Florin Caragiu:

"Notă cu privire la interpretarea

contextuală cerută de mistica iconică"

În volumul „Medicina Isihastă”,

Părintele Ghelasie oferă o
pătrunzătoare şi fertilă aducere în prim
plan a viziunii creştine asupra tainei
omului şi creaţiei în lumina revelaţiei
dumnezeieşti. Cunoaşterea ascetico-
mistică şi cea ştiinţifică apar împletite,
taina sufletului prelungindu-se în
strălucirea sa energetică şi condiţia
liturgică a trupului.
Demersul terapeutic tradiţional al metodei ascetice creştine poate integra
într-o perspectivă iconică, dialogic-participativă, ştiinţa medicală. Aceasta din
urmă, păstrându-şi specificul, se poate elibera de tentaţia perspectivismului
absolutist şi structuralismului mecanicist caracteristice reducţionismului scientist,
spre a se îmbogăţi prin accesul la conştiinţa «ritualului tainei dumnezeieşti care se
descoperă în creaţie». Taina Sfintei Treimi se reflectă în însăşi „logica trinitară” a
modului de viaţă restaurat în Hristos. Pentru om ca fiinţă unitară suflet şi trup în
identitatea nedivizată dată de pecetea chipului divin, sensul sănătăţii este dat de
însăşi participarea la ordinea iubirii dumnezeieşti liturghisită în biserica trupului şi
în trupul Bisericii.
Vom încerca în cele ce urmează să atingem câteva dintre aspectele care au
prilejuit după apariţia în 1992 a primei ediţii unele neînţelegeri, tocmai din pricina
separării unor expresii din cadrul întregii lucrări şi a unei înţelegeri a lor într-un
mod îngust. Este esenţială, dat fiind caracterul mistic, iconic, pe alocuri
nesistematic, al scrierilor Părintelui Ghelasie, înţelegerea contextuală a unor
fragmente sau expresii mai dificil de înţeles atunci când sunt luate separat şi
independent de context, fapt care poate duce chiar la răstălmăciri, la interpretări

1
unilaterale sau eronate. De aceea, textul reclamă o grijă deosebită pentru
înţelegerea integrată a termenilor şi afirmaţiilor. Coerenţa viziunii teologico-
mistice profund ancorate în tradiţia creştină ortodoxă oferă cadrul unor precizări şi
explicitări contextuale nuanţate, spre desluşirea eventualelor neclarităţi sau relative
imprecizii locale.
Spre exemplu, relativ la întrebuinţarea termenilor yang şi yin din cultura
orientală, Părintele Neofit explică: „În Medicina Isihastă este un capitol intitulat
«Neutru, Yang şi Yin». Folosirea acestor termeni din filosofia chineză, la prima
vedere ar putea genera suspiciune de sincretism. Yin-ul şi Yang-ul însă, în sensul
modelului chinezesc, implică o altă schemă: dualitate–polaritate–contrarietate–
complementaritate–transformabilitate–reversibilitate–ciclicitate. Părintele Ghelasie
foloseşte termenii yin şi yang, dar integraţi într-o altă schemă, nu duală ci triadică:
neutru, yang şi yin, şi în care yin-ul şi yang-ul nu mai sunt contrarii şi nici nu se
mai transformă unul în altul, ci ies şi se întorc din neutru, care este originea,
totalitatea şi unitatea acestora. Prin urmare, termenii yin şi yang folosiţi de
Părintele Ghelasie în modelul triadic de funcţionalitate al fiziologiei medicinei
isihaste sunt convenţionali, nu însă arbitrari, căci pot crea mai uşor o punte de
interacţiune între cele două scheme. Un cititor creştin poate fi blocat de aceşti
termeni dacă nu sesizează convenţionalitatea lor şi integrarea lor într-o schemă de
model triadic. Acest model triadic de funcţionalitate este şi el tot o transpunere
analogică modelului Sfintei Treimi”.
Logica trinitară, arată Părintele Neofit, este o cheie de înţelegere a limbajului
iconic: „Părintele Ghelasie propune în fapt o logică trinitară, o logică a afirmaţiilor,
pe care caută să o distingă de o logică duală, a contrariilor şi pe care o prezintă
într-un limbaj iconic. Acest limbaj iconic grafic în care foloseşte în principal
numiri iconice, analogii, imagini verbale, cred că se conturează oarecum diferit
faţă de un limbaj antinomic, pe care însă nu îl exclude. Aş zice că acest limbaj
antinomic presupune o anumită relaţie-asociere, păstrează urme ale unei logici
duale căreia îi marchează neputinţa comprehensivă, provocând depăşiri, treceri,
transcenderi ale acesteia. Propriu-zis trimite spre un alt mod de participare,
acceptare, deschidere. Limbajul antinomic mi se pare că este mai degrabă axat pe
semnificaţii decât pe numiri, pe asocieri de semnificaţii, a căror alăturare «de
neacceptat» creează un excedent semantic, dinamizează spre un nou sens, căutând
să reveleze astfel bogăţia de nuanţe a realităţii. Aş spune, raportându-mă la două
expresii consacrate, că într-un fel limbajul antinomic reflectă mai accentuat
2
imanentul care urcă, iar limbajul iconic transcendentul care coboară...”
Mai mult decât simpla focalizare şi fixare a unor semnificaţii, abordarea Părintelui
Ghelasie vizează anumite „configuraţii iconice” sau „scheme de memorial” ce
permit o anumită flexibilitate, un anumit dinamism în folosirea terminologiei,
vizând structurile profunde ale conştiinţei, memoriei şi limbajului. În acest sens,
Părintele Neofit observă: „Cred că la Părintele Ghelasie se vede de multe ori o
mişcare, deloc arbitrară, în încercările de adecvare prin diverse formulări noi,
adecvare ce vizează cred tocmai aceste scheme de memorial ale cititorului. Este
însă extraordinar faptul că a reuşit să identifice modalităţile cele mai eficiente de a
ţinti tocmai aceste scheme, pattern-uri de memorial şi de a nu urmări doar simple
semnificaţii. A lovit direct, puternic şi fulgerător fixismele, stereotipurile şi clişeele
mentale. A întipărit peceţi arhetipale, paradigmatice de indubitabilă acurateţe
creştină într-o zonă de memorial ambiguu, confuz, subconştient şi/sau inconştient,
individual şi/sau colectiv, impregnat de «memorii ale căderii». A propus, a inserat,
a amprentat principii arhetipale, ca germeni de resetare a acestor scheme de
memorial. Probabil, tocmai pentru că a penetrat în astfel de profunzimi de
memorial psihic, a şi «iritat» pe mulţi setaţi deja. Acest mod de abordare a făcut
cred să nu definească, să nu fixeze excesiv sau definitiv terminologia folosită, în
bună măsură convenţională. Spre exemplu, logica duală, cauză-efect, formă-
conţinut, este o schemă diferită de logica trinitară, supracauză-cauză-efect,
termenii cauză şi efect sunt întâlniţi şi în formulările logicii trinitare, dar integraţi
într-o altă schemă, într-un alt mod de generare. Nu este o preluare de model de
generare liniară, după modelul cauză-efect (cauza este originea, iar efectul este
consecinţa), de genul: supracauza este originea cauzei, iar cauza este originea
efectului, ci este un model analogic cu cel al Sfintei Treimi, prin urmare
supracauza este originea atât a cauzei cât şi a efectului, iar între cauză şi efect
există relaţie, dar nu raport de generare”. Fără a se mai trece prin "negaţie" sau
"contrar" ca în logica duală, în logica trinitară locul "raportării contrare" e luat de
"supraafirmaţie", cu alte cuvinte termenii se afirmă reciproc.
O altă temă care a prilejuit la prima apariţie a acestei lucrări unele
neînţelegeri a fost cea a hranei sau alimentaţiei „vii”. Întâlnim afirmaţii precum:
„Schimbarea stării de Rai se face prin trecerea de la o Alimentaţie Vie la una
moartă”, sau: „Trecerea de la Alimentaţia Vie la cea Moartă schimbă şi Funcţiunile
Organice”. Ele se cer înţelese în contextul integral al evenimentului căderii, ce
cuprinde afectarea, pe tiparele căderii demonice, a comuniunii cu Dumnezeu, a
3
raporturilor naturale originare între sufletul şi trupul străbătute de harul
dumnezeiesc, a raporturilor de comunicare şi comuniune vivificate prin har între
oameni, lumea îngerească şi natură.
Într-adevăr, păcatul este în esenţă împărtăşirea din condiţia despărţirii de
Dumnezeu, a cărei urmare e moartea. În Rai Alimentaţia era eminamente Gustare-
Împărtăşire din darurile lui Dumnezeu, într-o condiţie neatinsă de stricăciune şi
moarte. Actul încălcării poruncii lui Dumnezeu şi gustării din pomul oprit poate fi
gândit ca o gustare din condiţia mortalităţii. „Veşmintele de piele” semnifică noua
condiţie a lumii în care a intrat moartea presupunând o adaptare corespunzătoare a
funcţiunilor organice, într-un cadru în care predomină lupta dintre viaţă şi moarte,
între legile de conservare şi cele entropice ale materiei. Astfel, funcţiunile organice
sunt angrenate în lupta pentru sinteza materiei vii şi întotdeauna există un proces
contrar care frânează şi până la urmă anihilează această sinteză vie.
Potrivit tradiţiei creştine, în Rai totul e viu, cu participările specifice fiecărui mod
de existenţă corespunzând pecetei divine a actului creator din formele de creaţie.
Funcţiunile organice sunt covârşite de sensul lor sufletesc. Atenţia este absorbită
de mişcarea totalităţii şi conştiinţa nu e oprită în zborul ei ci e potenţată de
transparenţa conştienţei corporale făcută vas al harului, al comunicării şi
comuniunii sufleteşti.
Ca o cheie de lectură, remarcăm că Părintele Ghelasie pune accent pe
dimensiunea dialogală a vieţii de creaţie: „Reordonarea Chimismului energetic se
face doar prin Revenirea la Limbajul adevărat al Tainei Vieţii. Viaţa nu este
Monolog, ci Dialog Viu în Dăruire şi Răspuns totodată. Viaţa este Taina
Dialogului şi Comunicării reciproce. (...) Viaţa în primul rând este Limbaj Sacru şi
apoi Chimism. Chimismul este Ecoul şi Energeticul Tainei Limbajului Vieţii în
Sine”.
Dualismul constituit la nivelul funcţiunilor organice, a împărţirii anabolism-
catabolism spre exemplu, exprimă schimbarea condiţiei de rai în condiţia căderii,
prefacere prin care se instituie nevoia „alimentării pentru a nu muri”. Prin purtarea
de grijă dumnezeiască condiţia căderii este acoperită de cea a „hainelor de piele” în
care, în taina morţii şi învierii în Hristos, mortalitatea însăşi se poate constitui ca
un pasaj sau condiţie de trecere spre viaţă („cu moartea pe moarte călcând”).
În condiţia actuală, viaţa şi moartea, viul şi neviul sunt pe undeva întrepătrunse,
încât separarea lor strictă se face doar cu mintea, în vederea instituirii unei orientări
iconice a conştiinţei spre viul dumnezeiesc ce pecetluieşte formele de creaţie şi a
4
unei deschideri spre dialogul-comunicarea cu formele vii de creaţie. În acest sens
nuanţat al unei implicări liturgice conştiente în taina comuniunii lumii prin om în
Logosul şi Izvorul Vieţii trebuie înţeleasă în mod corect sintagma de „medicină a
viului”, şi nu într-o cazuistică formală ce trasează linii de demarcaţie stricte între
viu şi neviu. O separaţie deplină la nivel biologic între viaţă şi moarte nu este
posibilă, câtă vreme suntem cu toţii muritori şi purtăm în noi seminţele morţii.
Astfel, în perspectiva „structurii iconice” pecete divină-suflet, fiinţă sau formă de
creaţie-energii de creaţie sau corporalitate energetică-funcţionalitate organică sau
trup ca vas al comunicării şi împărtăşirii, abordarea Viului depăşeşte orice
consideraţii instrumentale, ţinând de un context şi o conştiinţă a totalităţii.
„Indiferent de ce Boală Suferi”, arată Părintele Ghelasie, „începe cu
Reconştientizarea Realităţii Integrale Suflet şi Corp... «Fără Mine nu puteţi face
nimic». Noi suntem ieşiţi din Puterea Creatoare a lui Dumnezeu şi Restabilirea
Bolilor noastre se face prin Puterea Lui”. A nu ucide şi, chiar mai mult, a nu
vătăma, este în acest context un deziderat al conştiinţei, un gând total.
Asumarea unei „hrane vii” nu trebuie înţeleasă în mod îngust, ci în sensul unei
atitudini integrale, al unei situări în gest iconic de raportare liturgică faţă de viaţă
ca dialog, comunicare şi comuniune, problema esenţială, care le include pe toate
celelalte, fiind de ordinul conştiinţei. Coexistenţa vieţii cu moartea la nivel biologic
cere ca distincţia între viu şi neviu să fie înţeleasă prin prisma unei mutaţii la
nivelul conştiinţei în sensul recunoaşterii, afirmării şi răspunsului la actul creator şi
susţinător al iubirii dumnezeieşti.
Tocmai din această pricină „metoda” isihastă prezintă flexibilitatea adaptării
la specificul individual, precum şi la cadrul comunitar şi cosmic al desfăşurării
nevoinţelor isihaste, marcate de condiţii iconomice, limite şi toleranţe particulare.
În acest sens, după cum vedem în întreaga tradiţie ortodoxă, sunt anumite trepte de
hrănire care se corespund cu anumite măsuri duhovniceşti, însă ele au un rol
orientativ de repere iconice, în practică adaptarea la capacităţile individuale în
contextul colectiv şi de mediu având o pondere semnificativă.
Sacro-Terapia Isihastă nu constituie sau o „rezolvare magică sau automată” a
problemei alienării cosmice şi a sănătăţii sufleteşti şi trupeşti. Ea este o anume
modalitate incorporată unui răspuns personal liturghisitor într-o orientare iconică
spre orizontul eshatologic al transfigurării şi părtăşiei creaţiei la Viaţa şi Învierea
adevărată, întru Iisus Hristos Domnul nostru.

5
 Afirmaţia Părintelui Ghelasie că „mai este speranţă ca Organele noastre să se
însănătoşească, însă doar prin cele vii” nu trebuie înţeleasă în sens exclusivist,
mecanicist, ci ca o accentuare în plus, cu caracter orientativ-pedagogic, a
importanţei „hranei vii” sau alimentaţiei naturale în tratarea bolilor, mai ales în
cazurile grave; cazurile de ameliorare şi vindecare dau mărturie despre viabilitatea
remediilor, însă ele nu sunt gândite în mod izolat, independent şi exclusivist, ci
condiţionat de tratarea condiţiei integrale şi unice a persoanei în viaţa liturgică şi
comunitară creştină. Părintele îndemna astfel spre discernământ şi adaptare la
specificul personal şi la împrejurările de viaţă, „să păstrezi comunicabilitatea”, „să
nu fii fixist”, „încearcă reţetele şi ţine ce îţi prieşte” fiind printre sfaturile sale de
căpetenie.
De altfel, Părintele Ghelasie nu substituie medicina isihastă medicinii
clasice, ci recunoaşte importanţa ştiinţei medicale, dincolo de limitările specifice
unei ştiinţe „din afară” cu abordări preponderent fizicaliste: „Ca Medicină isihastă
nu aducem aici un Tratament aparte şi în cine ştie ce mod... Trebuie înţeles că
Medicina a făcut eforturi de veacuri ca să găsească Remedii şi toate acestea nu
trebuie aruncate... Noi respectăm Remediile Medicale deja găsite. Aici facem o
Descifrare în Sensul nostru şi aducem câteva Completări specifice Viziunii
Medicinii Isihaste”. Bolile sunt privite „în Globalitatea Vieţii”, ceea ce nu
înseamnă respingerea împărţirilor bolilor „consemnate de Medicina cunoscută.
Mergeţi la Medicii de specialitate să vă pună Diagnosticele respective, cereţi
Reţete de Tratament. (...) Nu facem dispute, vă Indicăm câteva Repere peste
Tratamentele Obişnuite, ca Medicină Isihastă. Să facem Legătura Suflet-Corp”. Se
desprinde limpede din cele de mai sus caracterul orientativ şi nu exclusivist al
medicinii isihaste.
Evitarea excesului de medicaţie chimică prin apelarea la o alimentaţie cât
mai naturală este recomandată în zilele noastre şi de către mulţi medici din
medicina alopată. Pe de altă parte, părintele Ghelasie precizează cadrul de nuanţare
al remediilor din „modelul terapeutic”: „Încearcă fiecare Remediu Specific,
totodată cu remediile recomandate şi de Medicina Obişnuită, fără contrazicere însă.
(...) Mulţi vor crede că noi facem apologia Naturismului. Noi avem în vedere
Conştiinţa Realităţii în Sine, nu o anumită orientare medicală (...) Noi vă Indicăm
acestea din Experienţe practice. Atenţie, în cazuri mai serioase să vă puneţi şi sub
supravegherea unui Medic, că ajutaţi şi de alte Remedii pe lângă cel Isihast, veţi
putea face Tratamentul propriu-zis. Nu fiţi fixişti”.
6
 Am întâlnit cazuri când mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Sfintele
Taine au adus fără vreun alt remediu vindecarea minunată din boli incurabile şi
chiar din ultima fază a lor. În multe situaţii alimentaţia propusă de Părintele
Ghelasie a constituit pe lângă rugăciune şi împărtăşirea de Tainele Bisericii, un
ajutor semnificativ care a contribuit prin darul lui Dumnezeu la tămăduire. În orice
caz, dată fiind iminenţa morţii fizice pentru fiecare om, bolile şi tămăduirile lor au
în primul rând un sens duhovnicesc, de încercări prin care iconomia divină ne
îndrumă şi responsabilizează spre o lucrare ziditoare în vederea purificării şi
mântuirii.
Sensibilizarea conştiinţei la suferinţa şi suspinul lumii care aşteaptă, după
cum spune Scriptura, părtăşia la „slava fiilor lui Dumnezeu” se reflectă şi în plan
fizic prin înfrânarea de la sporirea acestei suferinţe şi responsabilitatea în faţa
tainei vieţii.
Asumarea „hranei vii” în concepţia Părintelui Ghelasie se cere aşadar
distinsă de orice terapie simplu naturalistă, presupunând conştiinţa liturgică a
relaţiei cu Dumnezeu şi a vieţii ecleziale în sens larg. Ea este o modalitate de
„situare în gest iconic” ce nu „anulează” pogorământul dumnezeiesc de după
cădere, ci reprezintă o atitudine de înfrânare şi nevoinţă duhovnicească în direcţia
pregustării liturgice a stării de rai şi a împărtăşirii din energiile divine. Ea nu
trebuie să alunece într-un „rigorism inflexibil sau fixist” (atitudine cu totul străină
înţelegerii largi şi profund personalizate a Părintelui Ghelasie manifestate în
slujirea sa ca duhovnic) ci se cere însoţită de o adâncă responsabilitate
duhovnicească care valorizează pogorămintele iconomiei divine şi are în vedere
varietatea măsurilor duhovniceşti şi situaţiilor de viaţă.
De aceea, o afirmaţie precum „Pomul Oprit din Rai era Pomul Hranei Nevii”
se cere înţeleasă în dimensiunea sa mistică, ce presupune implicit mişcarea
integrală a conştiinţei prin care s-a făcut o alegere în direcţia contrară vieţii
(Părintele Ghelasie precizează că „Medicina Isihastă numeşte Hrana într-un sens
mai larg decât Alimentaţia-Mâncarea”).
De asemenea, când se spune că „toţi Nervii (influxuri nervoase, n. n.) din
Creier sunt câte Gânduri ai în Mintea ta” afirmaţia se cere înţeleasă calitativ, în
sensul unei corespondenţe-întrepătrunderi între planul mental ca mod al
corporalităţii energetice şi planul fizic sau modul funcţionalităţii organice, însă nu
într-un sens mecanicist.

7
 Sau când Părintele afirmă că reintrarea în legătură cu energiile naturii se face
„prin hrana vie, nu omorâtă”, subînţelegem iarăşi o orientare integrală faţă de
problema hrănirii, ceea ce depăşeşte cadrul unei simple alimentaţii naturale,
integrându-se unei comunicabilităţi în raport cu Dumnezeu şi întreaga creaţie, unui
urcuş duhovnicesc şi unui orizont al transfigurării.
Astfel, în centrul vieţii isihaste stau taina Euharistiei şi rugăciunea liturgică,
împărtăşirea dumnezeiască cu Izvorul vieţii. În mistica isihastă actul hrănirii şi
orice altă activitate sunt atrase în „circuitul liturgic”, omul asumându-şi propria
viaţă ca pe o „prelungire de biserică”, un mădular al Trupului lui Hristos, o
liturghisire isihastă. Chipul pâinii, ales de Dumnezeu spre a fi chipul împărtăşirii
liturgice cu „Pâinea Vieţii”, deţine prin urmare în acest cadru extins un loc central,
paradigmatic, iar întregul proces al hrănirii este privit în isihasm în acelaşi sens de
prefigurare şi totodată prelungire liturgică a împărtăşirii din „Pomul Vieţii”.
Alimentaţia isihastă propusă de Părintele Ghelasie, inspirată din tradiţia
pustnicească, este o modalitate de hrănire integrată acestei liturghisiri extinse a
tainei Bisericii, care leagă omul de Dumnezeu, prelungind această părtăşie în
relaţia cu natura, privită ca mediu al prefacerii duhovniceşti.
Am făcut aceste precizări spre a se evita interpretările unilaterale ce pierd
precizia contextuală odată cu esenţa misticii isihaste, care stă în vederea dată de
icoana realităţii integrale, în lumina tainei Treimii-Iubirii Dumnezeieşti, a tainei
Creaţiei, a Iconomiei Întrupării dumnezeieşti. Astfel, „Taina Vieţii este Sufletul,
după cum Taina Sufletului este Dumnezeu. Doar un Corp cu Sufletul său este Viu.
Şi doar un Suflet Unit cu Dumnezeu este un Suflet plin de Viaţă”.
Mistica isihastă nu vede în chip separat planurile sufletesc, energetic şi fizic, ci
într-un raport inseparabil în care sufletul şi energiile sale au condiţia iconică a
creaţiei după chipul fiinţei şi energiilor divine, iar trupul are condiţia liturgică a
intercomunicării şi împărtăşirii creaţiei cu Dumnezeu în Fiul lui Dumnezeu
Întrupat. Biserica şi viaţa creată în întregimea ei sunt privite în mod inseparabil,
participarea eclezială oglindind şi împlinind chipurile originare ale făpturilor ca un
„aluat ce dospeşte frământătura lumii”.
Explicarea contextuală exemplificată mai sus este cerută de caracterul
integralist al abordării iconice efectuate de Părintele Ghelasie. Potrivit acestei
modalităţi pronunţat dialogic-liturgice, toate aspectele realităţii sunt privite atât în
specificul lor cât şi în inseparabilitatea şi „intertextualitatea” sau intercomunicarea
lor.
8
 Perspectiva iconică a tradiţiei creştine ortodoxe reliefată de Părintele
Ghelasie îngăduie tocmai această precizare a părţii din direcţia întregului viziunii
revelate despre Dumnezeu şi lumea creată. Acest fapt verifică pe de o parte
contextual sensul expresiilor, impunând pe de alta atât coerenţa şi adâncimea
sondării mistice, cât şi integrarea experienţial-liturgică, precum şi raportarea
dialogală, mărturisitoare şi recuperatoare, la formele culturale şi religioase din
afara tradiţiei creştine ortodoxe. Incursiunile Părintelui Ghelasie în cultura
orientală şi în cea apuseană, în diversele lor forme istorice, exprimă capacitatea de
raportare critică şi dialog ferit de sincretisme deţinută de mistica isihastă în
specificul ei carpatin.
Dimensiunea mistică a teologiei isihaste este esenţială tocmai în sensul
restaurării şi păstrării nealterate în conştiinţă a icoanei lumii din gândul lui
Dumnezeu şi a orientării pe care aceasta o dă spre refacerea şi transfigurarea lumii
în Trupul lui Hristos. Într-o lume care resimte insuficienţa stării spirituale odată cu
slăbirea capacităţii de a sesiza taina (de a distinge între chipurile liturgice ale
bărbatului şi femeii spre exemplu, sau de a valoriza taina naşterii în unitatea
iconică trup-suflet, nedivizată şi inviolabilă, ceea ce ar aduce cu sine respectul
sacru faţă de viaţa umană din primul moment al concepţiei), o abordare din
perspectiva iconică aduce o înviorare a înţelegerii plafonate şi fărâmiţate de
multiplele perspective absolutiste şi reducţioniste.
Din acest motiv, scrierile Părintelui Ghelasie sunt un loc de referinţă în
teologia şi mistica creştină contemporană. În ciuda unor dificultăţi de receptare
date în primul rând de scrierea cu majuscule, densitatea scriiturii şi complexitatea
incursiunilor istorice şi culturale, acest loc nu poate fi ignorat fără o pierdere în
zestrea de înţelegere a Tradiţiei creştine ortodoxe. Fără să se pretindă un corp
sistematic complet de terapie, „modelul terapeutic” prezentat în „Medicina
Isihastă” se arată deschis abordărilor critice şi completărilor ulterioare.
Receptarea pozitivă în mediile intelectuale şi în general din partea celor care au
trecut pragul unei priviri superficiale dovedeşte faptul că străduinţa de a accede în
universul gândirii ghelasiene este răsplătită cu prisosinţă printr-o înţelegere
îmbogăţită şi o ancorare mai profundă în tradiţia vie a Tainei şi Descoperirii
dumnezeieşti.

(material apărut în postfaţa volumului Ieromonahului Ghelasie, Medicina

isihastă, Editura Platytera, București, 2009, pp. 333-347).
9
http://ghelasiegheorghe.blogspot.com/2010/06/florin-caragiu-nota-cu-privire-
la.html accesat pe 30 decembrie 2010.

10