1.

Oamenii nu-s toţi la fel,

De aceea eu mă-nşel;
Unii râd, alţii doar stau,
Ceilalţi, cu părerea-şi dau,
Însă, orice fiecare-ar face,
Cursul ăsta tot se face.

Ea este atotştiutoare,
Dar, aşa este fiecare,
Deci, cu ce este mai presus
Decât, să zicem, „Ionică Fus”?
Nu e, dar aşa se crede,
Şi în asta se încrede.

De m-ar scoate să vorbesc,

Ah!, ce-aş vrea să o-mpletesc
Să-i spun câte una-aşa,
Ca o statuie să stea
Şi, la urmă, să par prost,
C-altfel, n-ar avea vreun rost.

Am spus că-i voi spune unele,

Ca să-i încurc semnele,
Şi vreau eu să-i par un prost
Ca să existe un rost:

1. Cel de a-i păstra părerea,

Că ea e ştiutoarea.

Sau

2. De a crede că ea ştie,
Ca toţi la ea să vie.
2.

Încerc să nu par indiferent, ca să pot să fiu decent,

Dar, totuşi, cea din faţă nu mai tace şi asta mie nu-mi place.
Ea ar vrea să ne înveţe, despre teatru dând poveţe,
Şi, aşa încearcă-n van, să ne spună într-un an,
Ceea ce ar lua mai mult, pe lângă timp, să o ascult.

Cică ăsta este cursul,… aşa cum hibernează ursul:

Noi să stăm, să ascultăm, să privim şi să citim.
N-ar accepta o părere, ca să facă doar tăiere.
Dacă unul zice aşa, atunci, cu capul nu gândea.

Pe mine asta mă stresează şi, mai mult, nu mă interesează;

Deşi, ce vrea să spună, e interesant, eu nu mai vreau să ştiu
Ce deja făceam în liceu.
Acum, doar cu o ureche-ascult şi nu-mi dă nici un tumult.

Din felul în care ne spune, pe mine mă indispune.

Şi ştiu siguralmente-acu, că nu sunt singuru.
Ea tot toacă-toacă istoria toată, dar, eu vreau numai să joc,
Şi despre teatrul contemporan, deloc!