1

Retorica

Semestrul II

1. Definitie.

Retorica este o disciplina de deschidere, de cultura, un domeniu interdisciplinar si in istoria

ideilor in care includem retorica, se inregistreaza asemenea epoci de declin, urmate de o reinviere
a problematicii, o restituire si o reabilitare. De aceea traiectoria sa sinuoasa, de la stiinta care
oferea un ideal formativ in antichitate, pina la stadiul de indreptar destinat oratorilor si scriitorilor nu
trebuie sa surprinda. Dintre toate disciplinele antice, retorica a meritat in gradul cel mai inalt
numele de stiinta, chiar de „regina a stiintelor”, cum a fost denumita mai ales oratoria judiciara,
menita sa fie slujitoarea devotata a adevarului, prin intermediul persuasiunii. De aceea a fost
considerata arta sau stiinta de a convinge. Sute de ani, in strinsa legatura cu afirmarea
democratiei, aceasta arta a dominat viata politica a Greciei si a Romei antice. Declinul sau a
inceput sub Imperiul Roman, o data cu restringerea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Involuntar,
retorii si sofistii au contribuit la acest declin. Retorica devine un instrument periculos, nociv, pe plan
etic si politic. Retorica este calea prin care filozofia isi poate amplifica domeniul de cercetare,
oferind conditii extrem de adecvate adincirii relatiilor interdisciplinare. Astazi, ea este revendicata
nu numai de filozofi, ci si de stilisticieni. Studiul elocintei influenteaza in mare masura inteligenta
umana si in acest fel se amplifica si capacitatea ratiunii de a stabili conexiuni cu lumea, retorica si
logica, logica juridica mai ales, avind foarte multe puncte de contact. De-a lungul a 2 milenii si ½ de
existenta, recunoscuta sau nu ca atare, retoricii i s-au dat sute de definitii. O grupare a acestor
definitii in trei grupuri este reprezentata de:
a). Primul tip de definitie trimite la trimite la retorica generatoare de persuasiune, mai ales in
domeniul politic si judiciar. Platon, Isocrate, Aristotel, Cicero au considerat ca esenta acestei
discipline o constituie persuasiunea. Persuasiunea este actiunea de a persuada, de a trezi in
auditoriu o credinta prin mijloace atit afective, cit si rationale. Persuasiunea poate fi obtinuta prin
diverse mijloace sui generis la care modernii au adaugat si multe altele – forta fizica, influenta,
puterea si banii fiind cele mai vizibile, din pacate. Retorica este deci inteleasa ca forta de a
convinge prin discursul persuasiv.
b). Al doilea tip de definitie este caracteristic elocintei post-ciceroniene, iar aici persuasiunea
apare rar ca nota caracteristica a retoricii. In aceasta conceptie retorica este „arta de a aduna,
alege si nuanta cu infrumusetarea cuvenita, tot ce poate servi ca sa convinga in materie politica”
c). Cel de-al treilea tip de definitie este frecvent intilnit in evul mediu si mai tirziu, si conform
acestei definitii, retorica este o stilistica practica.
In cazul retoricii judiciare, definitia care convine in cea mai mare masura este aceea care pune
accentul in primul rind pe persuasiune, pe convingerea auditoriului, in speta a judecatorului.
Retorica este deci arta de a convinge prin discurs pentru a determina o adeziune justa. Totodata
trebuie sa mentionam ca retorica mai inseamna teoria, invatarea si practicarea acestei arte.
Persuasiunea este o calitate esentiala a discursului care marcheaza in mod decisiv realizarea
obiectivului final al oricarei cuvintari, adica obtinerea adeziunii la punctul de vedere al oratorului.
Aceasta presupune un asamblu de procedee, distribuite pe 2 laturi definitorii: - latura
argumentativa (care grupeaza argumente tip, procedee ce tin de ratiune); - latura oratorica
(stilistica – grupind mijloace de influentare a afectivitatii). Cele doua laturi sint inseparabile, si isi
gasesc concretizarea in discurs, care este o structura dialogica, in sensul ca el presupune un
 2

emitator (oratorul) si un receptor (auditorul).deci cele trei elemente esentiale ale actului oratoric
sint: orator, discurs, auditor. Calitatile de baza care se cer unui orator sint: inteligenta, rafinament,
cultura, onestitate. Face parte din deontologia oratorica sa slujeasca intotdeauna adevarul si
dreptatea. Oratorul nu trebuie sa foloseasca niciodata tehnica persuasiunii pentru a corupe.

2. Sofistii.
Sofistii sint cei dintii profesori de retorica, responsabili, in mare parte, atit de erorile cit si de
reusitele acestei discipline. Termenul – sofist – avea sensul de – invatat, savant - . in centrul
preocuparilor lor se afla omul, capacitatea sa de cunoastere (relativa si nesigura). Principalul scop
al sofistilor este formarea omului politic, capabil sa conduca cetatea, sa fie intotdeauna eficace,
superior. Sofistii urmareau sa faca din elevii lor buni cetateni, care sa-si organizeze in mod optim
atit viata particulara, cit si viata publica. Sofistii nu-si aroga dreptul de a fi posesorii unui adevar
absolut despre fiinta sau despre om; pur si simplu, ii incredinteaza pe discipoli ca vor avea dreptate
intotdeauna daca urmeaza preceptele lor. Invatarea retoricii presupunea doua aspecte: - teoria
disciplinei (era destul de restrinsa si consta in notiuni generale ce puteau fi adaptate in cazuri de
orice fel); - practica – foarte extinsa, ce includea exercitii oratorice, bazate pe planul-tip al
discursurilor judiciare. Pentru sofist, lumea inconjuratoare, nu are nici o valoare in sine, ci numai in
raport cu fiinta umana, care o percepe si o judeca. Sofistii adaugau artei oratorice o logica subtila,
preferind, in general, un fel de scepticism metafizic. Cei mai ilustrii sofisti sint: - Protagoras din
Abdera (485 – 411 i.e.n.); - Gorgias din Leontinoi (485 – 380 i.e.n.); - Prodicos din Keos (460 – 398
i.e.n.).
Protagoras – este cel mai important ginditor din miscarea sofista, prieten al lui Pericle, Euripide
si Socrate. Ideea fundamentala a conceptiei sale este concentrata in maxima:”Omul este masura
tuturor lucrurilor, a celor ce sunt intru cit sunt si a celor ce nu sunt, intru cit nu sunt.” Protagoras
este un ateu, refuzind sa discute existenta zeilor din cauza unor obstacole insurmontabile, acuzat
si condamnat pentru impietate, incercind sa scape de executie, paraseste Atena si moare intr-un
naufragiu. Dialectica lui Protagoras se sprijina pe doua teme: - in orice problema exista doua
puncte de vedere opuse; - putem face sa triumfe teza mai slaba in detrimentul celei mai tari.
Gorgias din Leontinoi – a fost profesorul marelui Tucidide, venerat in orasul natal, unde s-au
batut monede cu chipul sau, Gorgias s-a stabilit spre sfirsitul vietii la Atena, in care a trait pina la
virsta de 104 ani. A fost un mare filozof si retor. Tezele gindirii sale sint: - nu exista nimic; - daca ar
exista ceva nu ar putea fi cunoscut; - daca ar exista si ar putea fi cunoscut, cunoasterea n-ar putea
fi comunicata, deoarece cuvintul este un semn cu totul deosebit de lucrul pe care-l semnifica.
Pentru acesta retorica este menita sa convinga, iar poezia sa creeze iluzii, sa determine instalarea
unei stari ireale, miraculoase. Credinta sa este ca vorbele au o putere magica si prin cuvint pot fi
stapiniti oamenii. Oratorul poate vorbi convingator despre orice, respectind concordanta dintre
sens si forma cuvintului, utilizind antitaza si simetria. Retorul stabileste trei tipuri de discursuri: -
discursuri publice (elocinta din tribunale si din adunari); - dispute filozofice; - discursuri stiintifice
(pe subiecte din natura). Acesta nu se multumea sa le predea elevilor numai cunostinte generale
despre elocinta, ci cauta sa le formeze gustul, sa-i familiarizeze cu metode si procedee valabile
pentru toate tipurile de discurs; scopul era acela de a-i face capabili sa sustina sau sa combata la
fel de bine aceeasi teza.
Prodicos din Keos – a fost elevul lui Protagoras si s-a bucurat de admiratia lui Socrate. Ca sol,
a facut multe calatorii in Atena, cu aceste ocazii tinind conferinte care au avut mult succes printre
intelectualii vremii. Cercetarile sale se refera la domeniile fizicii, religiei si moralei. Poate fi
considerat si fondatorul sinonimiei. Acesta se considera – filozof al naturii si sofist - , iar opinia sa
era aceea ca binele si raul sint relative: ceea ce este bine pentru unul nu este pentru celalalt si
 3

viceversa. Ca si Protagoras, Prodicos este ateu, el ii considera pe zei simple denumiri pe care
oamenii le dau unor elemente utile vietii
Cea mai importanta contributie a sofistilor la dezvoltarea retoricii ca disciplina consta in
conceptia despre atotputernicia omului si a judecatii sale individuale asupra lumii. In acest sens
sofistii ii pun la dispozitie omului o tehnica a argumentarii, o stiinta care va fi dedicata in intregime
convingerii interlocutorului, auditoriului. Sofistii au fost primii educatori ai tineretului atenian, venind
in intimpinarea interesului acestora transmitind cunostintele necesare pentru a deprinde arta
cuvintului si pentru a le permite accesul la putere. Datorita faptului ca ideile sofistilor ii faceau pe
oameni sa se indoiasca de justetea vechilor legi si obiceiuri, raspindind in cetate ateismul si
scepticismul, multi dintre ei au fost prigoniti si exilati, iar cartile lor arse. Totusi influenta sofistilor
asupra mentalitatii oamenilor a fost imensa; de la ei, individul a invatat sa puna totul sub semnul
indoielii, sa puna totul in balanta cugetarii pentru a afla adevarul. Trasaturile dominante ale gindirii
sofistilor sint agnosticismul si relativismul pragmatic.

3. Demostene.
Demostene – 384 – 322 i.e.n. – se naste in Atena, tatal sau fiind un prosper fabricant de
mobila si de arme, iar mama, fiica unui atenian plecat in Crimeea, este cel mai mare otrator al
Greciei antice si unul din marii oratori ai tuturor timpurilor. In aceasta epoca, Filip al Macedoniei
ameninta tot mai mult libertatea polisurilor si incerca sa-si extinda dominatia asupra intregii Elade.
La virsta de 7 ani Demostene isi pierde tatal, iar averea parinteasca trece in administrarea tutorilor
sai, care nu-si indeplinesc obligatiile cum se cuvine. Primeste, totusi, o educatie aleasa. Ajuns la
majorat, isi da tutorii in judecata, redactindu-si singur discursurile sub indruumarea lui Isaios,
magistrul, dar nu obtine decit o parte din averea parinteasca si de aceea e nevoit sa se dedice
meseriei de logograf. In acelasi timp, frecventeaza Adunarea poporului, asculta dezbaterile,
pregatindu-se pentru momentul cind va intra in viata politica. Citeste multa istorie, in special opera
istoricului Tucidide, a carui influenta este prezenta in stilul discursurilor lui de mai tirziu. Debutul
sau in viata politica a Atenei nu este insa cel asteptat: deficientele de pronuntare si respiratia
sacadata il expun ironiilor auditoriului. Demostene isi da seama ca nu este suficient sa fii un bun
cunoscator al regulilor si principiilor artei oratorice si sa te pricepi sa elaborezi un discurs, mai
trebuie sa stii sa-l rostesti cu maiestrie in fata auditoriului. Perseverenta si pasiunea il vor ajuta in
aceasta privinta, el dovedind printr-o tenacitate iesita din comun si prin multe exercitii ca-si poate
corecta defectele. Incepind din anul 355 i.e.n. Demostene, sustine mai multe discursuri politice si
juridice, aflindu-se in fruntea partidului national-democrat. El isi consacra intreaga viata unui singur
tel: trezirea constiintelor si realizarea unei rezistente militare si politice in fata expansiunii
macedonene. In acest scop, el rosteste mai multe discursuri dintre care cele mai cunoscute sint: -
Filipicele (patru discursuri, rostite intre anii 351 – 340 i.e.n.); - Olintienele (trei discursuri 349 i.e.n.).
Demostene reuseste sa cistige increderea atenienilor si intre anii 340 – 338 i.e.n. conduce treburile
publice in calitate de sef al partidului sau aflat la putere. Este perioada in care se realizeaza alianta
cu Teba, insa este prea tirziu ca Elada sa mai poata fi salvata. In anul 338 i.e.n. atenienii si tebanii
sint infrinti la Cheroneea. In 336 i.e.n. dusmanii sai declanseaza un proces cunoscut sub
denumirea procesul „Pentru coroana”, care se va judeca abia in anul 330 i.e.n. demostene
propusese un decret pentru refacerea zidurilor cetatii si poporul ii incredinteaza conducerea
lucrarilor. Ctesiphon, apreciind contributia marelui orator (care fusese si financiara) cere acordul
senatului pentru a i se acorda acestuia o distinctie deosebita – o coroana de aur. Eschine,
dusmanul de o viata a lui Demostene, il da in judecata pe Ctesiphon, dar de fapt, cel vizat era
Demostene. Acuzatiile puneau la indoiala legalitatea decretului aprobat de senat: Demostene se
afla in exercitiul functiei si nu facuse bilantul activitatii sale, coroana trebuia acordata in Adunarea
 4

poporului, Demostene nu contribuise la consolidarea Atenei nici prin discursurile sale, iar
conducerea sa ruinase cetatea. In timpul procesului, Ctesiphon, spune citeva cuvinte, dupa care
Demostene rosteste discursul „Pentru coroana”, in calitate de synegoros. Discursul „Pentru
coroana” a fost considerat de-a lungul secolelor o capodopera a artei oratorice. De la Demostene
au ramas 60 de discursuri, unele considerate apocrife. Demostene a fost un mare om politic, un
orator calauzit intreaga viata de iubirea pentru patrie si adevar. Eschine, adversarul sau, sustine ca
avea o energie neobisnuita si la tribuna se agita „ca un tigru”. Chiar scrise, frazele sugereaza
vehementa pasiunii sale oratorice. Elocinta lui Demostene este perfecta, nimic nu lasa sa se
intrevada elaborarea, mestesugul, are un stil direct, concis, incisiv.

4. Socrate.
Socrate a intruchipat cel mai puternic spirit critic specific sofistilor. Si el, ca si sofistii, considera
ca viata individului trebuie sa aiba la baza descoperirile propriei constiinte, la care se ajunge prin
autocunoastere. „Cunoaste-te pe tine” – era deviza sa. Socrate a inteles primejdia pe care o
reprezentau pentru cetate niste conducatori lipsiti de virtute, imorali, dar stapini pe arta oratorica.
De aceea, folosind metodele sofistilor, Socrate isi propune sa abordeze educarea tinerilor pornind
de la formarea caracterului, de la familiarizarea lor cu virtutiile morale inainte de toate. Ideea de
baza a conceptiei sale este ca fericirea si bunastarea cetatii nu pot fi atinse decit prin formarea
unor cetateni de o moralitate ireprosabila. Ei trebuie sa practice virtutile atit in viata personala, cit si
in cea publica. Insa, pentru aceasta, virtutile trebuie mai intii cunoscute. Catre cunoasterea
acestora si practicarea lor tinde invatatura lui Socrate, adresata tinerilor atenieni. Platon, care i-a
fost discipol incepind cu anul 407 i.e.n. a redat cu fidelitate ideile lui Socrete in unele din dialogurile
sale, caci inteleptul Socrate nu a lasat nimic scris de el insusi. Socrate se nascuse in Atena
(470/469 i.e.n.) ca fiu al sculptorului Sophroniscos si al unei moase, Phainarete, in tinerete, fiind el
insusi sculptor, dar filozofia acaparindu-l cu totul. Socrate asista la lectiile sofistilor dar nu accepta
nici o idee pina cind nu o supune unei indelungi meditatii, unui sir de intrebari. Socrate considera
ca este stapinit de un daimon interior care il conduce, ii dicteaza vorbele si gesturile, indemnindu-l
sa-si duca la capat menirea cu care a venit pe lume, sa-i trezeasca pe oameni la adevar, pentru a-i
face mai buni, mai drepti. Cu cei tineri, inteleptul se poarta drept si simplu, pe cei aroganti, asa
zisii-atotstiutori, pe sofisti sau pe guvernantii cetatii, Socrate nu-i iarta, iar ironia sa devine
usturatoare. Comportarea lui ii atrage multe dusmanii din partea puternicilor zilei, desi el nu se
amesteca in politica. Spre deosebire de sofisti, care pulverizau toate valorile sociale si morale,
considerindu-le simple conventii care se schimbau de la un om la altul, Socrate considera Binele si
Raul niste date naturale, care pot fi relevate prin autocunoastere. In anul 403 i.e.n. regimul celor
”treizeci de tirani” este inlaturat, iar democratii care iau puterea, permit dezlantuirea unei adevarate
„vinatori de vrajitoare” impotriva celor suspecti de colaborare cu vechiul regim. Sint vizati in primul
rind sofistii, dar principala victima va fi Socrate, ce va fi acuzat de impietate, coruperea minorilor si
de introducerea unor zei noi. In anul 399 i.e.n. este judecat in fata unei sectii din Heliaia, care
numara 500 de membrii din totalul de 6 000, cit avea tribunalul ales in fiecare an. Dintre judecatori,
280 au votat pentru condamnarea sa, iar 220 impotriva, astfel incit Socrate va sfirsi bind cucuta si
refuzind sprijinul prietenilor care il sfatuiau sa paraseasca cetatea. Platon, discipolul sau, arata in
dialogul „Apararea lui Socrate” cu cita demnitate si intelepciune s-a comportat filozoful in aceste
imprejurari tragice. Figura lui Socrate a ramas de nesters in istoria filozofiei universale ca un om
deosebit de cumpatat de o seninatate proverbiala. Prin insusirile sale de intelept dar si de om
apropiat, capabil de gluma si ironie, Socrate ramine o figura vie care ne priveste zimbind cu
indulgenta din negura vremurilor, el este „principium movens” al filozofiei, precursorul si magistrul
lui Platon, Aristotel si al unui neintrerupt sir de cugetatori.
 5

5. Aristotel.
Aristotel (384 – 322 i.e.n.) s-a nascut la Stagira, in familia medicului de la curtea Macedoniei.
La 18 ani vine in Atena si frecventeaza Academia platoniciana timp de doua decenii. Regele Filip
al II-lea il insarcineaza cu educatia fiului sau, Alexandru. In 344 i.e.n. se reintoarce in Atena, unde
fondeaza o scoala de filozofica proprie. Dupa moartea lui Alexandru, Aristotel pleaca din Atena,
pentru a nu mai da ocazia concetatenilor sai sa greseasca, dupa condamnarea lui Socrate. Opera
sa, care in epoca numara 400 de lucrari, din care s-au pastrat doar 47, constituie, alaturi de
dialogurile lui Platon, momentul de apogeu al filozofiei grecesti. Aristotel este intemeietorul stiintei
logicii, el a dat gindirii stiintifice o metoda – sinogismul, un instrument indispensabil in demersul
rational, mai precis al rationamentelor prin care gindirea umana poate ajunge la adevarata natura a
lucrurilor. Aristotel studiaza omul ca zoon politikon, ca animal politic, prezenta sa in activitatea
politica fiind caracterizata de morala, iar scopul acestei activitati fiind fericirea individuala si sociala.
El delimiteaza domeniul retoricii, care cuprinde discursul judiciar, discursul politic si discursul
epidictic – cele 3 genuri ale discursului pe care romanii le vor numi: - genus judiciale; - genus
deliberativum; - genus demonstrativum. Aristotel da retoricii o definitie mai adecvata desi mai
modesta si anume ea nu mai este „arta de a convinge pe oricine de orice” , ci „arta de a descoperi
tot ceea ce un caz dat contine ca potential persuasiv”. Daca retorica este necesara, sustine
Aristotel, pentru ca ar fi nedemn ca un barbat sa nu stie sa se apere cu ajutorul cuvintului, arma
proprie numai omului. „Retorica – afirma Aristotel – este o antistrofa a dialecticii” intr-un cuvint,
reversul acesteia. In timp ce dialectica este tehnica discutiilor, un indreptar in arta controversei si a
argumentarii, retorica este tehnica discursurilor. Asadar, retorica utilizeaza argumentarea, opusa
demonstratiei, intilnite in stiintele exacte, care duce la descoperirea unor adevaruri indubitabile.
Spre deosebire de demonstratie, argumentarea are urmatoarele caracteristici: - se adreseaza
cuiva anume, caruia i se ia in considerare caracterul, obiceiurile, gindirea, emotiile, credintele, in
timp ce demostratia este valabila pentru oricine; - argumentarea se sprijina pe premise care nu sint
in mod necesar dovedite sau evidente, ci doar verosibile; - argumentarea foloseste limba naturala,
in opozitie cu limbajele artificiale; - in argumentare, legatura logica nu e constringatoare, ea poate fi
mai puternica sau mai slaba; - ea este rareori imbatabila si poate fi combatuta sau respinsa prin
alta. Pentru marele filozof, retorica este o disciplina careia ii revine o mare responsabilitate pe plan
social, pentru ca domeniul sau predilect este acela al deliberarii ce sta sub semnul verosimilului.
Spre deosebire de dialectica, in retorica nu este vorba de a sustine o teza, de un jocde idei, ci de a
apara o cauza, in joc fiind destinul judiciar, politic sau moral. O lume in care daca totul ar fi
cataligat o data pentru totdeauna, n-ar mai fi loc nici pentru arte, nici pentru sentimente, nici pentru
existenta umana, asa cum este ea inteleasa in mod obisnuit.

6. Marcus Tullius Cicero.

Cicero a fost cel mai mare orator al Romei antice. A excelat ca avocat, om politic si
personalitate de mare cultura, a fost un titan al promovarii si afirmarii retoricii. Marele orator s-a
nascut la Arpinum (Latium), la 3 ian. 106 i.e.n. intr-o familie care apartinea clasei cavalerilor. La
Roma, unde se muta cu familia, beneficiaza de o educatie aleasa, aici studiaza poezia si retorica
cu Aelius Stilo, elocinta cu renumitii Marcus Antonius si Licionius Crassus. Cicero se distinge foarte
repede prin inteligenta, talent si incepe sa se initieze in arta vorbirii dupa toate regulile prescrise de
retorica. A urmat o cariera stralucita de avocat si om politic, devenind cel mai mare orator al
antivhitatii, un geniu care continua si azi sa influenteze cultura umanitatii. Opera pe care Cicero a
lasat-o umanitatii cuprinde: - discursuri; - pledoarii; - tratate de oratorie (De oratore, Brutus, Orator)
si lucrari mai putin extinse de retorica: Partitiones oratoriae (Despre partile discursului), De optimo
 6

genere oratorum (Despre cel mai bun fel de elocventa), Topica (Locurile comune ); - opere
filozofice: Hortensius, De finibus bonorum et malorum (Limitele binelui si raului in sine),
Tusculanae disputationes (Discutii de la Tusculanum), De natura deorum (Despre natura zeilor); -
opere politice, De republica, De legibus (Despre legi), De oficiis (Despre indatoriri); - o bogata
corespondenta din care s-au pastrat 16 carti de scrisori, cele mai multe destinate prietenului sau
Atticus. Cicero ramine primul prozator latin clasic si nimeni nu a depasit niciodata bogatia,
puritatea, eleganta si armonia stilului sau. In viata particulara Cicero a fost un om obisnuit.
Casatorit cu Terentia (in anul 79 i.e.n.), dupa mai bine de 30 de ani de casnicie, divorteaza. La 63
de ani se recasatoreste cu Publica de care se desparte insa repede. Cicero – orator si om politic –
incepe o cariera stralucita de avocat, cu putin timp inaintea implinirii virstei de 25 de ani. Primul sau
discurs judiciar care s-a pastrat, rostit in anul 81 i.e.n. este Pro Quinctio (In apararea lui Quinctius).
In anul urmator (80), Cicero i-a luat apararea lui Roscius din Ameria, rostind discursul cunoscut
sub numele de Pro Sexto Roscio Amerino, care i-a adus gloria, cel mai important proces, in care
Cicero s-a situat pe pozitia acuzatorului si l-a consacrat definitiv ca cel mai mare avocat al Romei
antice, este procesul Verres (anul 70 i.e.n.). Cicero, nu a ramas deoparte si s-a implicat in
activitatea politica cu toata fiinta, inteligenta si talentul lui de om de cultura, filozof si narator, fiind
unul din marii oameni de stat ai Romei antice. El a fost un aparator consecvent al republicii ca
forma de guvernamint. In anul 76 i.e.n. devine questor si in anul urmator isi indeplineste functia in
Sicilia. In anul 69 i.e.n. este aedil currul, in 66 i.e.n. – pretor urban, calitate in care rostesteprimul
sau discurs politic, Pro lege Manilia, iar in anul 63 i.e.n. accede la functia suprema, aceea de
consul. Cicero a fost socotit de contemporanii lui cel mai mare orator. In conceptia lui Cicero un
orator trebuie sa intruneasca o serie de calitati ca: - ascutimea de minte a logicianului; - cugetarea
filozofului; - exprimarea aproape ca a poetului; - memoria jurisconsultului; - vocea tragedianului; -
gesturile unui actor celebru. Stilul lui Cicero este inimitabil, marele narator este, de altfel,
considerat creatorul prozei latine moderne, insemnatatea lui sta in calitatile stilului.

7. Structura tipica a discursului.

In raport de obiectivele pe care le urmaresta discursul in mod succesiv, retorii au sintetizat
elaborarea acestuia pe urmatoarele segmente: - exordiu; - naratiune; - argumentare; - peroratie.
Exordiul sau introducerea trebuie sa fie adecvata continutului si sa fie naturala, poate fi si
vehicului modestiei oratorului, al sinceritatii acestuia, pentru ca numai astfel intre locutor si
destinatar se va crea un fluid de simpatie favorabil comunicarii. De aceea tonul ales la inceput,
maniera stilistica trebuie sa permita aceasta evolutie ulterioara, aceasta progresie. De obicei,
introducerea este facuta pe un ton calm, iar emotia se naste in raport cu prezentarea faptelor. O
observatie importantalegata de exordiu este aceea referitoare la rolul sau de poarta deschisa catre
sentimentele pe care oratorul isi propune sa le trezeasca ulterior, prin desfasurarea discursului. O
trasatura de baza a artei acestuia va fi data de modul in care stie sa faca auzite notele dominante
ale tonului sau, fara sa anticipeze totusi asupra restului discursului, incercind sa trateze vreuna din
partile importante. Ca lungime introducerea trebuie sa fie proportionala cu intinderea discursului. In
functie de complexitatea subiectului tratat enuntarea acestuia si a planului poate fi folosita, cu
conditia ca punctele si subpunctele sa nu fie in numar prea mare, iar continutul acestora sa fie
distinct, exprimat concis si limpede. Ordinea lor este cea naturala, de la simplu la complicat.
Urmatorul segment al discursului il formeaza naratiunea, care reprezinta o expunere a faptelor
ce serveste la comunicarea unor date privitoare la cauza sau la subiectul tratat. In pledoarie,
naratiunea este adesea o parte foarte importanta a discursului si solicita o atentie speciala.
Calitatile principale pe care trebuie sa le aibă o buna naratiune sint reprezentate de claritate,
probabilitate, concizie. De aceea este necesara o atentie sporita la precizarea numelor, a datelor,
 7

locurilor si a tuturor celorlalte imprejurari in care s-au petrecut faptele evocate. Pentru a avea un
caracter probabil, verisimil, in naratiune trebuie descrise caracterele persoanelor amintite, aratind
ca actiunile acestora constituie consecinte ale unor cauze naturale, pentru a avea credibilitate. Una
dintre cele mai concise naratiuni, deosebit de expresiva, este realizata de Cicero in discursul „Pro
Milone”.
Argumentarea urmeaza mereu dupa naratiune, ea fiind momentul dovedirii si al respingerii,
cind este desfasurat intregul arsenal de prope materiale si argumente propriu-zise. Este o parte
foarte importanta a discursului pentru ca telul principal al celui care vorbeste este de a dovedi
auditoriului ca un lucru este adevarat, just sau bun si de a determina adeziunea acestuia. In
legatura cu argumentele, trebuie avute in vedere 3 aspecte: - gasirea; - inventarierea lor; -
dispunerea si modul de exprimare, de prezentare gratie caruia sa capete mai multa forta.
Prezentarea aggumentelor poate fi facuta analitic sau sintetic. In cazul prezentarii analitice,
oratorul nu divulga telul spre care tinde si-i conduce pe ascultatori pas cu pas catre concluzia
dorita, mergind de la un adevar clarificat la altul, pina ce devine evident ca aceasta concluzie este
consecinta alteia asupra careia s-a convenit. Maniera sintetica de argumentare, mai des intilnita,
porneste de la enuntarea tezei care trebuie dovedita, apoi urmeaza succesiv diferite tipuri de
argumente pina cind auditoriul va fi complet cinvins de ceea ce sustine oratorul. In expunerea
argumentarii oratorul trebuie sa tina seama de 3 reguli: - adevarul, datoria si interesul trebuie
prezentate distinct in argumentare; - prezentarea gradata a argumentarii; - in cazul in care sint
prezente argumente puternice si concludente, ele trebuie prezentate separat, in mod distinct,
insistind asupra fiecaruia in parte pentru ai releva intreaga semnificatie.
Ultima parte a unui discurs este peroratia, epilogul, care poate fi destul de extinsa, in mai multe
parti. Peroratia este segmentul in care pateticul se imbina cu argumentarea, moment specific
retoricii. In discursul judiciar se prevede si o digresiune, de obicei plasata intre argumentare si
peroratie, care poate fi o povestire, o meditatie, prosopopee care dau valente noi argumentarii
gratie emotiilor suscitate. Peroratia include ceea ce serveste drept baza discursului, teza este
acum o concluzie si aici nu trebuie in nici un caz introdus un subiect nou, care sa distraga atentia
de la tema principala tratata pe parcurs.

8. Metodologia de redactare a discursului.

Oratorul, indiferent de subiectul tratat trebuie sa tina seama de urmatoarele operatii in
redacterea unui discurs: - sa identifice ce are de spus si de scris = inventiunea; - sa puna intr-o
anumita ordine ideile gasite = dispozitiunea; - sa selecteze cei mai potriviti termenipentru a exprima
aceste idei = elocutiunea. Fiecare orator isi alege modalitatea de lucru in raport cu puterea sa de
memorare. Meditarea subiectului este facuta cu scopul de a furniza materiale pentru memorie.
Discursul trebuie rostit in intregime nu pe fragmente, inainte de a fi sustinut, pe un ton cit se poate
de natural si cit mai aproape de atmosfera reala, pentru a fi retinut cu usurinta. Un discurs este o
opera de arta, care se asambleaza din exordiu, naratiune, argumentare si peroratie. Rostirea
prealabila poate fi mai moderata, dictia mai putin accentuata si taria vocii redusa. Aceste conditii
sint necesare nu numai pentru ca gindirea capata claritate daca rationamentele sint duse pina la
capat, dar si pentru ca ficare din partile acestor rationamente cistiga o valoare individuala. Oratorul
nu e chemat sa dea nimanui socoteala pentru metodele si procedeel;e de pregatire a unui discurs.
El trebuie sa creeze o opera de arta, iar modul in care o face il priveste numai pe el. nu exista o
regula absoluta care sa ne ajute sa dam forma adecvata unui discurs si oricare orator va ajunge la
ea in functie de calitatile si inclinatiile sale. Memoria este implicata in actul oratoric in trei directii: -
exista o memorie a ceea ce a fost gindit; - o memorie a ceea ce a fost rostit; - o memorie a ceea ce
a fost scris. In oricare din aceste cazuri oratorul introduce in cuvintarea sa ordine, claritate si
 8

logica. Redactarea scrisa a discursului are ca efect evitarea repetitiilor de cuvinte, a impuritatilor de
limbaj, in concluzie o conciziune mai mare a stilului, calitate necesara intr-o lume grabita. Retorica
foloseste aceleasi argumente ca si logica, dar intr-un mod mai flexibil, adaugindu-le ornamente
stilistice ca: - Silogismul =argument compus din trei propozitii, dintre care a treia (concluzia) este
dedusa din prima (premisa majora) prin intermediul celei de-a doua (premisa minora); - Entimema
=silogism incomplet si mai rapid, in care una din premise este subinteleasa; - Dilema =argument
prezentind spre alegere adversarului 2 propozitii, din care una este in mod necesar adevarata daca
cealalta este falsa si din care se trag fie 2 concluzii, fie aceeasi concluzie pentru fiecare dintre cele
2 ipoteze; - Epicherema =rationament silogistic in care fiecare premisa este insotita de dovada sa;
- Inductia = rationament care consta in extragerea unei concluzii generale dintr-unul sau mai multe
rapoarte particulare; - Exemplul =e un argument ce se bazeaza pe fapte analoge cu acela pe care
vrem sa-l demonstram; - Argumentul ad hominem =opune afirmatiei unui om propriile sale fapte
sau cuvinte anterioare. Dupa cum consideram subiectul aflat in discutie sau in sine insasi
distingem locuri comune extrinseci si locuri comune intrinseci. Primele proveneau din marturii, din
dispozitii ale martorilor, din lege si cutuma, din diferite inscrisuri. Printre locurile comune intrinseci
enumeram: - definitia; - enumerarea partilor; - genul si specia; - comparatia; - contrariile; - lucruri
care se resping reciproc; - circumstantele; - antecedentele si consecintele; - cauza si efectul.

9. Figurile de stil care au menirea de a orna discursul.

Inca din antichitate s-au facut eforturi pentru a culege si ordona mijloacele lingvistice care
impodobesc un discurs. Ele au fost in permanenta o preocupare majora a retorilor si stilisticienilor.
Figurile de stil se clasifica in: - figuri de cuvinte (metafora, metonimia, sinecdoca, catachreza, litota,
hiperbola); - figuri de gindire: (a) descrierea, portretul aluzia, comparatia, alegoria, antiteza,
reticenta, suspensia, sentinta; b) interogatia si exclamatia retorica, dubitatia, apostrofa, ironia,
sarcasmul, imprecatia, prosopopeea); - figuri gramaticale (inversiunea, hiperbatul, anacolutul,
pleonasmul, repetitia.