Andrei Plesu – 22 septembrie

Lehamitea şi entuziasmul
Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a
explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara
trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo
idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni
capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai primit, în ultima
vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele
izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a competenţelor proprii, altele
cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă
către faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să
cauţionez o specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-
încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu că m-am resemnat să
supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.

Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în posibilitatea unei
reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente
solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi
dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători
şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă
nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei
ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin
Haţeg. N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît atît: feriţi-vă de tonul mesianic. Lucraţi
conştiincios în ograda priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire universală, fără aşteptări
nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la
organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să reîncepem
de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare
tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine
treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv
decît a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Cîteva milioane de
cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decît o echipă de „manageri“
euforici.

E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă, n-a reuşit să mă
contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse:
aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită
lucire de candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei plimbă peste
lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e
eşec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept
„acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi,
anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi,
sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e
îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea
televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi
români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da,
avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil
ar fi un acces de iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre
netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de
provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de învăţat
de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o lamentaţie.