CONCURENŢEI ECONOMICE

In economia de piaţa, intervenţia statului este, după cum s-a mai

spus, ilustrată si de politica sa în domeniul protecţiei concurenţei, în
vederea atenuării carenţelor pieţei într-un mediu economic caracterizat a
fi imperfect.
Numai din punct de vedere teoretic – în condiţii de concurenţă
perfectă – echilibrul concurenţial garantează că fiecare producător de
bunuri îşi dezvoltă producţia până în punctul unde preţul este egal cu
costul marginal, rezultând un avantaj marginal social ce va fi egal cu
costul marginal social, iar orice altă alocare a resurselor nu poate
îmbunătăţi situaţia consumatorilor.
Dacă o ramură se caracterizeaza prin concurenţă imperfectă,
fiecare firmă poate dispune în acest caz de o anumită putere de monopol.
Cele mai importante forme ale concurenţei imperfecte sunt:
concurenţa monopolistă, oligopolul şi monopolul pur.
În continuare vom face câteva referiri asupra monopolului natural
sau monopolului pur, când într-o ramură există un singur producător.

- unde: P=preţ
Cm=cost marginal
CM=cost mediu
TL=termen lung
Rm=curba cererii
 În condiţiile concurenţei perfecte, o firmă poate să producă o
cantitate egală cu QC la preţul PC, corespunzând punctului B, unde se
realizează egalitatea preţ = cost marginal.
În condiţiile monopolului, maximizarea profitului este legată de
încasarea marginală care trebuie sa fie egală cu costul marginal (Rm=Cm),
producându-se numai o cantitate egală cu QM la preţul PM, corespunzând
cu punctul C. Monopolul obţine un supraprofit care este egal cu suprafaţa
cuprinsă în patrulaterul PMACPC, determinând un cost social cuprins în
triunghiul ABC. Între QM şi QC avantajul marginal social depăşeşte costul
marginal social, iar societatea poate câştiga când producţia creşte şi se
apropie de QC. Pe ansamblu, la nivelul întregii economii, costul social al
puterii de monopol se ralizează din suma triunghiurilor de tipul ABC.
Politica statului în domeniul concurenţei este strâns legată de
nivelul de dezvoltare al economiei şi acţionează în concordanţă cu
politica industrială promovată de ţara respectivă.
În vederea menţinerii unui mediu concurenţial adecvat, implicarea
statului constituie un domeniu marcat de controverse economice şi
politice. Opiniile specialiştilor sunt diverse:
" unii susţin că nu este oportun ca statul să se implice în lupta
împotriva monopolurilor pentru că aceste eforturi sunt
zadarnice;
" alţii merg pe ideea că implicarea statului ar fi necesară din cel
puţin două puncte de vedere şi anume:
- costul social al puterii de monopol;
- necesitatea arbitrării conflictului între morala
managerială (care are ca scop final profitul) şi morala
publică (care urmăreşte minimizarea costului social şi
maximizarea avantajelor pentru societate în ansamblul
său).
În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de
contracarare a activităţii structurilor economice de tip monopolist,
economiştii motivează ineficienţa monopolurilor în repartizarea
resurselor în economie. Pentru obţinerea şi menţinerea poziţiei,
monopolul consumă foarte multe resurse. Oligopolurile, de exemplu, sunt
tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate nu pentru a oferi
consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atinge un
dublu obiectiv:
- a face dificilă intrarea noilor firme în ramura respectivă;
- sporirea costului menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice generează risipă de resurse pentru
societate şi datorită faptului că se orientează către anumite practici cum
sunt:
 - folosirea unor resurse în scopul influenţării guvernelor pentru
obţinerea deciziilor favorabile care să le întărească poziţia lor
economică. Firmele mari sunt capabile să exercite o puternică
presiune politică pentru obţinerea unor profituri considerabile;
- întreţinerea în mod deliberat a unor capacităţi de producţie
excedentare pentru a putea fi folosite în scopul contracarării
intenţiei unor noi firme de a intra în ramură.
O abordare pragmatică exclude conferirea unei valori de postulat
enunţului că însăşi existenţa monopolului este dăunătoare interesului
general şi ţine cont de faptul că un monopol are posibilitatea de a reduce
costurile de producţie datorită economiilor de scară, ajungându-se la o
compensare a costului social al existenţei monopolului cu economiile de
costuri înregistrate de acesta.
În aceste condiţii trebuie reţinut că problema morală continuă să
existe şi cere intervenţia statului pentru a asigura şi societăţii o parte din
avantajele obţinute de monopol. În acest sens, intervenţia statului poate fi
folosită prin intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de
producţie vor fi influenţate însă de introducerea de către stat a unui
impozit asupra profitului acestuia. Oricât ar fi cota de impozitare (sub
100%), cea mai bună metodă pentru monopol de maximizare a
profiturilor după impozitare constă în maximizarea profiturilor înainte de
impunere. Astfel, monopolul confruntat cu aceeaşi curbă a cererii, va
produce aceeaşi cantitate ca în absenţa impozitului suplimentar.
În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de a
contracara activităţile structurilor economice de tip monopolist,
economiştii pornesc de la ideea ineficienţei monopolurilor în repartizarea
resurselor în economie. Prin urmare, monopolul consumă multe resurse
pentru a obţine şi a-şi menţine poziţia. Oligopolurile sunt tentate să
efectueze cheltuieli excesive de publicitate (de ex.), nu pentru a oferi
consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atrage un
dublu obiectiv:
- a face mai dificilă intrarea noilor firme, deci un alt concurent
- a spori costurile menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice apelează şi la alte practici care, în
ultimă instanţă, înseamnă risipă de resurse pentru societate şi anume:
- folosirea unor resurse în vederea influenţării guvernelor în
scopul obţinerii deciziilor favorabile intăririi poziţiei lor
economice;
- întreţinerea în mod deliberat a unei capacităţi de producţie
excedentare pentru a putea fi folosite în scopul contracarări
intenţiei unui anuma nou venit de a intra în ramură.
 Totodată, trebuie reţinute argumentele care ţin de dimensiunea
presiunii politice pe care marile firme sunt capabile să o exercite şi
importanţa supraprofiturilor pe care le obţin.
Din cele prezentate mai sus se poate uşor desprinde ideea că
politicile concurenţiale joacă un rol foarte important, ori datorită faptului
că previn apariţia puterii economice prin controlarea fuzionărilor şi
interzicerea cartelurilor ori datorită faptului că supraveghează şi
controlează formele inevitabile ale puterii de piaţă, ca oligopolurile
specifice şi monopolurile naturale.
În cele din urmă, scopul tuturor activităţilor economice îl
reprezintă creşterea bunăstării, iar măsurile cu caracter politic care se iau
trebuie evaluate, avându-se în vedere acest obiectiv major.
Dacă abordăm concurenţa, putem spune că scopul ei este de a
realiza o alocare eficientă a factorilor de producţie. Împotriva acestei idei
se poate obiecta perspectiva limitată care rezultă din faptul că se
realizează implicit o economie închisă în cadrul static şi câteva supoziţii
de tip neoclasic. Ca urmare a unor dezvoltări recente în teoria economică,
argumentele legate de o politică industrială activă, construiesc teoria noii
dezvoltări, teoria comerţului strategic şi noua geografie economică.
Modelele acestea au în comun faptul că un anumit tip de indivizibilităţi
dau naştere la unele câştiguri din concentrări. În vederea ţinerii pasului cu
concurenţa internaţională este astfel necesară o politică industrială activă.
Totuşi, aceste modele neglijează efectele dinamice ale concurenţei,
în special procesul de inovaţie. Dacă politica economică sprijină anumite
ramuri ale industriei, fie direct prin intermediul subvenţiilor, fie indirect
prin obţinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piaţă, ea
împinge întotdeauna resursele în afara altor ramuri ale industriei. Luând
în considerare procesul de lobby, e foarte posibil ca ramurile industriei
noi şi avansate din punct de vedere tehnologic să fie prejudiciate.
În plus, statul trebuie să fie capabil să anticipeze evoluţia
dezvoltării tehnologice internaţionale, în vederea protejării ramurilor
industriei profitabile. Cu toate acestea, este foarte puţin probabil ca
informaţiile deţinute de stat să fie mai corecte decât cele deţinute de
firmele economice private.