2010 – S.A.D.

In Gara

Gara e mereu aglomerata. Lume, multa lume, multe perechi de ochi care ma privesc fugar si trec pe
langa mine incarcate de bagaje. Nu stiu ce gara e asta, dar lumea ma sufoca. Aglomeratia ma
toropeste. Incerc sa ma asez pe un scaun, dar lucrul asta nu ma ajuta deloc: e incins, batut si ars de
razele soarelui fierbinte. Lesinul incepe sa ma cuprinda si in incercarea mea de a nu-i cadea in plasa,
imi apas tamplele cu ambele maini. Inchid ochii dar fluierul unui ceferist ma readuce in intoxicatia
fierbinte din aer. Bluza vaporoasa de in este complet udata in transpiratia mea de pe spate. Apa
curge din mine ca un robinet care nu mai poate fi oprit. Imi privesc mainile iar acestea imi par butuci
grosi de lemn, umflati si transpirati. Imi cobor privirea la picioare si pe acestea le vad la fel de
umflate, cu vinisoare vizibile de-a lungul tibiei. Tremur din toate incheieturile si simt ca nu ma pot
opri. Parul pare sa-mi ia foc in zona cefei; prea cald! Prea cald pentru mine, simt ca ma topesc.

O pala neasteptata de aer ma loveste cu delicatete si imi vantura suvitele aramii udate in
transpiratia de pe frunte. Adierea pare o mangaiere prea fina pentru a fi reala. Incerc sa ma agat de
pala de aer insa nu resusesc. Nu aer nici franghii si nici manere vizibile. Are doar un corp ireal, volatil
si irezistibil. Degeaba incerc sa fug de vertijul meu. Capul mi se invarte fara a distinge ceva clar in
orizont.

Incep sa alunec usor si vartejul imi creeaza o senzatie de greata la stomac. Ma incordez in speranta
ca voi scapa, insa imi dau seama ca nu am nici o sansa in fata puterii covarsitoare a slabiciunii ce m-a
cuprins. Ma ridic de pe scaun, tulbure si confuza, cu speranta de a-mi reveni, insa nu reusesc decat
sa cad in genunchi pe cimentul aproape-topit.

Brusc, simt o mana rece pe umarul meu ars. Apoi, o alta mana peste ochi, peste frunte. Aceleasi
doua maini ma iau in brate, ma acopera intr-un val de racoare. Usor, dar sigur, fug intr-o stare de
inconstienta calma.