Drept Civil, Aurelian Gherghe, Anul 2

12 Aurelian GHER(.
III
CAPITOLUL I ( CONSIDERAŢII GENERALE

PRIVIND RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A
l PUITORULUI PENTRU NEEXECUTAREA
(HJLIGAŢIILOR SAU EXECUTAREA LOR
NECORESPUNZĂTOARE ORI CU ÎNTÂRZIERE
Secţiunea I Principiul libertăţii de a contracta

Corolar al principiului autonomiei de voinţă1, libertatea de a
înnlracta este un principiu care guvernează materia contractelor i ivi le şi
comerciale.
Hementul specific al contractului este acordul de voinţă al prii ţilor
dat în scopul de a produce efecte juridice.
Teoria autonomiei de voinţă a fost doctrina comentatorilor Codului i
ivii francez şi a filosofiei dreptului în cursul secolului al XlX-lea. (>i
iginile ei se află în dreptul canonic şi în şcoala dreptului natural.
O contribuţie importantă în conturarea şi elaborarea acestei loorii au
avut-o filosofii iluminişti, mai ales J.J. Rousseau şi I. Kant2.
Plecându-se de la premisa că voinţa este autonomă, se afirmă că
voinţa părţilor contractante creează, numai prin ea însăşi, contractul şi
efectele sale.
Potrivit acestei concepţii, contractul este considerat principalul i/vor al
obligaţiilor, celelalte izvoare de obligaţii fiind excepţionale.
1A se vedea, Al. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, 4 e, Ed. Dalloz, 1986,
p. 48-54; B. Stark, H. Roland, L. Boyer, Obligations. Contracts, 5 e, Ed. Litec, 1995, p. 3-
12; J. Carbonier, Droit civil. Tome 4. Les Obligationes, 20 e, Ed. Puf, 1996, p. 50-52.
2A se vedea, J.J. Rousseau, Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.
28-35; Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.
118-130.
/ /< •< tele neexecutării contractelor sinalagmatice 13
în secolul al XX-lea, teoria autonomiei de voinţă a înregistrat un

evident declin, deoarece în formarea raporturilor dintre oameni, voinţa
individului prin ea însăşi este lipsită de puterea de a da naştere la drepturi
şi obligaţii. Ea dobândeşte această putere de lege, iar contractele pot
exista şi se pot desfăşura doar într-un cadru legal, stabilit de dreptul
obiectiv1.
Societatea, prin intermediul statului, stabileşte ce raporturi sociale
urmează a fi reglementate de lege, scopul, cuprinsul şi caracterul
imperativ sau supletiv ale normelor juridice, precum şi consecinţele
nerespectării lor.
In legislaţia noastră, deşi nu este enunţată expres, libertatea de a
contracta derivă din libertatea comerţului pe care statul trebuie să o
asigure în temeiul art. 135 alin. 2 lit. a) din Constituţia României. Ea se
manifestă sub dublu aspect:
• libertatea de a contracta;
• libertatea de a stabili condiţiile de fond şi de formă ale
contractului.
Libertatea de a contracta sau de a se abţine de a contracta rezultă
din dreptul oricărui subiect de a încheia un contract atunci când doreşte
acest lucru sau de a refuza încheierea acestuia în caz contrar.
în doctrina juridică2 s-a apreciat că libertatea contractuală este un
drept fundamental al omului, ce ar trebui recunoscut, ca atare, în dreptul
internaţional al drepturilor omului prin convenţii internaţionale şi,
totodată, este un drept natural pe care orice adunare constituantă sau
legiuitoare are datoria să-1 recunoască, să-l consacre ca drept
fundamental al omului, să-i acorde deci valoare constituţională.
într-adevăr, libertatea contractuală nu este reglementată, în mod
autonom, în dreptul internaţional al drepturilor omului.
Convenţiile internaţionale generale, cu vocaţie universală sau
regională, nu recunosc, în mod distinct, un asemenea drept fundamental
al omului.
Este adevărat însă că Pactul internaţional relativ la drepturile i
ivile şi politice interzice privarea de libertate ca sancţiune pentru
neexecutarea unei obligaţii contractuale 1.
Chiar dacă evocă şi libertatea contractuală, această interdicţie are o
esenţă proprie, ea consacrând un principiu juridic modern: în materie
civilă executarea silită are ca obiect doar bunurile persoanei, iar nu
persoana însăşi.
Deşi acest principiu nu figurează în Constituţia României, el este
consacrat de multă vreme în jurisprudenţa şi literatura de specialitate,
1' A se vedea, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Lumina Lex, 1998, p. 32-34.
2 Asupra raportului dintre principiul libertăţii contractuale şi Consituţie, a se vedea,
V. Babiuc, V. Stoica Libertatea contractuală şi dreptul constituţional, în Dreptul nr.
77/1995, p. 8-12.
în acest sens sunt şi dispoziţiile primului articol din Protocolul nr. 4 adiţional la
Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
14 Aurelian GHER(.III
care au interpretat în acest sens câteva dispoziţii din Codul Civil şi clin
Codul de procedură civilă.
De altfel, în România nu au existat niciodată închisori ale
datornicilor (o lege din 1864, care instituia privarea de libertate pentru
neexecutarea obligaţiilor contractuale nu a fost aplicată, astfel încât a
căzut în desuetudine)".
Libertatea de a contracta face parte din conţinutul capacităţii civile a
persoanelor civile şi a persoanelor juridice.
Dreptul de a încheia acte juridice, desemnat prin locuţiunea de
„libertate contractuală" este consacrat şi recunoscut prin textul art. 5
din Codul civil, unde se dispune: „Nu se poate deroga prin convenţii sau
dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravurF.
Prin urmare, se consacră implicit principiul libertăţii de a contracta,
cu condiţia de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.
Principiul libertăţii contractuale se completează cu principiul forţei
obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) prevăzut de art. 969 Cod
civil: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante". Astfel, puterea contractului, în raporturile dintre părţi, este
asimilată forţei legii.
Termenul „legal făcute" se referă nu numai la contractele numite
(anume, reglementate) ci şi la cele nenumite, incontestabil posibile în
dreptul nostru.
Părţile sunt, aşadar, libere să încheie nu numai convenţii pe care
legea le reglementează, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, împrumutul,
mandatul, depozitul, locaţiunea, ci şi alte contracte care cuprind
elemente ale mai multor tipuri de contracte1.
Principiul forţei obligatorii a contractului prelungeşte principiul
libertăţii contractuale şi dincolo de încheierea contractului, în domeniul
executării contractului şi în cel al existenţei sale.
Din interpretarea coroborată a celor două texte legale (art. 5 şi art.
696 C. civ.) rezultă că libertatea contractuală este recunoscută tuturor
subiectelor de drept, cu respectarea următoarelor limite generale:
ordinea publică şi bunele moravuri.
De asemenea, ca efect al tendinţelor sociale care s-au suprapus
peste teoria autonomiei de voinţă, expresia kantiană a concepţiei
contractual iste, caracterul ilicit sau imoral al cauzei determină nulitatea
absolută a contractului.
Astfel, conform art. 966 Cod civil „Obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect", iar
în art. 968 Cod civil se adaugă „Cauza este nelicită când este prohibită
de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".
1 T. lonaşcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Eeonomu, Y.

Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, I. Rucăreanu, V.D. Zlătescu, Tratat de drept civil,
Voi. 1, Partea generală. Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1967, p. 238-239.
Aceasta înseamnă că voinţa părţilor nu se poate manifesta în orice

fel în contract, ci ea trebuie să fie în conformitate cu idealul de morală pe
care societatea respectivă îl are; ea trebuie să fie conformă cu bunele
moravuri şi trebuie să fie conformă cu interesele superioare ale statului
respectiv.
Astfel, în practica judiciară au fost considerate contrare bunelor
moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat
persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele părţi contractante au
urmărit realizarea unui câştig imoral sau acelea contrare moralei
sexuale1.
în doctrină2 s-a arătat că bunele moravuri nu sunt decât ecoul
conştiinţei morale a societăţii respective, arătând ceea ce poate, ceea cc
trebuie să facă şi ceea ce nu trebuie să facă cineva.
Elementul normativ, ideea de „ trebuie ", se introduce astfel, ca o
pecete în voinţa de fapt şi o alterează în esenţa ei.
Ordinea publică este cuprinsă în toate principiile din dreptul public
care, privind interesele superioare ale statului, nu pot fi înfrânte de o
voinţă individuală.
Pe de altă parte, în dreptul privat sunt de ordine publică toate
dispoziţiile imperative prin care se apără instituţiile şi valorile de bază
ale societăţii şi se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea
socială a tuturor persoanelor3.
Secţiunea a Il-a Limitele libertătii de a contracta

Părţile contractante au libertatea de a stabili clauzele (conţinutul)
contractului sub rezerva de a nu încălca dispoziţiile imperative sau
prohibitive ale legii.
De asemenea, în privinţa formei, dată fiind regula consensual
ismului3, părţile pot contracta aşa cum cred ele de cuviinţă.
Numai prin excepţie, în cazul în care legea impune o anumită formă
„ad validitatem", părţile sunt obligate să se conformeze acesteia.
Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că părţile au o libertate
absolută sau discreţionară de a contracta, adică de a-şi stabili legea.
Chiar din textul art. 969 alin. 1 C. civ., rezultă că legea recunoaşte
forţa juridică deplină doar convenţiilor „legal făcute", aşadar, acelora
care nu derogă de la „ordinea publică şi bunele moravuri" (art. 5 C.
civ.).
1V. Babiuc, V. Stoica, op. cit., p. 9-10.

2M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv,
Editura AII Restitutio, Bucureşti, 1995, p. 187-189.
3L. Pop, op. cit., p. 35.
A se vedea, Al. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 63 şi urm.
A se vedea, LM. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Răspunderea civilă, Editura
Ştiinţifică 1970, p. 27; I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală.
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 235.
Limitările constituţionale ale libertăţii contractuale decurg fie din

esenţa teoriei potrivit căreia libertatea fiecărui individ este ţărmurită de
libertatea celorlalţi indivizi, fie din concepţiile sociale care au influenţat
pe redactorii Constituţiei României.
Sub primul aspect, în art. 57 din Constituţia României se
precizează: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi
exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună- credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".
Sub al doilea aspect, în art. 1 alin. 3 se menţionează că România
este nu numai un stat de drept, democratic, ci şi social.
în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 53 alin. 1 din Constituţia
României, în temeiul căruia Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după
caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale; ale
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", alin. 2 adăugând
că „restrângereapoate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia
care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a
aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".
Pe lângă dispoziţiile legale imperative care îngrădesc într-un fel sau
altul libertatea de a contracta, aceasta, din diferite raţiuni, mai poate fi
limitată prin:
• alte dispoziţii legale;
• contractuale.
/V *
In acest context, se vorbeşte la ora actuală, de un adevărat „declin

al libertăţii contractuale"'.
Considerăm că ambele tipuri de limitări, au consecinţe atât asupra
încheierii, cât şi asupra executării contractelor.
Când părţile contractante încalcă limitele libertăţilor contractuale
sau când una din părţi ar restrânge în mod ilicit (fraudulos) libertatea
contractuală a celeilalte, instanţele judecătoreşti de drept comun sau,
după caz, tribunalele arbitrale sunt competente să se pronunţe.
Secţiunea a III-a Condiţiile angajării răspunderii
contractuale
1. Consideraţii introductive
însemnătatea executării obligaţiilor decurge, neîndoielnic, din
importanţa considerabilă, din punct de vedere practic şi teoretic, a
instituţiei obligaţiilor.
Teoria obligaţiilor constituie baza vieţii juridice a tuturor
persoanelor care, în orice caz, încheie contracte ori îşi angajează
răspunderea.
Executarea obligaţiilor ridică probleme noi atât datorită evoluţiei
obligaţiilor sub raport tehnic, cât şi influenţei, mai ales a factorului
economic asupra dreptului obligaţiilor, care a trebuit să se adapteze

necontenit noului mediu economic spre a satisface mai bine noile nevoi
sociale.
în aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului, art. 1073
C. civ. prevede: „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea
exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare ".
Neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de către debitor,
dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură şi la alte
mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia care i se
datorează sau de constrângere economică a debitorului în acelaşi scop1.
Răspunderea contractuală este o aplicaţie particulară a principiului
răspunderii civile, în situaţiile în care prejudiciul este cauzat prin
încălcarea unei obligaţii asumată printr-un contract.
Neexecutarea obligaţiei în obiectul ei specific, atrage după sine
obligarea debitorului la daune, astfel încât creditorul nu rămâne
nedespăgubit.
Despăgubirile datorate de debitor pentru repararea prejudiciului
poartă denumirea de daune-interese (art. 1021, art. 1069, art. 1082 C.
civ.), dar Codul Civil mai foloseşte şi alte expresii pentru a desemna
acelaşi lucru şi anume: daune (art. 1044, art. 1081, art. 1556, art. 1575 C.
civ.) sau de despăgubiri (art. 1073, art. 1075 C. civ.).
Daunele-interese cuprind, în genere, atât pierderea suferită de
creditor, cât şi beneficiul de care a fost lipsit (damnum emergens şi
lucrum cessans).
Din economia art. 1073 C. civ., rezultă că pentru a fi în prezenţa
răspunderii contractuale este necesar să fie întrunite următoarele
condiţii:
• să existe un creditor şi un debitor, adică să existe o legătură
contractuală, un contract (valabil încheiat) între cel îndreptăţit la
despăgubiri şi persoana responsabilă;
• să existe un prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea cu
întârziere sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei1;
• să existe un fapt prejudiciabil, adică un fapt al debitorului care
să fî cauzat paguba (o neexecutare, o executare necorespunzătoare sau o
executare cu întârziere). Este reversul „îndeplinirii exacte a obligaţiei";
• să existe o relaţie de cauză la efect, deci paguba să fie rezultatul
faptei debitorului. Articolul 1073 C. civ. nu conţine o indicaţie în acest
sens, dar o clarificare sub acest aspect găsim în art. 1086 C. civ., care
dispune că daune le-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este „o
consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei";
• să existe o culpă (vinovăţie) din partea debitorului. Este, ceea ce
rezultă, necontestat, din conţinutul art. 1082 şi art. 1083 C. civ.
2. Existenţa unei obligaţii contractuale. Neexecutarea, executarea

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei.
Premisa angajării răspunderii contractuale o constituie existenţa
unui contract valabil încheiat.
Obligaţia a cărui neexecutare constituie cauza prejudiciului adus
creditorului trebuie, deci, să rezulte dintr-un contract.
Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea
dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale1.
Sintagma „neexecutarea obligaţiilor contractuale" are două
accepţiuni:
• „lato-sensu", constă în neexecutarea, executarea
nccorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor şi
• „stricto-sen.su", constă numai în neexecutarea totală sau parţială
a acelor obligaţii.
Inspirându-se din dreptul francez, legiuitorul român consideră că
întârzierea este o formă distinctă a violării obligaţiilor contractuale,
alături de neexecutare2.
Insă, în marea majoritate a cazurilor, obligaţiile contractuale nu sunt
încălcate prin neexecutare, adică printr-o inacţiune.
în practica judiciară sau arbitrală se întâlnesc, cel mai adesea, litigii
privind executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale poate fi totală sau parţială
(de exemplu, vânzătorul nu predă cumpărătorului bunurile vândute sau
predă numai o parte dintre ele).
în caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se va angaja
cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat.
în caz de neexecutare parţială, se face distincţie între două situaţii,
după cum obiectul este indivizibil sau divizibil.
Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă (prin natura sa
ori prin convenţia părţilor), executarea parţială are valoarea unei
neexecutări totale.
Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura
în care obligaţia este executată, cu diminuarea corespunzătoare a
despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului
său.
în doctrină' s-a evidenţiat că, în general, condiţiile acordării
penalităţilor în dreptul comercial, sunt aceleaşi ca în raporturile de drept
civil, însă neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare ori cu
întârziere a obligaţiilor ce izvorăsc din contractele comerciale poate fi
considerată o abatere mai gravă decât cea din dreptul civil, deoarece în
1L. Pop, op. cit., p. 337.

2S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Editura Oscar Prinţ,
Bucureşti, 1996, p. 53.
fiecare operaţiune comercială se urmăreşte realizarea unui profit ori

neexecutarea obligaţiilor contractuale afectează profitul comerciantului1.
3. Existenţa unui prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea

necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei
Existenţa unui prejudiciu constituie în cazul răspunderii contractuale
o condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului la dezdăunare.
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din prevederea art. 1082 C.
civ., unde se dispune că debitorul datorează daune-interese „de se cuvine
".
în literatura de specialitate s-a arătat că prejudiciid constă în
consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială,
efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând
creditorului său contractual, prin neexecutarea „lato-sensu" a prestaţiei
sau prestaţiilor la care s-a îndatorat3.
în doctrina juridică franceză s-a afirmat că răspunderea contractuală
poate fi angajată în absenţa oricărui prejudiciu2; afirmaţia se referă la
situaţia în care, printr-o clauză penală, s-au fixat cu anticipaţie sumele ce
se vor datora în caz de neexecutare a contractului. Apreciem că nici în
acest caz nu se poate vorbi de o răspundere contractuală în afara unui
prejudiciu.
în realitate, aşa cum s-a arătat în doctrină, clauza penală nu este
.illceva decât determinarea anticipată a daunelor suferite de creditor prin
neexecutare, iar daunele nu sunt decât expresia bănească a prejudiciului
posibil1.
Pentru a se naşte obligaţia de reparare, prejudiciul patrimonial
trebuie să fie cert.
Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate li
stabilită întinderea lui. Sunt certe prejudiciile actuale şi prejudiciile
viitoare care este sigur că se vor produce.
Prejudiciile actuale sunt acelea care s-au produs în totalitate până la
data când se cere repararea lor.
Prejudiciile viitoare şi certe sunt prejudicii care nu s-au produs, dar
este sigur că se vor produce şi pot fi evaluate în prezent, pe bază de
elemente suficiente3.
Prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea
lor nu este sigură.
1De regulă, în raporturile comerciale părţile apelează la o serie de măsuri

asigurătorii pentru a atenua sau chiar a înlătura riscul neîndeplinirii ori îndeplinirii
necorespunzătoare a obligaţiilor de către debitor (de exemplu, clauza penală).
2în acest sens, a se vedea, Henri şi Leon Mazead, Trăite theorique et practique de la
responsabilite civile delictuelle et contractuelle, Ediţia a Ill-a, Libraire du Reuneil Sirey,
Paris, 1938, p. 264.
A se vedea, I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 321.
3A se vedea. Trib. Suprem, sect. civ., Dec. nr. 924/1973 în C.D./1973, p. 175; I rib.
Jud. Bihor, Dec, pen. nr. 176/1980 în RRD nr. 1/1981; Trib. Suprem, sect. pen.. Dec. nr.
1581/1987 în RR. nr. 3/1988, p. 67.
Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că sc
vor produce.
în doctrină s-a exprimat opinia că angajarea răspunderii contractuale
pentru prejudiciile nepatrimoniale nu poate fi luată în discuţie1.
în opinia noastră, în cazul neexecutării unei obligaţii contractuale se
poate pune problema şi poate fi luată în discuţie existenţa unui prejudiciu
moral. Chiar dacă în această materie ar exista un domeniu restrâns de
aplicaţie2.
De exemplu, putem întâlni repararea bănească a unor asemenea
prejudicii în cazul contractelor de transport de persoane sau a celor tic
valorificare a drepturilor de autor şi de inventator, precum şi în „alte
contracte care cuprind obligaţii implicite de protecţie a persoanelor, cum
sunt cele hoteliere, de organizare şi vizionare a spectacolelor sau de
organizare a jocurilor sportive .
4. Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea „lato-sensu" a
obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.
Pentru angajarea răspunderii contractuale este necesară existenţa
raportului de cauzalitate dintre neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor
contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.
Această condiţie este prevăzută expres în art. 1086 C. civ., unde se
dispune: „Daunele interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o
consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".
Existenţa raportului de cauzalitate, în materie contractuală, este
prezumată de lege. Astfel, conform art. 1082 C. civ., debitorul este
îndatorat la plata de daune-interese, în afară de cazul în care
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere provin
dintr-o „cauză străină, care nu-i poate fi imputată".
Potrivit art. 1083 C. civ., debitorul nu poate fi obligat la plata de
daune-interese atunci când neexecutarea „lato-sensu" a prestaţiei sau
prestaţiilor se datorează forţei majore sau unui caz fortuit.
Atunci când neexecutarea „lato-sensu" a obligaţiilor debitorului se
datorează unei „cauze străine" (forţei majore sau cazului fortuit) se
produc următoarele consecinţe:
• In contractele unilaterale, obligaţiile debitorului se sting;
• Contractele sinalagmatice încetează de plin drept.
In contractele sinalagmatice obligaţiile părţilor sunt reciproce şi
interdependente.
Astfel, obligaţiile fiecăreia dintre părţi nu pot exista fară obligaţiile
celeilalte părţi. Aşa încât, stingerea obligaţiilor uneia din părţi pentru
1I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 322.

2în proiectul noului Cod civil adoptat de Senatul României în 13.09.2004,prejudiciul
este reglementat în art. 1007, facându-se precizarea că „în loate cazurile, debitorul este
ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa". Apreciem că în cazul neexecutării
obligaţiilor contractuale putem lua în discuţie şi existenţa unui prejudiciu moral, deoarece
textul din noul Cod civil nu face distincţie intre prejudiciul patrimonial şi cel
nepatrimonial.
imposibilitate fortuită de executare are ca efect şi stingerea obligaţiilor

celeilalte părţi.
Cu alte cuvinte, contractul încetează a mai avea fiinţă. Riscurile
neexecutării contractului se suportă de debitorul obligaţiilor imposibil de
executat (res perit debitori)1.
Stingerea îndatoririi de executare în natură a prestaţiei sau
prestaţiilor face imposibilă transformarea ei în obligaţia de a plăti dfiune-
interese compensatorii.
• In contractele cu executare succesivă, forţa majoră şi cazul Ibrtuit,
acţionând numai temporar, vor avea ca efect stingerea doar a acelor
obligaţii a căror executare a devenit imposibilă.
Aşadar, debitorul va fi ţinut să execute în natură obligaţiile
scadente,după încetarea cauzei străine, în afară de cazul când dovedeşte
că a făcut imposibilă şi executarea acestora.
5. Culpa (sau vinovăţia) debitorului.

Condiţia culpei debitorului rezultă din interpretarea art. 1080 şi art.
1082-1083 C. civ., precum şi din alte texte din materia contractelor
speciale.
In materie de răspundere contractuală, Codul civil român nu
stabileşte un principiu general, ca acela înscris în art. 998, din care să
rezulte că răspunderea debitorului este condiţionată de existenţa unei
greşeli în executarea obligaţiei.
Este adevărat că în art. 1082 C. civ. se arată că debitorul va fi obligat
la plata de daune-interese, afară numai dacă va justifica că neexecutarea
provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
Pe de altă parte, art. 1080 C. civ., instituie o regulă generală, potrivit
căreia diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este
întotdeauna aceea a unui bun proprietar.
Considerăm că în materie contractuală culpa se apreciază după
criteriul personajului abstract care este „bonus pater familias", avându-se
în vedere o diligenţă mijlocie, ceea ce lasă loc dozării culpabilităţii
contractuale.
Gradaţia este posibilă în privinţa culpei contractuale în funcţie tic
contractul generator de obligaţii sinalagmatice sau unilaterale ale
convenţiei (art. 1080 alin. 2 C. civ.).
în cazul contractelor sinalagmatice, în care ambele părţi sunt
deopotrivă interesate şi obligate, aprecierea culpei se face după criteriul
abstract al bunului proprietar („culpa levis in abstracto"), care depune o
diligenţă medie în administrarea propriilor sale treburi2.
în sens contrar, culpa în contractele unilaterale se apreciază „in
concreto" {„culpa levis in concreto").
Astfel, într-un contract de depozit, în care singurul interesat este
deponentul (persoana care lasă lucrul în păstrarea altuia), depozitarul nu
1A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 86-87; L. Pop, op. cit., p. 85-87.
2 l'.C. Vlah ide. Repetiţia principiilor de drept civil. Voi. II, Editura Europa Nova,
poate fi obligat să aibă o diligenţă mai mare pentru păstrarea bunului

deponentului decât o are pentru propriile lui lucruri, aprecierea facându-
se concret, întrucât depozitarul îşi asumă o sarcină unilaterală, al cărei
beneficiar este deponentul.
Dacă este vorba de un comodat (împrumut gratuit de folosinţă)
comodatarul fiind cel care profită de folosirea lucrului altuia, el va
răspunde de producerea celei mai mici daune, la fel ca şi autorul unui
delict.
în literatura juridică franceză1 ca şi în literatura juridică din ţara
noastră s-a pus problema dacă culpa contractuală trebuie sau nu să fie
dovedită^.
în cazul obligaţiilor de rezultat, s-a impus soluţia potrivit căreia
culpa debitorului este prezumată.
Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul
face dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a
obligat.
Nerealizarea scopului urmărit constituie faptul vecin şi conex din
existenţa căruia legea prezumă culpa debitorului.
Existenţa acestei prezumţii se apreciază a fi consacrată în art. 1073,
1075, 1082 şi art. 1083 C. civ. Aşadar, creditorul nu este ţinut să probeze
culpa debitorului.
în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligenţă, situaţia este
diferită.
Prin definiţie, debitorul se obligă să pună în valoare toate mijloacele
necesare şi să desfăşoare o activitate diligentă pentru a obţine un anumit
rezultat. El nu garantează acel rezultat. De aceea, nerealizarea
rezultatului, prin ea însăşi, nu are ca efect prezumarea automată a
debitorului ca fiind în culpă.
Dimpotrivă, pentru angajarea răspunderii contractuale creditorul
(•sie ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi folosit
mijloacele adecvate şi a nu fi desfăşurat o activitate diligentă care ar li
putut duce la realizarea acelui rezultat2.
în concluzie, din perspectiva textelor actuale ale Codului nostru
civil, culpa se impune ca o condiţie necesară pentru angajarea răspunderii
contractuale.
1A se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Dalioz. Paris, 1975. p.
427-442; B. Stark, Droit civil. Obligations. Librairies Techiques, Paris, 1975, p. 571-579.
2contracte sunt ca atare. (P.C. Vlahide, op. cit., p. 26-27). Potrivit acestei opinii, ceea ce
caracterizează contractele sinalagmatice nu este reciprocitatea obligaţiilor generate de
contract, ci concomitenta naşterii obligaţiilor părţilor contractante.
CAPITOLUL II CONSECINŢELE
NEEXECUTĂRII CONTRACTELOR
SINALAGMATICE
Secţiunea I Trăsăturile contractelor sinalagmatice'

In virtutea principiului libertăţii contractuale, persoanele fizice şi
persoanele juridice pot încheia, cu respectarea limitelor stabilite de lege,
o varietate mare de contracte.
Din această varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii
mai importante, a căror clasificare se poate face după cele mai diferite
criterii, precum: conţinutul lor, modul de formare, scopul urmărit de părţi
prin încheierea lor, modul lor de executare etc.
De altfel, unele clasificări sunt prevăzute chiar în Codul civil (art.
943-947). Alte clasificări sunt rezultatul activităţii doctrinei juridice.
1. Clasificarea contractelor după conţinutul lor: contracte
sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale.
Atunci când ne referim la conţinutul contractelor drept criteriu de
clasificare a acestora, avem în vedere obligaţiile ce revin părţilor, mai
exact, repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.
Contractele sinalagmatice2 (bilaterale) se caracterizează prin
reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa
obligaţiilor reciproce.
După exprimarea art. 943 C. civ. „contractul este bilateral sau
\liiiilagmatic când părţile se obligă una faţă de cealaltă ". Cu alte
■ uvinle, fiecare parte contractantă stipulează o creanţă contra
celeilalte,
■ i meomitent cu obligaţia pe care şi-o asumă faţă de aceasta.
într-un contract sinalagmatic, deoarece ambele părţi au, în H i-laşi
timp, şi drepturi şi obligaţii, fiecare parte este, totodată, şi • ieditor şi
debitor.
Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în tiMigaţia
reciprocă a celeilalte părţi; ele nu pot exista una faţă de i ealaltă, fiind
interdependente.
Ideea de cauză, care explică interdependenţa obligaţiilor în i
antractele sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o
manifestare a ideii de scop în momentul încheierii contractului,cât şi pe
durata existenţei şi executării contractului1.
Rezultă că specificul contractului sinalagmatic constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor.
1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII,

Bucureşti, 1997, p. 21-23, p. 26-27.
Atât în materie civilă cât şi în materie comercială, prototipul

contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare-cumpărare.
Astfel, în contractul de vânzare (denumit şi contract de vânzare-
înmpărare tocmai pentru a învedera caracterul său sinalagmatic),
vânzătorul este creditor al preţului şi în acelaşi timp debitor cu privire la
predarea lucrului vândut, iar în situaţiile în care transmiterea dreptului tic
proprietate nu are loc în momentul realizării acordului de voinţă, el csle
debitor şi în privinţa transmiterii dreptului de proprietate.
Tot astfel,cumpărătorul este creditor în privinţa predării lucrului
(eventual şi cu privire la transmiterea dreptului de proprietate, dacă
acesta nu s-a transmis prin însuşi acordul de voinţă al părţilor 1), precum
şi debitor al preţului.
Sunt contracte sinalagmatice:
• Vânzarea;
• Locaţiunea;
• Schimbul;
• Contractul de asigurare;
• Contractul de comision;
• Contractul de consignaţie;
• Mandatul comercial;
• Depozitul comercial2;
• Contractul de donaţie cu sarcină (sub modo) etc.
Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor
sinalagmatice.
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la
obligaţii în sarcina numai a uneia dintre părţi, cealaltă având numai
calitatea de creditor.
După definiţia dată prin art. 944 C. civ. „contractul este unilateral,
când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe
persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige".
Intr-un atare contract, o parte se obligă tară să stipuleze pentru ea o
creanţă, iar cele ce stipulează o creanţă nu se obligă, la rândul său, cu
nimic, faţă de cealaltă parte3.
Cu alte cuvinte, contractul unilateral dă naştere la obligaţii numai în
sarcina uneia din părţi. O parte este numai creditor, iar cealaltă parte,
numai debitor.
1La baza încheierii actelor juridice stă principiul consensualismului, contractele

încheindu-se „so/o consensu". Pentru ca actele juridice bilaterale să se încheie valabil şi să
producă efecte, este necesar şi, totodată, suficient ca părţile să cadă de acord, să consimtă
la încheierea contractului. Regula consensualismului a Ibst enunţată de către renumitul
jurist francez Jean Domat -1625-1696 (a se vedea, lioris Starche, Droit civil. Obligations,
Librairies Techiques, Paris, 1972, p. 342).
2Cu privire la caracterul sinalagmatic al contractelor comerciale, a se vedea, S.
Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.B. Lăstun, Drept comercial, Editura Oscar Prinţ,
Bucureşti, 2000. p. 350-416.
3T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 28.
De exemplu, în promisiunea unilaterală de vânzare o parte se

obligă să vândă, când cealaltă parte îşi va exprima dorinţa să cumpere;
beneficiarul promisiunii, care este creditor, nu şi-a asumat nici o
obligaţie.
Sunt contracte unilaterale:
• împrumutul;
• Comodatul;
• Depozitul1;
• Mandatul gratuit;
• Contractul de gaj;
• Donaţia fară sarcină etc..
In doctrină s-a subliniat că nu trebuie să se confunde contractul
unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formaţie
unilaterală)2.
într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele,
deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de
formaţie bi sau multilaterală.
Când vorbim de contracte unilaterale, avem în vedere numai faptul
că obligaţia sau obligaţiile contractuale cad în sarcina numai a uneia
dintre cele două părţi contractante3.
Actele juridice unilaterale (actele juridice de formaţie unilaterală)
nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul
că nu sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării
unilaterale a unei singure voinţe.
Astfel, dacă în primul caz, criteriul pentru a deosebi actul juridic
unilateral de cel bilateral este numărul voinţelor participante, în cazul
deosebirii dintre contractul unilateral şi cel bilateral, criteriul îl formează
numărul părţilor obligate4.
2. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte.

în doctrină se vorbeşte uneori de categoria contractelor
sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară
între contractele sinalagmatice şi contractele unilaterale4.
în practica judiciară întâlnim unele contracte unilaterale care pot,
după încheierea lor, în mod ocazional, să dea naştere la obligaţii în
sarcina creditorului, obligaţii pe care nu şi le-a asumat iniţial.
De exemplu: dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit,
face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va
1Dacă depozitul este cu titlu oneros, în sensul că deponentul se obligă faţă de

depozitar să-i plătească o remuneraţie, contractul are caracter sinalagmatic şi nu unilateral,
deoarece ambele părţi sunt reciproc obligate.
2C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 30-31.
31 Prin parte în contract se înţelege, nu numai o persoană, ci chiar două sau mai
multe persoane, care îşi asumă, în acelaşi timp, aceeaşi obligaţie, faţă de cealaltă parte.
4C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31.
A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31; L. Pop, op. cit., p. 37.
Pentru acest punct de vedere, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 31, 81.
fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să

refuze restituirea lucrului, până ce cheltuielile vor fi acoperite.
Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte
concepute iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei
lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul
contractual.
Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte este controversată
în doctrină; majoritatea autorilor neagă existenţa acestei categorii.
Ne raliem acestei opinii dominante exprimate în literatura de
specialitate, care neagă categoria contractelor sinalagmatice imperfecte,
pentru următoarele două motive1:
In primul rând, observăm că cea de-a doua obligaţie este accesorie,
accidentală şi se naşte ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt
extracontractual.
Se consideră, pe drept cuvânt, că obligaţia ce apare în sarcina
creditorului, în exemplul dat, are ca izvor nu contractul de depozit, ci
gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri)2.
în al doilea rând, pentru a ne găsi în faţa unui contract sinalagmatic,
trebuie ca obligaţiile născute să fie nu numai reciproce, dar şi
interdependente, frecare dintre obligaţiile reciproce trebuind să fie cauza
juridică a celeilalte.
în cazul categoriei intermediare a contractelor sinalagmatice
imperfecte, deşi există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de
obligaţii, nu există acea interdependenţă cerută pentru a se putea califica
contractul drept contract sinalagmatic.
Considerăm că acestea sunt motivele pentru care susţinem că aşa-
ziselor contracte sinalagmatice imperfecte li se aplică regimul liiridic al
contractelor unilaterale, atât în ceea ce priveşte proba, cât şi duetele şi
executarea lor.
Iată de ce problema riscurilor contractuale nu se pune în cazul
contractelor sinalagmatice imperfecte, şi nici rezoluţiunea şi rezilierea nu
se aplică acestei categorii juridice contestate în lilcratura de specialitate.
Se admite, totuşi, uneori, că acestor contracte li se aplică excepţia de
neexecutare a contractului („exceptio non adimpleti eontractus") care ar
îmbrăca forma dreptului de retenţie1. (Acest debitor nu poate fi obligat să
restituie lucrul până ce nu i se vor achita cheltuielile făcute).
3. Tendinţa doctrinei de a extinde sfera contractelor sinalagmatice.
în literatura de specialitate s-a încercat extinderea sferei contractului
sinalagmatic, spre a cuprinde în ea şi contractele reale unilaterale, şi
anume: împrumutul, gajul şi depozitul2.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că, pentru formarea
lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci trebuie să
aibă loc şi remiterea materială a lucrului.
Aceste contracte nu se consideră perfectate decât din momentul
predării lucrului.
înţelegerea părţilor, prealabilă predării, poate fi considerată ca având

valoarea unei simple promisiuni de a contracta (cu caracter unilateral sau
sinalagmatic) în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior
contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.
Există în literatura juridică şi o concepţie care neagă categoria
contractelor reale, considerându-le, şi pe acestea, ca făcând parte din
categoria contractelor consensuale1.
Potrivit acestei concepţii, ceea ce este esenţial pentru formarea
oricărui contract, deci şi a contractelor reale, este consimţământul
părţilor, chiar neînsoţit de remiterea efectivă a lucrului.
Această remitere ar constitui nu numai o condiţie de încheiere a
contractului, ci o executare a contractului anterior încheiat prin simplul
acord de voinţă al părţilor.
In această concepţie, se consideră că din contractul încheiat prin
simplul consimţământ se naşte obligaţia pentru una din părţi de a remite
celeilalte lucrul convenit şi obligaţia pentru cealaltă parte de a restitui
lucrul pe care 1-a primit în temeiul contractului.
Acest punct de vedere modifică în fond întreaga concepţie despre
contractele reale unilaterale.
Dacă şi în cazul contractului de împrumut, depozit ori gaj, simplul
consimţământ al părţilor este suficient pentru a da naştere obligaţia unei
părţi de a preda lucrul şi, ca urmare a acestei predări, obligaţia
primitorului de a restitui lucrul, înseamnă că aceste contracte nu ar fi
contracte unilaterale, ci contracte sinalagmatice. Ele ar da naştere unor
obligaţii reciproce şi interdependente: una din părţi are obligaţia de a
preda lucrul promis, iar cealaltă are obligaţia de a restitui lucrul primit cu
împrumut, în depozit ori gaj.
Nu putem fi de acord cu această concepţie care lărgeşte sfera
noţiunii de contract sinalagmatic şi include în această categorie contracte
considerate în prezent, de majoritatea autorilor, drept contracte
unilaterale.
In literatura de specialitate şi în practica judiciară se afirmă că, în
cazul contractelor reale, acordul de voinţă al părţilor realizat chiar şi în
formă autentică, fără a fi însoţit de remiterea materială a lucrului,
constituie în realitate o simplă convenţie nenumită, un antecontract sau o
promisiune unilaterală de a contracta.
Din acest antecontract se naşte în sarcina debitorului obligaţia de a
încheia contractul real, prin manifestarea consimţământului şi remiterea
materială a bunului'.
într-adevăr, nu se poate spune că în cazul contractului real nu s-ar
cere o formă specială pentru încheierea lui.
1momentul remiterii lucrului. Numai din acel moment contractul respectiv poate purta
denumirea sa (depozit, gaj, împrumut).
A. Pop., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea
liucureşti, 1980, p. 198; Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul
de autor. Dreptul de moştenire, Universitatea Bucureşti, 1983, p. 201.
In stadiul actual al legislaţiei noastre, această formă specială este

liicmai tradiţiunea, remiterea materială a bunului2.
4. Importanţa clasificării contractelor în sinalagmatice şi

unilaterale.
între cele două categorii de contracte există unele deosebiri de
regim juridic în ceea ce priveşte efectele neexecutării obligaţiilor
contractuale şi în materie de probe unde sunt instituite anumite reguli
speciale relative la înscrisurile care constată contractele •malagmatice şi
pe cele unilaterale2.
Cele mai importante deosebiri sunt cele referitoare la efecte:
deosebirile decurg din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
existente în cazul contractelor sinalagmatice.
Numai în cazul contractelor sinalagmatice se va pune problema
excepţiei de neexecutare a contractului („exceptio non adimpleti
eontractus"), problema riscului contractual şi aceea a rezoluţiunii (rezil
ier ii) contractul ui.
în situaţia neexecutării obligaţiilor contractuale datorită forţei
majore sau a cazului fortuit, numai în cazul contractelor sinalagmatice,
nu şi în acela al contractelor unilaterale, se va pune problema de a şti
cine va suporta riscul contractului, adică de a determina soarta obligaţiei
corelative cu aceea care nu se poate executa.
Stingerea obligaţiilor uneia dintre părţi ca urmare a imposibilităţii
fortuite de executare are ca efect, implicit, şi stingerea obligaţiilor
celeilalte părţi, precum şi încetarea contractului.
Numai în cazul contractelor sinalagmatice se poate pune problema
rezoluţiunii (sau rezilierii) contractului la cererea părţii care şi-a
îndeplinit obligaţia care îi revenea, dacă cealaltă parte nu-şi execută
obligaţia sau o execută în mod necorespunzător.
între contractele sinalagmatice şi cele unilaterale există deosebiri şi
sub aspect probatoriu.
Formalitatea multiplului exemplar este reglementată de art. 1179 din
Codul civil ca o excepţie de la regula că înscrisurile sub semnătură
privată sunt valabile dacă poartă semnătura părţii sau părţilor3.
Potrivit acestui articol, actele sub semnătură privată, care cuprind
convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea
exemplare originale câte părţi cu interes contrar.
Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele
care au acelaşi interes. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de
numărul originalelor ce s-au făcut.
2 Trib. Mun. Buc., secţia a Ill-a, Dec. nr. 2705 din 22 sept. 1983, cu notă
aprobatorie de L. Mihai şi C. Turuianu, în RRD nr. 5/1985, p. 52-58.
2C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Voi.
II, Editura Restitutio AII, Bucureşti, 1998, p. 487.
3A se vedea, M. Fodor, Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 159-163.
Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în

număr îndoit sau întreit nu poate fi opusă de acela care a executat din
parte-i convenţia constatată prin act.
Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă:
• condiţia multiplului exemplar este cerută numai înscrisurilor sub
semnătură privată care constată convenţii sinalagmatice, adică a celor
care nasc obligaţii reciproce şi interdependente între părţi;
• numărul exemplarelor se stabileşte în raport de numărul părţilor
cu interese contrare şi nu în raport de cel al participanţilor;
• pe flecare exemplar trebuie să se facă menţiune de numărul
originalelor, însă lipsa acestei menţiuni nu poate fi opusă de cel care a
executat convenţia1;
• fiecare exemplar are caracterul de original.
în Codul civil francez2 avem dispoziţii identice cu cele din Codul
civil român.
Scopul condiţiei instituite prin art. 1179 C. civ. român şi art. I }25
alin. 1 C. civ. francez, este acela de a asigura părţilor dintr-un contract
sinalagmatic o poziţie egală din punct de vedere probatoriu, mlică fiecare
contractant să aibă o dovadă scrisă de care să se poată servi în cazul în
care celălalt sau ceilalţi contractanţi nu îşi îndeplinesc obligaţia asumată3.
Dacă s-ar întocmi un singur exemplar şi acela ar rămâne în păstrarea
uneia dintre părţi, cealaltă parte ar fi în imposibilitatea de a dovedi
raportul juridic respectiv, în cazul în care partea ce deţine înscrisul şi
pentru care convenţia n-ar mai prezenta vreun interes l-ar distruge sau ar
refuza să-1 prezinte în instanţă, negând existenţa convenţiei.
Formalitatea multiplului exemplar se cere numai pentru convenţiile
sinalagmatice perfecte, adică în care există reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi, cum sunt: vânzarea,
locuţiunea, schimbul etc.
în literatura juridică recentă4 s-a evidenţiat că formalitatea trebuie
respectată şi în cazul transformării unei convenţii unilaterale in una
1V.D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român. Teoria generală, Voi. I, Casa
Editorială „Calistrat Hogaş", Bucureşti, 2000, p. 263; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept
procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Editura AII Beck, Bucureşti,
2002, p. 214-215.
2Art. 1325 C. civ. francez, corespunzător art. 1179 C. civ. român, prevede: „Actele
sub semnătură privată ce conţin convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile decât dacă au
fost tăcute în tot atâtea exemplare originale câte sunt părţile cu interese contrare.
Este suficient un exemplar original pentru toate persoanele cu acelaşi interes.
Fiecare original trebuie să conţină menţionarea numărului de exemplare în care a
fost întocmit.
în acelaşi timp, lipsa menţiunii că actul s-a întocmit în două, trei...exemplare, nu
poate fi opusă (invocată) de cel ce a executat convenţia cuprinsă în actul respectiv".
3în acest sens, a se vedea, A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 119; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editiaa 11-a, I
ditura AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 99; I.L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria
generală a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare
comercială. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 73-74.
4A se vedea, M. Fodor, Probele în procesul civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 160-161.
sinalagmatică1, adică acele convenţii care iniţial dau naştere la o

obligaţie unilaterală, însă ulterior se naşte o obligaţie şi în sarcina
celeilalte părţi.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere exprimat în doctrină,
deoarece în cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte,
contractul este conceput iniţial drept unilateral, însă pe parcursul
existenţei lui se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de
debitorul contractual.
Cea de-a doua obligaţie este accesorie, accidentală, şi se naşte
ulterior încheierii contractului, dintr-un fapt extracontractual.
In cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, deşi
există, de la un moment dat, o anumită reciprocitate de obligaţii, nu
există acea interdependenţă cerută pentru a se putea califica contractul
drept, contract sinalagmatic, fiecare dintre obligaţiile reciproce trebuind
să fie cauza juridică a celeilalte.
In concluzie, considerăm că formalitatea multiplului exemplar nu
este necesară în cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte,
ea trebuie respectată numai în cazul contractelor sinalagmatice perfecte 1
care dau naştere la obligaţii reciproce şi interdependente.
In doctrină2 şi în practica judiciară s-a arătat că formalitatea
multiplului exemplar nu este necesară în cazul convenţiilor
sinalagmatice comerciale, cărora li se aplică dispoziţiile Codului
Comercial, acestea nefiind supuse condiţiei pluralităţii de exemplare2.
Profesorul I.L. Georgescu aprecia că regula dublului exemplar
rămâne aplicabilă, în principiu, şi în materie comercială, potrivit art. 1 C.
com.
Valoarea sa practică însă este anulată, datorită faptului că art. 46 C.
com, admite proba cu martori, fară restricţiile prevăzute de art. 1191 C.
civ., adică independent de valoarea obligaţiei şi, prin urmare, obligaţia va
putea fi dovedită chiar dacă înscrisul a fost invalidat prin aplicaţia regulii
art. 1179 C. civ.3.
In doctrina franceză există două opinii cu privire la aplicarea
formalităţii multiplului exemplar în materie comercială.
1A se vedea, A. Ionaşcu, op. cit., p. 119.

Şi în practică s-a decis că art. 1179 C. civ. „îşi are aplicarea numai când contractul
sinalagmatic, prin natura lui, va da naştere la două obligaţii actuale şi reciproce. Când
contractul, deşi sinalagmatic, prin natura sa abstractă şi teoretică, nu dă naştere în
momentul formaţiunii sale decât la o singură obligaţiune unilaterală, art. 1179 C. civ., nu-
şi mai are aplicaţiune" (C. Hamangiu, N. Georgescu, op. cit., Speţa nr. 17 de sub art. 1179
C. civ.).
2Regula multiplului exemplar nu se aplică nici în cazul în care un act este comercial
numai pentru una din părţi, deoarece, potrivit art. 56 C. com.: „dacă un act este comercial
numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii
comerciale, afară de cazurile în care legea nu dispune altfel".
3l.L. Georgescu, op. cit., p. 75, care trimite la practica judiciară: Cas. 111, 24 mai
1938, RDC 1938. p. 511; Cas. 111, 27 februarie 1945, RDC 1945, p. 218; Cas. III, 28 mai
1945, RDC 1945, p. 526; Cas. It„ 28 iulie 1928, Riv. Dir. Com. 1928, p. 530.
Intr-o opinie se consideră că această cerinţă este perfect aplicabilă şi

în materie comercială, din moment ce nici o dispoziţie specială,
comercială, nu o înlătură, având în vedere principiul că unde legea
comercială nu prevede, se aplică legea civilă. In fapt, însă, se recunoaşte
că admiterea prezumţiilor restrânge sfera sa de aplicaţie.
După o altă opinie, care s-a generalizat astăzi, regula multiplului
exemplar nu este obligatorie în materie comercială, deşi, se recunoaşte,
nici un text nu dispensează de aplicaţia art. 1325 C. civ. francez1.
Nerespectarea formalităţii multiplului exemplar atrage nulitatea
înscrisului ca instrument probator, Iară să afecteze valabilitatea
convenţiei, a operaţiunii juridice constatate prin înscris2.
Ca urmare, neafectând valabilitatea convenţiei, aceasta va putea li
dovedită prin alte mijloace de probă.
Nulitatea înscrisului sub semnătură privată pentru nerespectarea
cerinţei prevăzute de art. 1179 C. civ., este o nulitate relativă, în sensul
că ea va putea fi invocată numai de părţile contractante şi de succesorii
lor, iar nu de terţele persoane, întrucât regula dublului exemplar este un
mijloc de ocrotire a părţilor, nu a terţilor.
Secţiunea a Il-a Principiul reciprocităţii şi interdependenţei

obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice
1. Conţinutul şi importanţa principiului.
Contractele sinalagmatice dau naştere la obligaţii, în sarcina ambelor
părţi contractante (art. 943 Cod civil), fiecare parte având în acelaşi timp
calitatea de creditor şi debitor, astfel că executarea uneia dintre obligaţii
depinde de executarea obligaţiilor corelative.
Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în caracterul
reciproc şi interdependent al obligaţiilor asumate de părţile contractante1.
Fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât
calitatea de debitor, cât şi pe aceea de creditor, ceea ce se exprimă în
1Colin et Capitant, Trăite de droit civil refondu par Leon Julliot de la Morandiere,
Tome premier, Dalloz, Paris, 1957, p. 281-282.
2V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., 2002, p. 216; I.L. Georgescu, op. cit., p. 74; A.
Ionaşcu, op. cit., p. 124-125.
în acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară: „...lipsa dublului exemplar şi a
menţiunii numărului exemplarelor atrage nulitatea înscrisului ca atare, nu însă şi nulitatea
actului juridic a cărui existenţă poate fi dovedită prin alte mijloace de probă prevăzute de
lege.
Pe de altă parte, înscrisul însuşi constituie un început de probă scrisă" (T.S., sect.
civ., Dec. nr. 730/1970, în 1. Mihuţă, Al. Lesviodax, op. cit., p. 374).
T.R. Popcscu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
p. 130; C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 79; M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,
Bucureşti, 1992, p. 465-466; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, Tom II, Voi. I., „Les
obligations", Sirey, Paris, 1962, p. 252.
T.R. Popescu, op. cit., p. 130.
ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi şi obligaţii în

considerarea obligaţiilor celeilalte părţi, ceea ce creează interdependenţa
acestor obligaţii.
Obligaţia ce revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia
corelativă a celeilalte părţi. De aceea, în contractele sinalagmatice,
obligaţiile celor două părţi, nu pot fi concepute una fără cealaltă.
Totodată, executarea uneia din obligaţii depinde de executarea de
către cealaltă parte a propriei obligaţii.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în contractele
sinalagmatice nu este prevăzut expres şi direct în Codul civiF.
în schimb, art. 1020 C. civ., face aplicarea lui şi prevede
posibilitatea de a cere rezoluţiunea contractului în cazul neexecutării
culpabile a obligaţiilor de către una din părţi.
într-o astfel de ipoteză, cealaltă parte nu poate fi ţinută să execute
obligaţia sa corelativă, fiindcă în contractele sinalagmatice obligaţiile
părţilor sunt interdependente.
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractele
sinalagmatice au deci consecinţe pe planul forţei obligatorii a acestor
contracte, iar faptul care afectează executarea obligaţiei uneia dintre părţi
are „incidenţă asupra obligaţiei celeilalte părţi, în sensul că, dacă una
dintre ele nu-şi execută obligaţia, cealaltă nu mai poate fi obligată să-şi
execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o are dreptul să revină şi să ceară
înapoierea prestaţiei efectuate" .
Ne-am afla, cu alte cuvinte, în faţa unei diminuări a forţei obligatorii
a contractului dar, în acelaşi timp, a unei amplificări a acesteia,
determinată de ameninţarea, pentru fiecare parte contractantă, de a pierde
beneficiul dreptului său de creanţă, ceea ce csle de natură să atragă
tocmai executarea propriei sale obligaţii2.
In cazul contractelor sinalagmatice, obligaţiile reciproce ale părţilor
trebuie să aibă un izvor comun, de natură contractuală.
Este necesar ca reciprocitatea obligaţiilor să existe la momentul
încheierii contractului, deoarece este posibil ca obligaţiile părţilor să lie
reciproce, dar născute din izvoare diferite, contractuale sau
extracontractuale.
Este cazul aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, care IUI la
naştere caracter unilateral, dar după încheierea lor, pe parcursul
executării contractului, se naşte obligaţia în sarcina părţii neobligate
iniţial.
Cea de-a doua obligaţie are caracter secundar şi se naşte ulterior
încheierii contractului, dintr-un fapt juridic exterior contractului iniţial.
în doctrina recentă1 se apreciază că nu trebuie să se confunde ideea
de reciprocitate a obligaţiilor sau a datoriilor cu ideea de reciprocitate
a prestaţiilor.
1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII,

1997, p. 20-21.
Pentru a argumenta această teorie au fost invocate instituţia

slipulaţiei pentru altul şi contractul de societate.
în asemenea situaţii, prestaţiile părţilor nu sunt reciproce
(promitentul îşi execută prestaţia faţă de terţul beneficiar, iar nu faţă dc
stipulant; tot astfel, părţile din contractul de societate, civilă sau
comercială, nu se obligă la prestaţii reciproce, ci se obligă unii faţă de
alţii să pună ceva în comun, eventual în favoarea societăţii viitoare ca
persoană juridică)1.
In concluzie, reciprocitatea obligaţiilor este necesară pentru
existenţa oricărui contract sinalagmatic.
De cele mai multe ori, prestaţiile care formează obiectul acestor
obligaţii sunt, şi ele, reciproce; alteori, însă, una sau toate prestaţiile se
execută în favoarea unei terţe persoane ori pentru realizarea unui scop
comun sau pentru constituirea unei persoane juridice (contractul de
societate).
In acest sens, este corectă afirmaţia potrivit căreia contractele
sinalagmatice nasc nu numai obligaţii, ci şi prestaţii în sarcina tuturor
părţilor2 (întotdeauna însă fiecare parte are de executat cel puţin o
prestaţie).
Interdependenţa obligaţiilor reciproce născute dintr-un contract
sinalagmatic a fost explicată în literatura de specialitate pe ideea de scop
(cauză) a actului juridic, şi anume pe ideea că neexecutarea de către o
parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte
părţi3.
Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci,
dimpotrivă,împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din
urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat
consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a
asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la
realizarea scopului respectiv.
In contractele sinalagmatice, cauza fiecăreia dintre obligaţiile
părţilor o constituie perspectiva executării prestaţiei promise de către
cealaltă parte.
Obiectul creanţei fiecăruia dintre părţi este cauza juridică a
obligaţiei sale; partea care se obligă, acţionează astfel numai în vederea
contraprestaţiei promise de cealaltă parte.
Astfel, într-un contract de vânzare, cumpărătorul se obligă să
plătească preţul numai fiindcă în acest mod va dobândi lucrul;
transmiterea dreptului de proprietate, obiect al creanţei cumpărătorului,
constituie cauza juridică a obligaţiei sale de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut.
1L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts synalagmatiques eu droit

allemand, Rousseau & Ge. Editeurs, Paris, 1940, p. 87-92.
2V. Stoica, op. cit., p. 21.
în doctrina franceză1 s-a arătat că numai în măsura în care ideea de

scop este privită dincolo de terenul formării contractului, în faza de
executare a obligaţiilor, se înţelege exact în ce sens neexecutarea de către
o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză obligaţia corelativă a
celeilalte părţi.
în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu opinia exprimată recent în
doctrină2, că noţiunea de scop (cauză), care stă la baza interdependenţei
obligaţiilor reciproce născute dintr-un contract sinalagmatic, trebuie
asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului pentru a
fundamenta efectele neexecutării convenţiilor bilaterale.
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute dintr-un
contract sinalagmatic conferă forţei obligatorii a acestui contract aspecte
specifice: legătura dintre obligaţiile corelative ale părţilor este de aşa
natură, încât un fapt care afectează obligaţia uneia dintre părţi, are
incidenţă asupra obligaţiei celeilalte părţi, în sensul că dacă una dintre
ele nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte nu mai poate fi obligată să-şi
execute obligaţia sa, iar dacă a executat-o, are dreptul să revină şi să
ceară înapoierea prestaţiei efectuate2.
Ar părea deci că datorită caracterului sinalagmatic al contractului,
puterea obligatorie a acestuia ar fi, oarecum, diminuată, dar tot astfel se
poate spune că tocmai, dimpotrivă, această legătură dintre obligaţiile
corelative contribuie la amplificarea forţei obligatorii a contractului în
sensul că, sub ameninţarea de a pierde beneficiul dreptului său de
creanţă, fiecare dintre părţi va fi îndemnată să-şi execute propria
obligaţie.
2. Enunţarea efectelor specifice neexecutării contractelor
sinalagmatice.
In contractele sinalagmatice, caracterizate prin reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor, neexecutarea prestaţiei
asumate, din orice motive (culpa debitorului sau cazului de forţă
majoră), produce următoarele efecte specifice:3
• In situaţia în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria
obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să o execute pe a sa, partea căreia i se
pretinde executarea va putea să invoce în apărare, excepţia de
neexecutare a contractului „exceptio non adimpleti contractus ".
Procedând astfel, contractantul opune excepţia neexecutării
contractului pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când
şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa.
In acest mod „exceptio non adimpleti contractus" prezintă avantaje
multiple deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul
insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci, a neexecutării obligaţiei de către
1A se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme Edition,
Dalloz, Paris, 1986, p. 288-289.
2T.R. Popescu-Brăila, Drept civili, Bucureşti, 1993, p. 147.
3 A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 79; T.R. Popescu, op. cit., p. 150-
151; L. Pop, op. cit., p. 75; P.C. Vlahide, op. cit, p. 117; Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 69.
aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a

o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.
Refuzul de a executa obligaţia, până când şi cocontractantul şi-o va
îndeplini pe a sa, nu trebuie să facă neapărat obiectul unei acţiuni
judecătoreşti, fiind suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea,
iar dacă totuşi ar fi acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă
excepţia arătată, dacă, bineînţeles, executarea nu este afectată de un
termen suspensiv.
Această excepţie este o sancţiune specifică a faptului că partea care
pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle
contractuale pe care şi le-a asumat, deoarece în contractele
sinalagmatice, regula este că obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să
fie executate simultan.
• In cazul în care una dintre părţi este gata să-şi execute propria
obligaţie sau chiar şi-a executat-o, iar cealaltă parte refuză, în mod
culpabil, să şi-o execute pe a sa, creditorul obligaţiei neexecutate poate
să opună excepţia de neexecutare a contractului (dar în cazul în care el
şi-a executat propria obligaţie, „exceptio non adimpleti contractus", nu
mai poate fi utilă), ori să ceară executarea silită, cu riscul de a suporta
concursul celorlalţi creditori ai debitorului insolvabil, ceea ce îi poate
reduce posibilităţile de a-şi satisface creanţa în timp ce propria lui
obligaţie este executată în întregime.
De aceea, partea care este gata să-şi execute obligaţia sau care şi-a
executat-o, preferă, uneori, să ceară desfiinţarea sau încetarea
contractului spre a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea
debitorului şi spre a i se înapoia integral prestaţia ce a efectuat-o, în toate
cazurile putând cere şi despăgubiri.
Desfiinţarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea de
rezoluţiune. încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor,
poartă denumirea de reziliere.
• în situaţia în care una dintre părţi se află în imposibilitatea fortuită
de a-şi executa obligaţia ce-i revine, contractul încetează, cealaltă parte
fiind liberată de obligaţiile sale.
Cu alte cuvinte, este problema riscului contractului, adică de a şti
cine va suporta riscul consecinţelor pe care le determină imposibilitatea
de executare a uneia dintre prestaţii.
Atât excepţia de neexecutare a contractului,cât şi rezoluţiunea se
întemeiază pe forţa obligatorie a contractului şi reprezintă o formă
specifică de sancţiune a încălcării obligativităţii contractului1.
Determinarea părţii care va suporta riscul contractului, îşi are
temeiul nu numai în reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor dar şi,
în acelaşi timp, în caracterul obligatoriu al contractului în general:
această obligativitate impune găsirea unei soluţii finale pentru contractul
încheiat dar neexecutat pentru cauze independente de voinţa pârtilor.
1 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 80.

Secţiunea a lîî-a Neexecutarea obligaţiilor contractuale

1. Noţiunea de neexecutare a obligaţiilor contractuale.
Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea
dreptului de creanţă al celeilalte părţi prin neexecutarea obligaţiilor
contractuale.
Neexecutarea are valoarea unei fapte ilicite pentru că orice contract
reprezintă legea părţilor, formulă care exprimă principiul forţei
obligatorii a contractului reglementat expres în art. 969 alin. 1 C. civ.
Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale semnifică şi încălcarea
legii dacă nu există împrejurări sau clauze care să înlăture caracterul ilicit
al faptei1.
In Codul civil român nu există o definiţie a noţiunii de neexecutare
a obligaţiilor contractuale2.
în doctrină3 s-a arătat că în sensul normal, tradiţional, al termenului
„neexecutare" acoperă atât faptul strict al neexecutării cât şi atingerea
adusă conformităţii contractului toate decalajele existenţei între
satisfacerile promise creditorului prin contract şi satisfacţiile procurate
prin executare.
Pentru stabilirea existenţei oricărui tip de neexecutare a obligaţiei
contractuale este necesar să se identifice mai întâi obligaţiile contractuale
şi să se determine înţelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea
manifestării de voinţă a părţilor.
Claritatea clauzelor contractuale este de natură să înlăture
necesitatea aplicării regulilor generale şi speciale de interpretare a
contractelor4.
Problema determinării conţinutului contractului apare în strânsă
legătură cu chestiunea calificării juridice a contractului, acesta fiind
primul rezultat al operaţiunii de interpretare.
Interpretarea corectă a contractului prin clarificarea obligaţiilor
contractuale permite o corectă determinare a forţei obligatorii a acestuia,
iar în acest mod se poate aprecia măsura executării obligaţiilor reciproce
şi interdependente.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţie mai mult sau mai
puţin complicată, în funcţie de gradul de precizie şi claritate în care
părţile şi-au exprimat voinţa.
1A se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972,p.

151-170.
2Pentru delimitarea în mod strict a cazurilor de neexecutare a obligaţiilor
contractuale în Codul civil german (Burgerliches Gesetzbuch - BOB) a se vedea, L.- J.
Constantinesco, La resolution des contracts synallagmatiques en Droit Allemand,
Librairie Rousseau & Ge, Editiens, Paris, 1940, p. 93-241, 488-514, citat de V. Stoica, în
Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII, 1997, p. 57.
3S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Editura Oscar Prinţ,
4371; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 162-163.
Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepanţă

între voinţa reală şi voinţa declarată a părţilor, când clauzele sunt
echivoce, confuze sau contradictorii, ori când contractul este incomplet.
Codul civil precizează că „interpretarea contractelor se face după
intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al
termenilor"'.
Deci, interpretarea contractului presupune stabilirea voinţei reale a
părţilor, chiar dacă cuvintele în care a fost exprimat sunt nepotrivite.
In interpretarea contractului trebuie să se pornească de ia
împrejurarea că acesta poate să aibă, pe lângă efectele expres arătate de
părţi, şi alte efecte ce ţin de natura însăşi a contractului .
Este ceea ce se exprimă în art. 970 alin. 2 C. civ. unde, referitor la
contracte, se spune că „ ele obligă nu numai la ceea ce este expres intr-
însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa".
Numai după determinarea înţelesului exact al clauzelor contractuale
şi după clarificarea obligaţiilor asumate de părţi se poate aprecia măsura
executării obligaţiilor contractuale.
în literatura juridică recentă1 s-a evidenţiat că neexecutarea
constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei
obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia promisă de
creditor prin contract şi prestaţia efectiv executată de debitor, intră în
sfera noţiunii de neexecutare.
în opinia noastră, prin neexecutare („lato-sensu"), înţelegem orice
neîndeplinire exactă a obligaţiilor contractuale din partea unei părţi,
inclusiv executarea necorespunzătoare (defectuoasă) ori cu întârziere
(tardivă) a acestora, indiferent de cauzele care au provocat- o (forţa
majoră „lato-sensu"sau vina creditorului sau a debitorului)2.
Prin sintagma „executarea exactă a obligaţiei"", legiuitorul a avut
în vedere executarea acelei obligaţii la care s-a angajat debitorul. în cazul
când aceasta nu este îndeplinită, creditorul are dreptul la dezdăunări.
Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale de către debitor
angajează răspunderea contractuală şi obligaţia de a repara prejudiciul,
respectiv plata daunelor-interese.
în sens restrâns („stricto-sensu") neexecutarea constă numai în
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale3.
2. Formele neexecutării.
Analizarea formelor neexecutării este importantă şi prezintă utilitate
pentru stabilirea faptei ilicite care constă în neexecutarea „lato-sensu" a
obligaţiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil
încheiat cu creditorul.
1V. Stoica, op. cit., p. 58

2' în acest sens este art. 1073 C. civ.: „Creditorul are dreptul de a dobândi
îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul de dezdăunare ".
3 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 337.
Astfel, neexecutarea îmbracă diverse forme, ea poate să fie

culpabilă sau. fortuită, dacă se are în vedere cauza; poate să fie totală
sau parţială, din punct de vedere cantitativ sau calitativ, pozitivă sau
negativă, în funcţie de clasificarea obligaţiilor, în pozitive („a da" şi „a
face") şi negative („a nu face") sau poate fi temporară sau definitivă şi
ireversibilă.
2.1. Neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.

Codul civil român face distincţia între neexecutarea culpabilă şi
neexecutarea fortuită a obligaţiilor contractuale.
Astfel, conform art. 1082-1083 C. civ. (corespunzătoare art. 1147-
1148 C. civ. francez)1 neexecutarea generează răspunderea contractuală
şi obligaţia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-interese,
numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică, forţei majore (în
sens larg, incluzând şi fapta creditorului sau fapta unui terţ, dacă acestea
au valoarea forţei majore) sau cazului fortuit.
In planul efectelor specifice neexecutării contractelor sinalagmatice
această clasificare prezintă o importanţă deosebită deoarece vinovăţia
(culpa) fiind o condiţie a răspunderii contractuale în general, este
relevantă numai pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului
şi pentru rezoluţiunea (rezilierea) contractului.
Numai în cazul acestor două instituţii putem reţine o neexecutare
culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Atât rezoluţiunea (sau rezilierea) cât şi „exceptio non adimpleti
eontractus" presupun o neexecutare a contractului, imputabilă uneia
dintre părţi.
Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze
independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi.
Datorită faptului că imposibilitatea de executare este independentă
de voinţa părţilor, fiindcă una din părţi este împiedicată de un caz fortuit
sau de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească
obligaţiile contractuale pe care şi le-a asumat, nu este locul nici pentru o
acţiune în despăgubiri (daune- interese) din cauza neexecutării2.
2.2. Neexecutarea totală şi neexecutarea parţială

In funcţie de un criteriu cantitativ sau în funcţie de un criteriu
calitativ, se poate face distincţie între neexecutarea totală şi
neexecutarea parţială.
în doctrină' s-a considerat iniţial că neexecutarea totală sau parţială
este rezultatul aplicării criteriului cantitativ, în timp ce prin aplicarea
1Art. 1147 C. civ. francez: „Le debiteur est condamne, s'il y a lieu au payement de
dommages et interets, soit â raison de l'inexecution de l'obligation, soit â raison du retard
dans l'execution, toutes les fois qu'il ne justiţie pas que l'inexecution provient d'une cause
etrangere qui ne peut lui entre imputee, encore qu'il n'y ait ancune movaise, de sa part".
2C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII,
1994, p. 86.
criteriului calitativ s-ar putea distinge între executarea de calitate

inferioară, executare afectată de vicii, executare defectuoasă şi
executare de proastă calitate.
în literatura juridică franceză s-a arătat că uneori şi nerespectarea
condiţiilor de calitate cu ocazia executării unei obligaţii contractuale are,
în ultimă instanţă, semnificaţia unei neexecutări parţiale sau a unei
neexecutări totale1.
în caz de neexecutare totală, răspunderea contractuală se va angaja
cu certitudine, debitorul fiind obligat să repare întregul prejudiciu cauzat.
în caz de neexecutare parţială, se face distincţie între două situaţii,
după cum obiectul obligaţiei este indivizibil sau divizibil.
Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă, prin natura sa
ori prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei
neexecutări totale2.
Rezultatul este acelaşi şi în ipoteza când debitorul nu execută o
obligaţie accesorie, care a fost considerată de părţi o clauză esenţială la
încheierea contractului.
Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura
în care obligaţia este executată, cu diminuarea corespunzătoare a
despăgubirilor pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului
său.
Este evident că o neexecutare, chiar parţială, obligă la reparaţie pe
cel care a produs paguba. în acest caz, instanţa de judecată va putea
micşora penalitatea (art. 1070 C. civ.) proporţional cu partea din
obligaţia principală executată.
Caracterul total sau parţial al neexecutării prezintă relevanţă în
materia rezoluţiunii şi rezilierii, deoarece în privinţa excepţiei de
neexecutare a contractului, aceasta poate fi invocată chiar în cazul
neexecutării parţiale, dar suficient de importantă, din partea celuilalt
contractant.
Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat,
sunt posibile, după caz, două soluţii:3
• Reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi proporţională a
contraprestaţiei celeilalte părţi; debitorul va suporta riscul contractului
numai în măsura în care obligaţia a devenit imposibil de executat;
• Desfiinţarea sau desfacerea, în întregime, a contractului, în
măsura în care partea ce ar putea fi executată nu asigură satisfacerea
scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi
suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
1în acest sens, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations,
Quatrieme Edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 394, citat de V. Stoica în Rezoluţiunea şi
rezilierea contractelor sinalagmatice, Editura AU, Bucureşti, 1998, p. 59-60.
2A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 337-338.
3A se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 131-132; C. Stătescu, C Bârsan,
op. cit., p. 87; L. Pop, op. cit., p. 94.
In cazul rezoluţiunii sau rezilierii, neexecutarea parţială poate duce

fie la desfiinţarea totală1 a contractului, fie la desfiinţarea parţială a
contractului, fie doar la reducerea proporţională a obligaţiei
cocontractantului care este gata să-şi execute sau care şi-a executat
prestaţia.
2.3. Neexecutarea obligaţiilor pozitive şi neexecutarea

obligaţiilor negative.
Dispoziţiile art. 1074-1078 Cod civil conţin distincţia dintre
neexecutarea obligaţiilor pozitive şi neexecutarea obligaţiilor negative.
Criteriul de distincţie al acestei forme de neexecutare ţine fie de
natura pozitivă sau negativă a obligaţiei, fie de natura prestaţiei care
implică obligaţia: obligaţia de a da, a face sau a nu face2.
In cazul obligaţiilor pozitive, neexecutarea poate îmbrăca forma
unei abstenţiuni, caz în care debitorul rămâne în pasivitate, fie forma
unei acţiuni inadecvate sau chiar contrare faţă de prestaţiile pozitive de
care este ţinut debitorul3.
Neexecutarea obligaţiilor negative speciale presupune însă
întotdeauna săvârşirea unei acţiuni contrare clauzelor contractuale.
Clasificarea neexecutării, în funcţie de natura pozitivă sau negativă
a obligaţiei, prezintă interes în materia probaţiunii executării.
In cazul obligaţiilor negative, creditorul trebuie să facă dovada
acţiunii prin care debitorul şi-a încălcat angajamentul de abstenţiune.
In cazul obligaţiilor pozitive, dovada neexecutării depinde de
clasificarea acestor obligaţii, în obligaţii de rezultat (determinate) şi în
obligaţii de mijloace (obligaţii de prudenţă şi diligenţă).
Delimitarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de
mijloace prezintă un interes practic deosebit în privinţa dovedirii
neexecutării ca faptă ilicită în raport cu răspunderea contractuală
generală şi efectele specifice neexecutării contractelor sinalagmatice.
La obligaţiile de rezultat, răspunderea debitorului pentru
neexecutare este angajată obiectiv prin simplul fapt că rezultatul promis
n-a fost atins1.
Creditorul nu trebuie să facă dovada culpei debitorului, ci numai a
faptului că rezultatul avut în vedere n-a fost obţinut4.
1Ori de câte ori este vorba de o obligaţie indivizibilă, fie prin natura ei, fie prin
voinţa părţilor, orice fel de neexecutare are semnificaţia unei neexecutări totale.
2A se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 64.
3„de a face" este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare şi, în
general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care încadrează în noţiunea de „a da".
Obligaţia de „a nu face" constă într-o abţinere de la care este îndatorat subiectul activ, de
la ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
4Aceasta înseamnă că, la obligaţiile de rezultat, culpa debitorului nu constituie o
condiţie necesară a răspunderii sale, răspundere care este angajată obiectiv, prin
neobţinerea rezultatului respectiv. în practica judiciară putem întâlni cazuri în care
creditorul să aibă interesul de a dovedi culpa debitorului, de exemplu, în situaţia livării de
produse necorespunzătoare, caz în care s-a considerat că prezumţia de culpă devine
subsecventă dovedirii de către creditor a lipsurilor respective (a se vedea B. Starck, op.
Culpa debitorului este prezumată prin lipsa rezultatului, iar

prezumţia de culpă îi angajează răspunderea pentru neexecutarea
obligaţiei, de care nu va putea fi exonerat decât făcând dovada că
neobţinerea rezultatului se datorează unor cauze străine ce nu-i sunt
imputabile.
In cazul obligaţiilor de mijloace, creditorul nu beneficiază de o
prezumţie simplă de neexecutare.
Răspunderea pentru neexecutare este angajată numai dacă debitorul
n-a depus diligenţă la care s-a îndatorat. La aceste obligaţii debitorul este
ţinut la diligenţă şi ca atare, numai lipsa sa de diligenţă îi poate angaja
răspunderea.
Faptul că rezultatul urmărit n-a fost atins nu conduce la prezumţia
de culpă, ca la obligaţiile de rezultat, ci culpa debitorului trebuie
dovedită1.
Creditorul poate dovedi neexecutarea obligaţiei de mijloace făcând
proba că debitorul său n-a depus diligenţă cuvenită, cu alte cuvinte, că el
răspunde pentru neexecutarea obligaţiei de diligenţă datorată şi în
consecinţă, se naşte şi în sarcina debitorului prezumţia legală de culpă.
2.4. Neexecutarea şi întârzierea în executare.

în concepţia Codului civil român, întârzierea în executarea
obligaţiilor contractuale este o formă distinctă a violării obligaţiilor
contractuale în raport cu neexecutarea propriu-zisă a acestora.
Această idee, inspirată din dreptul francez, se desprinde din
dispoziţiile art. 1082 C. civ. (textul corespunde art. 1147 C. civ. francez)
care precizează că daunele-interese se plătesc fie în caz de neexecutare a
obligaţiei, fie pentru întârzierea în executare.
Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se înţelege
faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale sau este gata să le
execute după împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel
creditorului un prejudiciu.
Distincţia instituită de legiuitorul român, între neexecutarea
propriu-zisă (totală sau parţială) şi întârzierea nu se justifică deoarece
întârzierea în executarea obligaţiilor contractuale nu este decât o formă
de neexecutare, iar efectele lor în planul declanşării răspunderii
contractuale sunt acelaşi.
în împrejurări diferite, întârzierea poate îmbrăca forma unei
neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive şi irevocabile2.
De asemenea, executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale
poate fi considerată, uneori, o neexecutare propriu-zisă, totală sau
parţială, a obligaţiilor.
cit., p. 615-616).
1' A se vedea, I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia,
1984 , p. 110-111.
Astfel, întârzierea constituie o neexecutare totală când obligaţia, prin

natura sa, potrivit art. 1081 C. civ.,nu poate fi executată decât până Ia un
anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat2.
Când executarea ulterioară devine imposibilă datorită întârzierii,
neexecutarea parţială şi temporară se transformă într-o neexecutare
definitivă şi irevocabilă.
Prin executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale se cauzează
creditorului un prejudiciu, iar debitorul va fi obligat să repare prejudiciul
prin despăgubiri, care se numesc daune-interese moratorii2.
Acestea reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor prin
întârzierea executării obligaţiei de către debitor.
Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani care se
plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin
neexecutarea totală sau parţială ori executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor de către debitor.
în doctrină,3 s-a evidenţiat că această clasificare nu este la adăpost
de critică deoarece şi daunele moratorii au caracter compensatoriu (ele
compensează prejudiciul suferit de creditor pentru executarea obligaţiilor
cu întârziere) iar, pe de altă parte, executarea cu întârziere poate fi privită
ca o executare necorespunzătoare.
Principala deosebire dintre cele două categorii de daune-interese
constă în aceea că daunele-interese compensatorii înlocuiesc executarea
în natură a obligaţiilor contractuale şi, prin urmare, nu se cumulează cu
aceasta, ele având tocmai menirea de a o înlocui4.
Dimpotrivă, daunele-interese moratorii se cumulează întotdeauna cu
executarea în natură a obligaţiei sau plata de daune- interese
compensatorii5.
în cazul neexecutării temporare a obligaţiilor contractuale,
creditorul, în funcţie de interesul pe care îl are în momentul opţiunii,
poate alege între executarea silită în natură a obligaţiilor sau executarea
indirectă a obligaţiilor şi desfiinţarea contractului (rezoluţiune sau
reziliere).1
Dacă însă neexecutarea este definitivă şi irevocabilă, creditorul nu
mai are posibilitatea de a cere executarea silită în natură şi nici nu mai
poate pretinde să se conformeze principiului executării în natură în
funcţie de interesul său pentru o astfel de executare.
2De exemplu, obligaţia de a pune la dispoziţia creditorului alimente şi de a-i presta

anumite servicii la o anumită dată pentru sărbătorirea unui eveniment.
2în limba latină cuvântul „ mora " înseamnă „ întârziere ".
3A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan , op. cit., p. 289.
4A se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 319; I.M. Anghel, F. Deak, M.F.
Popa, op. cit., p. 303.
5A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Dec. nr. 661/1995, în
Revista Dreptul nr. 5/1996, p. 125.
Revine instanţei judecătoreşti dreptul de apreciere asupra măsurii în care
neexecutarea temporară justifică rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
Creditorul are doar un drept de opţiune între executarea prin

echivalent şi desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, cu
eventuale daune-interese1.
Dacă neexecutarea temporară îşi are cauza în forţa majoră care îl
împiedică pe debitor pentru moment să execute obligaţia, creditorul are
dreptul şi posibilitatea să invoce „exceptio non adimpleti contractus ".
Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă şi
irevocabilă, vom fi în prezenţa încetării contractului pentru
imposibilitate fortuită de executare, punându-se problema suportării
riscurilor contractuale.
în această situaţie, având în vedere că imposibilitatea de executare
este independentă de voinţa părţilor, nu se poate promova la instanţele
judecătoreşti o acţiune în despăgubiri din cauza neexecutării.
Secţiunea a IV-a Efectele specifice neexecutării

sinalagmatice şi punerea în întârziere
1. Aspecte introductive
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul civil român, în materie
contractuală, debitorul nu este de drept socotit, în principiu, ca fiind pus
în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin expirarea
termenului stabilit pentru executarea obligaţiei, potrivit principiului
„dies non interpellat pro homine".
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea
creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor.
Ceea ce trebuie evidenţiat este că punerea în întârziere este necesară
numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale1.
Debitorul contractual este necesar să fie pus în întârziere, în mod
formal, adică să i se pună în vedere că trebuie să execute ceea ce
datorează.
Această regulă rezultă din prevederea art. 1079 C. civ., unde sunt
prevăzute şi cazurile de excepţie, când punerea în întârziere operează de
plin drept2.
Principiul „dies non interpellat pro homine" se întemeiază pe
prezumţia că neexecutarea nu cauzează nici un prejudiciu, atâta timp cât
creditorul nu se plânge2.
Potrivit art. 1079 C. civ., punerea în întârziere a debitorului se face
printr-o notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul
executorului judecătoresc.
Acelaşi efect îl produce şi introducerea unei cereri de chemare în
judecată a debitorului, chiar la o instanţă necompetentă.
Punerea în întârziere a debitorului prezintă relevanţă din punct de
vedere al efectelor pe care le produce .
1în acest sens, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 66.

2L. Josserand, C.ours de droit civilpositiffrancais, Tom. II, Paris, 1930, p. 301.
2. „Exceptio non adimpleti contractus" şi punerea în întârziere.

în situaţia în care una dintre părţile contractante pretinde executarea
contractului, fară ca ea însăşi să-şi fi executat obligaţia sa (ori fară să se
ofere a o executa), cealaltă parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei,
atâta vreme cât reclamantul nu-şi va executa obligaţia sa corelativă.
Prin invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, partea care o
invocă obţine, tară intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a
executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi
va îndeplini obligaţiile ce-i revin.
In acest mod, excepţia de neexecutare prezintă avantaje multiple
deoarece nu implică intervenţia instanţei, evită riscul insolvabilităţii
celeilalte părţi şi deci a neexecutării obligaţiei de către aceasta şi
constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a o
determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.
„Exceptio non adimpleti contractus" operează exclusiv în puterea
părţii care o invocă, nefiind necesară condiţia punerii în întârziere a
celeilalte părţi. Este suficient să fie opusă părţii care cere executarea.
Literatura juridică română este unanimă în a aprecia că nu se poate
condiţiona invocarea excepţiei de neexecutare a contractului de punere în
întârziere a debitorului deoarece excepţia este cel mai simplu şi eficient
mijloc preventiv de apărare a părţii care o invocă fiind şi un mijloc de
presiune asupra celeilalte părţi1.
In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu doctrina că punerea în
întârziere nu este determinantă pentru invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului, chiar dacă efectul obţinut prin folosirea
acestui mijloc de apărare constă în suspendarea forţei obligatorii a
contractului.
Partea care se foloseşte de excepţia de neexecutare a contractului,
nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar
fi întârziat executarea prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi.
3. Rezoluţiunea (sau rezilierea) şi punerea în întârziere.

In mod tradiţional în literatura juridică română se apreciază că în
materie civilă, pentru pronunţarea rezoluţiunii este necesară şi condiţia
punerii în întârziere a debitorului2.
Condiţionarea punerii în întârziere de pronunţarea rezoluţiunii se
face deoarece în contractele civile debitorul nu este de drept pus în
întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului
de scadenţă a datoriei, în afară de cazurile expres prevăzute în art. 1079
Cod civil.
De altfel, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea
dovedi refuzul de neexecutare a obligaţiilor de către cealaltă parte
contractantă.
1C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81; L. Pop, op. cit., p. 78-80.
2care, de altfel, dat fiind că rezoluţia este judiciară, ea se efectuează prin însăşi acţiunea în
justiţie; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 83; L. Pop, op. cit., p. 86-87.
In această concepţie, se consideră că punerea în întârziere este de

dorit, atunci când urmează a se pune problema obligării la plata de
daune-moratorii.
în doctrina juridică s-a afirmat că „punerea în întârziere nu este
însă necesară dacă creditorul pretinde despăgubiri compensatorii când
executarea a devenit imposibilă din culpa debitorului"1.
Recent s-a evidenţiat tendinţa literaturii juridice de a atenua
exigenţa principiului „dies non interpellat pro homine''' care, uneori,
rămâne fară relevanţă practică2.
Considerăm că punerea în întârziere este necesară şi extrem de
importantă în ipoteza neexecutării temporare atunci când principiul
„dies non interpellat pro homine"''' condiţionează acordarea de daune-
interese moratorii, în această situaţie fiind relevată valoarea practică a
punerii în întârziere.
însă, ori de câte ori se face dovada unei neexecutări definitive şi
irevocabile, punerea în întârziere nu mai are însă nici o semnificaţie3.
în cazul contractelor comerciale din care se nasc obligaţii pecuniare,
debitorul este de drept pus în întârziere din ziua în care devin exigibile
(art. 43 C. com.).
în astfel de situaţii, pentru pronunţarea rezoluţiunii nu este necesară
punerea debitorului în întârziere4.
Această regulă se întemeiază pe faptul că circulaţia banilor nu este
compatibilă cu toleranţa din partea creditorului5.
Totuşi, şi în materie comercială, uneori nu este lipsit de interes ca
creditorul să-1 someze pe debitor să execute obligaţia.
4. Riscurile contractuale şi punerea în întârziere.

Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului
independente de orice culpă a vreuneia din părţi.
în contractele translative de proprietate asupra unui bun cert trebuie
să se ţină seama că pot interveni, în acelaşi timp, atât riscul lucrului, cât
şi riscul contractual.
Potrivit art. 971 C. civ., la contractele ce au ca obiect transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat,
proprietatea se transmite prin efectul realizării acordului de voinţă al
părţilor.
1P. Demetrescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică,

1966, p. 160.
2V. Stoica, op. cit., p. 102.
3în acest sens, a se vedea, L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts
synallagmatiques, en droit Alternând, Librairie Rousseau & Ce Editiens, Paris, 1940, p.
44-48.
4Art. 43 C. com., se aplică numai dacă este vorba de o obligaţie comercială şi care
constă într-o sumă de bani.
5A se vedea, S. Angheni, ML Voloneiu, C. Stoica, M.G. Lăstun, Drept comercial,
Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 309.
Dacă între momentul încheierii contractului - când s-a transmis

dreptid de proprietate - şi cel al predării, bunul piere datorită unui caz
fortuit sau unui caz de forţă majoră, riscul îl va suporta creditorul
obligaţiei de predare, deci dobânditorul bunului, proprietar din momentul
realizării acordului de voinţă.
Codul nostru civil adoptă soluţia care leagă trecerea riscurilor de
transmiterea proprietăţii; creditorul devine, din momentul acordului de
voinţă, proprietarul lucrului şi, în această calitate, el suportă riscurile
pierii fortuite a acestuia.
Această regulă se aplică la toate contractele sinalagmatice
translative de drepturi reale, în care obiectul prestaţiei îl constituie un
lucru individual determinat1.
Cu privire la aplicarea regulii „respierit domino", legea prevede o
singură excepţie: dacă debitorul a fost pus în întârziere, acesta suportă
riscul pierii lucrului, deşi proprietatea a fost transmisă cumpărătorului
din momentul consimţământului părţilor; în această situaţie datorită
punerii în întârziere cu privire la obligaţia de a preda lucrul, dacă lucrul
piere după data punerii în întârziere, legea pune în sarcina vânzătorului
riscurile pierii fortuite a lucrului2.
Potrivit art. 1156 alin. 2 C. civ., debitorul pus în întârziere va fi
scutit de suportarea riscului pierii fortuite a bunului, numai dacă va
dovedi că acesta a pierit şi la creditor, adică chiar şi atunci când şi-ar fi
executat obligaţia de predare la termen.
1Această regulă a fost criticată în doctrină ca fund severă şi s-au propus „ de lege
ferenda" alte soluţii posibile, fie soluţia suportării riscului de către vânzător, fie o soluţie
de repartizare a riscului între cele două părţi ale contractului, în acest sens, a se vedea, C.
Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 88.
2 Art. 1074 alin. 2 C. civ. prevede: „Lucrul este în rizico-pericolul creditorului, afară
numai când debitorul este în întârziere; în acest caz rizico-pericolul este al debitorului".
A se vedea, T.R. Popescu, Contractul în Teoria generală a obligaţiilor de T.R.
Popescu, P.Anea, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p. 135-138; C. Stătescu, ('ontractul
în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor de C. Stătescu, C. Bârsan, Ldiţia a IlI-a,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 84; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura
„Lumina Lex", Bucureşti, 1998, p.7; I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil roman. Tratat.
Teoria generală a obligaţiilor, Voi. 111 , Editura Omnia Wnistast, Braşov, 1998, p. 127.
CAPITOLUL III EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE
A
CONTRACTULUI („Exceptio non adimpleti contractus")
Secţiunea I Originea şi evoluţia instituţiei

Atât în dreptul civil cât şi în dreptul comercial, în cadrul
contractelor bilaterale (sinalagmatice) şi comutative, prestaţiile reciproce
ale părţilor trebuie să se execute, în principiu, concomitent.
De aceea, datorită interdependenţei obligaţiilor şi egalităţii juridice a
părţilor, oricare dintre ele este îndreptăţită să refuze executarea
obligaţiilor sale până în momentul în care cealaltă parte îşi execută
obligaţiile ei1.
Acest posibil refuz al executării, de natură privată, care se invocă de
către o parte, fără intervenţia judecătorului, mijloc de apărare, dar şi de
presiune asupra celeilalte părţi dintr-o relaţie contractuală, constituie
excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti
contractus)1.
Excepţia de neexecutare a contractului are la bază ideea finală de
scop, pe care o cunoaştem de la teoria cauzei actului juridic civil.
Cauza nu se confundă cu consimţământul, ci dimpotrivă, împreună
cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul
urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea
contractului, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât
mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.
In cazul contractelor sinalagmatice ne întrebăm: pentru ce s-a
încheiat contractul şi care a fost scopul pentru care s-au angajat
părţile?
Părţile au avut în vedere la încheierea contractului reciprocitatea
obligaţiilor ce face ca fiecare să fie creditor şi debitor; numai datorită
legăturii dintre cele două obligaţii, părţile pot să-şi îndeplinească scopul
pentru care au contractat.
In contractele sinalagmatice, cauza proxima rezidă în reprezentarea
sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte, a contraprestaţiei (o
parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă).
Deci, conexitatea obligaţiilor, unul din elementele esenţiale ale
voinţei contractanţilor în contractele sinalagmatice, este un efect voit al
părţilor şi un mijloc pentru a atinge scopul ce le-a determinat la
contractare.
Exceptio non adimpleti contractus nu era formulată în dreptul
roman, deoarece în dreptul roman clasic obligaţiile nu se puteau forma
1' A se vedea, T. Ionaşcu, Izvoarele obligaţiilor f.a. 400 p., p. 241-242.

decât prin stipulaţii independente: unul fiind creditor, iar celălalt debitor.
Şi, dacă creditorul vrea să fie debitor al debitorului său, şi debitorul vrea
să fie creditor al creditorului său, trebuia formată o noua stipulaţie în
care să-şi inverseze rolurile'.
în dreptul roman, aceste două stipulaţii, făcute prin două acte
deosebite, aveau o existenţă separată, în sensul că, dacă o obligaţie
înceta, cealaltă îşi ducea totuşi mai departe existenţa sa independentă.
în concluzie, existau două raporturi juridice distincte între cele două
părţi, fiecare stipulaţie având soarta sa juridică, obligaţiile născute din
cele două stipulaţii distincte, nefiind reciproce şi interdependente.
Acesta este motivul pentru care dreptul roman clasic nu a cunoscut
excepţia de neexecutare a contractului ce se întemeiază pe reciprocitatea
şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi şi presupune
simultaneitatea executării obligaţiilor şi necesitatea ca obligaţiile
reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract.
In dreptul medieval, în cursul căruia a decăzut formalismul dreptului
roman, juriştii au observat că la baza contractului stă voinţa părţilor
contractante şi că vorbele leagă pe oameni, deci nu se putea ndmite ca o
parte să execute obligaţia şi cealaltă să nu execute obligaţia asumată.
Aceştia au evidenţiat ca neîndeplinirea unei obligaţii, născute dintr-
un contract sinalagmatic, produce consecinţe deosebite, după cum
obligaţiile se execută simultan sau nu.
Când contractul nu prevede nici un termen, executarea obligaţiilor
este concomitentă, iar consimţământul dat de o parte se întemeiază pe
consimţământul părţii celeilalte; fiecare dintre ele contractează în
vederea obţinerii unui rezultat bine determinat.
Plecând de la aceste observaţii Glosatorii din dreptul medieval,
printre care şi Bartol, au formulat în limba latină a evului mediu
„exceptio non adimpleti contractus ".
Glosatorii au evidenţiat că în contractele unde părţile şi-au asumat
obligaţii reciproce şi nu s-a stipulat vreun termen pentru executarea uneia
dintre obligaţii, prestaţiile trebuie executate în acelaşi timp.
Dacă una din părţi nu-şi execută prestaţia, cealaltă este în drept tic a
nu executa nici ea pe a ei, originea excepţiei de neexecutare a
contractului găsindu-se în principiul „pacta sunt servanda" din dreptul
canonic.
In dreptul modern excepţia de neexecutare a contractului nu a fost
consacrată ca o instituţie generală, nefiind reglementată de legislaţia
civilă modernă.
Codul civil roman, care a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în
vigoare la 1 decembrie 1865, nu reglementează în mod distinct excepţia
de neexecutare a contractului, formulată ca principiu general, dar găsim
aplicaţii a acestui principiu în diverse materii.
Cu toate că nu este consacrată în Codul civil ca o instituţie generală,
totuşi,ea constituie o noţiune tradiţională în dreptul civil român şi este
mereu aplicată în jurisprudenţă.
Literatura juridică română şi străină' consideră că „ exceptio non

adimpleti contractus " este un principiu general ce se aplică la toate
contractele sinalagmatice.
In perioada interbelică, s-a încercat şi în România, reglementarea de
principiu a excepţiei de neexecutare a contractului, în proiectul Codului
Civil Carol al II-lea, în art. 1047 care avea următorul conţinut:
„In contractele sinalagmatice, fiecare contractant poate refuza să-
şi execute obligaţiunea dacă cealaltă parte nu o execută pe a sa, afară
numai dacă au fost convenite termene deosebite pentru executarea celor
două obligaţiuni" (alin. 1).
In art. 1047 alin. 2 se prevedea:
„Totuşi, executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit
împrejurărilor şi ţinăndu-se seama de unica însemnătate a prestaţiunii
neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe "1.
In legătură cu reglementarea excepţiei de neexecutare a
contractului în art. 1047 din proiectul Codului civil Carol al II-lea,
ministrul justiţiei, Victor Iamandi, arată în referatul către Consiliul de
Miniştri nr. 160192 din 06 noiembrie 1939 că „Inovaţia adusă în
legătură cu funcţionarea excepţiei „non adimpleti contractus", consistă
în aceea că s-a dat judecătorilor putinţa să considere că refuzul uneia
din părţi de a-şi executa obligaţiile sub cuvânt că nici cealaltă parte nu
şi le-a executat pe ale ei, nu este justificată, atunci când, avându-se în
vedere unica importanţă a obligaţiilor neexecutate de cel care cere
respectarea contractului sau împrejurării speciale al cauzei, refuzul
apare ca fiind contrar bunei- credinţe (art. 1047)".
Secţiunea a Il-a Noţiunea şi temeiul juridic al excepţiei
Când una dintre părţile care au încheiat un contract sinalagmatic
pretinde executarea obligaţiei cocontractantului său, fără să-şi fi
îndeplinit propria sa obligaţie, cocontractantul îi poate opune, pe cale de
excepţie, obiecţia că nu poate să-i ceară prestaţia datorată, atâta vreme
cât nu şi-o îndeplineşte pe a sa.
Procedând astfel, cocontractantul opune excepţia neexecutării
contractului pentru a amâna executarea propriei sale obligaţii, până când
şi cealaltă parte îşi va executa obligaţia sa.
In doctrină, excepţia de neexecutare a contractului este definită ca
fiind „ un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea
obligaţiei ce-i incumbă fără ca partea care pretinde această executare
să-şi execute propriile obligaţii"'.
Refuzul de a executa obligaţia până când şi cocontractantul şi-o va
îndeplini pe a sa, nu trebuie să facă neapărat obiectul unui proces, fiind
1în proiectul Codului Civil Carol al II-lea, ce urma să intre în vigoare la I Martie
1940, „exceptio non adimpleti contractus" era reglementată în Cartea a IV-a, Despre
obligaţiuni, despre contracte şi despre regimuri matrimoniale, Titlul I, Dispoziţiuni
generale, Cap. I, Despre izvoarele obligaţiilor, Secţiunea 1 Despre contracte,
Subsecţiunea a Vll-a, Despre efectele contractelor.
suficient ca partea să refuze pur şi simplu executarea, iar dacă totuşi ar fi

acţionată în justiţie, va putea invoca în instanţă excepţia arătată, dacă,
bineînţeles, executarea nu este afectată de un termen suspensiv.
în acest mod, excepţia de neexecutare prezintă avantaje multiple
deoarece nu implică intervenţia instanţei de judecată, evită riscul
insolvabilităţii celeilalte părţi şi deci al neexecutării obligaţiei de către
aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a
o determina să-şi execute, la rândul ei, angajamentul asumat.
în situaţia când contractul nu prevede nici un termen, executarea
obligaţiilor este concomitentă: în momentul când vânzătorul predă bunul,
cumpărătorul îi plăteşte preţul.
în acest caz, consimţământul dat de o parte se întemeiază pe
consimţământul părţii celeilalte; fiecare din ele contractează în vederea
obţinerii unui rezultat bine determinat1.
1C. Hamangiu, 1. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman,

Voi. II, Editura AII, 1998, p. 539.
1 1 . . lele neexecutării contractelor sinalagmatice 51
Reciprocitatea obligaţiilor corespunde cu reciprocitatea prestaţiilor

deoarece fiecare dintre aceste obligaţii constituie cauza juridică a
obligaţiei corelative şi acest lucru implică simultaneitatea de executare a
acestor obligaţii.
In literatura juridică s-a evidenţiat că temeiul juridic al invocării
excepţiei de neexecutare a contractului constă în principiul reciprocităţii
şi interdependenţei obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice1.
In Codul civil român nu există un text care să consacre expres şi cu
valoare de principiu posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a
contractului, existenţa ei fiind dedusă în mod implicit din prevederile art.
1020 C. Civ. unde este reglementată rezoluţiunea contractului.
Articolul 1020 din Codul civil dă dreptul părţii contractante să ceară
de la instanţa de judecată desfiinţarea contractului pentru caz de
neexecutare culpabilă a obligaţiei uneia dintre părţi.
In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu majoritatea doctrinei
actuale, că dacă legiuitorul consacră rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate, „a fortiori"2 a consacrat şi
„exceptio non adimpleti contractus", în mod implicit, astfel încât partea
să nu execute obligaţiile sale dacă cealaltă parte nu şi-a executat propriile
obligaţii, dar pretinde celeilalte părţi executarea acestora.
Astfel, recunoaşterea de către lege a unui drept mai larg implică,
într-un caz asemănător (în speţă rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare culpabilă), recunoaşterea unui drept mai restrâns, căci cine
poate mai mult poate şi mai puţin (quipotestplus, potest minus).
Deci, din moment ce rezoluţiunea, pronunţată la cererea uneia dintre
părţi, duce la desfiinţarea contractului, pentru acelaşi motiv, partea
interesată poate refuza executarea propriei sale obligaţii, consecinţă mai
puţin gravă decât rezoluţiunea3.
Deşi, „exceptio non adimpleti contractus" nu este consacrată ca o
instituţie generală, formulată ca principiu general, în mod explicit, găsim
în Codul civil român aplicaţii ale acestui principiu în diverse materii,
cum ar fi: vânzare4, schimb5 şi de depozit remunerat6.
In toate aceste cazuri se face aplicarea excepţiei de neexecutare a
contractului, iar de aici se desprinde ideea că în cazul contractelor
sinalagmatice, pe terenul executării contractului, scopul unui contractant
1L. Pop, Drept civil roman. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex,
1998, p. 76.
2Argumentul „a fortiori" extinde aplicarea normei juridice la un caz neprevăzut de
ea, pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai
multă putere în cazul dat (a se vedea, A. Ionaşcu în Tratat de drept civil, Voi. I, Partea
generală, Cap. IV., Interpretarea normelor de drept civil, de I. Ionaşcu, E.A. Barasch, A.
Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, 1.
Rucăreanu, V.D. Zlătescu, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucureşti,
1967, p. 145.
3A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 76.
4A se vedea, art. 1322 C. civ.
52 Aurelian GHERGHI ,
nu poate fi realizat decât dacă, mai întâi, cealaltă parte îşi execută
obligaţia sa.
Secţiunea a JH-a Fundamentul

excepţiei de neexecutare a contractului
Exceptio non adimpleti contractus, constituie unul din efectele
speciale ale neexecutării contractelor sinalagmatice, alături de
rezoluţiune (reziliere) şi teoria riscurilor contractuale.
în literatura de specialitate română şi străină s-au conturat mai multe
explicaţii pentru a fundamenta acest efect special al neexecutării
contractelor sinalagmatice; de aceea vom face o scurtă prezentare a
punctelor de vedere exprimate în legătură cu această problemă.
1. Fundamentarea pe ideea de voinţă prezumată a părţilor.

Potrivit acestei opinii, fundamentul excepţiei de neexecutare a
contractului, se află în voinţa prezumată a părţilor, care s-au angajat într-
un raport contractual sinalagmatic numai în considerarea faptului că
obligaţiile reciproce vor fi executate concomitent, deoarece nu s-a stabilit
un termen contractual pentru executare1.
Iniţial această idee a fost invocată, în special, pentru a fundamenta
teoria riscurilor contractuale2.
Această fundamentare nu poate rezista criticii deoarece se afirmă câ
obligaţiile au fost asumate „ numai în consideraţia executării obligaţiei
corelative"3, ceea ce ar însemna, potrivit acestei opinii, că executarea
obligaţiei este inclusă în noţiunea de cauză (scop) al actului juridic
bilateral, adică obiectivul urmărit la încheierea acestuia.
In opinia noastră cauza actului juridic nu se confundă cu noţiunea de
executare a obligaţiilor asumate reciproc de părţi şi pentru acest motiv nu
putem susţine că la baza excepţiei se află voinţa prezumată a părţilor.
2. Fundamentarea pe ideea de echitate şi pe ideea de bună- credinţă.

Potrivit acestei fundamentări, ar fi contrar bunei-credinţe şi echităţii,
ca una dintre părţile contractului sinalagmatic să poată beneficia de
prestaţia celeilalte părţi, fară ca, în acelaşi timp, să-şi execute propria
obligaţie4.
1în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu-Braila, Drept civil t, Bucureşti, 1993, p.
151.
2Pentru critica acestei teorii a se vedea V. Babiuc, Riscurile contractuale în
vânzarea comercială internaţională, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p. 181.
3T.R. Popescu, Teoria generala a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968,
p. 132.
4Aceasta teorie a fost fundamentata de G. Ripert, La regie morale dans Ies
obligations civiles, Paris, Librairie generale de droit et jurisprudence, 1927, p. 136-139.
Fără îndoială că aceste reguli nu pot fi ignorate în cazul

recunoaşterii dreptului de a invoca excepţia de neexecutare a
contractului, dar sunt nişte idei de principiu cu caracter general pentru
încheierea şi executarea contractelor sinalagmatice.
Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca „ exceptio
non adimpleti contractus" se urmăreşte asigurarea echilibrului
contractului în faza de executare a acestuia, iar fundamentarea acestei
instituţii, recunoscută de doctrină şi jurisprudenţă, doar pe principiul
echităţii şi bunei-credinţe este incompletă şi insuficientă.
Trebuie subliniat totuşi că principiul bunei-credinţe a fost avut în
vedere în Proiectul Codului Civil Carol al II-lea, în art. 1047 alin. 2, care
instituia o derogare de la funcţionarea excepţiei „non adimpleti
contractus " şi anume: „ Totuşi executarea nu poate fi refuzată dacă,
potrivit împrejurărilor şi ţinându-se seama de unica însemnătate a
prestaţiunii neexecutate, acest refuz este împotriva bunei-credinţe ".
3. Fundamentarea pe ideea reciprocităţii cauzelor obligaţiilor din

contractele sinalagmatice.
Atât doctrina cât şi jurisprudenţa română, în mod tradiţional a
fundamentat efectele specifice neexecutării contractelor sinalagmatice pe
ideea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate în aceste
contracte.
în acest sens, s-a afirmat că „caracteristica esenţială a contractelor
sinalagmatice o constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
ce revin părţilor: fiecare dintre ele are, concomitent, faţă de cealaltă
parte, atât calitatea de debitor cât şi pe aceea de creditor: obligaţia ce
revine uneia din părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a
celeilalte părţi; ambele obligaţii sunt interdependente "'.
în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu critica formulată în doctrină1
că această concepţie este tributară fundamentării cauzaliste, motiv pentru
care nu poate oferi explicaţia reală pentru etapa executării contractelor
(etapa în care se produc efectele speciale ale contractelor sinalagmatice)
ci numai pentru etapa încheierii contractelor, în care acţionează ideea de
cauză juridică.
Autorii acestei teorii arată mai degrabă modul de producere a
efectelor neexecutării contractelor sinalagmatice decât o fundamentare
care să justifice modul de producere a acestor efecte.
4. Fundamentarea pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii a

contractului şi pe ideea simultaneităţii executării obligaţiilor2.
Cea mai modernă şi recentă concepţie este aceea care aşează la baza
excepţiei de neexecutare a contractului ideea bivalentă de scop.
1V. Babiuc, op. cit., p. 184-185.

2Această teorie a fost formulată recent în literatura de specialitate de către V.
Stoica, Rezoluţiunea si rezilierea contractelor civile, Editura AII. 1997, p. 27.
Pentru a permite invocarea excepţiei de neexecutare a contractului şi

pentru a înţelege de ce neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale
lipseşte de cauză obligaţia corelativă a celeilalte părţi, ideea de scop
trebuie privită atât pe terenul formării contractului cât şi pe terenul
executării acestuia.
Numai în măsura în care ideea de cauză (scop) este privită şi în faza
de executare a contractului se poate explica interdependenţa obligaţiilor
născute dintr-un contract sinalagmatic.
Neexecutarea de către o parte a obligaţiilor sale lipseşte de cauză
obligaţia corelativă a celeilalte părţi, iar creditorul acestei obligaţii are un
drept de opţiune, el putând alege între invocarea excepţiei de neexecutare
acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, executarea silită în natură sau
executarea silită prin echivalent.
In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu opinia exprimată de
profesorul Valeriu Stoica, că pentru fundamentarea excepţiei de
neexecutare a contractului ideea bivalentă de cauză trebuie asociată cu
principiul forţei obligatorii a contractului şi regula simultaneităţii şi
executării obligaţiilor născute din convenţiile sinalagmatice.
Noţiunea bivalentă de cauză şi principiul „pacta sunt servanda"
justifică toate cele trei efecte specifice ale neexecutării contractelor
sinalagmatice, însă ceea ce diferenţiază excepţia de neexecutare a
contractului de rezoluţiune şi teoria riscurilor contractuale din punctul de
vedere al fundamentării instituţiei este tocmai regula executării
simultane a obligaţiilor celor două părţi, care reprezintă în fond şi o
condiţie necesară pentru invocarea excepţiei de neexecutare.
Considerăm că prin recunoaşterea dreptului de a invoca excepţia de
neexecutare a contractului se asigură echilibrul contractual iniţial în faza
de executare a obligaţiilor şi respectarea principiilor de echitate şi de
bună-credinţă.
Secţiunea a IV-a Domeniul de aplicare a excepţiei de
neexecutare a contractului
Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului îl
constituie contractele sinalagmatice^, adică acele contracte care dau
naştere la obligaţii reciproce în sarcina părţilor contractante, fiecare
lîind, în acelaşi timp, creditor şi debitor, obligaţia fiecărei părţi fiind
asumată în considerarea obligaţiei pe care cealaltă parte şi-a asumat- o.
Obligaţiile sunt nu numai reciproce, ci şi interdependente, adică fiecare
dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.
Interdependenţa obligaţiilor reciproce este o trăsătură specifică a
contractelor sinalagmatice.
în doctrina română şi străină1 s-a pus întrebarea dacă „exceptio
non adimpleti contractus" poate fi invocată numai în cazul contractelor
1 A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les obligations, Quatrieme edition, Dalloz, l'aris,
1986, p. 486; C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81; L-J. Constantinesco, La resolution des
contracts synalagmatiques en droit allemande; Rousseau & Cie I ;,diteurs, Paris, 1940.
sinalagmatice perfecte şi numai în domeniul pur contractual, sau poate fi

invocată şi în contractele ce nu sunt sinalagmatice şi în cazul obligaţiilor
care se nasc una din contract, alta din lege sau dintr-un fapt
extracontractual, fiind suficient să existe doar reciprocitate între ele?
Este cazul contractelor sinalagmatice imperfecte care se nasc iniţial
drept contracte unilaterale, când, pe parcursul executării contractului, se
naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual
(de regulă, această ultimă obligaţie născută pe terenul executării
contractului are ca temei, nu contractul, ci un fapt extracontractual).
De exemplu, depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru
conservarea acestui lucru. în situaţia în care deponentul nu va achita
aceste cheltuieli, depozitarul are dreptul să reţină lucrul şi să nu-1
restituie.
în practica judiciară s-a admis invocarea excepţiei de neexecutare a
contractului şi în cazul controversatelor contracte sinalagmatice
imperfecte, în cazul arătat dreptul de retenţie fiind o aplicare a excepţiei
de neexecutare a contractului.
în ce ne priveşte, considerăm criticabilă această extindere deoarece
în cazul aşa ziselor contracte sinalagmatice imperfecte, obligaţiile
părţilor sunt reciproce dar nu sunt interdependente, iar excepţia de
neexecutare a contractului se întemeiază pe ideea bivalentă de cauză
asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului şi cu regula
simultaneităţii executării obligaţiilor.
în realitate se face o confuzie între modul tehnic de funcţionare a
dreptului de retenţie şi excepţia de neexecutare a contractului.
De altfel, dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă, iar
„exceptio non adimpleti contractus" este un mijloc preventiv de apărare
pentru partea care o invocă şi o sancţiune pentru partea care pretinde
executarea obligaţiei şi nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle
contractuale pe care şi le-a asumat.
Considerăm ca în exemplul dat, dreptul de retenţie nu este o formă
de aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului, ci acesta fiind o
garanţie imobiliară pur pasivă, îmbracă, sub aspect procedural, haina
juridică a excepţiei de neexecutare a contractului, putând fi invocat pe
calea acestei excepţii, însă nu putem pune semnul egalităţii între dreptul
de retenţie şi „exceptio non adimpleti contractus".
Dreptul de retenţie are un domeniu de aplicare mult mai vast
deoarece se aplică şi unor raporturi juridice născute independent de
existenţa oricărui contract, cum se întâmplă în cazul posesorului de
bună-credinţă al unui imobil revendicat de adevăratul proprietar, care
poate reţine imobilul până ce i se va restitui, potrivit legii, cheltuielile
făcute cu bunul.
în ce ne priveşte, considerăm, în acord cu doctrina actuală, că
dreptul de retenţie nu este o formă de manifestare a excepţiei de
neexecutare a contractului nici măcar în ipoteza vânzătorului care refuză
să predea bunul până la primirea preţului.
în acest caz s-a apreciat în mod corect că în ipoteza susmenţionată

este vorba de „exceptio non adimpleti contractus" şi nu de dreptul de
retenţie.
Secţiunea a V-a Condiţiile invocării excepţiei de
neexecutare
1. Identificarea condiţiilor necesare pentru invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului.
In doctrină, condiţiile necesare pentru invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului, au fost formulate în mod nuanţat, ncexistând
o viziune unitară asupra modului în care au fost evidenţiate aceste
condiţii.
Astfel, într-o primă opinie1, condiţiile pentru invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului ar fi următoarele:
• obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract;
• să existe o neexecutare din partea celuilalt cocontractant, chiar
parţială, dar suficient de importantă;
• neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă
excepţia;
• părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre
obligaţiile reciproce;
• pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul
să fi fost pus în întârziere;
• invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, Iară
a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată.
Potrivit unei alte opinii2, pentru a putea invoca excepţia de
neexecutare a contractului, trebuie să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
• obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în acelaşi
contract;
• să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient
de importantă, din partea celuilalt contractant;
• neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia
de neexecutare, faptă care 1-a împiedicat pe celălalt să-şi execute
obligaţia;
• raportul contractual, prin natura sa, trebuie să presupună regula
executării simultane a obligaţiilor celor două părţi.
Apreciem că, dintre elementele reţinute în aceste două opinii, unele
nu ni se par condiţii pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a
contractului, cum ar fi că invocarea excepţiei de neexecutare are loc
direct între părţi, fară a fi necesar să se pronunţe instanţa de judecată sau
1A se vedea, T.R. Popescu şi P. Anca, op. cit., p. 137; C. Stăteseu, C. Bârsan, op.
cit., p. 81.
2A se vedea L. Pop, op. cit., p. 76-77.
că pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi

fost pus în întârziere.
In opinia noastră acestea nu sunt condiţii pentru a putea invoca
excepţia de neexecutare, ci consecinţe ce decurg din îndeplinirea
condiţiilor deoarece excepţia de neexecutare operează exclusiv în puterea
părţii care o invocă, nefiind necesară nici punerea în întârziere a
celeilalte părţi.
în ce ne priveşte, considerăm, în acord cu opinia exprimată de
profesorul Liviu Pop, că adevăratele condiţii pentru a putea invoca
excepţia de neexecutare a contractului sunt:
• obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract;
• să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială, dar suficient
de importantă, din partea celuilalt contractant;
• neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia
de neexecutare, faptă care 1-a împiedicat pe celălalt să-şi execute
obligaţia;
• părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre
obligaţiile reciproce.
2. Aspecte privind conţinutul condiţiilor necesare pentru invocarea
excepţiei de neexecutare a contractului.
2.1. Pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului este
necesar ca obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi
contract.
Nu este suficient ca două persoane să fie în acelaşi timp creditor şi
debitor, una faţă de cealaltă şi nu este posibilă invocarea excepţiei de
către o parte, pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie, pe
care şi-o asumase printr-un alt contract decât cel în discuţie1.
1dreptul unei părţi să nu-şi execute obligaţia până când cealaltă parte a contractului nu şi-
o execută pe a sa, presupune ca obligaţiile celor două părţi să-şi aibă izvorul în acelaşi
contract" (Code civil, Dalloz, 1988-1989, p. 719, nr. 1 de sub art. 1131).
' Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute iniţial drept
contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se naşte o obligaţie şi în sarcina
creditorului faţă de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui
depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat,
deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze
restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite. Categoria contractelor
sinalagmatice imperfecte este controversată în doctrină; ne alăturăm opiniei dominante
exprimată în literatura de specialitate, care neagă existenta categoriei contractelor
sinalagmatice imperfecte (în acest sens a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 81).
2
Pentru aplicarea restrictivă a excepţiei de neexecutare numai cu privire la
contractele sinalagmatice, în celelalte cazuri aplicându-se dreptul de retenţie (a se vedea,
L-J. Constantinesco, op. cit., p. 75 şi A. Weill, Fr. Terre, op. cit., p. 491-492).
2.2. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este nec
chiar parţială, dar suficient de importantă sau gravă.
Cauza neexecutării nu interesează; ea poate fi culpa debitorului sau forţa majo
Dacă însă neexecutarea datorată forţei majore este definitivă vom fi în p
executare.
Această situaţie trebuie să rezulte din acelaşi raport juridic;

obligaţiile neexecutate trebuie să fie reciproce sau să-şi aibă temeiul în
acelaşi contract.
Totuşi, în practica judecătorească, s-a admis invocarea excepţiei de
neexecutare în cazul aşa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte1.
Considerăm ca aşa-ziselor contracte sinalagmatice imperfecte li se
aplică regimul juridic al contractelor unilaterale, atât în ceea ce priveşte
proba, cât şi efectele şi executarea lor.
în literatura de specialitate s-a arătat că în exemplul de mai sus,
dreptul de retenţie este o formă de aplicare a excepţiei de neexecutare a
contractului.
Nu putem fi de acord cu acest punct de vedere exprimat în literatura
de specialitate deoarece în timp ce excepţia de neexecutare este o
sancţiune, dreptul de retenţie este o garanţie reală imperfectă al cărei
mecanism juridic funcţionează în mod asemănător cu mecanismul juridic
al excepţiei, însă condiţiile necesare pentru funcţionarea celor două
instituţii sunt diferite, ca şi domeniile lor de aplicare2.
Pe cale de consecinţă, apreciem că excepţia de neexecutare se aplică
în mod restrictiv numai contractelor sinalagmatice, în celelalte cazuri
aplicându-se dreptul de retenţie.
De altfel, pentru o neexecutare parţială, refuzul pe care îl constituie invocar

poate referi la întregul obiect sau numai la o fracţiune a obiectului obligaţiei
contractelor cu bună-credinţă.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale are valoarea unei fapte ilicite pentru
principiul forţei obligatorii a contractului reglementat expres în art. 969 alin. 1 C. C
Neîndep Unirea oricărei obligaţii contractuale semnifică încălcarea legii şi dă
2.3. Pentru invocarea excepţiei este necesar ca neexecutarea obligaţiilor să nu

să fie determinată de o altă împrejurare (precum forţa majoră sau culpa debitorului)
2.4. Părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile

Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la s
temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare.
„Exceptio non adimpleti contractus" este un mijloc de apărare la îndemâna
obligaţiile înainte ca acesta din urmă să-şi fi executat obligaţiile sale şi sancţioneaz
C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilă sinteză, în Revista
română de drept nr. 11/1982, p. 14-15. Autorul califică excepţia de neexecutare a
contractului ca fiind o sancţiune civilă directă pasivă, alături de dreptul de retenţie şi ile
inopozabilitate.
obligaţiilor în contractele sinalagmatice cu executare simultană,

impunând astfel respectarea simultaneităţii executării obligaţiilor (art.
1322 C. Civ., art. 1364 C. Civ. etc.).
Lipsa simultaneităţii, care poate proveni din voinţa părţilor, din lege
sau din natura obligaţiilor, atrage inaplicabilitatea acestei sancţiuni1.
3. Excepţia de neexecutare a contractului operează exclusiv în puterea

părţii care o invocă şi nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a
celeilalte părţi.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, excepţia de neexecutare
se invocă, între părţile contractante, de către partea contractantă
îndreptăţită, în puterea sa, fără intervenţia judecătorului.
„Exceptio non adimpleti contractus" operează ca o modalitate de
realizare a justiţiei private, ea nu trebuie cerută instanţei de judecată şi
nu este necesară nici condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi. Este
suficient să fie opusă părţii care cere executarea.
Astfel, excepţia de neexecutare se deosebeşte de rezoluţiunea
contractului care, de regulă, se pronunţă de instanţa de judecată, faptul se
explică prin aceea că excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv
iar rezoluţiunea este un mijloc reparator1.
Excepţia de neexecutare a contractului poate fi însă invocată şi în
faţa instanţei judecătoreşti, ca mijloc de apărare a pârâtului. Este însă
posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa
de judecată ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod
abuziv.
Astfel, de exemplu, cel căruia i se opune excepţia poate cere
instanţei să constate că neexecutarea obligaţiei de către cel căruia i se
opune este numai parţială şi cu totul minoră şi că deci, nu justifică
refuzul celeilalte părţi de a-şi executa obligaţia.
Secţiunea a Vl-a Efectele excepţiei de neexecutare
Doctrina şi practica judiciară au stabilit că executarea obligaţiilor
prevăzute în contractele sinalagmatice trebuie să se facă simultan de către
ambele părţi (regula executării simultane).
De asemenea, s-a stabilit că refuzul uneia dintre părţile contractante
de a-şi executa obligaţiile asumate prin contract rupe echilibrul care
trebuie să existe între prestaţiile reciproce din contractele sinalagmatice,
astfel încât cealaltă parte are dreptul, la rândul ei, să înceteze executarea
propriilor sale obligaţii.
Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o
invocă. Deci, contractul rămâne temporar, adică provizoriu neexecutat.
Cu alte cuvinte, efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea
forţei obligatorii a contractului.
Aceasta rămâne operantă până când partea care pretinde executarea
obligaţiei de către partenerul său contractual, fară să-şi fi executat propria
1în acest sens, a se vedea, L. Pop, op. cit., p. 77.
sa obligaţie, îşi modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi

incumbă.
Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci
tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract.
Aşadar, ea poate fi invocată şi faţă de un creditor al celeilalte părţi
care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice.
In schimb, nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu
şi absolut născut din contractul respectiv.
Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea
îndrituită să refuze executarea obligaţiilor sale, nu poate fi obligată să
plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea
prestaţiilor ce le datorează celeilalte părţi.
In ce ne priveşte, apreciem că după invocarea excepţiei de
neexecutare, contractul şi forţa sa obligatorie nu încetează, fiind doar
suspendate.
„Exceptio non adimpleti contractus" se justifică şi prin faptul că
partea creditoare are posibilitatea să ceară desfiinţarea contractului pentru
neexecutare, în virtutea dispoziţiilor art. 1020 C. civ.; „a fortiori", ea
poate cere numai suspendarea forţei obligatorii a contractului, atâta
vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă.
Secţiunea a VH-a
>
Calificarea juridică a excepţiei şi scopurile sale

In literatura de specialitate, excepţia de neexecutare se analizează ca
fiind un mijloc juridic cu dublă valenţă: pe de o parte aceasta constituie
un mijloc de apărare a părţii care o invocă, iar pe de altă parte ea
reprezintă un mod de sancţionare a contractantului care nu şi-a executat
prestaţia asumată.
Excepţia de neexecutare este un mijloc preventiv de apărare prin
care se realizează protecţia acelei părţi contractante.
Ea constituie pentru creditor o situaţie privilegiată deoarece,
refuzând să execute obligaţia, până în momentul în care cealaltă parte îşi
execută obligaţia corelativă, creditorul evită astfel concursul celorlalţi
creditori chirografari ai contractantului său.
Astfel, dacă vânzătorul ar putea fi obligat să predea lucrul vândut,
deşi nu i s-a plătit preţul, pentru a-şi realiza dreptul său de creanţă, el ar
trebui să suporte concursul celorlalţi creditori ai cumpărătorului.
„Exceptio non adimpleti contractus" are un caracter cominator
foarte eficace, fiind un mijloc important de presiune asupra celuilalt
contractant.
în măsura în care acesta din urmă are nevoie de prestaţia corelativă
a celuilalt, pentru a o putea obţine, el va fi silit să procedeze îndată la
executarea prestaţiei sau a prestaţiilor la care este îndatorat'.
Excepţia neîndeplinirii contractului constituie deci un mijloc

indirect pentru a obţine executarea reală a contractelor.
în literatura juridică, excepţia de neexecutare a fost analizată ca
fiind şi o sancţiune civilă directă pasivă, deoarece prin invocarea
acesteia se sancţionează abuzul în ordinea executării obligaţiilor în
contractele sinalagmatice cu executare simultană impunând astfel
respectarea simultaneităţii executării obligaţiilor.'
Secţiunea a VlII-a Cazuri particulare de invocare a excepţiei

de neexecutare a contractului
1. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de vânzare-
cumpărare.
1.1. Articolul 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie
prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte
proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui"".
Vânzarea este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la
obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avându-şi cauza imediată
în cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata
preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul proprietăţii.
In acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor:
cumpărătorul creditor, iar vânzătorul debitor al predării lucrului vândut
şi al obligaţiilor de garanţie (pentru vicii ascunse şi evicţiune),
vânzătorul creditor, iar cumpărătorul debitor al obligaţiei de plată a
preţului şi de predare a lucrului vândut.
Ca orice contract sinalagmatic, vânzarea permite invocarea
excepţiei de neexecutare („exceptio non adimpleti contractus") contra
părţii care cere executarea contractului fără să-şi fi îndeplinit propriile
obligaţii.
1.2. Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul vândut

cumpărătorului şi să-1 garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.
Bineînţeles, părţile pot stipula şi alte obligaţii - legiuitorul
prevăzând numai obligaţiile principale (art. 1313 C. civ.) - aşa cum ele
sunt în drept să modifice chiar şi obligaţiile reglementate de lege.1
între obligaţiile vânzătorului Codul civil nu prevede obligaţia de a
transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul proprietăţii (şi
a riscurilor) se produce, de regulă, prin însăşi încheierea contractului2.
în caz de neexecutare (totală sau parţială) a obligaţiei de predare a
lucrului datorată culpei vânzătorului, potrivit regulilor generale
cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non
adimpleti contractus") sau poate cere fie rezoluţiunea vânzării cu daune-
1A se vedea, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ediţia a IV-a
actualizată de L. Mihai, R. Popescu, Editura Universul Juridic, p. 93.
2' în situaţiile în care proprietatea nu se transmite prin efectul încheierii contractului,
vânzătorul este obligat să efectueze accle acte ori fapte care sunt necesare pentru a opera
transferul dreptului de proprietate (de exemplu: individualizarea lucrurilor de gen).
interese, fie executarea în natură a contractului (punerea sa în posesie,

art. 1320 C. civ.), iar dacă executarea în natură nu este posibilă, daune-
interese (art. 1075 C. civ.), nefiind exclusă nici posibilitatea procurării
lucrurilor de gen de la terţi pe seama vânzătorului (art. 1077 C. civ.)1.
în situaţia în care cumpărătorul sancţionează nerespectarea obligaţiei
de predare a lucrului prin invocarea excepţiei de neexecutare, contractul
de vânzare-cumpărare rămâne temporar, adică provizoriu neexecutat,
efectul excepţiei constând în suspendarea forţei obligatorii a contractului
până când vânzătorul îşi modifică atitudinea trecând la executarea
prestaţiei ce îi incumbă, şi anume obligaţia de predare a lucrului.
Potrivit art. 1337 C. civ. „ Vânzătorul este de drept obligat, după
natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de
evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-
ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi fost declarate la facerea
contractului "2.
Garantarea cumpărătorului de evicţiune totală sau parţială constituie
o obligaţie de drept pentru vânzător.
Când evicţiunea ar rezulta dintr-o împrejurare neprevăzută sau dintr-
un caz de forţă majoră, răspunderea vânzătorului nu va mai exista3.
Tulburarea cumpărătorului poate fl provocată de un terţ sau dc
faptul personal al vânzătorului; de aceea vânzătorul va garanta pe
cumpărător atât de faptele personale, cât şi de cele ale terţilor.
Spre deosebire de garanţia datorată pentru propria faptă, în cazul în
care tulburarea cumpărătorului se datorează acţiunii unui terţ, doctrina şi
jurisprudenţa sunt mai restrictive în privinţa declanşării răspunderii
vânzătorului4.
Vânzătorul este obligat la garanţie numai dacă tulburarea din partea
terţului este o tulburare de drept, iar nu doar de fapt.
In literatura de specialitate s-a arătat că pentru a declanşa garanţia,
tulburarea de drept trebuie să se materializeze printr-o acţiune în justiţie
îndreptată împotriva cumpărătorului5.
Insă, pentru a justifica răspunderea vânzătorului pentru evicţiune,
tulburarea trebuie să fie actuală sau să rezulte dintr-o ameninţare
serioasă de deposedare.
In contra tulburărilor de fapt, cumpărătorul se poate apăra singur,
prin mijloace legale, de exemplu, prin acţiunile posesorii.
1în acest sens, a se vedea Henri et Leon Mazeaud, Lecons de droit civil, voi. III,
Paris, 1963, p. 754-755.
2Prin evicţiune vom înţelege atât pierderea totală sau parţială a proprietăţii bunului
vândut cât şi tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului de proprietate.
3A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, voi. II, op. cit., p.
914.
4în doctrină sunt reţinute drept condiţii ale declanşării acestei răspunderi: existenţa
unei tulburări de drept; anterioritatea cauzei evicţiunii în raport cu încheierea contractului
de vânzare-cumpărare; ignorarea acestei cauze de către cumpărător în momentul
încheierii contractului.
5A se vedea, G. Plastara, Curs de drept civil român, voi. VI, Editura Ancora,
Simpla probabilitate a unei tulburări nu permite deschiderea acţiunii

în garanţie contra vânzătorului, chiar în cazul descoperirii de către
cumpărător a unui drept în favoarea unui terţ care l-ar expune unei
evicţiuni1.
In schimb nimic nu-i interzice cumpărătorului să invoce „exceptio
non adimpleti contractus" conform art. 1364 C. civ. ,JDacă cumpărătorul
este tulburat, sau are cuvânt de a se terne că ar fi tulburat prin vreo
acţiune, sau ipotecară sau în revendicare, el poate suspenda plata preţului
până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune,
afară numai dacă se va stipula că plata să se facă chiar de ar urma
tulburarea".
Prin invocarea excepţiei de neexecutare în temeiul acestui
articol,cumpărătorul va suspenda plata preţului (este vorba despre
suspendarea forţei obligatorii a contractului de vânzare-cumpărare) până
când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune.
In practica judiciară s-a statuat că instanţa de judecată trebuie să
examineze şi seriozitatea acţiunii îndreptate împotriva cumpărătorului
care, prin intermediul excepţiei de neexecutare întemeiate pe art. 1364
('od civil, obţine suspendarea plăţii preţului2.
De asemenea, în practică, s-a decis că în cazul cumpărării unui bun
vândut prin licitaţie publică adjudecătorul este prezumat că a renunţat la
beneficiul art. 1364 C. civ., fiind, ca atare, ţinut să achite în întregime
preţul adjudecării, chiar dacă este ameninţat de o evicţiune.
Potrivit acestei opinii, el nu poate nici măcar pretinde ca preţul
depus să nu se împartă între creditorii urmăritori până la încetarea
ameninţării, căci deşi garanţia contra evicţiunii priveşte în principiu şi
vânzările silite, art. 1364 priveşte numai pe vânzător.
într-o altă opinie, s-a decis în practica judiciară că adjudecătorul,
obligat să depună preţul chiar când este ameninţat de evicţiune (în speţă,
servitute de vedere şi proces de revendicare în curs), are dreptul să ceară
suspendarea distribuirii preţului depus3.
Suntem de acord cu cea de-a doua opinie exprimată în practica
judiciară, cu menţiunea că în cazul descoperii de către cumpărător a unor
inscripţii ipotecare asupra imobilului cumpărat, el poate acţiona în
garanţie contra vânzătorului său doar dacă acţiunea ipotecară îndreptată
împotriva lui a primit un început de executare, dar poate suspenda plata
preţului în aşteptarea unei eventuale somaţii de a plăti.
Dacă părţile, în mod convenţional, au înlăturat, Ia momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de garanţie contra
evicţiunii pentru fapta unui terţ, cumpărătorul nu mai poate invoca
„exceptio non adimpleti contractus" în temeiul art. 1364 C. civ. pentru a
obţine suspendarea plăţii preţului, deoarece părţile au fost de acord ca
1A se vedea, în acest sens, C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Editura AII,

Ediţia 1997, p. 45-46.
2Cas. II, Dec. nr. 70/1927, în „Dreptul" nr. 32/1927, p. 257.
3Cas II, Dec. nr. 128/1928, în Pandectele române, partea I, p. 159-160.
plata să se facă chiar dacă ar urma o tulburare din partea unei terţe
persoane.
A doua formă de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în
transmiterea unui lucru afectat de vicii ascunse.
Viciile ascunse au valoarea unei neexecutări dacă, din cauza
acestora, bunul a pierit sau nu mai este bun de întrebuinţat conform
destinaţiei sale ori valoarea sa de întrebuinţare a scăzut atât de mult încât
este de presupus că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare,
cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul.
Doctrina a subliniat că în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile
pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru vicii1, cumpărătorul are
facultatea de a cere fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului
(art. 1355 C. civ.), iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi daune-
interese (art. 1356-1357 C. civ.), inclusiv beneficiul nerealizat („ lucrum
cesans").
Deşi în literatura de specialitate nu s-a evidenţiat posibilitatea
invocării excepţiei de neexecutare, considerăm că în situaţia în care
cumpărătorul constată că lucrul vândut este afectat de vicii ascunse, iar
acesta nu a plătit preţul vânzării, el poate invoca „exceptio non adimpleti
contractus" pentru a obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului
de vânzare-cumpărare.
în opinia noastră, cumpărătorul, în această situaţie, poate invoca
excepţia de neexecutare a contractului, iar acest lucru echivalează cu
suspendarea plăţii preţului vânzării până la momentul când vânzătorul
înţelege să facă o reducere a preţului proporţională cu valoarea bunului
afectat de vicii ascunse sau face o remediere a defecţiunilor (înlăturarea
viciilor) când această reparare este posibilă şi nu contravine intereselor
cumpărătorului.
1.3. Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi

de a lua în primire lucrul vândut.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile
vânzării.
în caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată a
preţului de către cumpărător, vânzătorul poate alege între mai multe
posibilităţi.
Astfel, vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea
în natură a obligaţiei, care este totdeauna posibilă (dacă debitorul este
solvabil) deoarece are ca obiect o sumă de bani.
Practica judiciară a statuat că vânzătorului, care a introdus acţiune
pentru plata restului de preţ (optând deci pentru executarea contractului)
nu i se poate impune să ceară rezoluţiunea acestuia2.
Vânzătorul nu este însă obligat să ceară executarea silită.
1 Aceste condiţii sunt: viciul să fie ascuns (art. 1352 C. civ.), viciul să fi existat în
momentul încheierii contractului (chiar dacă predarea lucrului se face ulterior) şi viciul să
fie grav.
2Trib. Jud. Timiş, Dec. civ. nr. 982 din 22 iulie 1977, în Revista română de drept nr.
6/1978, p. 65.
El poate, renunţând la această posibilitate, fie să invoce excepţia de

neexecutare (dacă lucrul vândut nu a fost predat cumpărătorului), fie -
dacă a predat sau este gata să predea lucrul vândut şi nu înţelege să
invoce excepţia - să ceară rezoluţiunea contractului pentru neplata
preţului, ambele aceste sancţiuni fiind indivizibile.1
Vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare (confundată cu
dreptul de retenţie dacă cumpărătorul a devenit proprietar înainte de
invocarea ei), refuzând să predea lucrul vândut, dacă cumpărătorul nu
plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv (art. 1322 C.
civ.).
Dacă vânzătorul a acordat un termen pentru plata preţului, se
consideră că a renunţat la acest drept şi nu va putea refuza predarea decât
dacă cumpărătorul a decăzut din beneficiul termenului (art. 1025 C. civ.),
întrucât, între timp, a căzut în faliment sau a devenit insolvabil, cazuri în
care vânzătorul va fi obligat Ia predarea lucrului vândut numai dacă
cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen (art. 1323 C. civ.).2
2. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de schimb.

Schimbul este acel contract sinalagmatic prin care părţile se obligă,
fiecare, să transmită celeilalte dreptul de proprietate asupra unui bun,
altul decât bani3.
Contractul de schimb are un caracter sinalagmatic în sensul ca dă
naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambeloi părţi4.
Potrivit art. 1409 Cod civil, în absenţa unor dispoziţii derogatorii,
contractului de schimb i se aplică regulile prescrise pentru vânzare, însă
în Codul civil sunt prevăzute două dispoziţii speciale (art. 1407 şi art.
1408 C. civ.).
Conform art. 1407 C. civ., în cazul în care unul dintre copermutanţi
a dat în schimb celuilalt copermutant un lucru care nu-i aparţinea, acesta
din urmă nu poate fi obligat să predea lucrul pe care, la rândul său, 1-a
promis, ci numai să întoarcă lucrul primit de el.
Altfel spus, atunci când se iveşte pericolul unei evicţiuni,
copermutantul ameninţat, care însă nu şi-a executat obligaţia de predare
a lucrului promis, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului,
refuzând predarea lucrului.
In acest mod obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului de
schimb, punându-se la adăpost de eventualele pierderi ce le-ar putea
suferi, dar pentru păstrarea echilibrului patrimonial între părţi el este
obligat să restituie ceea ce a primit de la cocontractantul său.
1Pentru detalii, a se vedea Eugeniu Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei
privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 43 şi urm.
2A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 127-128.
3exactă, deoarece nu cuprinde ceea ce particularizează schimbul, de contractul de vânzare-
cumpărare. Dacă la vânzare se plăteşte o sumă de bani cu titlu de preţ, la schimb se predă
un alt bun, în locul celui dat, iar cheltuielile schimbului vor fî suportate în părţi egale de
ambele părţi.
4Dimilrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil
român, Tomul IX, Bucureşti, Editura Socec, 1910, p. 8.
în practica judiciară s-a decis că „Un atare contract neputând fi

opus adevăratului proprietar al lucrului, în situaţia în care acesta ar
revendica lucrul său, copermutantul, chiar de bună-credinţă, va fi obligat
să-i restituie acestuia lucrul primit, cu toate că el însuşi ar fi predat lucrul
său copermutantului neproprietar, iar acesta din urmă nu i l-a restituit"1.
Rezultă implicit că schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de
predare nu este condiţionat de anularea contractului.
în materie de vânzare, legea prevede numai posibilitatea suspendării
plăţii preţului (prin invocarea excepţiei „non adimpleti contractus") dacă
există pericol de evicţiune, dar numai până ce vânzătorul va face să
înceteze tulburarea sau va da o cauţiune (art. 1364 C. civ.), ceea ce nu se
aplică la schimb2.
In cazul în care unul dintre copermutanţi este evins de un terţ, el nre
posibilitatea în temeiul art. 1408 C. civ., de a alege între a cere daune-
interese corespunzătoare prejudiciului suferit ca urmare a evicţiunii sau
de a cere întoarcerea lucrului pe care 1-a dat celuilalt copermutant.
3. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de locaţiune.

3.1. Contractul de locaţiune este contractul prin care o persoană,
numită locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită locatar,
folosinţa unui lucru neconsumptibil individual determinat, pe o perioadă
limitată de timp (determinată sau nedeterminată), în schimbul unei sume
de bani, numită chirie3.
Locaţiunea este un contract sinalagmatic, obligaţia fiecărei părţi
contractante avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte.
3.2. După cum reiese din definiţia locaţiunii, locatorul are obligaţia
de a asigura locatarului folosinţa lucrului închiriat şi anume:
• obligaţia de a preda lucrul (art. 1420 pct. 1 C. civ.);
• obligaţia de a efectua reparaţiile lucrului, cu excepţia celor
locative (art. 1040 pct. 3, art. 1422, art. 1224-1428 C. civ.).
în caz de neexecutare a obligaţiei de predare a lucrului, care este una
de „a face", locatarul poate fie să ceară executarea (predarea) silită a
bunului, fie să solicite rezilierea contractului cu daune- interese.
în funcţie de interesele sale, locatarul, însă, are posibilitatea de a
invoca „exceptio non adimpleti contractus" şi va obţine în acest mod
suspendarea forţei obligatorii a contractului de locaţiune până când
locatorul predă lucrul închiriat.
Obligaţia de garanţie îl apără, prin conţinutul ei, pe locatar
împotriva tulburărilor provenite din fapta locatorului, din fapta terţilor
1Trib. Jud. Timiş, Sect. civ., Dec. nr. 1089 din 8 septembrie 1971, în Revista
română de drept nr. 10/1972, p. 174.
2Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale. Editura Lumina Lex,
p. 84.
3Pentru această definiţie a se vedea, D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale,
Editura „Lumina Lex", 1997, pag. 171; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 185.
sau din viciile lucrului, dacă aceste tulburări au ca rezultat o împiedicare

gravă a folosinţei.
Practica judiciară a statuat că locatarul, întocmai ca şi cumpărătorul
căruia îi incumbă obligaţia de plată a preţului (art. 1364 C. civ.), are
posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului în scopul
de a suspenda plata chiriei în cazul în care este ameninţat de un pericol
de evicţiune1.
Considerăm că suspendarea plăţii chiriei, prin intermediul excepţiei
de neexecutare, poate interveni numai atunci când tulburarea este
efectivă sau când există o temere serioasă2 în acest sens, deoarece
locatorul este obligat să asigure locatarului, pe toată durata executării
contractului, folosinţa bunului dat în locaţiune.
3.3. Potrivit Codului civil, contractul de locaţiune dă naştere, în

sarcina locatarului, următoarelor obligaţii:
• de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar confonn destinaţiei
sale (art. 1429 alin. 1 C. civ.);
• de a mobila îndeajuns casa (art. 1730 pct. 1 C. civ. şi art. 1446
C. civ.);
• de a plăti chiria (art. 1429 alin. 2 C. civ.);
• de a restitui lucrul la expirarea contractului (art. 1431 şi art.
1432 C. civ.);
• de a înştiinţa pe locator de orice uzurpare (art. 1433 C. civ.).
Confonn art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul
locaţiunii la termenele stipulate.
în lipsă de stipulaţie contrară, plata se face (conform regulilor
generale, art. 1104 C. civ.) la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar
nu portabilă) şi în caz de pluralitate de locatari obligaţia este conjunctă
(divizibilă) dacă solidaritatea sau indivizibilitatea nu rezultă din contract.
în caz de neexecutare, locatorul poate cere, conform regulilor
generale, executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa
locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de imobile
asupra mobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C. civ.).
în cazul în care chiria urma să fie plătită în anticipaţie şi lucrul IUI s-a
predat, locatorul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio non
adimpleti contractus") şi în acest mod obţine suspendarea executării
contractului.
Având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului (lorţa sa
obligatorie nu încetează însă), locatorul (care refuză executarea
obligaţiilor sale), nu poate fi obligat să plătească daune- interese
moratorii3 pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor ce le
datorează celeilalte părţi, adică locatarului.
1 în acest sens, a se vedea, C. Ap. Constanţa, Dec. nr. 103/1921, cu Notă de D.

Alexandresco, în P.R. 1992, II, p. 129.
2Este vorba de aşa-zisa „temere de evicţiune".
3Daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul
prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor.
4. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de

antrepriză.
în baza contractului de antrepriză una din părţi, numită antreprenor,
se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent o anumită
lucrare pentru cealaltă parte, numită client, în schimbul unui preţ.
Antrepriza prezintă o importanţă practică deosebită, întrucât pe baza
acestui contract se execută lucrări de mare valoare şi importanţă
(construire de clădiri, lucrări de instalaţii şi reparaţii la construcţii etc.)
şi, mai frecvent, aşa-numitele prestări servicii (de exemplu,
confecţionarea sau repararea obiectelor de uz personal ori de uz casnic
etc.).1
Dacă este valabil încheiat, contractul de antrepriză, fiind un contract
sinalagmatic, dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi; plata
preţului lucrării este unul din elementele esenţiale ale contractului3.
Spre deosebire de preţul forfetar, care este determinat de părţi de Ia
bun început pentru întreaga lucrare, preţul de deviz este numai
determinabil, Ia încheierea convenţiei fiind stabilit doar provizoriu
(estimativ) pe articole, urmând ca abia în final, pe baza cheltuielilor
efective, să se facă însumarea articolelor şi astfel să rezulte preţul datorat
de client.'
Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, clientul este obligat să plătească
preţul stabilit o dată cu recepţionarea şi luarea în primire a lucrării.
în principiu2, plata preţului poate fi cerută doar de antreprenor şi
aceasta doar în condiţiile în care el şi-a îndeplinit propriile obligaţii, în
caz contrar clientul fiind în drept să invoce excepţia de neexecutare a
contractului („exceptio non adimpleti contractus"), obţinând în acest fel
suspendarea forţei obligatorii a contractului.
în cazul unor lucrări complexe, dacă în contract s-a prevăzut plata
preţului pe măsura executării lucrării, clientul poate invoca „ exceptio
non adimpleti contractus" dacă antreprenorul nu-şi execută obligaţiile
potrivit clauzelor contractuale.
5. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de depozit

remunerat (cu titlu oneros).
Depozitul este un contract prin care o persoană, numită deponent,
remite spre păstrare un lucru unei alte persoane, numită depozitar, cu
obligaţia pentru acesta de a-l conserva şi restitui în natură la cererea
deponentului (art. 1591 C. civ.).
1R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, laşi, 1982, p. 164; I.
Zinveliu, Contractele civile instrumentate de satisfacerea intereselor cetăţenilor, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 297.
2Prin derogare de la dreptul comun, potrivit căruia convenţiile au putere doar între
părţile contractante, art. 1488 C. civ. pune la dispoziţia lucrătorilor întrebuinţaţi de
antreprenor (care nu au raporturi juridice directe cu clientul) o acţiune directă pentru plata
sumelor ce li se cuvin pentru lcurările efectuate, în măsura în care clientul (beneficiarul
lucrării) este dator antreprenorului în momentul intentării acţiunii.
Deşi art. 1593 alin. 1 Cod civil prevede că depozitul este

esenţialmente gratuit, în real itate el poate fi atât cu titlu gratuit, cât şi cu
titlu oneros.
Este eronată dispoziţia acestui articol şi contrazisă de art. 1600 alin.
2 C. civ. care se ocupă de ipoteza când depozitul este remunerat. Prin
urmare, depozitul este gratuit numai prin natură (iar nu prin esenţa) sa'.
Literatura de specialitate a subliniat că depozitarul care pretinde o
remuneraţie (sumă de bani sau alt avantaj patrimonial) pentru scrviciile
prestate trebuie să dovedească stipularea şi cuantumul remuneraţiei.
Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, deoarece dă
naştere la obligaţii doar în sarcina depozitarului, în timp ce depozitul
oneros este un contract sinalagmatic, întrucât părţile îşi asumă (din
momentul încheierii contractului) obligaţii reciproce şi interdependente.
Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, dă naştere la
obligaţii decât în sarcina depozitarului.
In sensul executării însă se pot naşte anumite obligaţii
extracontractuale1 şi în sarcina deponentului (de exemplu: depozitarul a
făcut cheltuieli pentru păstrarea sau conservarea lucrului sau a suferit
pagube pricinuite de lucrul depozitat).
In aceste cazuri, în conformitate cu dispoziţiile art. 1618 C. civ.,
deponentul are obligaţia de a dezdăuna pe depozitar pentru cheltuielile
necesare şi utile - nu însă şi pentru cele voluptuorii - lacute de acesta în
legătură cu bunul depozitat.
In cazul depozitului oneros, când s-a încheiat un contract
sinalagmatic, deponentul are obligaţia de a plăti depozitarului
remuneraţia stipulată.
In cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de plată a remuneraţiei
stipulate, depozitarul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio
non adimpleti contractus ") şi va obţine în acest mod suspendarea forţei
obligatorii a contractului de depozit (art. 1619 C. civ.)2.
Apreciem că doctrina, în mod corect, a evidenţiat că obligaţia de
plată a remuneraţiei este o obligaţie contractuală (nu obligaţie
extracontractuală) şi, ca atare, inopozabilă proprietarului lucrului dacă
acesta nu are calitatea de parte contractantă.
Depozitarul nu ar putea opune un drept de retenţie lui „ verus
dominus" care revendică lucrul, pentru acesta contractul fiind un „res
inter alios acta", deci un act inopozabil, rămânându-i doar să se întoarcă
împotriva deponentului3.
In schimb, pentru cheltuielile de care profită adevăratul proprietar
(necesare şi utile) dreptul de retenţie este opozabil.
1Aceste obligaţii extracontractuale se pot naşte din gestiunea intereselor altei

persoane sau din îmbogăţirea fără just temei sau delict civil.
2Potrivit art. 1619 C. civ. „Depozitarulpoate să oprească depozitul până la plata
integrală cuvenită lui din cauza depozitului".
3A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 422; D. Chirică, op. cit., p. 229-230.
Executarea obligaţiilor deponentului1 este garantată prin dreptul de

retenţie, prevăzut în mod expres de lege, pe care depozitarul îl are asupra
lucrului depozitat.
Fiind vorba de un „debitam cum re iunctum" el poate refuza
restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are dreptul
din cauza depozitului.
6. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul contractului de mandat

remunerat.
Mandatul este contractul în temeiul căruia o persoană, numită
mandant, împuterniceşte pe o altă persoană, numită mandatar, să încheie
în numele ei şi pentru ea anumite acte juridice.
Deşi mandatul este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, legea nu
interzice ca mandatarul să fie remunerat, dacă există stipulaţie expresă în
acest sens (art. 1534 C. civ.); în concluzie, legiuitorul prezumă numai
gratuitatea mandatului2.
în acest sens, art. 1547 C. civ. este şi mai elocvent, prevăzând în
mod expres obligaţia mandantului de a plăti onorariul promis de el
mandatarului.
în cazul în care mandatul este oneros, contractul are caracter
sinalagmatic, în sensul că obligaţia de plată a onorariului cuvenit este
legată de îndeplinirea obligaţiilor corelative asumate de mandatar.
Obligaţiile mandatarului fiind însă de mijloace, şi nu de rezultat,
neajungerea la rezultat, fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo
culpă, nu îndreptăţeşte pe mandant să refuze plata onorariului, acest lucru
putându-se întâmpla numai în caz de neexecutare sau executare
defectuoasă a obligaţiilor de către mandatar.
în concluzie, dacă mandatarul nu şi-a executat în mod culpabil
obligaţiile, mandantul poate invoca excepţia de neexecutare („exceptio
non adimpleti contractus") şi poate refuza, total sau parţial, plata
onorariului, obţinând în acest mod suspendarea plăţii onorariului.
Doctrina a evidenţiat că, dacă neexecutarea obligaţiilor mandatarului
este definitivă şi irevocabilă, nu suntem în prezenţa unei suspendări a
plăţii onorariului, ci este vorba de o exonerare de plată care implică
desfiinţarea, totală sau parţială, a contractului, iar textul art. 1548 C. civ.
ar putea fi interpretat în sensul unei desfiinţări de drept a contractului, ca
urmare a unui pact comisoriu expres legal.3
1Este vorba de obligaţiile extracontractuale ale deponentului fie că avem un depozit

cu titlu gratuit, fie că avem un depozit cu titlu oneros.
2Caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de mandat.
3 A se vedea, pentru această opinie, V. Stoica, op. cit., p. 82.
Secţiunea a IX-a Cauze justificate de neexecutare a

obligaţiilor contractuale în noul Cod civil
Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din
24 iunie 2009) la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114
alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării
răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţa comună din data de 22 iunie 2009, instituie principiul potrivit
căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp
a obligaţiei" (art. 1516 alin. (1) N.C.C.).
în conformitate cu art. 1555 alin. (1) N.C.C. „dacă din convenţia
părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care
obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în
acest fel. Astfel, este instituită regula executării simultane a prestaţiilor
promise reciproc de părţile contractante, legiuitorul stabilind ordinea
executării obligaţiilor. Lipsa simultaneităţii dc executare poate proveni
din convenţia părţilor (de exemplu, atunci când acestea au convenit un
termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce) sau din alte
împrejurări cum ar fi din natura obligaţiilor ori dintr-o prevedere
expresă a legii. în măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită
o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima,
dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel (art. 1555
alin.(2) N.C.C.).
Noul Cod civil reglementează în art. 1556, cu caracter general,
excepţia de neexecutare a contractului, stabilind cu valoare de principiu
că atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt
exigibile, iar una din părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei,
cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea
propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau
din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.
Potrivit art. 1556 alin. (2) executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit
împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei
neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe. Astfel este
consacrată expres şi cu valoare de regulă generală posibilitatea invocării
excepţiei de neexecutare a contractului de către partea căreia i se
pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde
această executare să-şi execute propriile obligaţii.
Considerăm că, pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a
contractului, în condiţiile impuse de noul Cod civil, trebuie să fie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic să fie exigibile.
Potrivit art. 1171 N.C.C. contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente, în caz
contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi. Noul Cod civil prevede în mod expres
şi direct principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în
contractele sinalagmatice. Aşadar, fiecare parte are, în iicelaşi timp, faţă

de cealaltă parte, dubla calitate de debitor şi de creditor. Reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile
reciproce este cauza juridică a celeilalte, implică simultaneitatea de
executare a acestor obligaţii, deci posibilitatea de invocare a excepţiei de
neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectată. Excepţia
de neexecutare este o sancţiune specifică a faptului că partea care
pretinde executarea obligaţiei nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle
contractuale pe care şi le-a asumat.
Pentru invocarea excepţiei, legiuitorul impune condiţia exigibilităţii
obligaţiilor reciproce şi interdependente ale părţilor. Prin ajungerea la
scadenţă, obligaţiile devin exigibile, iar din acest moment oricare dintre
creditori poate pretinde executarea obligaţiei.
b) Una din părţi nu execută obligaţia asumată sau nu oferă executarea
obligaţiei.
Pentru a putea invoca excepţia de neexecutare a contractului este
necesar ca una din părţi să nu-şi execute obligaţia (poate exista chiar şi o
neexecutare parţială dar suficient de importantă) sau să nu ofere
cxecutarea obligaţiei.
Conform art. 1556 alin. (2) N.C.C. executarea nu poate fi refuzată
dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a
prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei- credinţe. Astfel,
cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare (s.n.) având în
vedere importanţa prestaţiei neexecutate, să refuze executarea propriei
obligaţii numai dacă o asemenea soluţie ar fi conformă cu principiul
executării contractelor cu bună-credinţă.
Cauza neexecutării nu interesează; ea poate fi culpa debitorului sau
forţa majoră care îl împiedică pentru moment să execute obligaţia.
Atunci când imposibilitatea de executare este absolută şi permanentă şi
priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de
plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit (art. 1557 alin. (1) N.C.C.). Dacă imposibilitatea de
executare a obligaţiei nu este absolută şi permanentă, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul.
c) Neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de
neexecutare, faptă care I-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.
In cazul în care neexecutarea este imputabilă creditorului, potrivit
art. 1517 N.C.C., acesta nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor
celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa
acţiune sau omisiune.
Pentru invocarea excepţiei este necesar ca neexecutarea obligaţiilor
să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare,
deoarece şi în această materie îşi găseşte aplicarea principiul „nemo
auditur propriam turpitudinem allegans" potrivit căruia nimănui nu îi
este îngăduit să se prevaleze de propria sa acţiune incorectă sau omisiune
pentru a obţine protecţia juridică a unui drept.
d) Obligaţiile asumate prin contract să presupună simultaneitate de

executare a acestora de către cele două părţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 1556 N.C.C. lipsa simultaneităţii de
executare poate proveni dintr-o prevedere expresă a legii, din voinţa
părţilor (când acestea au convenit că una din ele îşi va executa obligaţia
imediat iar cealaltă va beneficia de un termen de executare) sau din
uzanţe (în situaţii când anumite uzanţe sau obiceiuri impun unui
contractant îndatorirea de a-şi executa primul obligaţiile).
CAPITOLUL IV REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA
CONTRACTELOR SINALAGMATICE
Secţiunea I Noţiunea de rezoluţiune şi reziliere

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o constituie
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor: fiecare
dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de
debitor, cât şi pe aceea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi
îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi; ambele
obligaţii sunt interdependente.
Rezoluţiunea şi rezilierea sunt moduri de desfiinţare ale actului
juridic ce sancţionează refuzul culpabil al executării obligaţiilor din
contractele sinalagmatice'.
Rezoluţiunea este o sancţiune care constă în desfiinţarea, cu efect
retroactiv, a contractului sinalagmatic cu execuţie instantanee, la cererea
uneia din părţi, pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a
obligaţiei sale.
Rezilierea, spre deosebire de rezoluţiune, este o sancţiune ce se
aplică în cazul neexecutării unor contracte cu executare succesivă şi face
să înceteze efectele contractului numai pentru viitor.
Cele două concepte sunt strâns legate de ideea de neexecutare a
contractului şi implicit de răspunderea contractuală.
Codul Civil nu conţine o definiţie a noţiunii de neexecutare a
obligaţiilor contractuale.
Determinarea conţinutului contractului reprezintă operaţiunea logică
necesară pentru a stabili existenţa oricărui tip de neexecutarc a
Este firesc să se identifice mai întâi obligaţiile contractuale pentru a
se putea apoi verifica, pe această bază, executarea acestor obligaţii.
Odată clarificate obligaţiile contractuale, se poate aprecia măsura
executării acestora.
Recent, în literatura de specialitate, s-a arătat că neexecutarea
constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei
obligaţii contractuale; orice neconcordanţă între prestaţia promisă de
creditor prin contract şi prestaţia efectivă executată de debitor intră în
sfera noţiunii de neexecutare1.
1 A se vedea cu privire la rezoluţiune şi reziliere, T.R. Popescu, Contractul în

Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968, p. 138-141; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Kditura Ştiinţifică
Bucureşti, 1969, p. 429-439; C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat de
drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura Academiei,
Aşadar, prin conţinutul ei, această noţiune face parte dintre

elementele obiective sau materiale ale răspunderii civile contractuale.
este legea părţilor, formulă care exprimă principiul forţei obligatorii a
contractului, reglementat expres în art. 969 Cod Civil.
Neîndeplinirea oricărei obligaţii contractuale semnifică deci şi
încălcarea legii, dacă nu există împrejurări care să înlăture caracterul
ilicit al faptei1.
Codul civil distinge însă între neexecutarea culpabilă şi
Excepţia de neexecutare a contractului, rezilierea şi rezoluţiunea
intervin în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate de părţi, iar
problema riscurilor contractuale se pune în cazul neexecutării fortuite a
Secţiunea a Ii-a Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii
In literatura de specialitate, în legătură cu fundamentul rezoluţiunii
contractelor sinalagmatice s-au formulat mai multe teorii2.
Conform art. 1020 C. Civ. „Condiţia rezolutorie este subînţe- leasă
totdeauna în contractele sinalagmatice în caz când una din părţi nu
îndeplineşte angajamentul său".
în literatura clasică, pornind de la formularea acestui text, s-a
apreciat că fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii s-au aflat într-o condiţie
rezolutorie convenită tacit care ar fi tocmai neexecutarea obligaţiei unei
părţi.
Astfel, se presupunea că părţile au fost de acord, la încheierea
contractului, că în cazul în care una din ele nu-şi va executa obligaţiile,
contractul va fi rezolvat.
în acest sens, s-a invocat tradiţia istorică începută în dreptul roman
clasic, unde rezoluţiunea pentru neexecutare era necunoscută, ceea ce a
dat naştere la numeroase şi grave incoveniente.
Ulterior, practica romană a admis stipularea unei clauze în
contractul de vânzare-cumpărare, numită „lex comisoria", care-i conferea
vânzătorului dreptul să desfiinţeze contractul.
Această clauză, în Evul Mediu, dacă nu era stipulată expres, s-a
considerat a fi subînţeleasă în toate contractele.
Prin urmare, rezoluţiunea ar rezulta dintr-o condiţie rezolutorie
tacită existentă în orice contract3.
Bucureşti, 1981, p. 99-102.

1 împrejurările care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt tratate în materia
răspunderii civile delictuale (a se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală,
Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 151-170). Mutatis mutandis, aceste împrejurări pot
înlătura caracterul ilicit al faptei şi în materia neexecutării contractului.
2D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Voi.
VI, laşi, 1890, p. 82 şi urm.; C. Hamangiu, N. Georgescu, Codul civil adnotat, Voi. IV,
Bucureşti, 1931, p. 657 şi urm.; T.R. Popescu, P. Anca, op. cit, p. 138 şi urm.
O astfel de încercare de a explica temeiul juridic al rezoluţiunii şi

rezilierii este criticabilă1.
Realizarea evenimentului cu valoare de condiţie rezolutorie are ca
efect desfiinţarea de plin drept a contractului.
Deci, nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti; or,
conform art. 1021 C. civ., rezoluţiunea are caracter judiciar.
Intr-o altă opinie, s-a afirmat că rezoluţiunea şi rezilierea sunt
sancţiuni civile cu caracter reparator, garanţia respectării contractului de
natură a contribuit la executarea întocmai şi cu bună- credinţă a
obligaţiilor contractuale2.
Creditorul, în caz de neexecutare a contractului, are dreptul de a cere
obligarea debitorului la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat.
Şi această explicaţie este criticabilă. Rezoluţiunea poate fi pronunţată şi
în absenţa oricărui prejudiciu.
Există situaţii când rezoluţiunea poate fi cerută de o parte
contractuală chiar şi în ipoteza în care nu a executat propriile prestaţii.
Este vorba de cazul în care una din părţi beneficiază de un termen
suspensiv de executare, iar cealaltă parte este îndatorată să execute
obligaţiile sale de îndată.
Dacă partea care s-a îndatorat să execute prestaţiile sale imediat
după încheierea contractului, nu procedează în consecinţă, cealaltă parte,
ale cărei prestaţii sunt afectate de un termen suspensiv de executare, are
posibilitatea să ceară pronunţarea rezoluţiunii contractului.
Cea mai răspândită concepţie este aceea care aşează la baza
rezoluţiunii şi rezilierii ideea de scop, şi anume asocierea ideii bivalente
de cauză cu principiul forţei obligatorii a contractului şi ideea de
vinovăţie3. Este teoria sau concepţia determinantă.
Interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice este
explicată pe ideea de cauză sau scop, care are un înţeles bivalent, în
sensul de scop pe terenul formării sau încheierii contractului şi de scop
pe terenul executării contractului.
Recent, în doctrină, s-a exprimat opinia că din asocierea formulată
nu este necesar să facă parte şi principiul forţei obligatorii a contractului4.
Autorul arată că pentru fundamentarea rezoluţiunii şi rezilierii
trebuie ca analiza să se circumscrie numai la acele idei şi reguli care sunt
■pccifice exclusiv contractelor sinalagmatice. De aceea, asocierea
trebuie restrânsă la ideea de cauză, în înţelesul său bivalent, şi la ideea de
culpă, singura în măsură să justifice acordarea de daune-interese.
3Pentru analiza originilor acestor interpretări, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Drept
civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1975, p. 534-535.
1A se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura l
umina Lex, Bucureşti, 1998, p. 81.
2A se vedea, C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil. O posibilă sinteză, în RRD nr.
11/1982, p. 18; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 82.
3Pentru detalii, a se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,
Editura AU, Bucureşti, 1997, p. 19-27.
4A se vedea, L. Pop., op. cit., p. 82.
în ce ne priveşte, apreciem că această critică este justificată

deoarece rezoluţiunea şi rezilierea îşi au temeiul juridic în toate leoriile
enunţate, pentru că nici una nu exclude pe cealaltă.
Considerăm că temeiul juridic al rezoluţiunii şi rezilierii îl
constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul
sinalagmatic.
Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii, lipseşte de suport
juridic obligaţia reciprocă, astfel încât desfiinţarea (rezolvirea) întregului
contract se impune.
în acest mod se restabileşte certitudinea raporturilor juridice, a
căror siguranţă era pusă sub semnul întrebării din cauza refuzului uneia
din părţi de a-şi executa obligaţia; în acelaşi timp, partea care îşi
executase obligaţia va putea să obţină restituirea prestaţiei făcute,
rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei juridic1.
Nimic nu-1 împiedică pe creditor să ceară executarea în natură sau
prin echivalent a obligaţiilor, atunci când este posibil şi interesele lui o
impun.
Secţiunea a lll-a Domeniul de aplicare al rezoluţiunii şi

rezilierii
Rezoluţiunea şi rezilierea se aplică numai categoriei contractelor
sinalagmatice.
Aceasta, deoarece interdependenţa obligaţiilor contractuale
explicată pe ideea bivalentă de cauză este specifică doar acestor
contracte.
De altfel, rezoluţiunea şi rezilierea - împreună cu excepţia de
neexecutare a contractului şi cu teoria riscurilor contractuale - sunt
considerate în mod tradiţional, ca efecte specifice ale contracteI
sinalagmatice2 sau, mai exact, efectele specifice ale neexecutu
contractelor sinalagmatice3.
Iată de ce rezoluţiunea şi rezilierea nu se aplică aşa murm-lm
contracte sinalagmatice imperfecte. Se admite, totuşi, că acestui
contracte li se aplică excepţia de neexecutare a contractului caic III
îmbrăca forma dreptului de retenţie.
Din capul locului, precizăm că rezoluţiunea şi rezilierea s« aplică
tuturor contractelor sinalagmatice şi comutative. în schimb, ele nu se
aplică unora dintre contractele sinalagmatice aleatorii.
1 Pentru acest punct de vedere, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil,

ieoria generală a obligaţiilor, Editura AII, 1995, p. 82.
2A se vedea, de exemplu, C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de obligaţii, în Tratat
de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 96.
3Pentru o asemenea formulare care situează, în mod firesc, aceste efecte nu pe
terenul naşterii, ci pe terenul executării obligaţiilor, a se vedea, A. Weill, Fr. Terre, Droit
civil. Les obligations, Quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 485.
Acest domeniu de aplicaţie este restrâns fie prin dispoziţii legali

exprese, fie ca efect al unor principii de drept care guvernează anumite
contracte sinalagmatice şi sunt incompatibile cu rezoluţiunea şi
rezilierea.
Asemenea contracte sunt:
contractul de rentă viageră;
- contractul de joc sau prinsoare;
- contractul de asigurare;
- contractul de împărţeală.
De cele mai multe ori renta viageră este constituită printr-un
contract cu titlu oneros, cu caracter aleatoriu.
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor atestă, dc asemenea,
caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră în această
ipoteză1.
Totuşi, potrivit art. 1647 Cod Civil, neplata ratelor de către
debirentier la termenele stabilite nu poate fî invocată de către II ilucntier
ca motiv de rezoluţiune. Aşadar, textul înlătură dreptul de H|i|iune
specific contractelor sinalagmatice, lăsând credirentierului, în i|iiikv,a
neexecutării culpabile a obligaţiei debirentierului, numai |nr.ibilitatea de
a cere executarea silită pentru suma de bani i' luvalentă prestaţiilor
neexecutate.
Raţiunea acestui text constă în aprecierea legiuitorului conform i .tu
ia ar fi imposibil ca părţile să mai poată fi repuse în situaţia iinlcrioară,
mai ales dacă totalul prestaţiilor periodice efectuate de Urc debirentier a
egalat sau chiar a depăşit valoarea capitalului sau i hunului primit iniţial
de la credirentier2.
Când însă nu a trecut o perioadă de timp prea mare de la i
(instituirea rentei, totuşi, credirentierul are posibilitatea de a invoca
nvoluţiunea judiciară, dar numai atunci când debirentierul refuză să •
onstituie garanţiile promise pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 < .
civ.)3.
Prin ipoteză, în acest caz nu ar putea să fie un interval de timp prea
mare între momentul înfiinţării rentei şi acela al refuzului debirentierului
de a acorda garanţiile promise.
în doctrină', s-a considerat că rezoluţiunea este admisibilă nu numai
când debirentierul nu asigură garanţiile promise, ci şi când micşorează
1Renta viageră poate fi constituită şi printr-un contract unilateral (în acest sens, a se
vedea, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român.
Tomul X, Atelierele Grafice SOCEC & Co. Bucureşti, 1911, pag. II1), care de regulă, este
cu titlu gratuit, în acest caz nu mai este însă vorba de un contract aleatoriu, pentru că
numai contractele cu titlu oneros se împart în contracte comutative şi contracte aleatorii.
2Renta viageră, cu titlu oneros, este unul din contractele atipice în cazul cărora
obligaţia unei părţi este cu executare dintr-o dată, iar obligaţia celeilalte părţi este cu
executate succesivă.
3A se vedea, Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 1396/1972, în CD/1972, p. 117-119.
aceste garanţii (art. 1025 C. civ.) sau dacă în contract s-a prevăzut un
pact comisoriu expres1.
Totodată s-a precizat că în art. 1647 C. civ., există o interdicţie
mimai pentru credirentier, dar nu şi pentru debirentier, acesta din urmă
având deschisă calea rezoluţiunii în cazul în care credirentierul nu
plăteşte capitalul sau nu predă bunul la termen2.
în contractul de asigurare şi în contractul de joc sau prinsoare se
consideră că rezoluţiunea sau rezilierea sunt inaplicabile, deşi acesl lucru
nu este prevăzut expres de lege.
La prima vedere, contractul de joc sau prinsoare nu ar avea caracter
sinalagmatic, pentru că numai partea care pierde are de executat o
obligaţie.
în realitate, în momentul încheierii contractului, se nasc obligaţii
reciproce şi interdependente în sarcina părţilor.
Potrivit art. 1636 C. Civ., „legea nu dă nici o acţiune spre plata
unui debit din joc sau din prinsoare". Singura cale pentru executarea
obligaţiei este plata (executarea în natură) benevolă făcută de debitor.
Obligaţia născută din contractul de joc sau prinsoare se aseamănă cu
o obligaţie civilă imperfectă sau naturală, fară a se identifica însă cu
aceasta pentru că nu se poate transforma, prin novaţie într-o obligaţie
civilă perfectă'.
Aşadar, creditorul neavând nici o acţiune pentru realizarea creanţei
sale, nu poate recurge nici la o acţiune în rezoluţiune.
Cum s-a observat în mod pertinent, jocul şi prinsoarea sunt
„convenţii sinalagmatice, încât priveşte stipularea lor, şi unilaterale, încât
priveşte executarea lor"3.
Şi contractul de asigurare are caracter sinalagmatic, totuşi, de
regulă, în această materie, rezoluţiunea şi rezilierea nu sunt aplicabile
datorită specificului raporturilor de asigurare'.
Fără a fi prevăzută o interdicţie expresă, această concluzie se
desprinde totuşi din interpretarea dispoziţiilor legale care reglementează
contractul de asigurare.
Datorită efectului declarativ al contractului de împărţeală, care
presupune că toate drepturile succesorale se transmit direct de la „de
cujus" în patrimoniul succesorilor, rezoluţiunea nu se aplică acestui
contract, chiar dacă unul din copărtaşi nu-şi execută obligaţiile, de
exemplu, datoria având ca obiect plata sultei.
1A se vedea. Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 1950/1871 în Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă, a TS şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975 de 1.
Mihuţă, p. 117-118.
2în acest sens, a se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la
acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 44.
3D. Alexandresco, op. cit. p. 77.
Deşi nu există nici o dispoziţie legală în acest sens, doctrina şi

jurisprudenţa au instituit interdicţia rezoluţiunii în această materie în
considerarea efectului declarativ al împărţelii4.
In doctrina juridică s-a încercat să se invoce argumente în favoarea
extinderii domeniului de aplicaţie al rezoluţiunii şi rezilierii la toate
contractele cu titlu oneros şi chiar la alte contracte2.
Majoritatea autorilor consideră că aceste încercări sunt neîntemeiate.
Rezoluţiunea şi rezilierea nu sunt modalităţi de stingere a
obligaţiilor, în sensul strict al acestei noţiuni.
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de o parte generează
răspunderea contractuală, altfel spus, permite executarea silită prin
echivalent.
Datorită reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor născute din
contractele sinalagmatice, neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către
una din părţi permite celeilalte părţi, între altele, să ceară desfiinţarea
contractului, cu daune-interese. Nu este vorba deci, pur şi simplu de o
stingere a obligaţiilor, ci de o sancţiune civilă specifică.
Aceste particularităţi ale contractelor sinalagmatice, care justifică
rezoluţiunea şi rezilierea, nu pot fi înţelese decât în lumina ideii bivalente
de cauză.
Numai dacă se ţine seama de prelungirea cauzei de pe terenul
formării pe cel al executării contractului, se poate explica legătura
indisolubilă care există între obligaţiile generate de un contract bilateral.
Secţiunea a IV-a Condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii
în literatura de specialitate nu există o viziune unitară asupra condiţiilor
necesare pentru pronunţarea rezoluţiunii sau rezilierii.
Astfel, într-o primă opinie, condiţiile rezoluţiunii ar fi următoarele:
• acţiunea în rezoluţiune aparţine contractantului care şi-a
executat sau este gata să-şi execute obligaţia, dar nu poate obţine de bună
voie executarea obligaţiei celeilalte părţi;
• punerea în întârziere a părţii care nu şi-a executat obligaţia;
• pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa judecătorească.3
Potrivit unei altei opinii, neexecutarea obligaţiei, culpa părţii
căreia îi revine această obligaţie, cererea formulată de cealaltă parte,
pronunţarea de către justiţie şi punerea în întârziere ar fi condiţiile
necesare pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune4.
4în acest sens, a se vedea, M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii,

Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 286; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de
transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 254-255; St. Cărpenaru, Dreptul la moştenire, în Drept
civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, de Fr. Deak, St.
Cărpenaru.
2Pentru sinteza acestor argumente a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 45-47.
3A se vedea, P.I. Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 53.
Dintre elementele reţinute în aceste două opinii, unele nu ni se par a

fi condiţii ale rezoluţiunii şi rezilierii. De exemplu, cererea de
rezoluţiune sau reziliere este un mijloc procesual cuprins în acţiunea în
rezoluţiune, condiţiile necesare pentru aplicarea acestor sancţiuni fiind
distincte de mijloacele procesuale care alcătuiesc acţiunea1.
Pe de altă parte, caracterul judiciar al rezoluţiunii şi al rezilierii
evidenţiază doar că aplicarea sancţiunilor în discuţie este de competenţa
generală a instanţelor judecătoreşti.
Apreciem că adevăratele condiţii ale rezoluţiunii şi rezilierii sunt:
a) una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale;
b) culpa părţii căreia îi revine această obligaţie;
c) punerea în întârziere.
Este uşor de observat că aceste condiţii se întâlnesc şi în cazul
executării silite prin echivalent a obligaţiilor contractuale.
Codul Civil nu distinge între neexecutarea totală sau parţială. In
cazul neexecutării totale a obligaţiilor, situaţia este simplă.
Dacă neexecutarea este totală, se va putea recurge la rezoluţiune,
indiferent de mărimea procesului de neexecutare.
în doctrină s-a recunoscut dreptul creditorului de a se folosi de
rezoluţiune şi în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei, ipoteză în care s-
a relevat că „partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost
considerată esenţială la încheierea contractului^.
Având în vedere caracterul facultativ al rezoluţiunii pentru instanţă,
în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei judecătorul este liber să
aprecieze în ce măsură această neexecutare poate sau nu justifica
desfiinţarea contractului.
Atât în literatura de specialitate cât şi în practica instanţelor, nu s-a
conturat un punct de vedere unitar cu privire la problema dacă, pentru
exercitarea acţiunii în rezoluţiune (sau reziliere), este sau nu necesar ca
neexecutarea obligaţiei să se datoreze culpei părţilor contractante. Au
existat opinii care au susţinut, tară rezerve, că este absolut necesară culpa
debitorului2.
Dacă neexecutarea este consecinţa unor împrejurări neimputabile
debitorului, ar urma să se pună problema riscurilor contractuale şi nu a
rezoluţiunii.
în acelaşi sens, Tribunalul Suprem a precizat că „rezoluţiunea
contractului se întemeiază pe culpa celui ce nu şi-a îndeplinit obligaţia şi
nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte această culpă a debitorului.
4în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu, Contractul, în Teoria generală a

obligaţiilor, de T.R. Popescu, P. Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 138-139.
1Pentru noţiunea şi natura juridică a acţiunii civile, în corelaţie cu dreptul subiectiv
şi dreptul la acţiune, a se vedea, V.M. Ciobanu. Drept procesual civil, Voi. L,
Universitatea din Bucureşti, 1986, p. 55-64.
2A se vedea, în acest sens, T.R. Popescu, op. cit., p. 139.
Alţi autori au susţinut, dimpotrivă, că nu poate fi tăgăduit dreptul

creditorului de a recurge la rezoluţiune chiar şi în cazul în care
neexecutarea nu se datorează culpei celeilalte părţi3.
în materie de executare a contractelor, prin culpă se înţelege orice
neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiei.
Cu toate acestea, contractul nu este desfiinţat de drept, prin simpla
manifestare de voinţă a creditorului, care trebuie să se adreseze instanţei
cu acţiune în rezoluţiune.
Instanţa, sesizată cu o asemenea acţiune, are îndatorirea să verifice
şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi
gravă şi dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile
debitorului2.
în doctrina de drept civil se apreciază că pentru pronunţarea
rezoluţiunii şi a rezilierii este necesară şi condiţia punerii în întârziere a
debitorului3.
Aceasta deoarece, în contractele civile, debitorul nu este de drept
pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea
termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazurile prevăzute de art.
1079 C. Civ.
în dreptul comercial, potrivit art. 43 Cod comercial „datoriile
comerciale lichidate şi plătibile în bani produc dobânda de drept din
ziua când devin exigibile", ceea ce înseamnă că debitorul este de drept în
întârziere prin simpla ajungere la termen4.
în literatura de specialitate s-a arătat că această regulă se întemeiază
pe faptul că circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea
creditorului.5
Dispoziţia prevăzută de art. 43 Cod Comercial se aplică numai dacă
este vorba de o obligaţie comercială şi care constă într-o sumă de bani
(fructificarea de drept a dobânzilor).
Menţionăm că, potrivit art. 44 Cod Comercial, în contractele
comerciale, judecătorul nu poate acorda debitorului un termen de graţie
pentru executarea prestaţiilor.
Secţiunea a V-a Acţiunea în rezoluţiune şi reziliere
Potrivit art. 1021 C. civ., rezoluţiunea şi rezilierea „ trebuie să se
ceară înaintea justiţiei"".
Aşadar, neexecutarea obligaţiilor asumate de o parte printr-un
contract sinalagmatic, nu determină desfiinţarea de drept a contractului,
3A se vedea, C. Hamangiu, M. Georgean, Codul Civil Adnotat, Voi. VI, Bucureşti,
1931, p. 657.
2A se vedea, Trib. Supr., Secţia Civilă, Dec. nr. 366/1971 în I. Mihuţă, Repertoriu
de practică judiciară în materie civilă a TS şi altor instante judecătoreşti, 1952-959, p.
117.
3Pentru analiza acestei condiţii, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 101-102.
4Curtea Supremă dc Justiţie - Secţia Comercială, Dec. nr. 46/1995 în RDC nr.
11/1996.
5A se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lăstun, Dreptul
Comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 309.
ceea ce constituie unul din elementele care diferenţiază rezoluţiunea şi

rezilierea de condiţia rezolutorie propriu zisă.
Desfiinţarea contractului se produce numai ca efect al hotărârii
judecătoreşti prin care este admisă acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.
Totodată, menţiunea inclusă în dispoziţiile art. 1021 Cod civil
diferenţiază rezoluţiunea şi rezilierea judiciară de rezoluţiunea şi
rezilierea convenţională, acestea din urmă operând numai în temeiul unui
pact comisoriu expres.
Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii este, totodată, şi fundamentul
dreptului creditorului de a opta între executarea silită (directă sau
indirectă, după caz) şi desfiinţarea contractului.
Considerăm că asocierea ideii bivalente de cauză cu principiul forţei
obligatorii a contractului şi cu ideea de vinovăţie nu conduce, în mod
obligatoriu, la desfiinţarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, ci
creează doar posibilitatea aplicării acestor sancţiuni civile. Creditorul va
alege însă, în final, între această posibilitate şi aceea a executării silite, în
funcţie de interesul pe care îl are în momentul opţiunii.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate1 acest drept de
opţiune este expresia echilibrului necesar dintre principiul forţei
obligatorii a contractului, principiul executării în natură şi cu bună
credinţă a obligaţiilor asumate şi principiul echităţii.
Partea care cere rezoluţiunea sau rezilierea are posibilitatea ca, după
ce a survenit faptul neexecutării obligaţiei asumate, să renunţe la dreptul
de a cere rezoluţiunea şi să solicite executarea contractului2.
Instanţa de judecată are posibilitatea să cenzureze dreptul de opţiune
al creditorului numai în ipoteza în care s-a cerut rezoluţiuncn sau
rezilierea.
într-adevăr, dacă creditorul a cerut executarea silită, instanţa dc
judecată n-ar putea aprecia că mai potrivită este rezoluţiunea sau
rezilierea.
în schimb, instanţa poate considera că neexecutarea obligaţiilor
pârâtului nu este atât de gravă încât să justifice aplicarea sancţiunii
rezoluţiunii sau rezilierii. Dar, pe baza unei asemenea aprecieri, instanţa
de judecată nu are dreptul să înlocuiască, din oficiu, obiectul cererii
reclamantului şi să dispună executarea silită, în forma ei generală.
în funcţie de circumstanţe, instanţa de judecată poate acorda un
termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţiei.
Altfel spus, se acordă debitorului o perioadă de timp în care să-şi
îndeplinească îndatorirea. în caz contrar, după expirarea termenului de
graţie, va opera sancţiunea rezoluţiunii sau rezilierii.
Posibilitatea de a acorda termen de graţie este menţionată expres în
finalul art. 1021 Cod civil. Potrivit acestui text legal, instanţa de judecată
„după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate".

2A se vedea, Trib. Jud. Maramureş, Dec. civ. nr. 1288/1988, în RRD nr. 5/1989, p.
72.
Dispoziţia finală din art. 1021 Cod civil este o aplicaţie particulară a
dispoziţiilor art. 1101 alin. 2 Cod civil1.
Acest ultim text a fost interpretat nu numai ca o posibilitate oferită
judecătorului de a eşalona plata, ci şi ca un beneficiu acordat debitorului
pentru executarea obligaţiei după scadenţă.
întrucât rezoluţiunea şi rezilierea sunt forme particulare de
răspundere contractuală (de executare silită prin echivalent), dispoziţia
finală din art. 1021 C. civ., derogă parţial de la dispoziţiile art. 1101 alin.
2 C. civ., în sensul că nu se pot acorda mai multe termene de graţie, ci
doar unul singur.
Conform art. 1021, teza a doua, C. civ. ,JPartea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a executat are alegerea să silească pe cealaltă parte a
executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu
daune-interese".
Aşadar, rezoluţiunea şi rezilierea pot fi însoţite, când este cazul, de
obligarea pârâtului la plata daunelor-interese.
Cenzurarea dreptului de opţiune al creditorului de către instanţa de
judecată se referă şi la dreptul de a cere daune-interese, în sensul că
instanţa poate aprecia dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile necesare
pentru acordarea daunelor-interese.
Dreptul instanţei de a cenzura acordarea daunelor-interese se referă
deci numai la aprecierea împrejurărilor de fapt care atestă sau infirmă
îndeplinirea condiţiilor necesare pentru acordarea acestor daune, precum
şi, în caz afirmativ, la aprecierea întinderii lor2.
Acest drept de apreciere este expresia puterii suverane a instanţei de
judecată de a stabili faptele, ca premisă esenţială a actului de justiţie.
Secţiunea a Vl-a Pactele comisorii exprese

Dispoziţiile art. 1020-1021 din Codul civil român (inspirate din
dispoziţiile articolului 1184 din Codul civil francez) reglementează
pactul comisoriu subînţeles sau, altfel spus, rezoluţiunea sau rezilierea
judiciară.
1 în acest text legal este prevăzută o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii:

„Cu toate acestea, judecătorii pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici
termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând lucrurile în starea în
care se găsesc".
2Pentru evaluarea daunelor-interese, a se vedea, M.F. Popa, Condiţiile necesare
pentru acordarea daunelor-interese, în Răspunderea civilă, de I.M. Anghel, Fr. Deak,
M.F. Popa, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 336-345; S. Angheni, Clauza penală în dreptul
civil şi dreptul comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 15; M.M. Costin,
Marile instituţii ale dreptului civil român HI. Teoria generală a obligaţiilor. Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 193-198; I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea
contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 253-256.
In acest caz, pentru ca sancţiunea rezoluţiunii sau a rezilierii să

opereze, este necesară o hotărâre judecătorească pronunţată ca urmare a
unei acţiuni formulată de partea interesată1.
Rezoluţiunea şi rezilierea judiciară prezintă mai multe dezavantaje
pentru partea care cere aplicarea acestei sancţiuni:
• necesitatea de a formula o acţiune în justiţie;
• posibilitatea judecătorului de a aprecia şi de a dispune că este
mai potrivită executarea în natură decât desfiinţarea contractului sau de a
acorda un termen de graţie;
• împiedicarea aplicării acestei sancţiuni prin executarea
obligaţiilor debitorului în cursul procesului '.
Sintetizând, rezoluţiunea sau rezilierea judiciară nu oferă părţii
interesate certitudinea aplicării acestei sancţiuni.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, s-a pus problema conceperii
unui instrument juridic de natură să diminueze sau chiar să înlăture, în
măsura posibilului, rolul instanţei de judecată în aplicarea sancţiunii
rezoluţiunii sau a rezilierii.
Pactele comisorii exprese au tocmai această funcţie.
Trebuie însă făcută distincţia între aşa numitul pact comisoriu
expres legal şi pactul comisoriu expres propriu-zis, încheiat de părţi. Un
exemplu de aşa numit pact comisoriu expres legal este cel prevăzut în
art. 1370 C. civ.
Conform acestui text legal, dacă vânzarea are ca obiect producte sau
alte lucruri mobile, rezoluţiunea contractului va opera de drept, fară
punere în întârziere, în folosul vânzătorului, după expirarea termenului
prevăzut pentru ridicarea lor.
Aşadar, nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei de a lua în
primire lucrul vândut permite vânzătorului să invoce dispoziţiile art.
1370 Cod civil care au o funcţie asemănătoare aceleia a pactului
comisoriu expres de ultim grad, încheiat de părţi2.
Rolul instanţei de judecată nu poate fi însă exclus în totalitate pentru
că, deşi părţile au încheiat un pact comisoriu expres, forţa juridică a
acestuia depinde de modul său de redactare.
Posibilitatea de a recurge la justiţie, chiar în prezenţa unui pact
comisoriu expres, a fost recunoscută în practica judiciară încă de la
sfârşitul secolului trecut, cu precizarea că, într-un asemenea caz, rolul
instanţelor judecătoreşti se reduce la recunoaşterea faptului că a
intervenit desfiinţarea contractului în baza voinţei părţilor'.
Pactele comisorii exprese pot fi stipulate în orice contracte, chiar
dacă nu sunt sinalagmatice.
1A se vedea, I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de practică judiciară privind

rezoluţiunea contractului, în Revista română de drept nr. 6/1983. p. 40.
2în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, Contractele civile, în Contractele civile şi
comerciale, de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 72- 73.
Doctrina, pe baza jurisprudenţei, a conturat o anumită tipologie a

pactelor comisorii exprese, în funcţie de intensitatea efectelor care le
produc3.
Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza contractuală prin
care părţile stipulează că în caz de neexecutare a obligaţiilor de către una
din părţi contractul va fi rezolvit. O asemenea clauză reproduce întocmai
prevederile art. 1020 C. civ.
De aceea, în contractele sinalagmatice, este inutilă, deoarece
rezoluţiunea este şi rămâne judiciară2. în schimb, clauza poate avea
valoare şi eficienţă în contractele în care rezoluţiunea nu este prevăzută
de lege3 sau este prevăzută restrictiv.
în cazul pactului comisoriu de gradul al II-lea părţile convin că,
atunci când una din ele nu-şi execută obligaţia, contractul se consideră
desfiinţat de drept de către cealaltă parte.
S-a considerat că „O asemenea clauză este interpretată în sensul că
rezoluţiunea va opera pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a
părţii îndreptăţite "'. Debitorul însă se va putea libera de datorie prin
executare până în momentul punerii sale în întârziere4.
Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea
totuşi să constate că deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen, totuşi
ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune; aşa
fiind, instanţa, deşi nu poate acorda un termen de graţie, poate totuşi să
constate că rezoluţiunea nu a avut loc.
Pactul comisoriu expres de gradul al III-lea cuprinde clauza cil în
caz de neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul
se consideră rezolvit de plin drept.
In acest caz rezoluţiunea sau rezilierea operează de drepl. Instanţa
de judecată nu este competentă să acorde termen de graţie debitorului, în
contractele civile şi nici să se pronunţe referitor la oportunitatea
rezoluţiunii sau rezilierii.
Cu toate acestea, în contractele civile, pentru ca rezoluţiunea sau
rezilierea să poată opera de plin drept, este necesar ca debitorul să fie
pus în întârziere.
Nu este necesară punerea în întârziere în contractele comerciale şi
în contractele civile în care legea prevede că debitorul este de drept în
întârziere5.
Pactid comisoriu de gradul al IV-lea este cel mai energic pact
comisoriu expres şi cuprinde clauza, potrivit căreia, în caz de
neexecutare, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi
necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.
3A se vedea, R. Petrescu, Din practica Tribunalului Suprem în legătură cu condiţia

rezolutorie şi pactul comisoriu expres, în Revista română de drept nr. 8/1974, p. 34-37.
2A se vedea, Trib. Suprem, col. Civ., Dec. nr. 2299/1955 în CD/1955, p. 56.
3A se vedea, Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1396/1972 în CD/1972, p. 117.
4A se vedea, Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, Dec. civ. nr. 245/1970, în RRD nr. 2/1971.
5 în acest sens, a se vedea, Liviu Pop, op. cit., p. 88-89.
Instanţa de judecată sesizată de una din părţi nu are altă posibilitate

decât să constate că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.
Totuşi, creditorul poate opta între rezoluţiunea de plin drept a
contractului şi obligarea debitorului la executare deoarece rezoluţiunea
sau rezilierea sunt stipulate exclusiv în favoarea creditorului.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a
pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost
inserat un pact comisoriu expres de tipul cel mai sever.
In literatura de specialitate s-a susţinut că înscrierea unor pacte
comisorii exprese, cu excepţia primului exemplu de mai sus care repetă
prevederile art. 1020 C. civ., nu mai face necesară intervenţia instanţei
judecătoreşti.
Dacă totuşi se apelează la ea, instanţa va putea face numai
verificările pe care înseşi clauzele convenţionale de rezoluţiune le
permit1.
In mod normal, pactele comisorii au caracter bilateral. Altfel spus,
ele pot fi utilizate de oricare dintre părţile contractului sinalagmatic în
cazul în care cealaltă parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile.
Nimic nu împiedică însă stipularea unui pact comisoriu expres pc
baza căruia, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor, numai una
dintre părţi să poată determina desfiinţarea contractului printr-o
declaraţie de rezoluţiune sau reziliere, în timp ce cealaltă parte Ircbuie să
solicite rezoluţiunea sau rezilierea printr-o acţiune în justiţie. In această
situaţie, pactul comisoriu are caracter unilateral.
Secţiunea a VH-a Declaraţia unilaterală de rezoluţiune -

condiţie esenţială pentru desfiinţarea contractului în cazul
stipulării pactului comisoriu expres
în literatura de specialitate recentă1 s-au purtat discuţii în legătură cu
mecanismul juridic al desfiinţării contractului în cazul în care părţile au
introdus în contractul sinalagmatic o clauză de natură să înlăture
caracterul judiciar al rezoluţiunii în ipoteza în care sunt îndeplinite
condiţiile pentru desfiinţarea contractului pe temeiul acestei clauze.
Controversa a purtat asupra faptului dacă voinţa creditorului de a
desfiinţa contractul, exprimată într-un act juridic unilateral, respectiv în
declaraţia unilaterală de rezoluţiune, este întotdeauna necesară sau dacă
desfiinţarea contractului operează, cel puţin în unele cazuri, numai pe
temeiul neexecutării culpabile a obligaţiei de către debitor2.
1 în acest sens, a se vedea, J. Ghestin, C. Jamin, M. Billiau, Trăite de droit civil. Les
ejfets du contract, 3e edition, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001,
p. 638-679; Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil, t. VI, Les obligations, Voi. II,
Contracts et quasi-contract, lle edition, Edition Cujas, Paris, 2001, p. 293-295; Ph.
Delebecque, F.-J. Pausier, Droit des obligations, 1.1, Contract et quasi-contracts, 3e
edition, Editions Litec, Paris, 2003, p. 319 şi 320.
Tradiţional, în doctrină1 şi în practica judiciară s-a plecat de la ideea

că pactele comisorii exprese, în funcţie de gradul lor, determin:!
desfiinţarea de drept, de plin drept sau în mod automat a contractului
prin simpla neexecutare culpabilă a obligaţiilor uneia dintre părţi, fară să
fie nevoie de manifestarea de voinţă a părţii în favoarea căreia s-a
stipulat această clauză.
Şi în această concepţie, unii dintre autori au subliniat că pactul
comisoriu nu poate fi utilizat de către debitor, numai creditorul fiind
acela care are dreptul să aprecieze dacă este în avantajul său să invoce
pactul comisoriu respectiv, indiferent de forţa juridică a acestuia.
In doctrina franceză2 s-a evidenţiat că, deşi desfiinţarea contractului
este de plin drept, ea nu se produce totuşi în mod automat, fiind necesară
manifestarea de voinţă a celeilalte părţi.
Apreciem că, pactele comisorii exprese, în măsura în care sunt
eficiente, înlătură caracterul judiciar al desfiinţării contractului, dar
această desfiinţare nu operează numai pe temeiul neexecutării culpabile a
obligaţiilor sale de către o parte, ci pe temeiul manifestării de voinţă a
celeilalte părţi.
In realitate, neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor
sale născute din contractul sinalagmatic în care s-a stipulat un pact
comisoriu expres, dă naştere unui drept potestativ de opţiune cu privire
la rezoluţiune în favoarea celeilalte părţi.
Dreptul creditorului de a desfiinţa contractul, în măsura în care
părţile au prevăzut un pact comisoriu expres, iar debitorul nu şi-a
executat în mod culpabil obligaţiile născute din contractul sinalagmatic,
este un drept potestativ3.
în cazul rezoluţiunii convenţionale (deci când s-a stipulat un pact
comisoriu expres) creditorul are puterea de a desfiinţa contractul Iară
intervenţia instanţei de judecată, spre deosebire de rezoluţiunea indiciară
(art. 1020-1021 C. civ.), în care dreptul creditorului de a cere
rezoluţiunea contractului printr-o acţiune în justiţie este supus aprecierii
instanţei judecătoreşti (sau arbitrale, după caz).
în cazul pactelor comisorii, debitorul nu mai poate împiedica, Iară
acordul creditorului, desfiinţarea contractului prin executarea obligaţiilor
sale după momentul naşterii dreptului potestativ; astfel creditorul decide
cu privire la o situaţie juridică preexistentă în care sunt implicate
drepturile unei alte persoane.
în absenţa manifestării de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării
contractului, acesta rămâne în fiinţă, iar creditorul poate opta pentru
2A se vedea, V. Stoica, Declaraţia unilaterală de rezoluţiune, Revista Dreptul nr.
8/2006, p. 36-67.
1A se vedea, în acest sens, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a
dreptului civil român, Voi. IV, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, p. 100- 104; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Voi. II,
Editura Naţională, Bucureşti, 1929, p. 884 şi 885.
2în acest sens, a se vedea, Al. Weill, F. Terre, Droit civil. Les obligations, 4e edition,
Dalloz, Paris, 1986, p. 518.
3în acest sens, a se vedea, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 158 şi 159.
executarea în natură, pentru rezoluţiunea judiciară sau pentru executarea

silită prin echivalent de drept comun'.
în concluzie, dreptul de opţiune care se naşte pe temeiul unui pact
comisoriu expres şi pe temeiul neexecutării contractului îi conferă
titularului său posibilitatea de a alege între mai multe variante:
a) desfiinţarea contractului prin declaraţia de rezoluţiune;
b) executarea în natură, fie silită, fie în forma plăţii;
c) executarea silită prin echivalent de drept comun;
d) introducerea unei acţiuni în rezoluţiune judiciară.1
în măsura în care permite desfiinţarea contractului prin voinţa
creditorului, pactul comisoriu expres este fundamentul unui mecanism
juridic care înlocuieşte atât acţiunea în rezoluţiune, cât şi hotărârea
judecătorească, prin care se dispune rezoluţiunea2.
Din această perspectivă, declaraţia unilaterală de rezoluţiune este un
substitut atât al acţiunii în rezoluţiune, cât şi al hotărârii judecătoreşti
prin care se dispune rezoluţiunea.
în doctrină s-a susţinut că rezoluţiunea convenţională este mm mult
decât o alternativă la rezoluţiunea judiciară, întrucât are şi caracterul unei
sancţiuni civile'.
în cazul în care, în doctrină sau în practica judiciară se arată cA
desfiinţarea contractului operează de drept, de plin drept sau în mod
automat pe baza pactului comisoriu expres, semnificaţia acestor expresii
este aceea a înlăturării caracterului judiciar al rezoluţiunii, iar nu aceea a
asimilării rezoluţiunii convenţionale cu condiţia rezolutorie propriu-zisă.
De aceea, în mod corect, literatura de specialitate, a subliniat că este
eronat să se vorbească de caracterul automat al desfiinţării contractului,
întrucât întotdeauna este necesară manifestarea de voinţă a creditorului
de a aplica clauza rezolutorie.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune operează în funcţie de forţa
juridică a pactului comisoriu expres.
în funcţie de conţinutul fiecărui pact comisoriu expres, desfiinţarea
contractului se poate produce numai pe baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune sau şi pe baza îndeplinirii unei condiţii prealabile emiterii
declaraţiei.
De exemplu, dacă clauza rezolutorie nu cuprinde menţiunea că
desfiinţarea contractului se produce prin voinţa creditorului, fără nici o
altă formalitate prealabilă, creditorul nu va putea să desfiinţeze
contractul înainte de punerea în întârziere a debitorului.
1Doctrina şi practica judiciară au evidenţiat că există interesul pentru creditor să

recurgă la o acţiune în rezoluţiune judiciară chiar dacă poate obţine desfiinţarea
contractului în mod direct prin propria sa manifestare de voinţă, în ipoteza în care
creditorul, pe lângă desfiinţarea contractului, solicită şi daune-interese, conform art. 1021
C. civ.; în absenţa acordului debitorului, creditorul nu ar putea obţine aceste daune-
interese tară un titlu executoriu, respectiv tară o hotărâre judecătorească sau arbitrală.
2în acest sens, s-a arătat că declaraţia unilaterală de rezoluţiune apare ca un act de
justiţie privată, fiind o excepţie de la principiul potrivit căruia, nimeni nu îşi poate face
singur dreptate.
Numai dacă părţile au prevăzut în pactul comisoriu expres că actul

de punere în întârziere are şi semnificaţia declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune nu va mai fi necesară trecerea unei perioade de timp între
momentul punerii în întârziere şi momentul emiterii acestei declaraţii.
Un asemenea pact comisoriu expres are o forţă juridică mai mare,
întrucât este, practic, eliminată formalitatea punerii în întârziere,
cerându-se însă ca declaraţia unilaterală de rezoluţiune să îmbrace forma
actului de punere în întârziere.
Doctrina şi jurisprudenţa au arătat că forţa juridică a pactului
nmiisoriu expres rezultă din conţinutul pactului şi se exprimă în mai
multe elemente.
Astfel, pentru a fi vorba de un veritabil pact comisoriu, este ucccsar
ca el să înlăture caracterul judiciar al rezoluţiunii, astfel spus, M permită
desfiinţarea contractului pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
Dacă clauza prevăzută de părţi trimite, direct sau indirect, la
dispoziţiile art. 1020 şi art. 1021 C. civ., ea nu mai are semnificaţia
iuridică a pactului comisoriu expres.
într-o decizie a fostului Tribunal Suprem1 se precizează că în
ipoteza în care părţile reproduc în convenţia lor art. 1020 Cod civil,
rezoluţiunea contractului nu are loc de drept, ci numai prin hotărâre
liidecătorească.
într-o asemenea situaţie va trebui să se dea curs tuturor regulilor
prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţile de apreciere
recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare n
termenului de graţie.
Forţa juridică a pactului comisoriu expres se exprimă în libertatea
acordată creditorului de a desfiinţa contractul fără punere în întârziere şi
tară altă formalitate.
Dacă părţile nu au făcut o asemenea precizare, punerea în întârziere
este necesară dacă legea însăşi nu îl consideră pe debitor în întârziere
prin simpla neexecutare.
Nu în ultimul rând, pactul comisoriu expres are o forţă juridică mai
mică sau mai mare în funcţie de momentul până la care debitorul are
posibilitatea de a se elibera prin plată.
Principiul executării în natură a obligaţiilor contractuale, impune ca,
în măsura în care mai este posibilă şi prezintă încă interes pentru
creditor, plata să poată fi făcută şi după scadenţă.
Astfel, pactul comisoriu prin care se prevede că, în cazul
neexecutării contractului, acesta este desfiinţat de drept, de plin drept
sau în mod automat, fară a fi însă înlăturată formalitatea punerii în
întârziere sau o altă formalitate, a fost interpretat în sensul că plata făcută
între momentul scadenţei şi momentul punerii în întârziere sau a altei
formalităţi este valabilă2.
1 A se vedea, C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul civil o posibilă sinteză, în RRDnr.

11/1982, p. 18.
Aşadar, dacă instanţa va constata că debitorul şi-a executai

obligaţiile, deşi tardiv, dar totuşi înainte de punerea sa în întârziere,
rezoluţiunea contractului nu se va aplica. însă, după momentul punerii în
întârziere creditorul este îndreptăţit să refuze plata.
în cazul pactului comisoriu de gradul al IV-lea, mult mai energic,
potrivit căruia, în caz de neexecutare, contractul se consideră desfiinţat
de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă
formalitate prealabilă, dreptul creditorului de a refuza plata se naşte în
ziua imediat următoare zilei în care creanţa a devenit exigibilă.
Sub acest aspect, pentru a înlătura orice echivoc, este util ca părţile
să precizeze în conţinutul pactului comisoriu expres de când se naşte
dreptul creditorului de a refuza plata.
Forţa juridică a pactului comisoriu expres este cu atât mai mare cu
cât momentul în care i se conferă creditorului atât posibilitatea de a emite
declaraţia unilaterală de rezoluţiune, cât şi posibilitatea de a refuza oferta
de plată făcută de către debitor, este mai apropiată de momentul
scadenţei.
Dar, pactul comisoriu expres, indiferent de forţa sa juridică, nu are
semnificaţia unei renunţări a creditorului la dreptul de a cere executarea
în natură sau de a accepta plata.
în consecinţă, creditorul, chiar în prezenţa pactului comisoriu
expres, poate oricând să opteze pentru executarea în natură, indiferent
dacă aceasta este silită sau benevolă, îmbrăcând forma plăţii.
Astfel, chiar în ipoteza în care s-a născut dreptul creditorului de a
refuza plata, în funcţie de momentul precizat în pactul comisoriu expres,
nimic nu îl împiedică pe creditor să accepte executarea prestaţiei de către
debitor.
în concluzie, creditorul are şi dreptul de a refuza plata, şi dreptul de
a cere sau de a accepta plata, spre deosebire de situaţia de drept comun,
când dreptul creditorului de a cere sau de a accepta plata este asociat cu
obligaţia acestuia de a primi plata.
Dreptul de opţiune al creditorului este un drept potestativ care are la
bază pactul comisoriu expres stipulat în contract dar, odată exercitat,
indiferent de alegerea pe care a facut-o creditorul, acest drept se stinge.
Atâta timp cât creditorul a optat pentru executarea în natură,
acceptând plata, el nu mai poate opta ulterior în favoarea altei forme de
exercitare a dreptului potestativ, întrucât acesta s-a stins.
Doctrina a evidenţiat că deşi declaraţia de rezoluţiune este un act
juridic unilateral, ce presupune manifestarea de voinţă a creditorului în
sensul desfiinţării contractului, fundamentul său este contractual1.
Ca urmare, conţinutul pactului comisoriu expres influenţează şi
conţinutul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune.
2 Această clauză rezolutorie a fost calificată ca fiind un pact comisoriu de gradul al

III-lea (in acest sens, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 84; Al. Weill, F. Terre,
op. cit., p. 518).
1în acest sens, a se vedea, R.E. de Munagorri, L'acte unilateral dans les rapports
contractuels, t. II, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1996, p. 58.
în consecinţă, declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie să Iacă

trimitere la pactul comisoriu expres, respectiv la obligaţiile pentru a
căror nerespectare s-a prevăzut rezoluţiunea convenţională.
în ceea ce priveşte forma declaraţiei unilaterale de rezoluţiune,
literatura de specialitate a arătat că, deşi, în principiu, dispoziţiile art.
1191 şi urm. C. civ. se aplică în privinţa actelor juridice bilaterale şi
multilaterale, totuşi, întrucât este supusă comunicării, iar aceasta se
realizează, de regulă, prin corespondenţă, declaraţia de rezoluţiune
trebuie făcută în formă scrisă.
în mod excepţional, în măsura în care partea îndreptăţită poate să
facă dovada comunicării altfel decât în formă scrisă, s-ar putea accepta
că această formă nu este necesară nici pentru declaraţia unilaterală de
rezoluţiune.
Având în vedere că declaraţia de rezoluţiune are influenţă asupra
drepturilor destinatarului, aceasta este un act juridic unilateral supus
comunicării2.
Modalitatea de comunicare este bine să fie stabilită de părţi în
conţinutul pactului comisoriu expres.
Dacă însă părţile nu au prevăzut în clauza rezolutorie care este
modalitatea de comunicare a declaraţiei unilaterale de rezoluţiune, ar
trebui să aplice prezumţia din dreptul comun în materia încheierii
contractului, şi anume că destinatarul declaraţiei a luat cunoştinţă de
corespondenţă în momentul primirii ei3 (sistemul primirii acceptării).
Deoarece este un act juridic supus comunicării, iar absenţi
comunicării împiedică producerea efectelor juridice, declaraţia
unilaterală de rezoluţiune nu mai poate fi revocată după ce a ajuns la
cunoştinţa destinatarului.
In ipoteza în care respectă atât condiţiile generale necesare pentru
aplicarea sancţiunii rezoluţiunii (neexecutarea obligaţiilor contractuale,
prejudiciul, raportul de cauzalitate, vinovăţia şi, dacă este cazul, punerea
în întârziere), cât şi condiţiile speciale prevăzute în pactul comisoriu
expres, declaraţia unilaterală de rezoluţiune produce toate efectele
specifice aceste sancţiuni în raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre
părţi şi terţe persoane.
Secţiunea a VUI-a Efectele rezoluţiunii şi rezilierii

Indiferent dacă avem de-a face cu o rezoluţiune judiciară sau
convenţională, efectul esenţial este acelaşi: desfiinţarea retroactivă a
contractului.
Rezoluţiunea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea
contractului are loc atât pentru trecut („ex tune"), cât şi pentru viitor
(„ ex nune "), considerându-se că părţile nu l-au încheiatr.
2în acest sens, a se vedea, M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 70.
3în acest sens, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 50-51.
Rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru

cauză de neexecutare, numai pentru viitor („ex nune"). Prestaţiile
executate în trecut, fiind de regulă ireversibile, rămân bine şi definitiv
executate.
In concluzie, putem spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere1.
Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractante şi faţă de
terţi.
în doctrină se consideră că cel mai important efect al aplicării uncia
dintre aceste sancţiuni este desfiinţarea contractului2.
în termeni riguroşi, desfiinţarea contractului nu este efectul, ci chiar
conţinutul sancţiunii.
Sub acest aspect, ideea de desfiinţare a contractului se poate verifica
mai ales în cazul rezoluţiunii, ţinând seama de caracterul retroactiv al
acesteia.
în cazul rezilierii, contractul nu este propriu-zis desfiinţat,
sancţiunea punând capăt efectelor contractului pentru viitor3.
Repunerea părţilor în situaţia anterioară („restitutio in integrum ")
care este specifică, în principal, rezoluţiunii, apare numai in mod indirect
ca efect al aplicării acestei sancţiuni.
în mod direct, restituirea prestaţiilor efectuate de părţi până în
momentul desfiinţării contractului nu are un temei contractual, ci un
temei extracontractual, respectiv faptul juridic licit al îmbogăţirii fără
justă cauză sau al plăţii lucrului nedatorat.
în cazul în care nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia
anterioară, respectiv restituirea în natură a prestaţiilor efectuate, se va
pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la restituire.
Plata daunelor-interese la care este obligat debitorul nu constituie un
efect al rezoluţiunii sau rezilierii, ci un efect al contractului.
Din acest punct de vedere, deşi se vorbeşte de desfiinţarea sau
incetarea contractului prin rezoluţiune sau reziliere, totuşi, în ambele
cauze, suntem în prezenţa unei forme speciale de executare silită prin
echivalent a obligaţiilor contractuale, deci, în esenţă, în prezenţa unor
forme de răspundere contractuală.
Atât desfiinţarea sau încetarea contractului, cât şi obligarea la
daune-interese au un temei unic: contractul sinalagmatic încheiat de
părţi4.
Aşadar, există o deosebire esenţială între nulitate, pe de o parte şi
rezoluţiune şi reziliere, pe de altă parte: prima sancţiune are un temei
extracontractual, respectiv o faptă ilicită care generează răspundere civilă
1Liviu Pop, op. cit., p. 91.

2în acest sens, a se vedea, de exemplu, C. Stătescu, Actul juridic ca izvor de
obligaţii, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei,
3Pentru acest punct de vedere, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 164-170.
4A se vedea, D. Cosma, op. cit., p. 432.
delictuală; a doua sancţiune are un temei contractual, fiind o expresie a

răspunderii contractuale.
Plecând de la exigenţele principiului relativităţii efectelor
contractului „res inter alios acta, aliis neque nocere neque prodesse
po tesf x rezoluţiunea şi rezilierea ar trebui să producă efecte numai între
părţile contractante. Cu toate acestea sunt anumite situaţii în care
efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii se produc şi faţă de terţi.
Astfel, drepturile născute dintr-un contract sinalagmatic pot fi
transmise de părţi unor terţe persoane sau părţile pot să constituie pe
temeiul drepturilor dobândite de ele drepturi noi în favoarea terţilor. Este
vorba, în primul rând, de drepturile reale; nu este exclus însă ca şi
drepturile de creanţă să formeze obiectul unor asemenea operaţiuni
juridice.
In ceea ce priveşte rezilierea, întrucât efectele ei se produc numai
pentru viitor („ex nune"), actele încheiate de părţi anterior rezilierii nu
pot fi afectate de această sancţiune decât tot pentru viitor.
De exemplu, un contract de subînchiriere încetează ca urmare a
rezilierii contractului de închiriere. în acest caz, nu este însă vorba atât
de aplicarea adagiului „rexoluto jure dantis resolvitur jus accipientis",
cât de aplicarea adagiului „accesorium sequiturprincipale1.
în cazul desfiinţării contractului prin rezoluţiune, repunerea părţilor
în situaţia anterioară („restitutio in integru/n") nu este posibilă decât
dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi
terţi.
Adagiul „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" rezolvă
această problemă în sensul că, de regulă, actele juridice subsecvente se
desfiinţează ca efect al desfiinţării actelor translative de drepturi, nu
numai în cazul nulităţii sau al împlinirii condiţiei rezolutorii, ci şi în
ipoteza rezoluţiunii.
Această regulă cunoaşte însă şi excepţii, indiferent de cauza de
ineficacitate care determină desfiinţarea, cu efect retroactiv, a actului
translativ de drepturi.
Astfel, subdobânditorul, cu titlu oneros şi de bună-credinţă, este, în
general, la adăpost de acest efect retroactiv2.
De asemenea, subdobânditorul de bună-credinţă mai poate invoca,
după caz, uzucapiunea scurtă (de la 10 la 20 de ani) în cazul imobilelor
sau dispoziţiile art. 1909-1910 în cazul bunurilor mobile.
In cazul în care, datorită acestor excepţii de la adagiul „resoluto
jure dantis resolvitur jus accipientis", nu este posibilă repunerea părţilor
în situaţia anterioară, respectiv restituirea în natură a prestaţiilor
1Pentru aceste adagii a se vedea, H. Roland, L. Boyer, Adages du droit francais,

trosieme edition, Litec, Paris, 1992, p. 785-792.
2în acest sens, a se vedea, O. Căpăţână, Nulitatea actului juridic, în Tratat de drept
civil, Voi. /., Partea generală, de P. Cosmovici ş.a.. Editura Academiei, Bucureşti, 1999,
p. 246; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa. de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 186-187.
efectuate, se va pune problema despăgubirii părţii îndreptăţite la

restituire de către transmiţătorul dreptului.
Secţiunea a IX-a Cazurile specifice

de rezoluţiune a unor contracte civile
1. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.
1.1. Există două obligaţii principale ale vânzătorului:
a) obligaţia de predare a bunului vândut;
b) obligaţia de garanţie (pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse)2.
Neexecutarea obligaţiei de predare a lucrului de către vânzător dă
dreptul cumpărătorului să opteze între executarea contractului sau
rezoluţiune, potrivit art. 1320 C. civ., iar dacă a suferit un prejudiciu
prin nepredare, poate cere şi daune interese.
Este posibil ca vânzătorul să nu poată preda bunul în cantitatea ori
întinderea menţionată în act, sau cumpărătorul nu cere ca bunul să-i fie
predat în întregime.
în acest caz, vânzătorul va trebui să suporte o reducere
proporţională din preţ (art. 1326 şi 1327 C. civ.)3.
Dacă lucrul predat este mai mare, cumpărătorul poate opta între a
cere rezoluţiunea contractului sau să plătească excedentul.
Nepredarea bunului la termen oferă posibilitatea cumpărătorului să
opteze între executarea contractului sau rezoluţiune.
Dacă încălcarea contractului nu este foarte gravă, judecătorul poate
oferi un termen de graţie pentru predare.
Când, prin nerespectarea termenului de predare, cumpărătorul a fost
prejudiciat, vânzătorul va datora daune-interese, exceptând situaţia când
ar face dovada că nepredarea s-a datorat unor cauze care nu-i sunt
imputabile.
Vânzătorul este obligat să-1 garanteze pe cumpărător atât de liniştita
folosinţă a bunului (adică împotriva evicţiunii), cât şi pentru utila
folosinţă a lui (adică împotriva viciilor ascunse).
Prima forma de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în
pierderea proprietăţii bunului de către vânzător (evicţiune totală sau
parţială), dar şi tulburarea cumpărătorului în exercitarea dreptului său de
proprietate.
Evicţiunea este totală atunci când cumpărătorul pierde în întregime
proprietatea asupra bunului.
în acest caz, cumpărătorul are dreptul să pretindă vânzătorului:
restituirea integrală a preţului;
2Pe lângă acestea, mai există şi unele obligaţii accesorii, cum ar fi de exemplu, cea
de conservare a lucrului vândut până la momentul predării.
3caz cumpărătorul nu poate cere rezoluţiunea contractului, ci numai o scădere
proporţională a preţului.
- restituirea fructelor, când vânzătorul a fost de rea-credinţă (art. 485

C. civ.);
cheltuielile ocazionate de proces şi despăgubiri civile1.
în cazul evicţiunii parţiale, cumpărătorul pierde doar o parte a
proprietăţii asupra bunului sau o restrângere a dreptului de proprietate
asupra bunului respectiv (de exemplu: grevarea proprietăţii de un
uzufruct).
Dacă evicţiunea este importantă, cumpărătorul va putea cere
rezoluţiunea, rămânând obligaţia judecătorului să aprecieze gravitatea
evicţiunii.
în situaţia în care nu recurge la rezoluţiune, păstrând bunul, va putea
cere valoarea părţii pierdute, calculată în raport de data evicţiunii.
Rezoluţiunea contractului, ca urmare a evicţiunii parţiale dă dreptul
cumpărătorului să pretindă: restituirea preţului şi a celorlalte cheltuieli,
ca şi în cazul evicţiunii totale.
Codul civil român prevede în mod expres dreptul cumpărătorului de
a cere rezoluţiunea contractului numai în cazul evicţiunii parţiale, în
măsura în care aceasta este atât de importantă încât, dacă ar fi putut să o
prevadă, cumpărătorul nu ar mai fi încheiat contractul (art. 1347, 1349 C.
civ.).
în literatura de specialitate2 s-a evidenţiat că şi în cazul evicţiunii
totale consecinţa este tot rezoluţiunea vânzării, deşi Codul civil nu
prevede în mod expres acest lucru.
în sens contrar, s-a susţinut în doctrină2 că în cazul evicţiunii totale,
vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit (ca la rezoluţiune
pentru neexecutare sau nulitate pentru vânzarea lucrului altuia), chiar
dacă valoarea lucrului s-a micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa
cumpărătorului, cu singura excepţie a foloaselor realizate de cumpărător
din stricăciunile aduse lucrului (art. 1341- 1343 C. civ.).
în ce ne priveşte, apreciem, în acord cu majoritatea doctrinei
actuale, că deşi în Codul civil (art. 1341-1342) nu se menţionează
explicit termenul de rezoluţiune, restituirea preţului implică desfiinţarea
contractului pentru neexecutarea obligaţiei privind transmiterea dreptului
de proprietate şi predarea bunului.
A doua formă de neexecutare a obligaţiei de garanţie constă în
transmiterea unui lucru afectat de vicii ascunse1.
1 Dacă evicţiunea a fost provocată de un terţ, atunci despăgubirile vor fi datorate de

acesta.
în condiţiile în care se descoperă vicii ascunse, cumpărătorul arc la
dispoziţie două acţiuni: o acţiune redhibitorie, de desfiinţare a
contractului şi o acţiune estimatorie, pentru restituirea de către vânzător
a unei părţi din preţ.
Dreptul de opţiune al cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi
11.. lele neexecutării contractelor sinalagmatice 97
acţiunea estimatorie este consacrat în art. 1355 C. civ.
Acţiunea redhibitorie („actio redhibitoria") este,practic, o acţiune în
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, care urmăreşte
desfiinţarea contractului, repunerea părţilor în situaţia anterioară. Ea este
admisibilă chiar dacă natura viciului n-ar facc bunul absolut impropriu
destinaţiei sale normale.
Totuşi, instanţa de judecată poate aprecia că dreptul de opţiune a
fost exercitat abuziv şi să acorde doar o reducere din preţ, dacă viciul
este de mică importanţă.
Desfiinţarea contractului îl va obliga pe cumpărător să restituie
bunul, iar vânzătorul, preţul, cheltuielile necesare şi utile, inclusiv
daunele-interese (când a fost de rea-credinţă).
Acţiunea redhibitorie este indivizibilă în ceea ce îl priveşte pe
cumpărător.
Când bunul a fost cumpărat de mai multe persoane, toţi
cumpărătorii trebuie să promoveze acţiunea.
Dacă cumpărătorul a decedat, acţiunea redhibitorie va trebui
introdusă de toţi moştenitorii săi.
Dimpotrivă, împotriva vânzătorului sau a succesorilor acestuia,
acţiunea redhibitorie este divizibilă.
Dacă cumpărătorul a înstrăinat bunul, acţiunea redhibitorie poate fi
exercitată de subdobânditor.
în loc de rezoluţiune, atunci când cumpărătorul doreşte menţinerea
vânzării, acesta poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea
valorii lucrului datorită viciului („actio estimatoria").
1.2. Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi

de a lua în primire lucrul vândut.
Dacă părţile nu au convenit altfel, cumpărătorul suportă şi
cheltuielile vânzării.
în caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată a
preţului de către cumpărător, vânzătorul poate să opteze între obligarea
acestuia la executarea în natură a obligaţiei (ceea ce este totdeauna
posibilă, deoarece are ca obiect o sumă de bani) şi rezoluţiunea
contractului.
Acţiunea în rezoluţiune va putea fi promovată, indiferent dacă
obiectul vânzării este mobiliar sau imobiliar.
O asemenea acţiune va putea fi intentată de vânzător, reprezentantul
său, moştenitorii săi, cesionarul preţului, de legatarul particular şi
creditorii vânzătorului1.
Rezoluţiunea este judiciară, exceptând situaţia în care părţile au
încheiat un pact comisoriu expres.
Dacă printr-un asemenea pact s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a

contractului pentru neplata preţului (care operează numai în favoarea
vânzătorului), ea se va produce fără intervenţia justiţiei2, însă numai
după punerea în întârziere a cumpărătorului (art. 1367 C. civ.)3, afară
numai dacă, printr-o clauză expresă, părţile ar fi renunţat şi la necesitatea
punerii în întârziere.
In mod excepţional, în materia vânzării de imobile instanţa de
judecată nu poate acorda un termen de graţie dacă vânzătorul este în
pcricol de a pierde lucrul şi preţul.
Dacă asemenea pericol nu există, instanţa poate acorda un singur
termen de graţie la expirarea căruia, dacă cumpărătorul nu plăteşte, sc
produce rezoluţiunea de drept a contractului, fară punere în întârziere4.
Conform art. 1368 C. civ., teza a I-a, ,ficţiunea vânzătorului pentru
rezoluţiunea vânzării este reală", ceea ce înseamnă că urmăreşte nu
persoana cumpărătorului, ci chiar bunul în cauză şi, deci, poate fi
intentată împotriva persoanei în mâna căreia se află bunul vândut
(individual determinat)5.
Astfel, legiuitorul califică acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea
unui contract de vânzare-cumpărare referitor la un imobil, pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiei asumate de cealaltă parte
(cumpărător), ca fiind reală, deşi altfel ar prezenta trăsăturile unei acţiuni
mixte6.
în absenţa dispoziţiilor art. 1368, teza a I-a Cod civil, apreciem că
acţiunea în rezoluţiune formulată de vânzător ar fi fost considerată mixtă
pentru că o asemenea acţiune tinde atât la valorificarea unui drept de
creanţă, cât şi a unui drept real7.
Acţiunile mixte sunt acele acţiuni (cereri) prin care se valorifică în
acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real, în cazul în care
1A se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în
rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 43 şi urm.
2în caz de litigiu, instanţa de judecată constată doar îndeplinirea condiţiilor.
3Art. 1367 C. civ. este aplicabil nu numai în materia vânzării de imobile, dar şi de
mobile.
4ArL 1366 C. civ.; Cas. I, Dec. nr. 1072/1922, în C. civ. adnotat, p. 482, nr. 10.
5în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 71.
6Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 44/1978, CD/1978, p. 252.
7Când este vorba numai de drepturi de creanţă, acţiunea în rezoluţiune (sau
reziliere) are caracter personal şi poate fi mobiliară sau imobiliară, în funcţie de obiectul
dreptului de creanţă. în cazul contractelor sinalagmatice, translative de drepturi reale
principale, acţiunea în rezoluţiune introdusă de partea care a transmis dreptul real este
mixtă.
drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un
raport de conexiune1.
în ceea ce priveşte plata preţului, jurisprudenţa a stabilit că, în
cazul neplăţii, vânzătorul are facultatea de a cere rezoluţiunea sau
executarea contractului: „Vânzătorul care, introducând acţiunea pentru

plata restului de preţ, a optat pentru executarea contractului, nu i se poate
impune să ceară rezoluţiunea acestuia şi restituirea obiectului vânzării^.
Când vânzătorul ar refuza primirea plăţii, cumpărătorul va putea
recurge la procedura ofertei urmată de consemnaţiune.
în practica judiciară s-a evidenţiat că rezoluţiunea contractului nu
poate fi cerută de cumpărător pentru refuzul vânzătorului de a primi
restul de preţ, întrucât în această situaţie cumpărătorul are posibilitatea
legală de a face oferta de plată şi de consemna suma respectivă2.
în situaţia neexecutării obligaţiei de luare în primire a lucrului
vândut, vânzătorul are posibilitatea să opteze pentru rezoluţiunea
contractului cu daune-interese, potrivit regulilor generale (art. 1020-
1021 C. civ.).
Prin derogare de la regula rezoluţiunii judiciare, în cazul bunurilor
perisabile, Codul civil prevede rezoluţiunea de drept a contractului şi
chiar fară punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în
contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului
(art. 1370 C. civ.), dacă nerespectarea termenului de ridicare nu se
datorează faptei sale3.
Acelaşi autor susţine că legea ar presupune ,^tipularea unui pact
comisoriu expres ".
2. Rezoluţiunea contractului de schimb

Articolul 1405 C. civ., defineşte schimbul ca fiind acel „contract
prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altuF. Aşadar, spre
deosebire de vânzare, care implică în mod necesar darea unui lucru
contra unei sume de bani, schimbul presupune în mod necesar darea unui
lucru pentru alt lucru.
Articolul 1409 Cod civil, stabileşte principiul conform căruia, cu
excepţiile prevăzute la art. 1407 şi 1408 Cod civil, regulile de drept
aplicabile în materie de vânzare sunt aplicabile şi schimbului.
Aşadar, comentariile privind neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
asumate de vânzător şi cumpărător sunt valabile şi în cazul contractului
de schimb, cu precizarea că obligaţiile asumate de vânzător sunt
analizate în persoana ambilor copermutanţi.
1E. Herovanu, Principiile procedarei judiciare, Bucureşti, 1932, p. 247.
2Trib. Suprem, col. civ., Dec. nr. 875 din 3 sept. 1965, în Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă pe anii 1952-1969, ed. cit., p. 209.
3 A se vedea, F. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 72-73, care citează D.
Alexandresco, Principiile dreptului civil român, Vot. IV, Bucureşti, 1926, p. 237.
Potrivit art. 1407 Cod civil, dacă unul dintre copermutanţi dovedeşte
că lucrul primit este proprietatea unui terţ, poate refuza predarea lucrului
promis în schimb, putând fî constrâns numai a întoarce pe cel primit.
Rezultă că lipsa calităţii de proprietar a unui copermutant este
sancţionată cu nulitatea absolută şi refuzul de predare nu este condiţionat
de anularea contractului.
Copermutanţii au obligaţia să se garanteze reciproc contra evicţiunii.
în materie de schimb1, copermutantul evins are un drept dc opţiune
între acţiunea în garanţie pentru evicţiune (daune-interese fară
desfiinţarea contractului) şi acţiunea în rezoluţiune cu consecinţa
întoarcerii lucrului dat în schimb (adică desfiinţarea contractului cu
eventuale daune-interese).
în doctrină2 s-a evidenţiat că, în această situaţie, copermutantul are
o situaţie mai avantajoasă decât cumpărătorul căci se bucură de
rezoluţiune, care poate fi mai eficace, uneori, decât acţiunea în garanţie
pentru evicţiune (de exemplu: în caz de insolvabilitate).
3. Rezoluţiunea contractului de donaţie cu sarcini („sub modo")

Donaţia cu sarcini („sub modo") este un contract sinalagmatic
deoarece în schimbul liberalităţii, donatorul îl obligă pe donatar la o
obligaţie de a da, a face sau a nu face, deci obligaţiile născute sunt
reciproce şi interdependente. Din momentul acceptării donaţiei,
donatarul este obligat să o execute.
în cazul neexecutării culpabile3 a sarcinii, donatorul va putea opta
între soluţia executării contractului sau cea a revocării donaţiei4.
Deoarece donaţia cu sarcini are caracter sinalagmatic, practic,
acţiunea în revocare îmbracă forma acţiunii în rezoluţiune.
Aşadar, neexecutarea sarcinilor poate duce la rezoluţiune dacă sunt
îndeplinite condiţiile generale conform art. 1020-1021 Cod civil,
donatorul fiind în drept să opteze între a cere executarea silită a
obligaţiilor donatarului sau a cere revocarea donaţiei.
1Art. 1408 C. civ.

2Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 84.
3în situaţia în care neexecutarea sarcinii nu i se poate imputa donatarului, nu se poate
pronunţa rezoluţiunea contractului, deoarece lipseşte culpa donatarului la îndeplinirea
sarcinii. în acest sens a se vedea: L. Mihai, Notă (II) la Dec. civ. nr. 851/1981 a Trib. Jud.
Arad, în RRD nr. 12/1982, p. 45-46. în speţă a fost vorba de donaţie cu sarcini care nu au
putut fi îndeplinite de către donatar deoarece donatorul în favoarea căruia fuseseră
stipulate sarcinile a decedat înainte ca executarea să fie posibilă. Instanţa de judecată a
respins acţiunea în revocarea donaţiei introdusă de moştenitorii defunctului pe motiv că,
urmare decesului donatarului, donaţia s-a transformat într-o donaţie tară sarcini. Autorul
menţionat mai sus argumentează - corect - în sensul că soluţia pronunţată este valabilă nu
pentru motivele invocate, ci pentru acela al lipsei culpei donatarului la îndeplinirea sarcinii
(D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 162-
163).
4Trib. Suprem, sec. civ., Dec. nr. 1573/1971, în Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă pe anii 1969-1975, p. 135.
In ce ne priveşte, apreciem, în acord cu doctrina şi jurisprudenţa
actuală, că revocarea donaţiei pentru neîndeplinirea sarcinilor operează
în aceleaşi condiţii şi are aceleaşi efecte ca rezoluţiunea convenţiilor
sinalagmatice.
în condiţiile art. 1020-1021 Cod civil, revocarea donaţiei nu

operează de plin drept, ea trebuind să fie pronunţată de instanţa de
judecată care va aprecia gravitatea neexecutării pentru a dispune
rezoluţiunea, care poate fi totală sau parţială.
Rezoluţiunea poate fi cerută şi de donatar în situaţia în care
donatorul nu-şi îndeplineşte culpabil obligaţia de a preda bunul şi de a-1
păstra până la predare, precum şi obligaţia de garanţie1.
4. Rezoluţiunea contractului de rentă viageră

Prima obligaţie a debirentierului o constituie aceea de a oferi
credirentierului garanţiile stipulate în contract pentru garantarea plăţii
rentei şi de a nu diminua aceste garanţii2.
Potrivit art. 1646 Cod civil, rezoluţiunea poate fi cerută de către
credirentier în cazul în care debirentierul nu dă asigurările stipulate în
contract pentru executare.
Această rezoluţiune nu operează de drept, fiind necesară o hotărâre
judecătorească în acest sens.
Desfiinţarea contractului de rentă viageră va putea fi evitată dacă,
până în momentul pronunţării hotărârii, debirentierul oferă toate
garanţiile.
Cât timp trăieşte credirentierul, debirentierul este obligat să
plătească renta la termenele stabilite.
In situaţia în care debirentierul nu achită renta la scadenţă, va putea
opta credirentierul între a cere executarea silită a contractului sau
rezoluţiunea lui?
în cazul contractului de rentă viageră, legea a prevăzut o excepţie de
la dreptul comun (art. 1020-1021 Cod civil), în sensul că, credirentierul
nu va putea solicita niciodată rezoluţiunea pentru neexecutare, ci numai
executarea silită a contractului (art. 1647 Cod civil).
Practica judiciară a statuat că „Derogarea prevăzută prin ari, 1647
Cod civil, în cazul contractului de rentă viageră, potrivit căruia în
asemenea contracte se poate cere numai executarea, trebuie interpretată
numai ca o excepţie de la regula prevăzută în art. 1020 Cod civ"3.
1' A se vedea, în acest sens, V. Stoica, op. cit., p. 74.

2 Debirentierul poate garanta cu o ipotecă, o fidejusiune etc., pentru plata rentei.
3Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1950 din 12 noiembrie 1971, în Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975, p. 118.
De asemenea, „Contractul de rentă viageră este un contract
aleatoriu, a cărui rezoluţiune nu poate fi cerută, potrivit art. 1647 Cod
civil de către credirentier pentru neexecutare"1.
După cum s-a reţinut însă, în practica judiciară, această excepţic de
la regulile art. 1020 Cod civil, fiind supletivă, nimic nu împiedică părţile
ca, în temeiul art. 969 Cod civil combinat cu art. 5 Cod civil, să cadă de
acord anticipat printr-un pact comisoriu asupra posibilităţii de a cere în
caz de neexecutare şi rezoluţiunea convenţiei2.
Având în vedere că prevederile art. 1647 Cod civil sunt supletive,
rezoluţiunea este posibilă prin acordul părţilor, chiar dacă nu s-a stipulat
un pact comisoriu expres.
In caz de rezoluţiune a contractului din culpa debirentierului, acesta
trebuie să restituie lucrul sau capitalul primit de la credirentier, dar
datorită caracterului aleatoriu al contractului el nu va avea dreptul la
restituirea ratelor plătite de el3.
Dacă însă contractul se rezoluţionează din culpa credirentierului,
debirentierul are dreptul la restituirea ratelor plătite de el, cu titlu de
daune-interese.
In contractul de rentă viageră cu titlu oneros, deşi legea nu prevede
în mod expres, credirentierul este obligat să asigure plata capitalului
promis în schimbul rentei sau de a transfera proprietatea asupra lucrului
ce s-a obligat să-1 dea debirentierului.
Totodată, credirentierul este obligat să asigure debirentierului
liniştita posesiune a lucrului şi să-1 garanteze pentru viciile acestuia.
în planul neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate, obligaţiile
credirentierului sunt identice cu cele ale vânzătorului, motiv pentru care
„mutatis mutandis", regulile de la vânzare se nplică şi în cazul rentei
viagere4.
5. Rezoluţiunea contractului de întreţinere5.

Contractul de întreţinere este un contract nenumit, nefiind
reglementat de Codul civil sau de alte legi speciale, dar existenţa sa a
fost recunoscută de jurisprudenţă şi de doctrina juridică6.
1Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1396 din 24 iunie 1972, în Culegere de decizii
1972,?. 117.
2D. Chirică, op. cit., p. 122.
3E. Safta-Romano, Contracte civile. încheiere. Executare. Încetare, Editura
Collegium Polirom 1999, Ediţia a IlI-a revăzută şi adăugită, p. 323-324.
4I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 133-134.
5Neexecutarea culpabilă a obligaţiei debitorului întreţinerii atrage rezoluţiunea
contractului de întreţinere, deşi prestarea acestuia este în executare succesivă, iar nu
rezilierea lui deoarece efectul principal al contractului, şi anume strămutarea proprietăţii
bunului înstrăinat, se produce „ uno ictu".
6Trib. Suprem, Secţ. Civ., Dec. nr. 1114 din 23 iunie 1976, în Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980, p. 92.
în literatura juridică s-a pus problema dacă, în cazul contractului dc
întreţinere, se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile art. 1647 Cod civil
sau dispoziţiile art. 1020-1021 Cod civil, conform cărora creditorul poate
recurge la executarea contractului sau la rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare.
Considerăm că întreţinerea fiind un contract sinalagmatic, oneros şi
aleatoriu, prevederile art. 1020 Cod civil potrivit cărora „condiţia
rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în
cazul în care una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său", sunt
aplicabile.
Plenul fostului Tribunal Suprem, într-o decizie de îndrumare, a
statuat că „Contractul de întreţinere fiind un contract sinalagmatic,
creditorul întreţinerii are dreptul să ceară, în justiţie, în temeiul art. 1021
din Codul civil, fie rezoluţiunea contractului, fie transformarea obligaţiei
de întreţinere în despăgubiri echivalente, potrivit art. 1075 Cod civil, în
cazul în care debitorul întreţinerii nu-şi îndeplineşte, din cauza unor
împrejurări ce-i sunt imputabile, obligaţiile asumate"1.
Regulile de drept aplicabile rezoluţiunii contractului dc întreţinere
ca şi contract nenumit, nu pot fi decât cele prevăzute dc art. 1020 şi art.
1021 Cod civil, aplicabile convenţiilor în general, şi nicidecum cele
speciale aplicabile contractului de rentă viageră (art. 1647 Cod civil)2.
Practica judiciară a evidenţiat că se va putea dispune rezoluţiunea
contractului numai dacă, din culpa pârâţilor, reclamantul nu a primit
întreţinerea cuvenită, nu şi în cazul în care obligaţia nu s-a executat total
sau parţial, din culpa reclamantului care cere rezoluţiunea. Dacă pârâţii
nu au nici o culpă, însă sunt dc acord cu desfiinţarea contractului, ei vor
fi în drept să primească cheltuielile făcute3.
In cazul neexecutării culpabile a obligaţiei de întreţinere, debitorul
se află de drept în întârziere şi nici nu i se poate acorda termen de graţie
pentru plată; explicaţia se găseşte în faptul că termenele de executare, în
cazul contractului de întreţinere, au caracter esenţial
în literatura de specialitate, avându-se în vedere caracterul strict
personal al dreptului la întreţinere, s-a pus problema dacă moştenitorii
întreţinutului pot promova sau continua acţiunea în rezoluţiune pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor întreţinătorului4. Moştenitorii nu
vor putea cere ca debitorul să continue prestaţia în favoarea lor.
în practica judiciară s-a decis că deşi creanţa de întreţinere are
caracter personal acest lucru „nu influenţează însă caracterul
1Plen. Trib. Suprem, Dec. de îndrumare nr. 3/1988, în Revista română de drept nr.
3/1988, p. 29.
2în acest sens, a se vedea Fr. Deak, Contracte civile şi asigurări, Editura Actami.
Bucureşti, 1995, p. 251-252.
3Trib. Suprem, Secf. Civ., Dec. nr. 2179/1987, în Revista română de drept nr.
6/1988, p. 58.
4Dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, nu se transmite prin
succesiune, deoarece se stinge prin moartea beneficiarului.
patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea contractului, pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere faţă de beneficiar"1.
în concluzie, moştenitorii vor putea cere rezoluţiunea contractului
de întreţinere şi, tot astfel, ei vor putea continua, dacă acţiunea a fost
introdusă de creditorul întreţinerii, dar acesta a decedat între timp.
6. Rezoluţiunea contractului de tranzacţie.
Codul civil, în art. 1704, defineşte tranzacţia ca fiind „un contract
prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce
poate să se nască ".
Această definiţie, dată de legiuitor tranzacţiei a fost criticată în
doctrină, deoarece din modul de exprimare al art. 1704 Cod civil reiese
că este vorba de desistare (renunţarea reclamantului la judecată sau la
însuşi dreptul pretins) ori achiesare (recunoaşterea de către pârât a
pretenţiilor reclamantului şi acceptarea de către cel care a pierdut
procesul a hotărârii pronunţate contra sa).
în realitate, ceea ce caracterizează tranzacţia este tocmai
reciprocitatea concesiilor făcute de părţi, prin renunţarea la anumite
drepturi sau prin stipularea de prestaţii noi, în schimbul unor renunţări
făcute de cealaltă parte2.
Contractul de tranzacţie este un contract sinalagmatic, deoarece
părţile îşi fac concesii reciproce, în schimbul unor foloase.
într-o opinie, s-a susţinut că, dacă o parte nu-şi îndeplineşte
obligaţiile sale, cealaltă parte, în temeiul art. 1020-1021 Cod civil, va
putea cere rezoluţiunea contractului3.
într-o altă opinie, în literatura de specialitate s-a făcut precizarea că
rezoluţiunea poate opera numai pentru neexecutarea culpabilă a
obligaţiilor noi asumate prin contractul de tranzacţie, iar nu pentru
neexecutarea obligaţiilor preexistente4.
Acelaşi autor arată că în privinţa concesiilor neexecutarea este
exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca
valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei.
7. Rezoluţiunea contractului de societate civilă.
Societatea civilă este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral)
în sensul că fiecare asociat5 se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul
social şi să desfăşoare o anumită activitate.
1Trib. Suprem, Col. Civ., Dec. nr. 2162/1986, în Culegere de decizii 1986, Voi. l,p.
113.
2C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălăncscu, Al. Băicoianu, Voi. II, op. cit., p. 1031.
3D. Alexandresco, Voi. X. op. cit., p. 190.
4Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti,
1999, p. 605-606.
5' Datorită faptului că în cazul contractului de societate obligaţiile sunt convergente
şi scopul este comun, persoanele între care se încheie contractul nu se numesc creditori
sau debitori, ci asociaţi (în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 459).
Considerăm că este posibilă rezoluţiunea contractului de societate la
cererea unuia dintre asociaţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
asumate de alt asociat.
Din dispoziţiile art. 1529 Cod civil rezultă că oricare dintre asociaţii
care şi-au executat obligaţiile contractuale poate cere rezoluţiunea

contractului de societate încheiat pe termen determinat, înainte de
împlinirea acestuia, dacă un alt asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate prin contract.
Dizolvarea societăţii pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor
asumate de un asociat reprezintă o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art.
1020-1021 C.civ., iar temeinicia motivelor de dizolvare se apreciază de
instanţa de judecată.
în doctrină, s-a arătat că şi în acest caz, datorită caracterului „intuitu
personaen al contractului de societate, rezoluţiunea (desfiinţarea)
contractului operează chiar dacă în societate există un număr mai mare
de doi asociaţi, afară de cazul în care prin contractul de societate s-a
stipulat altfel (adică excluderea asociatului, care nu şi-a îndeplinit
culpabil obligaţiile, cu continuarea societăţii între ceilalţi asociaţi)2.
8. Rezoluţiunea contractului de antrepriză.

în literatura de specialitate s-a evidenţiat că la antrepriză prestarea
de servicii, care formează esenţa acestui contract, nu este plătită în raport
cu timpul cât durează, cum se întâmplă la locaţiune, ci în raport cu
rezultatul final3. în cazul când rezultatul final nu este atins, contractul de
antrepriză se consideră neexecutat.
Pe lângă regulile speciale privind încetarea contractului, antrepriza
fiind un contract sinalagmatic, poate fi desfiinţat prin rezoluţiune la
cererea uneia dintre părţi pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de
către cealaltă parte, în condiţiile dreptului comun (art. 1020-1021 Cod
civil).
Principala obligaţie a antreprenorului este de a executa lucrarea sau
serviciul promis la termen.
Dacă antreprenorul refuză să execute lucrarea promisă, în principiu,
clientul poate să ceară în condiţiile art. 1077 Cod civil, autorizarea
justiţiei pentru a o aduce el la îndeplinire pe cheltuiala antreprenorului,
eventuala diferenţă de preţ urmând a fi suportată de acesta.
în situaţia în care însă, fie prin natura ei, fie prin intenţia părţilor,
prestaţia nu poate fi îndeplinită decât de antreprenor, clientul nu poate
cere în acest caz decât rezoluţiunea cu daune-interese pentru
neexecutare.
2D. Chirică, op. cit., p. 288.

3D. Chirică, op. cit., p. 244-245.
în caz de neîndeplinire la termen a obligaţiei de executare a lucrării,
antreprenorul răspunde pentru întârziere în condiţiile dreptului comun.
în ceea ce priveşte răspunderea pentru vicii ascunse', aceasta,
,jnutatis mutandis", subzistă în sarcina antreprenorului în aceleaşi
condiţii în care revine vânzătorului în contractul de vânzare-cumpărare.
Dacă clientul nu-şi execută obligaţia de a recepţiona şi de a lua în

primire lucrarea executată, se va putea angaja răspunderea lui potrivit
dreptului comun (daune-interese pentru cheltuieli de depozitare
conservare etc.), iar instanţa va putea constata executarea lucrării potrivit
clauzelor contractuale, cu toate consecinţele ce decurg din executare (de
exemplu: posibilitatea de a cere plata preţului, suportarea riscurilor de
către client etc.)1.
Secţiunea a X-a Rezilierea contractului de locaţiune
Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă
naştere la obligaţii reciproce între părţi: locatorul se obligă să asigure
folosinţa vremelnică a lucrului închiriat, iar locatarul se obligă să
plătească locatorului preţul locaţiunii.
Totodată, locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în
timp, căci prin natura lucrurilor folosinţa bunului închiriat nu poate fi
exercitată decât în timp (elementul timp este de esenţa locaţiunii) şi nu
„ uno ictu", la rândul ei chiria fiind şi ea la scadenţă „pro rata temporis",
în funcţie de această durată.
Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă
pentru motivul că una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile se
numeşte reziliere.
cauză de neexecutare, numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile
succesive care au fost făcute anterior rezilierii.
Ca efect al rezilierii, efectele viitoare ale contractului încetează, fară
însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat
până atunci2.
în concluzie, putem spune că rezoluţiunea contractelor cu executare
succesivă se numeşte reziliere.
Pentru a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat, locatorul este
obligat să predea şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-1
garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria sa faptă, de la
terţi şi din viciile lucrului (art. 1420 C. civ.).
în caz de neexecutare a obligaţiei de predare a lucrului închiria!,
care este una de „a face", locatarul poate cere instanţei de judecată fie
predarea silită a lucrului, fie rezilierea contractului cu daune- interese.
1în acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 322-323.

2 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 85.
De asemenea, neexecutarea obligaţiei de a face toate reparaţiile
necesare care sunt în sarcina sa pentru menţinerea lucrului în stare bună
de funcţionare, dă dreptul locatorului să se adreseze justiţiei, fie pentru
obligarea locatorului la executarea lucrărilor, fie pentru autorizarea lui să
execute el aceste lucrări în contul locatorului (art. 1077 Cod civil), fie
pentru rezilierea contractului în condiţiile dreptului comun (art. 1020-
1021 Cod civil).
In Codul civil rezilierea contractului de locaţiune este prevăzută în
mod expres în art. 1439 alin. 2 „In caz când una din părţi nu îndeplineşte
îndatoririle sale principale, cealaltă parte cere desfiinţarea contractului".
In virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările
provenite din propria sa faptă de la terţi şi din viciile lucrului, dacă prin
aceste tulburări se aduce o atingere serioasă folosinţei.
Garanţia pentru tulburările provenite din fapta proprie a locatorului,
rezidă într-o obligaţie de abţinere din partea acestuia; încălcarea
obligaţiei de abţinere atrage răspunderea locatorului.
Potrivit art. 1424 Cod civil, locatorul „nupoate în cursul locaţiunii
să schimbe forma lucrului închiriat', fie direct prin transformare
materială a lucrului, fie indirect prin schimbarea destinaţiei1.
Dacă însă lucrul închiriat necesită reparaţii urgente, ce nu pot fi
amânate până la sfârşitul locaţiunii, locatarul are dreptul să efectueze
lucrările necesare, chiar restrângând dreptul chiriaşului de a folosi lucrul.
Dacă reparaţiile durează mai mult de 40 de zile, atunci locatarul are
dreptul să ceară o scădere din chirie proporţională cu lipsa parţială a
folosinţei.
In cazul în care locatarul pierde folosinţa totală a lucrului, fiind
lipsit complet de folosinţa bunului, acesta este în drept să ceară rezilierea
contractului (art. 1425 alin. 3 Cod civil)2, lucru pe care nu-1 poate face
dacă este vorba doar de o restrângere a dreptului său de folosinţă.
Potrivit art. 1426 Cod civil, locatorul este răspunzător numai pentru
tulburările de drept provenite de la terţi (evicţiune), iar nu şi pentru
tulburările de fapt, faţă de care locatarul se poate apăra singur prin
acţiunile posesorii.
Dacă locatarul este evins, deci tulburat prin valorificarea dc către
terţ a unui drept real sau altui drept asupra lucrului închiriat, care îi
limitează în parte folosinţa sau îl lipseşte complet de aceasta, el are
dreptul fie la o scădere propbrţională a chiriei, fie la a cere rezilierea
contractului cu daune-interese.
1Fr. Deak, Tratat de drept civil - Contracte speciale, Ediţia a Il-a actualizată şi
completată, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 194-195.
2Legiuitorul a folosit în mod greşit în art. 1425 alin. 2 termenul de „anulare" in
locul termenului de „ reziliere".
în doctrină s-a evidenţiat că în ambele cazuri locatorul va răspunde
numai dacă a fost înştiinţat în timp util de ameninţarea evicţiunii (chemat
în garanţie în procesul dintre locatar şi terţul evingător potrivit art. 60-63
Cod civil)1.
Potrivit art. 1422 Cod civil, se instituie răspunderea locatorului
pentru stricăciunile şi viciile ascunse ale lucrului închiriat.

Neexecutarea culpabilă a obligaţiei de garanţie împotriva viciilor
ascunse, dă dreptul locatorului să ceară fie rezilierea contractului, fie
scăderea proporţională a chiriei.
în literatura de specialitate2 s-a arătat că în funcţie de natura şi
gravitatea viciilor, instanţa poate respinge acţiunea în reziliere, acordând
o reducere proporţională din preţ.
Locatarul este obligat, în temeiul art. 1429 pct. Cod civil, să
întrebuinţeze lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale.
Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul (total sau parţial) potrivit
destinaţiei sau efectuează transformări neautorizate, locatorul va putea
cere repunerea lucrului în starea anterioară sau rezilierea contractului cu
daune-interese.3
Secţiunea a Xl-a Aspecte de drept comparat privind
desfiinţarea contractului sinalagmatic în cazul în care una din
părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile asumate
1. Reglementarea rezoluţiunii şi rezilierii în dreptul francez, este
aproape identică aceleia din dreptul civil român, deoarece cele mai multe
din textele Codului civil român (promulgat la 4 decembrie 1864 şi intrat
în vigoare la 1 decembrie 1865) constituie o traducere, mai mult sau mai
puţin fidelă, a textelor corespunzătoare din Codul civil francez4
(traducerea efectivă a dispoziţiilor din Codul civil francez a durat de la
10 octombrie până la 26 noiembrie 1864).
în articolele 1020-1021 din Codul civil român a fost reprodus
conţinutul articolului 1184 din Codul civil francez, care dispune:
„La condition resolutoire est toujours sous-entendue dans les
contrats synallagmatiques, pour les cas ou l 'une des deux parties ne
satisfera point a son engagement. Dans ce cas, le contrat n 'est point
resolu de plein droit.La pârtie envers laquelle Vengagement n'a point ele
execute, a le choix ou de forcer l 'autre â l 'execution de la convention
lorsque 'elle est possible, ou d'en demander la resolution avec demmages
1' A se vedea, L. Mihai, Obligaţiile locatorului şi natura juridică a drepturilor

corelative ale locatarului, SCJ nr. 1, 1986, p. 12 şi urm.
2Fr. Deak, op. cit., p. 198.
3Fr. Deak, op. cit., p. 200.
4A se vedea, E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de
Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1991, p. 201-202.
et interets. La resolution doit etre demandee en justice, et il peut etre
accorde au defendeur un delai selon les circonstances ".
Trebuie să observăm că în art. 1184 Cod civil francez se utilizează
termenul de rezoluţiune1, spre deosebire de art. 1020 şi art. 1021 din
Codul civil român care reglementează, la modul general, această

problemă şi foloseşte termenul desfiinţare.
în dreptul civil francez, acţiunea pentru vicii redhibitorii, care este o
specie a acţiunii în rezoluţiune, este reglementată în art. 1644- 1359 Cod
civil francez.
Codul civil francez distinge între neexecutarea culpabilă şi
Astfel, conform art. 1147-1148 Cod civil francez (corespunzătoare
art. 1082-1083 Cod civil român) neexecutarea generează răspunderea
contractuală şi obligaţia de a repara prejudiciul, respectiv plata daunelor-
interese, numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forţei
majore (în sens larg, incluzând şi fapta creditorului sau fapta unui terţ,
dacă acestea au valoarea forţei majore) sau cazului fortuit.
Literatura juridică franceză a evidenţiat că această distincţie este
relevantă şi în privinţa rezoluţiunii sau rezilierii, vinovăţia fiind o
condiţie nu numai a răspunderii contractuale în forma ei generală, ci şi a
manifestărilor particulare de răspundere contractuală, cum este cazul
rezoluţiunii şi al rezilierii.
Astfel, în dreptul francez ca şi în dreptul român, răspunderea civilă
contractuală îmbracă o formă generală, căreia i se aplică principiile
instituite de Codul civil, dar şi forme particulare, cum sunt cele
reglementate în art. 1184 Cod civil francez şi în art. 1 188 Cod civil
francez.
Acestor forme particulare de răspundere contractuală li se aplică, pe
lângă principiile generale, dispoziţiile speciale cuprinse în textele legale
menţionate.
Potrivit Codului civil francez ar exista o diferenţă între noţiunea de
neexecutare şi noţiunea de întârziere în executare; la această concluzie
ne conduce dispoziţiile art. 1147 Cod civil francez, care precizează că
daunele-interese se plătesc fie în caz de neexecutare a obligaţiei, fie
pentru întârzierea în neexecutare.
Doctrina a opinat că, întârzierea nu este decât o formă de
neexecutare. In împrejurări diferite întârzierea poate îmbrăca forma unei
neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive şi irevocabile.
1Doctrina franceză a opinat că redactorii Codului civil francez au transpus în mod

eronat în dispoziţiile art. 1184 esenţa unui paragraf din Tratatul despre obligaţii, de
Pothier; este vorba de paragraful în care sunt tratate condiţiile rezolutorii ca modalităţi de
stingere a obligaţiilor.
Astfel, dacă obligaţia nu este executată la termen, dar poate fi
executată totuşi ulterior, fără să-şi piardă interesul pentru creditor,
întârzierea constituie practic o neexecutare temporară (daunele- interese
moratorii acoperă tocmai prejudiciul cauzat printr-o asemenea
neexecutare).
Dacă obligaţia nu mai poate fi executată sau, deşi s-ar mai putea
executa n-ar mai prezenta interes pentru creditor după scadenţă,
întârzierea are semnificaţia unei neexecutări definitive şi irevocabile (în
acest caz prejudiciul suferit de creditor este reparat prin intermediul
daunelor compensatorii).
Apreciem, în acord cu opinia exprimată de majoritatea doctrinei, că
distincţia instituită în art. 1 147 Cod civil francez (preluată şi în
dispoziţia art. 1082 din Codul civil român) între neexecutare şi întârziere
nu se justifică pentru motivele arătate mai sus.
In materia rezoluţiunii, doctrina şi jurisprudenţa din Franţa
referitoare la această problemă au constituit un model pentru doctrina şi
jurisprudenţa din România care au urmat, în principiu, soluţiile adoptate
pe baza Codului civil francez.
2. In provincia canadiană Quebec, regulile generale privind

rezoluţiunea şi rezilierea, sunt de inspiraţie franceză şi se găsesc în Codul
civil al provinciei Quebec în art. 1604-16061.
Potrivit art. 1604 C. civ. Quebec, creditorul poate cere rezoluţiunea
contractului cu executare dintr-o dată sau rezilierea contractului cu
executare succesivă în ipoteza în care debitorul nu-şi execută în mod
culpabil obligaţiile2.
Când însă neexecutarea este lipsită de importanţă, nu se recunoaşte
dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea sau rezilierea, nici în cazul în
care părţile au introdus în contract un pact comisoriu expres.
In situaţia în care nu se poate cere rezoluţiunea sau rezilierea
datorită aspectului minor al neexecutării din partea debitorului, creditorul
are totuşi dreptul la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative,
iar aceasta se apreciază în funcţie de toate circumstanţele potrivite.
Reducerea proporţională a obligaţiei creditorului este efectul unei
rezoluţiuni sau rezilieri parţiale.
în ipoteza în care nu este posibilă reducerea proporţională,
neexecutarea parţială nu dă dreptul la rezoluţiune, creditorul având
dreptul doar la plata de daune-interese.
1Codul civil al provinciei Quebec, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994,
este cel mai modern Cod civil de inspiraţie romano-germanică şi a fost ales ca model de
Comisia pentru redactarea noului Cod civil român.
2Acest Cod este singurul în care se face, în mod expres, distincţia între rezoluţiune şi
reziliere, în funcţie de natura contractului cu executare dintr-o dată sau cu executare
succesivă.
în concepţia legiuitorului canadian, rezoluţiunea şi rezilierea sunt
sancţiuni civile pentru că ele sunt o alternativă la executarea silită în
natură, creditorul având un drept de opţiune între dreptul de a cere
executarea silită, în măsura în care aceasta este posibilă, şi dreptul de a
cere rezoluţiunea sau rezilierea contractului sinalagmatic.

în principiu, este posibilă cumularea rezoluţiunii şi rezilierii cu
daunele-interese, deşi Codul civil din Quebec nu prevede acest lucru în
mod expres.
La fel ca şi în dreptul civil român, rezoluţiunea şi rezilierea au
caracter judiciar, însă în ipoteza în care debitorul este de drept în
întârziere pentru executarea obligaţiei sale sau când nu a executat această
obligaţie în termenul fixat prin punerea în întârziere, aceste sancţiuni pot
fi aplicate direct de către creditor, printr-o declaraţie unilaterală de
rezoluţiune şi reziliere (art. 1606).
Rezoluţiunea operează retroactiv şi are ca efect desfiinţarea
contractului, părţile fiind obligate să restituie toate prestaţiile primite, iar
rezilierea are ca efect desfiinţarea contractului sinalagmatic, pentru cauză
de neexecutare, numai pentru viitor (art. 1606).
3. In dreptul civil german, potrivit dispoziţiilor art. 325 alin. 1, fraza

I-a din Codul civil german (Burgerliches Gesetzbuch-BGB)1, o parte are
opţiunea între dreptul de a cere daune-interese şi dreptul de a rezilia
contractul sinalagmatic în cazul în care acesta a devenit imposibil de
executat ca urmare a unei împrejurări pentru care este responsabilă
cealaltă parte.
Când imposibilitatea de executare este parţială, dar există interesul
de a se obţine executarea integrală a contractului sinalagmatic, creditorul
poate opta între a cere obligarea debitorului la daune-interese
reprezentând echivalentul neexecutării întregii obligaţii sau a rezilia
contractul, soluţie prevăzută în art. 325 alin. 1, fraza a 11-a, BGB.
Conform art. 280 alin. 2 BGB (text care se aplică nu numai
contractelor sinalagmatice, ci şi celor unilaterale), dacă imposibilitatea
de executare este parţială, creditorul poate refuza să primească acea parte
din obiectul obligaţiei care mai este posibil de executat, având dreptul,
pe cale de consecinţă, să ceară daune- interese pentru neexecutarea în
totalitate a prestaţiei.
Refuzul de a accepta executarea parţială a obligaţiei trebuie să fie
justificat însă de faptul că o asemenea executare nu prezintă interes
pentru creditor.
1 Codul civil german a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900; pentru o analiză în

detaliu a BGB, a se vedea: F. Sturm, Preface, Codes Allemand, Editura „Jupiter", Paris,
1967, p. 7-15.
Din aceste dispoziţii legale consacrate de Codul civil german (BGB)
rezultă că rezoluţiunea contractului sinalagmatic, în dreptul civil german,
nu se întemeiază pe simpla neexecutare a obligaţiilor asumate de părţi, ci
numai pe imposibilitatea de executare care trebuie să fie reală şi
culpabila1.
Potrivit art. 283 BGB, creditorul poate să acorde debitorului (după

ce acesta a fost condamnat la îndeplinirea prestaţiilor printr-o hotărâre
judecătorească intrată în puterea lucrului judecat) un termen rezonabil
pentru executarea obligaţiei, declarând totodată că va refuza să accepte
primirea prestaţiilor după expirarea termenului.
După expirarea termenului, dacă prestaţiile nu au fost îndeplinite
total sau parţial de către debitor, creditorul nu mai poate cere executarea
în natură a obligaţiei, ci numai daune-interese.
Doctrina şi jurisprudenţa germană au arătat că în art. 283 BGB este
reglementată o imposibilitate fictivă de executare, deoarece ea nu
decurge dintr-o împrejurare obiectivă, ci este rezultatul declaraţiei de
voinţă a creditorului prin care se precizează că nu se va accepta
executarea în natură după expirarea termenului acordat.
în ipoteza unui contract sinalagmatic, creditorul poate să opteze
între dreptul de a cere daune-interese şi dreptul de a rezilia contractul,
soluţie ce rezultă din art. 325 alin. 2 BGB coroborat cu art. 283 BGB.
In concluzie, din dispoziţiile art. 325, 280 alin. 2 şi 283 BGB, reiese
că numai imposibilitatea culpabilă de executare, în diferite forme, poate
întemeia rezoluţiunea contractului sinalagmatic.
întârzierea în executare sau neexecutarea obligaţiilor la o anumită
dată ori într-un anumit termen fixat de părţi poate justifica rezoluţiunea
contractului sinalagmatic numai dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 326 şi 361 BGB.
în dreptul civil german, pentru a se naşte dreptul creditorului de a
declara rezoluţiunea, sunt necesare trei condiţii care trebuiesc îndeplinite
cumulativ':
• debitorul trebuie să fie pus în întârziere cu privire la executarea
prestaţiei sale;
• creditorul trebuie să acorde un termen convenabil pentru
executarea obligaţiei debitorului;
• creditorul trebuie să declare expres, odată cu fixarea termenului,
că va refuza orice prestaţie după expirarea acestuia.
Din analiza textelor legale menţionate rezultă că neexecutarea
parţială a obligaţiei debitorului permite creditorului să aleagă între
rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului sinalagmatic.
1 Imposibilitatea reală se deosebeşte de imposibilitatea fictivă de executare

reglementată în art. 325 alin. 2 BGB (acest ultim text, este aplicabil tuturor contractelor,
iar nu doar celor sinalagmatice).
Conform art. 361 BGB, chiar dacă părţile nu au prevăzut expres o
clauză de rezoluţiune, dar au convenit în cadrul unui contract
sinalagmatic, că prestaţia unei părţi trebuie să fie efectuată exact la o dată
determinată riguros sau într-un termen riguros fixat, se prezumă că
cealaltă parte este autorizată să rezilieze contractul dacă prestaţia nu a
fost îndeplinită la data fixată sau în termenul fixat.
Practica judiciară şi doctrina germană1 au arătat că dispoziţiile
acestui text consacră un caz de rezoluţiune legală, iar partea care are
dreptul la rezoluţiunea contractului poate fie să declare rezoluţiunea
imediat, fie să ceară daune-interese pentru neexecutare, fie să ceară
executarea în natură a contractului cu daune-interese moratorii.
Ceea ce particularizează desfiinţarea pentru neexecutarea culpabilă
a contractului în dreptul civil german este faptul că dispoziţiile art. 325 şi
326 BGB consacră expres caracterul subsidiar al rezoluţiunii în raport
cu executarea în natură.
Regula instituită de BGB demonstrează că principiul forţei
obligatorii a contractului şi principiul executării în natură sunt prioritare
în dreptul civil german, spre deosebire de dreptul civil francez, care
conţine o reglementare mai suplă şi elastică în art.l 184 C. civ. francez
(preluată şi în art. 1020-1021 C. civ. român).
In concepţia Codului civil francez şi codului civil român, efectele
specifice ale contractelor sinalagmatice nu derogă de la principiul forţei
obligatorii a contractului, ci se întemeiază pe acesta, şi în consecinţă,
rezoluţiunea (sau rezilierea) se poate cumula cu daunele-interese2.
Codul civil german (BGB), prin dispoziţiile art. 325, 383 şi 326,
instituie interdicţia de a cumula rezoluţiunea cu daunele-interese,
oferind creditorului numai dreptul de a opta între rezoluţiune şi daunele-
interese.
Spre deosebire de Codul civil francez şi Codul civil român, care au
impus regula caracterului judiciar al rezoluţiunii (legea recunoaşte
instanţei dreptul de a verifica şi de a aprecia cauzele rezoluţiunii;
declaraţia de rezoluţiune fiind posibilă numai în cazul stipulării unui pact
comisoriu expres), Codul civil german (BGB) consacră regula
caracterului nejudiciar al rezoluţiunii.
In dreptul civil german rezoluţiunii convenţionale nu i se opune
rezoluţiunea judiciară, ci rezoluţiunea legală3.
Conform art. 349 BGB, rezoluţiunea operează prin intermediul unei
declaraţii adresate celeilalte părţi.
1Pentru trimiteri la practica judiciară şi doctrina germană, a se vedea, L-J.

Constantinesco, op. cit., p. 221-233.
2în acest sens, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 30-32.
3Diferenţa între rezoluţiunea convenţională şi rezoluţiunea legală, constă în aceea
că, în primul caz, sunt prevăzute în mod restrictiv cauzele care pot determina rezoluţiunea,
iar în al doilea caz contractul sinalagmatic conţine o clauză conform căreia, dacă debitorul
nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte poate rezilia contractul (art. 357, 358 şi 360 BGB).
Declaraţia de rezoluţiune este un act unilateral care trebuie să fie
comunicat celeilalte părţi. Efectele declaraţiei se produc din momentul în
care a fost recepţionată de debitor.
Acest act unilateral, este irevocabil, astfel încât nu se mai poate
renunţa unilateral la efectele rezoluţiunii, aceste efecte putând li evitate
numai prin încheierea unui nou contract.
Desfiinţarea contractului operează în mod retroactiv („ ex tune ") în
cazul contractelor cu executare dintr-o dată sau numai pentru viitor („ex
nune") în cazul contractelor cu executare succesivă.
4. In dreptul civil italian, regula generală privind rezoluţiunea este

prevăzută în art. 1453 alin. 1 din Codul civil italian, care dispune că dacă
una din părţile contractului sinalagmatic nu-şi îndeplineşte obligaţiile,
cealaltă parte poate, la alegerea sa, să ceară executarea sau rezoluţiunea
contractului, precum şi daune-interese'.
Astfel, rezoluţiunea este consacrată ca principiu general în cazul în
care o parte nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile şi, totodată, această
sancţiune civilă se poate cumula cu daunele-interese.
Totuşi, Codul civil italian reglementează în mod separat desfiinţarea
contractului în ipoteza în care debitorul se află în imposibilitatea de a-şi
executa obligaţiile datorită unei cauze care nu îi este imputabilă (art.
1463 Cod civil italian) şi în ipoteza în care se află în dificultatea de a
executa ca urmare a caracterului excesiv de oneros pe care îl are prestaţia
(art. 1467 C. civ. italian)1.
Conform art. 1453 alin. 1 Cod civil italian, rezoluţiunea are caracter
judiciar, iar punerea în întârziere a debitorului se realizează chiar prin
cererea de chemare în judecată.
Codul civil italian (art. 1453 alin. 3) interzice debitorului să execute
obligaţia după introducerea cererii de rezoluţiune2.
Instanţa de judecată poate să aprecieze dacă sunt îndeplinite
condiţiile pentru aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, inclusiv sub aspectul
importanţei neexecutării.
în acest sens, Codul civil italian prevede expres că rezoluţiunea
contractului nu poate avea loc decât în cazul unei neexecutări suficient
de importante care creează un dezechilibru între interesele economice
urmărite de părţi prin încheierea contractului (art. 1445 C. civ. italian).
Rezoluţiunea de plin drept a contractului sinalagmatic în dreptul
civil italian are loc în trei ipoteze.
în primul caz, părţile au posibilitatea să prevadă în contract un pact
comisoriu expres, adică o clauză prin care convin în mod explicit că,
1Articolul 1467 C. civ. italian conţine, în fapt, o clauză legală privind împrejurarea,
în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor asumate de părţi se datorează schimbării
împrejurărilor în perioada de timp dintre încheierea şi executarea contractului (regula
„rebus sic s tanti bus").
21 în dreptul civil francez şi dreptul civil român, debitorul are posibilitatea să-şi
îndeplinească prestaţiile în timpul procesului şi să împiedice astfel pronunţarea
rezoluţiunii de către instanţa de judecată.
dacă o obligaţie determinată nu este executată conform modalităţilor
stabilite, contractul este desfiinţat (art. 1456 alin. 1 C. civ. italian), chiar
şi în această situaţie rezoluţiunea nu operează în mod automat, ca simplu
efect al neexecutării, fiind necesară declaraţia expresă făcută de partea
interesată în sensul că înţelege să utilizeze pactul comisoriu expres (art.
1456 alin. 2 C. civ. italian).
în cel de-al doilea caz, rezoluţiunea contractului sinalagmatic poate
opera prin intermediul somaţiei de a executa „dijfida ad adempiere "
prevăzute în art. 1454 Cod civil italian.
în această situaţie, deşi nu există un pact comisoriu expres,
creditorul poate totuşi să obţină rezoluţiunea de plin drept a contractului;
în acest scop, creditorul trebuie să îi comunice în scris debitorului noul
termen de executare, cu precizarea că după expirarea acestui termen
contractul va fi considerat ca desfiinţat.
în cel de-al treilea caz, potrivit art. 1457 Cod civil italian, contractul
se desfiinţează de plin drept dacă o parte nu şi-a executat prestaţiile
înăuntrul termenului fixat, termen care este esenţial din punctul de
vedere al intereselor celeilalte părţi.
în această situaţie, rezoluţiunea operează imediat după expirarea
termenului,fară nici o altă formalitate, însă instanţa de judecată dacă este
sesizată, poate să aprecieze existenţa culpei dar şi gravitatea
neexecutării.
5. în dreptul civil spaniol, art. 1124 Cod civil spaniol prevede că

facultatea de a desfiinţa obligaţiile este implicită în obligaţiile reciproce
în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte datoriile.
Creditorul are posibilitatea de a cere executarea sau rezoluţiunea
contractului, în ambele situaţii putând cere daune-interese pentru
prejudiciul cauzat.
Rezoluţiunea are o accepţiune mai largă în dreptul civil spaniol
deoarece cuprinde atât desfiinţarea contractului ca sancţiune pentru
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor unei părţi, cât şi desfiinţarea
contractului ca urmare a aplicării regulilor de rezolvare a problemei
Doctrina şi jurisprudenţa spaniolă au statuat că rezoluţiunea poate fi
pronunţată de judecător numai dacă este vorba de o încălcare gravă a
obligaţiilor contractuale, aceasta nefiind aplicabilă în cazul neexecutării
ce are un caracter minor, nesemnificativ.
întârzierea în executare, justifică rezoluţiunea dacă, din această
cauză, creditorul nu mai are interesul să ceară executarea în natură a
obligaţiei.
în dreptul civil spaniol regula este că rezoluţiunea are caracter
judiciar; instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze asupra
cazurilor de neexecutare care justifică aplicarea acestei sancţiuni.
Practica judiciară din Spania a admis şi rezoluţiunea extrajudiciară,
fară a preciza dacă este necesară sau nu o clauză contractuală expresă
care să prevadă posibilitatea desfiinţării contractului pe baza declaraţiei
unilaterale de rezoluţiune.
în cazul contractelor cu executare instantanee („uno ictu") efectul
principal al rezoluţiunii este repunerea părţilor în situaţia anterioară
(„restitutio in integrum"), deci restituirea prestaţiilor executate de părţi.
în situaţia contractelor cu executare succesivă, desfiinţarea
contractului produce efecte numai pentru viitor („ex nune") şi nu
produce efecte retroactive („ex tune").
6. Potrivit dreptului englez, clauzele contractuale sunt fie esenţiale

(conditions), fie neesenţiale (warranties); după anul 1962 s- a admis în
dreptul englez o a treia categorie, de clauze contractuale, având o natură
intermediară (innominates terms).
Distincţia între aceste trei categorii de clauze contractuale nu
depinde, în primul rând, de termenii folosiţi în cuprinsul convenţiei, ci
de voinţa internă a părţilor.
Dacă o parte nu execută una din clauzele esenţiale, cealaltă parte are
dreptul să aleagă între a confirma sau a desfiinţa contractul (repudiation
sau rescission).
în primul caz, contractul este menţinut în fiinţă, iar debitorul
obligaţiei neexecutate poate fi obligat la plata daunelor-interese.
Deoarece contractul nu este desfiinţat, creditorul nu are dreptul să
ceară executarea silită a prestaţiei debitorului.
In cea de-a doua ipoteză, creditorul desfiinţează contractul, astfel
încât părţile nu mai trebuie să execute prestaţiile la care s-au obligat; de
asemenea, rezoluţiunea poate fi asociată cu daunele- interese.
Creditorul are dreptul însă numai la daunele-interese pentru
repararea prejudiciului previzibil.
Neexecutarea clauzelor neesenţiale dă dreptul creditorului să ceară
daune-interese, dar el nu poate desfiinţa contractul.
Clauzele de natură intermediară (innominates terms) permit părţilor
să aprecieze efectele neexecutării nu în raport cu caracterul esenţial sau
neesenţial al acestor clauze, ci în funcţie de consecinţele neexecutării:
dacă acestea sunt importante, creditorul poate desfiinţa contractul; când
consecinţele neexecutării nu au o gravitate deosebită, creditorul are
dreptul doar la daune-interese.
în dreptul englez, creditorul obligaţiei neexecutate nu are o opţiune
între executarea silită în natură a datoriei şi rezoluţiune, ci doar dreptul
de a alege între executarea silită indirectă şi rezoluţiune.
în situaţiile în care creditorul are dreptul la rezoluţiune, această
sancţiune nu are caracter judiciar, fiind suficientă voinţa creditorului dc a
desfiinţa contractul.
In cazul în care este sesizată, instanţa de judecată nu are posibilitatea
să aleagă între obligarea la daune-interese şi rezoluţiune, această opţiune
aparţinând numai creditorului.
în dreptul englez rezoluţiunea poate fi asociată cu daunele- interese,
dar judecătorul poate acorda despăgubiri numai dacă creditorul le-a
cerut.
Deşi în dreptul englez nu se distinge între rezoluţiunea judiciară şi
rezoluţiunea convenţională, totuşi, părţile pot să introducă în contracte
clauze conform cărora, în cazul în care intervin anumite evenimente sau
anumite împrejurări ulterioare încheierii contractului, ;icesta va fi
desfiinţat de drept, fară a se mai aprecia dacă este vorba dc neexecutarea
unei clauze esenţiale şi fară a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune
din partea creditorului.
7. Spre deosebire de dreptul român şi dreptul francez, caru aparţin
sistemului de drept romano-germanic, dreptul american aparţine
sistemului de drept common law care are la bază trei principii
fundamentale:
• respectarea precedentului judiciar;
• recurgerea la juraţi pentru a hotărî asupra stării de fapt în litigiul
respectiv;
• supremaţia dreptului, adică supunerea oricărei persoane fizice
sau juridice de drept privat sau public regulilor juridice.
In dreptul american nu se face distincţie între contracte civile şi
contracte comerciale.
Codul comercial uniform (Uniform comercial Code-UCC)1conţine,
pe lângă reglementările aplicabile unor specii de contracte, şi reguli cu
caracter general.
In măsura în care UCC nu a modificat însă reglementările privind
tranzacţiile având ca obiect bunuri, rămân aplicabilc principiile „common
law and equity" (1-103 UCC).
Sistemul „common law and equity''' consacră patru posibilităţi în
favoarea creditorului în situaţia în care debitorul nu-şi execută
obligaţiile2.
Noţiunea de rezoluţiune („rescission") este folosită mai mult în
legătură cu desfiinţarea contractului ca urmare a erorii (mistake) în care
se află una sau ambele părţi în momentul încheierii contractului ori în
cazul în care, într-un contract bilateral, părţile convin să desfiinţeze
vechiul contract şi să încheie, în locul acestuia, un nou contract.
Termenul de rezoluţiune (rescission) este utilizat pentru a explica
evoluţia istorică a restituirii (restitution), adică una dintre cele patru
posibilităţi pe care le are creditorul obligaţiei neexecutate.
1Acest cod se aplică tranzacţiilor cu privire la bunuri (transaction in goods);

noţiunea de bunuri are însă un înţeles specific, desemnând „toate lucrurile (incluzând în
specia! bunurile manufacturate) care sunt mobile la data executării contractului"
2în acest sens, a se vedea, R.H. Folsom, A.A. Levasseur, Pratique du droit des
affaires aia Etats-Unis, Dalloz, Paris, 1995, p. 201-206.
In dreptul american, în situaţia neexecutării obligaţiilor (breach of
contract), creditorul poate să ceară în justiţie daune-
interese3reprezentând:
• valoarea a ceea ce ar fi trebuit să obţină dacă s-ar fi executat
contractul (expectation damages)',
• valoarea prestaţiilor executate de o parte în favoarea celeilalte
care refuză să-şi execute obligaţiile (restitution);
• valoarea cheltuielilor făcute de creditor pentru desfăşurarea
anumitor acţiuni pe baza credinţei că va fî executat contractul încheiat cu
debitorul (reliance damages) sau obligarea debitorului la executarea
silită în natură (specificperformance)2.
Este important să subliniem că în dreptul american creditorul are
dreptul să ceară pentru neexecutarea contractului, daune-interese, dar nu
este posibil cumulul între două sau mai multe dintre posibilităţile arătate
mai sus.
Din cele patru posibilităţi, numai restitution şi reliance damages
presupun desfiinţarea contractului, deoarece în aceste ipoteze prestaţiile
neexecutate (total sau parţial) nu mai există în sarcina părţilor.
Totuşi, prestaţiile executate de creditor nu se mai restituie în natură,
debitorul fiind obligat numai la daune-interese reprezentând valoarea
acestor prestaţii.
Secţiunea a XII-a Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea

prestaţiilor în lumina noului Cod civil
Potrivit art. 1516 alin. (2) NCC atunci când, fără justificare,
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate,
la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2) să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative;
3) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut
delege pentru realizarea dreptului.
Dacă nu se cere executarea silită a obligaţiilor contractuale,
creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea
contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin (art. 1549 alin.
(2) NCC).
Remarcăm inovaţia introdusă prin noul Cod civil în ceea cc priveşte
modul de operare al rezoluţiunii în sensul că aceasta poate li dispusă de
3A se vedea, D.H. Vernon, Contracts: Theory and practice, Matthero Bender & Co,
New York, San Francisco, 1980, p. 6-106.
2 Cea de-a patra posibilitate (specific performance) are caracter subsidiar în raport
cu celelalte trei posibilităţi.
instanţă, la cerere, sau după caz, poate fi declarată unilateral de către
partea îndreptăţită. în concepţia legiuitorului desfiinţarea contractului
prin rezoluţiune sau reziliere poate avea loc şi pe baza declaraţiei
unilaterale de rezoluţiune prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori

când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punere în
întârziere (art. 1552 alin. (1) NCC).
Astfel, declaraţia unilaterală de rezoluţiune reprezintă manifestarea
de voinţă a creditorului în sensul desfiinţării contractului sinalagmatic,
fiind mecanismul juridic care înlocuieşte atât acţiunea în rezoluţiune cât
şi hotărârea judecătorească prin care se dispune rezoluţiunea. în acest caz
desfiinţarea contractului operează pe baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune fiind necesară notificarea scrisă a debitorului, în următoarele
trei situaţii:
a) atunci când părţile au introdus în contractul sinalagmatic o clauză
de natură să înlăture caracterul judiciar al rezoluţiunii sau rezilierii.
Neexecutarea culpabilă de către o parte a obligaţiilor sale născute din
contractul sinalagmatic în care s-a stipulat un pact comisoriu, dă naştere
unui drept potestativ de opţiune cu privire la rezoluţiune în favoarea
celeilalte părţi.
Conform art. 1553 alin. (l)N.C.C. pactul comisoriu produce efecte
dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage
rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. în acest caz,
rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a
debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din
simplul fapt al neexecutării [art. 1553 alin. (2) N.C.C.]. Punerea în
întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în
care pactul comisoriu operează [art. 1553 alin. (3) N.C.C.].
b) atunci când debitorul se află de drept în întârziere.
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la
cererea creditorului.
Potrivit art. 1523 N.C.C. debitorul se află de drept în întârziere
atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru
executare produce un asemenea efect. De asemenea, debitorul se află de
drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci
când:
- obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit
timp, pe care debitorul 1-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o
imediat, deşi există urgenţă;
- prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor
intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu
executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod
repetat;
nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată
în exerciţiul activităţii unei întreprinderi;
- obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite
extracontractuale.
în aceste cazuri, dacă obligaţia devine scadentă după decesul
debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea
a 8 zile de la data la care creditorul i-a notificat [art. 1523 alin. (3)
N.C.C.]. Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie
dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră
nescrisă [art. 1523 alin. (4) N.C.C.];
c) atunci când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin
punerea în întârziere.
Şi în această situaţie creditorul poate solicita rezoluţiunea sau
rezilierea contractului sinalagmatic pe baza declaraţiei unilaterale prin
notificare scrisă adresată debitorului.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul
de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora
[art. 1552 alin. (2) N.C.C.]. în cazurile prevăzute de lege, declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în
alte registre publice, pentru a li opozabilă terţilor [art. 1552 alin. (3)
N.C.C.].
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune sau reziliere produce efecte
juridice numai dacă sunt îndeplinite condiţiile generale necesare pentru
angajarea răspunderii contractuale şi acordarea daunelor interese, dacă
acestea i se cuvin creditorului.
Noul Cod civil reglementează alături de rezoluţiune şi reziliere, o
instituţie juridică nouă şi anume reducerea prestaţiilor. Astfel, potrivit
art. 1551 alin. (1) N.C.C. creditorul nu are dreptul In rezoluţiune atunci
când neexecutarea este de mică însemnătate. In cazul contractelor cu
executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă arc caracter repetat. Orice
stipulaţie contrară este considerată nescrisă. în aceste ipoteze, creditorul
are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după
împrejurări, aceasta este posibilă. DacA reducerea prestaţiilor nu poate
avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese [art. 1551 alin.
(2) şi alin. (3) N.C.C.].
Reducerea proporţională a obligaţiei cocontractantului care este gata
să-şi execute sau care şi-a executat prestaţia intervine în ipoteza în care
neexecutarea este de mică însemnătate, adică în situaţia în care
neexecutarea este minimă, neesenţială şi nu prezintă un caracter grav
sau important. în cazul contractelor cu executare succesivă, noul Cod
civil instituie dreptul de reziliere al creditorului chiar dacă neexecutarea
este neesenţială (de mică însemnătate) dai evidenţiază caracterul repetat
al neexecutării care imprimă acesteia caracter grav.
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale poate fi şi parţială
dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile asumate sau a
executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos. Potrivit art. 1549
alin. (2) N.C.C. rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului,
numai atunci când executarea sa este divizibilă.
Rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea lui şi, implicit, a
raportului juridic născut între părţile contractante. Conform art. 1554
alin. (1) N.C.C. contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a
fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte
este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
Rezoluţiunea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea
contractului are loc atât pentru trecut (ex tune), cât şi pentru viitor (ex
nune), considerându-se că părţile nu l-au încheiat. Rezoluţiunea produce
efecte între părţile contractante şi faţă de terţi. In cazul în care contractul
a fost executat într-o oarecare măsură, rezoluţiunea are ca efect şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Deci
părţile sunt ţinute, ori de câte ori este posibil, să restituie una alteia tot
ceea ce au prestat în temeiul contractului rezolv it.
în conformitate cu art. 1554 alin. (2) N.C.C. rezoluţiunea nu produce
efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra
celor care sunt destinate să producă efecte în caz de rezoluţiune.
Desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă
pentru motivul că una din părţi nu-şi execută obligaţiile se numeşte
reziliere. Noul Cod civil dispune în art. 1549 alin. (3) că dacă nu se
prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul
rezilierii.
cauză de neexecutare, numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 1554 alin.
(3) N.C.C. contractul reziliat încetează doar pentru viitor. Sancţiunea
rezilierii nu determină o desfiinţare propriu-zisă a contractului, ci
marchează încetarea prestaţiilor reciproce pentru viitor. Ca urmare a
aplicării sancţiunii rezoluţiunii, se consideră că nici nu s-a încheiat un
contract între părţi, dispărând astfel izvorul raporturilor juridice dintre
acestea. Altfel spus, rezoluţiunea desfiinţează retroactiv contractul, pe
când rezilierea, datorită caracterului prestaţiilor succesive, face să
înceteze efectele contractului ex nune, momentul în care operează
sancţiunea rezilierii lîind identic cu momentul în care încetează
contractul.
In concluzie, din dispoziţiile noului Cod civil rezultă că
neexecutarea culpabilă a obligaţiilor părţilor conduce fie la rezoluţiunea
sau rezilierea totală a contractului sinalagmatic, fie la rezoluţiunea
parţială a contractului sinalagmatic, fie doar la reducerea proporţională a
obligaţiei cocontractantului dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.
CAPITOLUL V NEEXECUTAREA FORTUITĂ A
OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE (TEORIA
RISCURILOR CONTRACTUALE)
Secţiunea I Noţiunea de risc contractual

Rezoluţiunea şi rezilierea presupun o neexecutare a obligaţiilor
contractuale imputabilă uneia dintre părţi.
însă, neexecutarea obligaţiilor contractuale poate să se datoreze unui
eveniment străin de orice culpă a debitorului.
Codul civil nu prevede un text care să reglementeze - la modul
general - desfiinţarea contractului în ipoteza imposibilităţii fortuite de
executare 1.
Dacă această imposibilitate fortuită se referă la o obligaţie născută
dintr-un contract sinalagmatic se pune problema suportării riscurilor
contractuale.
în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii
fortuite de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului
contractual, ci ele cuprind şi desfiinţarea contractului.
în literatura de specialitate, s-a arătat că teoria riscului contractual
este utilă pentru că indică partea care suportă riscul contractului.
' Imposibilitatea fortuită de executare mai este analizată în domeniul răspunderii

civile contractuale, de regulă cu referire la contractele unilaterale, ca o cauză care înlătură
vinovăţia şi, prin aceasta, însăşi răspunderea (a se vedea, Fr. Deak, Curs de drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 333;
T.R. Popescu, Efectele obligaţiilor, în Teoria generală a obligaţiilor, de T.R. Popescu, P.
Anca, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 321; M.F. Popa, Condiţiile necesare pentru
acordarea daunelor-interese, în Răspunderea civilă, de I. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 328-329; C. Bârsan, Efectele obligaţiilor, în Tratat
de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de C. Stătescu, C. Bârsan, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 327-328).
Problema riscurilor contractuale se ridică în situaţia în care, dintr-o
cauză independentă de voinţa sa şi fară nici o culpă, debitorul este în
imposibilitate de a-şi executa obligaţia asumată1.
Este o problemă legată de un eveniment care survine, în timp, între
naşterea obligaţiei şi executarea acesteia şi, punând pe debitor în
imposibilitatea de executare a obligaţiei, produce un anumit prejudiciu.
In materie de răspundere civilă delictuală, riscul constituie
fundament al răspunderii indiferent dacă este vorba de opinia doctrinei,
potrivit căreia reparaţia se datorează de către cel care profită de
1în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea

comercială internaţională, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 13.
activitatea ce desfăşoară, de opinia care pune accentul pe ideea de cauză
producătoare de pagube sau de opinia care pune accentul pe ideea de
risc-autoritate 1.
Riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului

independente de orice culpă a uneia din părţi.
Dată fiind împrejurarea că imposibilitatea de executare este
independentă de voinţa părţilor, nu este locul nici pentru o acţiune în
despăgubiri din cauza neexecutării.
Secţiunea a Il-a Fundamentul teoriei riscurilor contractuale

Fundamentată pe ideea reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor
născute din convenţiile sinalagmatice, teoria riscurilor contractuale este,
în absenţa unui text de principiu, rezultatul eforturilor doctrinei de
generalizare a unor dispoziţii cuprinse în mai multe materii din Codul
civil:
a) efectele convenţiilor (art. 971);
b) stingerea obligaţiilor (art.l 156);
c) locaţiunea (art. 1423 şi 1481);
d) contractul de societate (art. 1525)'.
Din aceste dispoziţii disparate ale Codului civil se poate construi
însă teoria legiuitorului în materie de risc.
Potrivit art. 1156 C. civ. „Când obiectul obligaţiei este un cor/) cert
şi determinat, de piere, de se scoate din comerţ, sau se pierde astfel încât
absolut să nu se ştie de existenţa lui, obligaţia este stinsă; dacă lucrul a
pierit sau s-a pierdut, fără greşeala debitorului sau înainte de a fi pus în
întârziere".
Finalul art. 1156 C. civ., anume al 4-lea al acestui text, are o
indubitabilă valoare de principiu: „Obligaţia se stinge întotdeauna când
printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face
imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii".
Textul este edificator asupra contractului său de principiu. Mutatis
mutandis, principiul poate fi extins la toate contractele în care obligaţiile
uneia dintre părţi au devenit imposibil de executat din cauză de forţă
majoră sau caz fortuit.
Regula este că riscul contractului este suportat de debitorul
obligaţiei imposibil de executat: „res perit debitori ".
Riscurile cazurilor fortuite sau de forţă majoră sunt, aşadar, în
sarcina debitorului, Codul îl scuteşte pe acesta de a presta obiectul
1Pentru detalii, a se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 22
obligaţiei, pentru motivul că ea nu mai poate fi adusă la îndeplinire, fără
ca debitorul să fie în culpă1.
La baza teoriei riscului în contractele sinalagmatice se găseşte ideea
de cauză. Dacă debitorul obligaţiei nu-şi poate îndeplini obligaţia sa,
înseamnă că datoria corelativă rămâne fără cauză.
Riscurile sunt deci ale debitorului obligaţiei a cărei aducere la
îndeplinire a devenit imposibilă datorită forţei majore: „res perit
debitori.
Temeiul juridic al regulii îl găsim, şi aici, în reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor, în împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile
reciproce este cauza juridică a celeilalte2.
Aşa fiind, neexecutarea uneia lipseşte de suport juridic pe cealaltă,
care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.
Recent, în literatura de specialitate, s-a arătat că neexecutarea de
către o parte a obligaţiilor contractuale lipseşte de cauză obligaţia
corelativă a celeilalte părţi, iar contractul sinalagmatic este desfiinţat de
drept dar aceasta operează numai în cazul imposibilităţii fortuite de
executare, când problema riscului contractual se rezolvă potrivit regulii
„resperit debitori".
In concepţia aceluiaşi autor, teoria riscului contractual se
fundamentează nu numai pe ideea de cauză şi principiul forţei obligatorii
a contractului, ci şi pe ideea imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor3.
Codul civil prevede câteva cazuri de aplicaţie practică a regulii
potrivit căreia, riscul contractului îl suportă debitorul obligaţiei imposibil
de executat4.
în materie de locaţiune, art. 1423 Cod civil, prevede că dacă, în
timpul locaţiunii, lucrul închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit,
contractul se consideră desfăcut de plin drept. Deci, locatorul, fiind
debitor al obligaţiei imposibil de executat, suportă şi riscul contractului.
în cazul contractului de antrepriză, potrivit art. 1481 Cod civil,
dacă, înainte de predare, lucrul confecţionat de antreprenor piere în mod
fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent plata pentru
munca investită în confecţionarea lucrului. Antreprenorul are, în acest
caz, calitatea de debitor al unei obligaţii imposibil de executat şi deci
suportă riscul contractului.
în materia contractului de societate, art. 1515 C. civ., dispune că,
atunci când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea
unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit înainte de a fi fost adus efectiv
în societate, societatea încetează în privinţa tuturor asociaţilor.
1în acest sens, a se vedea, P.C. Vlahide, Repetiţia principiilor de drept civil. Voi. II,
Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 121-125.
2A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura AII, 1994, p. 86.
3' Pentru acest punct de vedere a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 27.
4 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 93-94.
Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei imposibil de
executat, va suporta riscul neexecutării contractului de societate.
în toate situaţiile avute în vedere mai sus, am pornit de la ideea că
întreaga obligaţie a uneia dintre părţi a devenit imposibil de executat
pentru cauze neimputabile.
în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că atunci când obligaţia n
devenit doar parţial imposibil de executat, sunt posibile, după caz, două
soluţii1:
Prima soluţie constă în reducerea sau diminuarea corespunzătoare şi
proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi, caz în care debitorul
obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul contractului numai în
măsura părţii neexecutate de el.
A doua soluţie este aceea de încetare în întregime a contractului
atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu este
de natură a asigura nici măcar parţial scopul contractului.
în această situaţie, riscul contractului este suportat integral dc către
debitorul obligaţiei imposibil de executat, asemenea situaţiei în care
întreaga obligaţie nu s-ar fi putut executa.
Secţiunea a îll-a înlăturarea responsabilităţii debitorului

pentru neexecutarea obligaţiei datorită forţei majore sau a
cazului fortuit
Problema riscurilor contractuale fiind legată de evenimente care
survin între naşterea obligaţiei şi executarea acesteia, evenimente
produse independent de voinţa debitorului şi fară nici o culpă a acestuia,
este necesară examinarea relaţiei dintre riscuri şi cauzele ce împiedică pe
debitor să-şi execute obligaţiile contractuale fară a răspunde pentru
neexecutare.
în literatura de specialitate s-a arătat că de esenţa teoriei riscurilor
contractuale este ca neexecutarea contractului să fie determinată de cauze
străine debitorului şi în legătură cu care acesta nu are nici o culpă2.
în dreptul civil român, la fel ca şi în dreptul francez, culpa reprezintă
fundamentul răspunderii civile, iar în materie de răspundere contractuală
între culpă şi faptul neexecutării există o condiţionare reciprocă.
Dacă exceptăm neexecutarea datorată cauzei de forţă majoră sau
cauzei străine, toate celelalte cauze nu pot fi decât culpabile3.
1în acest sens, a se vedea, T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1968, p. 131-132; C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 87.
2în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială
internaţională, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 20.
3Pentru acest punct de vedere, a se vedea, S. Angheni, Clauza penală în dreptul
civil şi comercial. Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996, p. 82:
în esenţă, culpa constă în atitudinea psihică a autorului faţă de
acţiunea sau inacţiunea sa ilicită, faţă de rezultatul produs. Atitudinea
autorului este conturată de cele două elemente: voinţa şi conştiinţa.
Elementul volitiv este o condiţie necesară culpei, mai cu seamă în
cazul culpei intenţionate. Este adevărat însă, că în materie contractuală,
rareori culpa îmbracă forma intenţiei.

Factorul intelectiv (conştiinţa) se caracterizează prin prevederea,
anticiparea de către individ a consecinţelor faptelor sale, a legăturii
dintre faptă şi rezultat1.
în materie contractuală, de regulă, culpa nu trebuie dovedită. Simpla
neexecutare face să fie prezumată culpa.
Creditorul care dovedeşte neexecutarea nu trebuie să mai probeze
existenţa culpei, primul fapt prezumându-1 pe cel de-al doilea. Sarcina
probei este inversată, debitorul având posibilitatea să răstoarne această
prezumţie făcând dovada contrară2.
Prezumţia de culpă a debitorului poate fi înlăturată dacă debitorul
dovedeşte că neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu
întârziere se datorează unei cauze străine, neimputabile lui.
Riscurile contractuale şi culpa se exclud. în momentul când
neexecutarea obligaţiilor contractuale este culpabilă, nu mai suntem pe
tărâmul riscurilor, ci pe cel al rezoluţiunii (rezilierii) pentru neexecutare
şi/sau al răspunderii contractuale pentru neexecutarea obligaţiei asumate.
în ambele situaţii, răspunderea contractuală se bazează pe culpă şi se
angajează în funcţie de prejudiciu, fară vreo legătură cu problema
Debitorul este responsabil de faptul neexecutării până la limila
cauzei străine sau exoneratoare.
Astfel, art. 1082 Cod civil, stabileşte că debitorul va fi obligat la
plata de daune-interese, afară numai dacă va justifica că neexecutarea
provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
Ideea este reluată de art. 1085 Cod civil, în care se prevede că
debitorul nu va fi obligat la daune-interese, dacă a fost împiedicat să
execute obligaţia datorită forţei majore sau cazului fortuit.
Cauzele străine neimputabile debitorului sunt: forţa majoră, cazul
fortuit şi fapta terţului.
In materia răspunderii civile contractuale nu există deosebiri, sub
aspectul efectelor, între cazul fortuit şi forţa majoră. încercarea de a se
face o distincţie între cele două este inutilă şi nu are nici un temei legal.
Legiuitorul foloseşte cele două noţiuni, când împreună (art. 1083,
art. 1435, 1475 Cod civil etc.), când separat (art. 760, 995, 1156, 1358,
1457 Cod civil etc.)3.
1Pentru analiza acestei probleme, a se vedea, T.R.Popescu, P. Anca, op. cit., p. 188.
2„Reus in excipiendofit actor".
Se admite, în general, că forţa majoră constă în evenimente naturale
care ies din sfera de activitate a debitorului (de exemplu: cutremurele,
inundaţiile, starea de război, trăznetele etc.), iar în cazul fortuit constă în
evenimentele care au legătură cu activitatea debitorului (de exemplu: un
incendiu, o explozie, etc.).

Inspirându-se din doctrina şi jurisprudenţa franceză, în literatura
noastră de specialitate, forţa majoră este definită de majoritatea autorilor
ca fiind un eveniment imprevizibil şi de neînlăturat (insurmontabil,
invincibil)1.
Cele două trăsături: imprevizibilitatea şi invincibilitatea trebuie să
fie îndeplinite în mod cumulativ, adăugându-se uneori şi caracterul
extern2.
Prin caz fortuit înţelegem o împrejurare internă care îşi are originea
în câmpul de activitate a celui chemat să răspundă sau într-o împrejurare
externă care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată
cu diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil.
Principalul efect al forţei majore este excluderea răspunderii civile.
In materia răspunderii contractuale, forţa majoră mai produce,
uneori, încă două efecte: unul extinctiv şi altul suspensiv de executare.
Astfel, atunci când debitorul contractual este în imposibilitate de a-şi
executa obligaţiile asumate printr-un contract civil din cauză de forţă
majoră, potrivit art. 1083 Cod civil, obligaţia se stinge.
Deci forţa majoră are şi un efect extinctiv, în sensul că duce la
stingerea obligaţiilor asumate de debitor prin contract, obligaţii pe care el
este în imposibilitatea de a le executa în natură.
Stingerea îndatoririi de executare în natură a obligaţiilor
contractuale, va împiedica şi transformarea acestora în daune- interese
compensatorii.
în cazul contractelor cu executare succesivă, forţa majoră, acţionând
numai temporar, va avea ca efect stingerea doar a acelor obligaţii a căror
executare a devenit imposibilă înăuntrul acelui interval de timp.
Aşadar, debitorul va fi ţinut să execute în natură obligaţiile scadente,
după încetarea forţei majore, în afară de cazul când dovedeşte că forţa
majoră a făcut imposibilă şi executarea acestora.
Forţa majoră produce în materie contractuală şi un efect suspensiv
de executare. Efectul este propriu numai contractelor cu executare
3A se vedea, în acest sens, S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi dreptul

comercial, p. 90-91.
1A se vedea în acest sens, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a
Codului civil român, Voi. VI, Iaşi, 1900, p. 348; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, Tratat de drept civil român. Voi. II, Bucureşti, 1929, p. 523
2Fr. Deak în Răspunderea civilă, op. cit, p. 209.
succesivă şi a celor afectate de un termen şi constă în suspendarea
executării obligaţiilor1.
Exonerarea de răspundere a debitorului pentru neexecutarea
obligaţiilor asumate produce efecte diferite, după cum forţa majoră
constituie o împiedicare totală sau parţială, definitivă sau parţială.
Dacă împiedicarea de executare este totală şi definitivă, forţa majoră
face imposibilă executarea şi, în consecinţă, în cazul contractelor
unilaterale, obligaţia se va stinge, iar în cazul celor bilaterale se va pune
problema suportării riscului contractului de către debitorul obligaţiei
imposibil de executat.
Imposibilitatea de executare pentru cauză de forţă majoră produce
efecte numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii2:
a) forţa majoră să nu se datoreze culpei debitorului, deci să fie
neimputabilă debitorului;
b) debitorul să nu-şi fi asumat prin contract obligaţia de a răspunde
şi pentru caz de forţă majoră;
c) debitorul să nu fi fost pus în întârziere sau să nu se fi aflat în
întârziere în momentul producerii (survenirii) cazului de forţă majoră.
In situaţia când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, cazul de forţă
majoră rămâne în sarcina debitorului; în consecinţă, obligaţia sa nu se
stinge prin imposibilitate de executare ci se transformă în dezdăunări.
Mijloacele de probă utilizate pentru dovedirea cazului de forţă
majoră sunt, de regulă, prevăzute de părţi în contract. în lipsa vreunei
stipulaţiuni, forţa majoră fiind în fapt, se poate dovedi cu orice mijloc de
probă3.
In general, proba cazului de forţă majoră este mai uşor dc realizat
atunci când este vorba de dovedirea unor fapte cunoscute, deci de
notorietate, cum sunt: inundaţiile, incendiile etc.
In consecinţă, forţa majoră rămâne un eveniment imprevizibil,
obiectiv şi de neînlăturat care-1 pune pe debitor în imposibilitatea dc a-şi
executa obligaţiile.
Celelalte situaţii, şi anume, fapta unei terţe persoane sau fapta
creditorului sunt împrejurări care nu îndeplinesc, în mod cumulativ, cele
două condiţii: imprevizibilitatea şi insurmontabilitatea şi nu pot fi
calificate cauze de forţă majoră.
In materie contractuală, prin terţ se înţelege orice persoană, alta
decât creditorul sau debitorul.
Terţul care a pus pe debitor în imposibilitatea executării obligaţiilor
sale (de exemplu: a distrus bunul vândut înainte ca vânzătorul să-şi fi
executat obligaţia de predare) trebuie să nu poată fi identificat.
1 A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 374-377.

2A se vedea, S. Angheni, op. cit., p. 92.
3A se vedea, M. F. Popa în Răspunderea civilă, Editura „Ştiinţifică", Bucureşti,
1970 de I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa.
Dacă a fost identificat, iar fapta nu are caracterul forţei majore,
debitorul se poate regresa împotriva terţului, şi, în acelaşi timp, trebuie să
răspundă faţă de creditorul său1.
Prin comportarea sa şi creditorul poate contribui exclusiv sau în
comun cu debitorul, la punerea acestuia în imposibilitatea de a-şi executa

obligaţia asumată.
Când fapta creditorului întruneşte trăsăturile caracteristice ale forţei
majore, fie că obligaţia debitorului se stinge, fie că se amână doar,
problema riscurilor contractuale se rezolvă la fel ca în cazul forţei
majore.
Secţiunea a IV-a Particularităţile riscului contractual în

contractele translative de proprietate
Problema riscurilor contractuale trebuie distinsă, aşa cum s-a arătat
în literatura de specialitate, de cea a riscului lucrului2.
In cazul contractelor sinalagmatice translative de proprietate se
pune, în cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pierii fortuite
a lucrului, cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a
contractului. De aceea, este necesar să observăm cine suportă, în
principiu, cele două riscuri.
In ceea ce priveşte suportarea riscurilor contractuale pentru
neexecutarea fortuită am arătat că se aplică regula „res perit debitori".
Riscul pierii fortuite a lucrului este suportat, de regulă, de către acea
parte contractantă care are calitatea de proprietar al acestuia în momentul
când a pierit, aplicându-se principiul „res perit domino".
Aşadar, rezolvarea problemei suportării riscului pierii fortuite a
bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de la
înstrăinător la dobânditor3.
Pentru a înţelege această regulă trebuie să avem în vedere
împrejurarea că potrivit legislaţiei noastre, transferul proprietăţii în
contractele translative de proprietate având ca obiect bunuri cerlc,
operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar dacîi
bunul nu a fost predat încă, iar preţul nu a fost încă plătit.
în acest sens avem în vedere dispoziţiile art. 971 C. civ. „in
contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului
1A se vedea. V. Babiuc, op. cit., p. 30.

2A se vedea, T.R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică,
3A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 94-96.
părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu
i s-a făcut tradiţiunea lucrului".
Codul civil face aplicaţia practică a acestei reguli în materia
contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, art. 1295 alin. 1 dispune: „Vinderea este perfectă între părţi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa

vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat".
în această situaţie, riscul contractului îl va suporta cumpărătorul,
deoarece el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii
contractului, chiar dacă lucrul nu îi fusese predat.
El va trebui să achite preţul lucrului pierit către vânzător, deşi acesta
nu va mai fi în măsură să predea lucrul vândut.
Regula „res perit domino" înseamnă aici, „res perit creditori". în
concluzie, riscul contractului este suportat de creditorul obligaţiei
imposibil de executat.
în literatura de specialitate1, s-a arătat, pe deplin justificat, că
această regulă este severă şi nedreaptă.
Considerăm, de „lege ferenda", că legiuitorul nu trebuie să găsească
alte soluţii pentru rezolvarea acestei probleme, fie în sensul suportării
riscului de către vânzător (ca debitor al obligaţiei de predare imposibil
de executat), fie o soluţie de repartizare a riscului între cele două părţi
ale contractului.
De la regula „res perit domino" legea prevede o singură excepţie:
conform art. 1074 alin. 2 C. civ., şi art. 1156 alin. 2 C. civ..
riscul pierii fortuite a lucrului va fi suportat, totuşi, de înstrăinător atunci
când, înainte de acest eveniment, el a fost pus în întârziere de către
debitor pentru motivul că nu şi-a executat, în termen, obligaţia de
predare.
In situaţia în care prin contract se înstrăinează lucruri de gen şi
bunuri imobile în sistem de carte funciară sau părţile au convenit ca
transferul proprietăţii să opereze la un anumit termen, riscul pierii
fortuite a lucrului,între momentul încheierii contractului şi acela al
transmiterii proprietăţii, îl va suporta înstrăinătorul, conform principiului
„resperit domino"
Debitorul obligaţiei imposibil de executat este înstrăinătorul care,
neputând transmite dreptul de proprietate, nu poate cere plata preţului de
la cealaltă parte.
Riscul neexecutării contractului va fi suportat de debitorul ale cărui
obligaţii au devenit imposibil de executat, conform celuilalt principiu
„res perit debitori
1 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura AII, p.
88-89.
Apreciem că această regulă se aplică şi dacă este vorba de lucruri
viitoare, având în vedere că transferul proprietăţii va opera la momentul
predării acestor bunuri.
O situaţie specială apare în cazul în care transferul proprietăţii este
afectat de o condiţie.
In situaţia când transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie
suspensivă, riscul pierii fortuite a bunului se suportă de către înstrăinător,
el fiind proprietarul său.
In situaţia când transmiterea dreptului de proprietate este afectată de
o condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de realizarea
condiţiei, riscurile contractuale se vor suporta de către dobânditor, care
este proprietarul său.
în concluzie, se poate constata că în toate situaţiile când transferul
proprietăţii unui bun este afectat de o condiţie, dacă lucrul piere fortuit,
riscurile contractului vor fi suportate, în principiu, de către partea
contractantă care are calitatea de proprietar sub condiţie rezolutorie.
Secţiunea a V-a Imposibilitatea
fortuită de executare în noul Cod civil
Noul Cod civil instituie în art. 1350 alin. (1) principiul potrivii
căruia orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care Ic n
contractat. Atunci când, fară justificare, nu îşi îndeplineşte aceaslft
îndatorire, partea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte j>;n |
i şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Insa.
neexecutarea obligaţiilor contractuale poate să se datoreze unul
eveniment străin de orice culpă a debitorului. Conform art. 1321 N.('.
( contractul încetează în ipoteza imposibilităţii fortuite de executau
Debitorul este liberal atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executam
din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimenlc
asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere
[art. 1634 alin. (1) N.C.C.]. Această imposibilitate poate privi obligaţiile
de a da un bun individual determinat, de a face şi de a nu face, nu şi
obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor esle
întotdeauna posibilă potrivit adagiului latin ,genera non pereunl Pentru
ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de
forţă majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avui loc fară
vina (culpa) debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.
Potrivit art. 1634 alin. (2) N.C.C. debitorul este, de asemenea,
liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar li
putut să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza forţei majore sau
a cazului fortuit, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul
producerii acestora.
Noul Cod civil reglementează forţa majoră şi cazul fortuit în art.
1351. Astfel, dacă legea nu prevede altfel, sau părţile nu convin
contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat
de forţă majoră sau de caz fortuit.
Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil şi inevitabil. Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi
prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemai să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
Conform art. 1351 alin. (4) N.C.C. dacă, potrivit legii, debitorul este
exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de
asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.
Imposibilitatea fortuită de executare poate fi, potrivit legiuitorului,
absolută şi permanentă sau temporară.
Atunci când imposibilitatea de executare este absolută şi permanentă
şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul esle desfiinţat
de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit [art. 1557 alin. (l)N.C.CJ.
Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei nu este absolută şi
permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori
poate desfiinţa contractul. în acest din urmă caz, regulile din materia
rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător [art. 1557 nlin. (2)
N.C.C.].
Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se
suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata ,şi
urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare [art.
1634 alin. (3) N.C.C],
în conformitate cu art. 1634 alin. (5) N.C.C. debitorul trebuie să
notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la
creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a
cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul
răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului [art. 1634
alin. (4) N.C.C].
Dacă imposibilitatea fortuită de executare priveşte o obligaţie ce
rezultă dintr-un contract sinalagmatic se pune problema riscului
contractului. Doctrina a evidenţiat că teoria riscului contractual este utilă
pentru că indică partea care suportă riscul contractual; acest risc va fi
suportat, în principiu, de către debitorul obligaţiei imposibil de executat
(res perit debitori).
Suportarea riscului contractual este o problemă legată de un
eveniment care survine, în timp, între naşterea obligaţiei şi executarea
acesteia şi, punând pe debitor în imposibilitatea de executare a obligaţiei,
produce un anumit prejudiciu. Aşadar, riscul neexecutării este suportat
de către partea a cărei obligaţie, datorită forţei majore sau cazului fortuit,
nu mai poate fi executată. Ea va trebui să suporte toate cheltuielile pe
care le-a făcut în vederea executării obligaţiei şi, în general, toate
daunele pe care le antrenea/ă imposibilitatea fortuită de executare.
Fundamentul regulii res perii debitori constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor ce revin părţilor în cazul contractului

sinalagmatic (art. 1171 N.C.C). In contractele sinalagmatice, obligaţia
fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt
contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului
lipseşte de cauză obligaţia creditorului.
In ceea ce priveşte suportarea riscului în contractul translativ de
proprietate, noul Cod civil în art. 1274 alin. (1) prevede că în lipsă de
stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului
rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului. în cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare, pierde dreptul Ia contraprestaţie,
iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
Astfel, potrivit noului Cod civil, dacă bunul piere după momentul
încheierii contractului dar înainte de a-1 preda dobânditorului, riscul
pieirii fortuite în contractele sinalagmatice translative de proprietate va fi
suportat nu de acela care este proprietarul său la momentul dispariţiei
(potrivit regulii res perii domino) ci de debitorul obligaţiei de predare,
chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului, aplicându-se
principiul res perii debitori.
Nu putem decât să salutăm soluţia adoptată de legiuitor în această
materie, deoarece, de lege lata, suportarea riscului pieirii fortuite a
lucrului în cazul contractelor translative de proprietate ce au ca obiect un
bun cert este supusă principiului res perit domino ce înseamnă aici res
perit creditori (riscul contractului este suportat de creditorul obligaţiei
imposibil de executat), regulă criticată în mod justificat de literatura
juridică ca fiind nedreaptă şi inechitabilă.
Conform art. 1274 alin. (2) N.C.C. cu toate acestea, chiar dacă
bunul a pierit din cauze fortuite înainte de a fi fost predat dobânditorului,
riscul contractului va fi suportat nu de debitorul obligaţiei de predare, ci
de către creditor dacă, înainte de pieirea bunului, creditorul fusese pus în
întârziere întrucât nu-şi executase la termenul prevăzut obligaţia sa.
Creditorul nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi
pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
în domeniul contractelor sinalagmatice, efectele imposibilităţii
fortuite de executare nu se reduc la problema propriu-zisă a riscului
contractual, ci ele cuprind şi desfiinţarea contractului. în cazurile în care
problema riscului contractual se rezolvă potrivit regulii res perit debitori,
creditorul nu mai poate fi silit să execute propriile obligaţii sau are
dreptul să ceară restituirea prestaţiilor deja executate, ceea ce înseamnă
că în aceste situaţii se impune cu necesitate desfiinţarea contractului. în
aceste cazuri, imposibilitatea fortuită de executare constituie o cauză de
încetare a contractului sinalagmatic. Potrivit art. 1322 N.C.C. la
încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot
fi însă ţinute la repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea,
în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor primite în urma încheierii

contractului.
Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în
virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fară drept ori din eroare sau
în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale
cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment
de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat
acestora [art. 1635 alin. (1) N.C.C.].
Potrivit art. 1636 N.C.C. dreptul de restituire aparţine celui care a
efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane
îndreptăţite, potrivit legii.
Noul Cod civil stabileşte principiul restituirii prestaţiilor în natură,
prin înapoierea bunului primit. Dacă restituirea nu poate avea loc în
natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori acesta
priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin
echivalent.
CAPITOLUL VI EFECTELE
NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
CONTRACTUALE ÎN DREPTUL COMERCIAL
Secţiunea I
Delimitări conceptuale. Corelaţia dintre contractele civile şi
cele comerciale
în literatura juridică1 s-a evidenţiat că regulile care guvernează
contractele civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, in măsura în
care legile comerciale nu prevăd o altă reglementare (art. I Cod
comercial).
Astfel fiind, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte)
obiective de comerţ datorită naturii lor (art. 3 Cod comercial) şi în cazul
contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerţ întrucât
sunt încheiate de comercianţi în cadrul exercitării comerţului (art. 4 C.
com.) sunt aplicabile legile comerciale, dar în subsidiar, dacă legea
comercială nu dispune, sunt aplicabile cele civile.
1Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 5-8.
Dreptul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile
dreptului privat, iar în aceste condiţii şi reglementările specifice
dreptului comercial se vor completa, facându-se trimitere la normele
juridice de drept civil.
în doctrină1 s-a opinat că din pricina caracterului lacunar al dreptului

comercial, problema raporturilor dintre dreptul comercial şi dreptul civil
domină întreaga materie a teoriei generale a obligaţiilor civile sau
comerciale.
în concluzie, rezultă, pe de o parte, că reglementarea contractelor
civile este aplicabilă, în lipsa unor reguli speciale, şi în privinţa
contractelor comerciale, iar pe de altă parte, că reglementarea
contractelor comerciale este aplicabilă nu numai în cazul contractelor
încheiate de comercianţi, dar şi în cazurile în care reprezintă fapte
obiective de comerţ.
în ceea ce priveşte corelaţia dintre regimul juridic special al
contractelor (civile sau comerciale) şi teoria generală a obligaţiilor
civile sau comerciale, apreciem că prioritate au regulile speciale
prevăzute - în Codul civil sau Codul comercial ori în alte acte normative
speciale - pentru contractul în cauză.
în măsura în care anumite probleme de drept nu ar fi reglementate
prin norme speciale (sau prin convenţia dintre părţi) se aplică, în
completarea acestor norme, regulile din partea generală a teoriei generale
a obligaţiilor, care cuprinde norme aplicabile tuturor contractelor sau
contractelor de o anumită categorie (contracte sinalagmatice sau
unilaterale, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit etc.), aceste norme fiind
incidente ori de câte ori nu există prevederi speciale.
Secţiunea a II-a Particularităţile obligaţiilor comerciale

1. Consideraţii introductive.
Datorită specificului relaţiilor comerciale, obligaţiile din dreptul
comercial prezintă anumite trăsături, fiind reglementate prin unele
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cum ar fi: solidaritatea
obligaţiilor (art. 42 C. com); fructificarea de drept a banilor („dies
interpellat pro hominem", art. 43 C. com.), termenul de graţie permis de
art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de judecător în obligaţiile
comerciale2, iar retractul litigios prevăzut de art. 1402, 1403 şi 1404 din
1I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor comerciale.

Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1994, p. 10.
2 Potrivit art. 44 C. com., „în obligaţiile comerciale judecătorul nu poate acorda
termenul de graţie permis de art. 1021 din C. civ.".
Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui drept derivând
dintr-un fapt comercial (art. 45. C. com.).

2. Solidaritatea obligaţiilor
Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte active
sau pasive ale unei obligaţii.
In dreptul civil, care joacă rolul de drept comun în materni dreptului
privat, divizibilitatea creanţei este regula iar solidaritate,i excepţia
(solidaritatea nu se prezumă)'.
In literatura de specialitate, solidaritatea a fost definită ca fiind acea
modalitate a obligaţiilor care împiedică diviziunea lor, chiai dacă, prin
natura lor, sunt divizibile.
Ea are drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în ca/ de
pluralitate activă, să ceară executarea integrală a creanţelor oricărui
debitor.
Solidaritatea debitorilor reprezintă, în acelaşi timp, o garanţie pentru
creditori, care pot urmări pe debitorul solvabil realizându-şi astfel
creanţa1.
In acest mod, creditorul este pus la adăpost de eventualele riscuri ale
insolvabilităţii unuia dintre debitori, putând alege pe oricare dintre
codebitori pentru întreaga creanţă.
în dreptul civil, în afara cazurilor reglementate de solidaritate pasivă
legală (art. 1003, 918, 1483, 1551, 1571 C. civ.), aplicarea solidarităţii
necesită o stipulare expresă a părţilor.
în dreptul comercial, legiuitorul, având în vedere necesitatea
asigurării creditului în relaţiile comerciale, dispune în art. 42 din Codul
comercial, următoarele: „In obligaţiunile comerciale codebitorii sunt
ţinuţi solidariceşte, afară de stipulaţiune contrarie ".
în materia comercială, regula este deci solidaritatea, părţile putând
să o înlăture numai prin stipulaţie expresă2.
în dreptul german sunt solidare toate obligaţiile, oricare ar fl natura
lor, comercială sau civilă3.
în dreptul francez, solidaritatea nu este reglementată în mod expres
de legiuitor (în afară de unele cazuri particulare), însă, în obligaţiile
comerciale, aceasta a fost aplicată în practica judiciară ca regulă
cutumiară, fiind o prezumţie simplă4.
Din dispoziţiile art. 42 C. com., rezultă că solidaritatea în materie
comercială se aplică dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori, deci
i/.vorăşte dintr-un fapt de comerţ lato-sensu. Acest caracter rezultă din
alin. 3 al art. 42 C. com. potrivit căruia „Solidaritatea nu se aplică la
1în acest sens, a se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lăstun, Drept
comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 2000, p. 306-307.
2Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală sau esenţială care
nu permite înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor, din cauza caracterului său de ordine
publică, de exemplu, în cazul pluralităţii de mandatari (art. 389 C. com).
3Potrivit art. 427 C. civ. german: „Dacă mai multe persoane se obligă în comun prin
contract la o prestaţie divizibilă, în caz de îndoială, ele răspund solidar".
4A se vedea, I.L. Georgescu, op. cit., p. 47.
necomercianţi, pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de
comerţ ".
b) Solidaritatea nu trebuie să fie stipulată în materie comercială1
însă prezumţia de solidaritate a debitorilor poate fi înlăturată printr-o
manifestare de voinţă exteriorizată într-o anumită formă scrisă, verbală
sau chiar din faptul executării.
138 Aurelian GHFR(.III
Dacă în ipoteza codebitorilor
necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, în cazul în care obligaţia
este garantată de fidejusari, legiuitorul extinde solidaritatea la toţi
fidejusorii, independent de calitatea de comerciant sau necomerciant,
supunându-li-se beneficiul de discuţiune şi de diviziune.
3. Fructificarea de drept a banilor (dies interpellatpro homine).

Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul
creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Debitorul are de executat o prestaţie pozitivă sau negativă, în funcţie
de obiectul obligaţiei.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care acesta îl conferă
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă
a prestaţiei la care el este obligat: „creditorul are dreptul de a obţine
îndeplinirea exactă a obligaţieF, dispune art. 1073 C. civ.
Cu alte cuvinte, se angajează răspunderea civilă contractual.i .1
debitorului, care va fi obligat să plătească creditorului sume dc Imul cu
titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat; acenlv
despăgubiri se numesc daune-interese .
Daunele-interese sunt despăgubirile în bani pe care debilului este
îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului sulei II de
creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătonn sau cu
întârziere a obligaţiilor contractuale.
Acestea trebuiesc dovedite de cel care le pretinde în situa|iii când
obligaţia debitorului constă în „a face" sau „a da" un bun altul decât o
sumă de bani.
Dacă obligaţia de a da are drept obiect o sumă de bani executarea ei
în natură este întotdeauna posibilă, iar daunele suni prezumate şi, ca
atare, nu mai trebuie dovedite de creditor, ele exprimându-se sub forma
dobânzii aferente sumelor neachitate.
In cazul obligaţiilor care constau în sume de bani, dobânzile
reprezintă echivalentul daunelor cauzate creditorului.
In sistemul Codului civil român, în materie contractual;; daunele-
interese sub forma dobânzilor, sunt datorate numai din momentul în care
debitorul a fost pus în întârziere printr-una din modalităţile prevăzute de
lege.
Dobânda nu curge prin simplul fapt al ajungerii la termen, fiind
necesar ca debitorul contractual să fie pus în întârziere, în mod formal,
1Curtea de Casaţie, Decizia nr. 412/1937, în Practică judiciară în materie

comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 60.
adică să i se pună în vedere că trebuie să execute ceea ce datorează (dies
non interpellat pro hominem) .
In literatura de specialitate s-a evidenţiat că această regulă din
dreptul civil îşi are temeiul în prezumţia că atâta timp cât creditorul
rămâne în pasivitate, neexecutarea sau întârzierea în executare nu i-a
provocat nici un prejudiciu şi că a consimţit tacit la prorogarea
termenului de executare3.
în dreptul comercial, potrivit art. 43 C. com. „datoriile comerciale
lichidate şi plăţile în bani produc dobânda de drept din iita când devin
exigibile", ceea ce înseamnă că debitorul este de drept în întârziere prin
simpla ajungere la termen, potrivit regulii „i/ies interpellatpro
hominem"x.
!
|
|
|
<
în doctrină1 s-a arătat că această regulă se întemeiază pe faptul că
circulaţia banilor nu este compatibilă cu toleranţa din partea creditorului,
deoarece orice sumă de bani aflată în mâinile unui comerciant trebuie să
producă bani".
Dispoziţia prevăzută de art. 43 C. com. se aplică numai dacă este

vorba de o obligaţie comercială (datoria este comercială ori de câte ori
obligaţia sau raportul juridic însuşi din care izvorăşte este comercial) şi
care constă într-o sumă de bani (datoria trebuie să fie lichidă şi
exigibilă).
Regula „dies interpellat pro homine" se justifică în materie
comercială prin prezumţia economică a productivităţii banilor.
Aici capitalurile nu sunt imobilizate ca în mâinile unor
necomercianţi, ci sunt apte să producă beneficii din chiar momentul
posedării lor.
Evaluarea unei productivităţi se face fie la nivelul dobânzii legale
potrivit art. 1088 Cod civil, fie prin evaluare convenţională (dobânda
convenţională sau clauză penală)2.
Această regulă se mai justifică prin specificul comerţului unde
conexiunea şi celeritatea operaţiunilor comerciale ca şi apărarea
creditorilor impun o respectare riguroasă a termenelor contractuale.
Neplata la termen a unei datorii comerciale atrage efecte negative în
lanţ, datorită strânsei interdependenţe a operaţiunilor comerciale, fiecare
operaţie fiind, de regulă, o verigă legată de operaţii anterioare şi/sau
ulterioare.
Pe de altă parte, celeritatea operaţiilor comerciale reclamă
înlăturarea formalităţilor de felul punerii în întârziere.
1S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 309.

2I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Ediţia a Ii-a, Editura Lumina Lex,
în situaţia în care debitorul comercial nu plăteşte la scadenţii, mai
ales în condiţiile deprecierii monetare, el se foloseşte de bani,
îmbogăţindu-se fară justă cauză în detrimentul creditorului.
Comerţul presupune cu necesitate apărarea şi dezvoltare®
creditului, ca unul dintre pilonii activităţii comerciale.
143 AurelianGHER(;ill
în acest sens, practica arbitrală a statuat că în cazul stipulăm unei
clauze penale pentru întârzierea în plata unei obligai u comerciale, având
ca obiect o sumă de bani, aceasta operează dc drept, din ziua în care
creanţa a devenit exigibilă, fară a li condiţionată de punerea în întârziere
a debitorului'.
Şi practica judiciară a evidenţiat că în cazul raporturilor juridice
comerciale, potrivit art. 43 C. com., debitorul este de drept în întârziere
din momentul în care obligaţia a devenit exigibilă1.
4. Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează IUI drept

derivând dintr-un fapt comercial2.
în dreptul civil, este de principiu că, afară de cazurile prevăzute de
lege, orice drept cu conţinut patrimonial poate fi cesionat, chiar dacă
asupra acestuia există un litigiu, adică o contestaţie injustiţie.
Conform art. 1402 C. civ., dacă un drept litigios este vândut, cel
contra căruia acesta subzistă „se poate libera de cesionar numărându-i
preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când
cesionarul a plătit preţul cesiunii".
Dreptul la retractul litigios a fost creat de legiuitor, în materie civilă,
pentru a preveni specularea drepturilor litigioase, scopul instituirii
acestuia fiind acela de a pune la dispoziţia celui contra căruia subzistă
dreptul litigios un instrument juridic eficient de ţinere în frâu a
eventualelor tendinţe speculative ce i-ar putea amâna pe cesionarii de
drepturi litigioase, care ar cumpăra pe un preţ inferior celui real, în ideea
de a obţine un profit din diferenţă în caz de câştigare a procesului.
1Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Dec. nr. 655 din 8 februarie 2000-
RDC nr. 6/2001.
2Retractul litigios îşi are rădăcinile în dreptul roman, fiind menţinut până în zilele
noastre; cumpărătorii de procese erau consideraţi încă din vechime speculatori („emptores
fortunis alienis inhintes"), iar asemenea operaţiuni indezirabile. La început vânzarea de
drepturi litigioase a fost considerată nulă prin constituţiile împăraţilor Gratian, Valentinian
şi Teodosie, iar apoi admisă ca valabilă, dar a fost descurajată indirect, mai întâi, prin
restrângerea posibilităţilor de speculare a dreptului litigios de către cesionar prin limitarea
dreptului de a urmări pe debitorul cedat doar în limitele preţului plătit de el cedentului, iar
apoi prin instituirea posibilităţii exercitării retractului, consacrate prin celebrele constituţii
Per diversas, Ab Anastasio şi Mandati vel contra ale împăraţilor Anastasie şi Iustinian
(pentru detalii a se vedea, T.C. Briciu, M. Nicolae, Notă la C.A. Braşov, sec. civ., Dec. nr.
1383/2001, PR, III, nr. 5/2002, p. 113 şi urm; I. Popa, Vânzarea de drepturi litigioase -
retractul litigios, PR, VI, nr. 4/2004, p. 201 şi urm.
Potrivit art. 45 C. com. „Retractul litigios prevăzut de art. 1402,
1403 şi 1404 din Codul civil nu poate avea loc în caz de cesiune a unui
drept derivând dintr-un fapt comercial".
Literatura de specialitate a arătat că retractul litigios nu poate fi
exercitat când se cedează un drept derivând dintr-un fapt comercial,
deoarece în materie comercială nu se admite o asemenea operaţie

juridică pentru că ar stânjeni libera circulaţie a creanţelor şi a drepturilor
incorporale în general, care impune o diferenţă între preţul de cumpărare
şi cel de vânzare'.
Secţiunea a IlI-a Particularităţile rezoluţiunii şi rezilierii în

dreptul comercial
1. Inexistenţa termenului de graţie în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor comerciale.
în materie civilă, instanţa de judecată are posibilitatea, în cazul
neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale, să opereze, în funcţie
de circumstanţe, dacă este cazul să acorde debitorului un termen de
graţie pentru aducerea acestora la îndeplinire1.
Posibilitatea de a acorda termen de graţie este menţionată expres în
finalul art. 1021 C. civ. şi anume „Desfiinţarea trebuie să se ceară
înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termi n părţii
acţionate ".
Termenul de graţie este o amânare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii
sau rezilierii dincolo de data la care hotărâivn judecătorească a rămas
definitivă şi irevocabilă şi, totodată, este un beneficiu acordat debitorului
în vederea executării în natură n obligaţiilor asumate'.
în literatura de specialitate s-a evidenţiat că acest beneficiu al
acordării termenului de graţie trebuie să fie însoţit de menţiunea înscrisă
expres în dispozitivul hotărârii în sensul că, dacă nu se execută
obligaţiile până la expirarea termenului de graţie, va deveni eficientă
sancţiunea rezoluţiunii sau rezilierii.
în situaţia în care nu există această menţiune, creditorul ar trebui să
introducă, după expirarea termenului de graţie, o nouă cerere de
rezoluţiune sau reziliere, ceea ce ar fi o sarcină împovărătoare2.
Dispoziţia finală din art. 1021 C. civ., este o aplicaţie particulară a
dispoziţiilor art. 1101 C. civ.J.
în doctrină s-a apreciat că în aceeaşi cauză, în care se cere
rezoluţiunea sau rezilierea, se poate acorda un singur termen de graţie.
în Codul civil român interdicţia de a acorda mai multe termene de
graţie este stipulată expres şi cu referire Ia un caz particular dc
rezoluţiune, în materia contractului de vânzare-cumpărare.
1 V. Stoica, op. cit., p. 117.

Astfel, în art. 1366 alin. 2, teză finală, se arată că, dacă nu există
pericol pentru vânzător de a pierde lucrul sau preţul, judecătorul poate,
într-o cerere de rezoluţiune a vânzării, să acorde cumpărătorului „un
termen mai mult sau mai puţin lung, după împrejurări, fără să poată da
în nici un caz, un al doilea termen ".
Există cazuri, în materie civilă, în care nu este permisă acordarea

termenului de graţie, cum este aceea reglementată de art. 1366 alin. 1 C.
civ. „Rezoluţiunea vânzării de imobile se pronunţă îndată, dacă
vânzătorul este în pericol de a pierde lucrul sau preţul".
Dreptul instanţei de a aprecia, în unele situaţii, dacă este cazul să
pronunţe rezoluţiunea, precum şi posibilitatea acesteia de a acorda un
termen de graţie, constituie, în opinia noastră, inconvenienţe pentru
partea care a înţeles să-şi execute obligaţia, punând-o în situaţia de a
întârzia în clarificarea situaţiei sale în contract.
Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi acordat de
instanţa de judecată în obligaţiile comerciale, deoarece necesitatea
apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca obligaţiile comerciale
să se execute întocmai şi la termenul stipulat1.
Potrivit art. 44 C. com. „In obligaţiunile comerciale judecătorul nu
poate acorda termenul de graţie permis de art. 1021 din Codul civil".
Obligaţiile comerciale sunt, în general, conexe, aflându-se în strânsă
legătură, neexecutarea uneia atrăgând cele mai grave urmări, cum ar fi
insolvabilitatea, cu consecinţa falimentului.
în doctrină2 s-a arătat că inadmisibilitatea acordării de către
judecător a unui termen de graţie, în materie comercială, este o măsură
raţională pentru că dacă instanţa de judecată ar acorda termen de graţie,
ar însemna să dezorganizeze comerţul, putând să ajungă la efecte
dezastruoase ca: executări silite, faliment etc.
Nimic nu împiedică însă partea care şi-a executat obligaţiile, să
acorde ea însăşi un „termen de graţie" celeilalte părţi.
în obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial, aplicarea
art. 44 C. com. nu împiedică însă partea în culpă să execute tardiv chiar
în instanţă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ca şi în
obligaţiile civile, în vreme ce până la această dată contractul încă îşi
produce efectele între părţi.
Este adevărat că instanţa de judecată nu poate acorda un termen de
graţie în obligaţiile comerciale, dar nimic nu dă dreptul instanţei să
respingă o executare legitimă.
1' Nu trebuie să se confunde termenul de graţie cu termenul de judecată acordat de

instanţa de judecată în vederea executării obligaţiilor asumate de către pârât prin
contractul sinalagmatic, deoarece în acest caz, dacă pârâtul îşi execută obligaţiile până la
termenul ce i s-a acordat, instanţa nu va mai pronunţa rezoluţiunea sau rezilierea şi nici nu
se mai poate pune problema acordării unui termen de graţie.
2Gr. Dimitresco, De la condition resolutione dans les contracts, V. Girard & E.
Briere, Libraires- Editens, Paris, f.a., p. 132-133.
în acest sens, doctrina comercială1 a arătat că regula impusă prin art.
44 C. com., are caracter excepţional şi derogatoriu şi, în consecinţă, este
de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă dincolo de limitele legii.
2. Rezoluţiunea contractului în cazul termenului esenţial.

In obligaţiile comerciale în care termenul este esenţial, acesta

operează ca o clauză rezolutorie expresă.
Termenul este esenţial atunci când are o importanţă decisivă în
executarea contractului şi a fost considerat ca un element determinant la
încheierea contractului.
Nerespectarea termenului esenţial atrage rezoluţiunea de drept a
contractului în favoarea părţii în folosul căreia s-a stipulat termenul
esenţial.
Efectele sale se produc automat, iar judecătorul nu pronunţă
rezoluţiunea, ci numai o constată.
Producând efecte retroactive, partea în culpă nu mai poate înlătura
consecinţele neexecutării la termen printr-o executare posterioară
termenului, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii respective.
Având în vedere că rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea
termenului esenţial constituie o măsură de favoare, partea în folosul
căreia s-a stipulat termenul poate să renunţe la efectele rezoluţiunii,
cerând executarea chiar după împlinirea termenului.
In doctrină s-a evidenţiat că opinia, potrivit căreia, s-ar deduce din
interdicţia art. 44 Cod comercial că termenul este întotdeauna esenţial în
materie comercială, este neîntemeiată2.
în materie comercială, termenul poate fi esenţial prin natura însăşi
a contractului, cum ar fi: contractul de report3 sau operaţiunile la bursă
şi, în special, contractele de vânzare cu titlu de credit sau valută, pe
termen.
Termenul este esenţial, dacă din intenţia părţilor, o prestaţie
satisface interesele creditorului numai atunci când se execută în limitele
termenului stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare
pentru acesta sau nu mai poate fi executată.
De lege lata, nu există o dispoziţie cu caracter general privitoare la
termenul esenţial. Insă, art. 67 Cod comercial, reglementează termenul
esenţial în cazul contractului de vânzare-cumpărare, ca modalitate a
contractului.
Practica judiciară a extins această regulă la toate obligaţiile
comerciale4.
1I.L. Georgescu, op. cit., p. 58.

3Termenul prevăzut de art. 74 C. com. în materie de report este esenţial.
De lege ferenda, considerăm că instituţia termenului esenţial ar
trebui reglementat cu caracter general în viitorul Cod comercial român.
3. Rezilierea contractelor comerciale cu executare succesivă.

3.1. In cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea pentru
neîndeplinirea obligaţiilor de către una din părţi produce efecte „ex
nune" (pentru viitor) şi nu efecte „ex tune" (pentru trecut), lăsând
neatinse prestaţiile succesive care ar fi fost făcute anterior rezilierii.
Partea care şi-a executat obligaţiile, pentru a beneficia de dreptul de
a cere rezilierea trebuie ca după prima neexecutare să pună în întârziere
cealaltă parte, urmând ca rezilierea să se producă la prima neîndeplinire,
ulterioară puneri i în întârziere.
3.2. Rezilierea de drept a contractului de închiriere.

Recent, în practica judiciară s-a statuat că pactul comisoriu care
prevede rezilierea de drept a contractului de închiriere nu dă dreptul
debitorului, care nu şi-a executat la termen obligaţia de plată a chiriei, să-
1 invoce1.
In această speţă, Tribunalul Braşov, prin Sentinţa civilă nr. 80/C din
24 ianuarie 2001, a admis parţial acţiunea şi a obligat pârâta S.C.
„R.P.C." S.R.L. la plata chiriei restante şi a penalităţilor (i| întârziere, dar
a admis şi cererea reconvenţională, constatând rezilin! de drept
contractul de închiriere la data de 20 octombrie 1999.
Instanţa a reţinut că părţile au încheiat un contract de închincn cu
stabilirea drepturilor şi obligaţiilor reciproce printre care şi plniii
penalităţilor în cazul întârzierii la plata chiriei şi rezilierea de drept
pentru întârzierea mai mult de 30 de zile, conform art.13 din Contract,
considerând că începând cu 20 octombrie 1998, convcn|m părţilor a
încetat să-şi mai producă efectele juridice.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 248/Ap din 17 mai 2001, a
admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentin|a atacată,
admiţând acţiunea în totalitate cu obligarea pârâtei la plata chiriei
restante şi a penalităţilor de întârziere şi evacuarea acesteia.
Instanţa de apel, în mod corect, a considerat că părţile au încheiat un
proces-verbal de predare-primire a terenului în 1999, iai pactul comisoriu
stipulat în contractul de închiriere la art. 13 nu dă dreptul debitorului care
nu şi-a executat obligaţiile contractuale să-l invoce, aşa încât
rezoluţiunea contractului nu poate opera.
Pârâta a declarat recurs, susţinând că instanţa de apel a interpretat
greşit dispoziţiile art. 13 din contract, pentru că neplata chiriei intervine
ca urmare a nefolosirii terenului, iar rezilierea operează de drept.
1înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia nr. 1114 din 21
feb.2003 - RDC nr. 9/2004.'
De altfel, în cererea reconvenţională, s-a solicitat constatarea
rezilierii contractului potrivit clauzei contractuale, ignorată dc instanţa de
apel.
Apreciem că într-o interpretare judicioasă a clauzelor contractuale şi
a dispoziţiilor legale, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi
148 AurelianGHER(;ill
temeinică, şi în mod just înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins
recursul, ca nefondat.
în realitate, prin contractul de închiriere, încheiat între părţi s-au
stabilit drepturi şi obligaţii decurgând din închirierea suprafeţei de teren
pentru depozitarea materialului lemnos, iar art. 13 din contract prevedea
plata penalităţilor de 0,5% pe fiecare zi de întârziere şi rezilierea de
drept, când întârzierea plăţii chiriei ar fi mai mare de 30 de zile.
în contractele sinalagmatice existenţa unei clauze accesorii de
rezoluţiune (sau reziliere) în caz de neexecutare a obligaţiei uneia dintre
părţi este prezumată.
Părţile pot stipula expres un pact comisoriu, înlocuind acţiunea III
rezoluţiune judiciară cu o condiţie rezolutorie convenţională.
Pactul comisoriu, astfel definit, se interpretează restrictiv, pentru i ă
el derogă de la principiul rolului activ al judecătorului.
Dacă părţile prevăd numai situaţia ca, în caz de neexecutare,
contractul să fie desfiinţat, această clauză nu face decât să reproducă
regula prevăzută de art. 1020 C. civ., că rezoluţiunea să-şi păstreze
caracterul judiciar, putând fi pronunţată de către instanţă. Iar în condiţiile
în care părţile au exprimat expres rezoluţiunea de plin drept, ea va opera
numai odată cu punerea în întârziere a debitorului.
în speţă, punerea în întârziere a pârâtei s-a realizat când reclamanta
a solicitat plata sumei reprezentând despăgubiri pentru perioada 20
septembrie 1999-20 aprilie 2000.
3.3. Rezilierea contractului de leasing în cazul neexecutării

culpabile a obligaţiilor asumate de părţi.
Leasingul este un contract de finanţare, fiind o fuziune de tehnici
juridice (vânzare-cumpărare, mandat, locaţiune şi promisiune unilaterală
de vânzare în favoarea cumpărătorului - utilizator); ca natură juridică
acesta este o modalitate de finanţare la termen, pe plan internaţional fiind
unul dintre cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor1.
Un element esenţial al contractului de leasing îl constituie părţile în
contract, şi anume locatorul-finanţatorul şi utilizatorul.
Contractul de leasing este un contract sinalagmatic, pentru că
ambele părţi se obligă reciproc, dând naştere unor obligaţii corelative şi
interdependente, fapt ce permite aplicarea principiilor generale relative la
1 Pentru detalii a se vedea: S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op.

cit., p. 407-412; T.R. Popescu, op. cit., p. 157-168; I. Rucăreanu, B. Ştefanescu, op. cit., p.
223-229.
neexecutarea obligaţiilor asumate (excepţia de neexecutare a contractului
şi reziliere).
în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte culpabil obligaţiile
asumate, încetarea contractului de leasing se poate produce prin reziliere
chiar şi înaintea încheierii termenului contractual.

Clauzele de reziliere stipulate în contractul de leasing pot fi în
interesul finanţatorului sau al utilizatorului.
Rezilierea contractului de leasing are ca efect obligarea
utilizatorului la restituirea bunului către societatea de leasing şi plata de
150 Aurelian GHERCj 11 !■
daune-interese, indiferent că este vinovat de refuzul primirii bunului la

termenul stipulat în contractul de leasing sau de neexecutarea obligaţiei
de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive (fiind obligat şi
la plata ratelor scadente).
Efectuarea plăţilor cu titlu de redevenţe, la termenele fixe,
prestabilite contractual, decurge din efectele specifice contractului de
leasing'.
In practica judiciară s-a evidenţiat că neplata ratelor de leasing
atrage rezilierea în condiţiile art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr.
51/1997 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din
12 ianuarie 2000), iar litigiile privind rezilierea sunt de natură
comercială, fiind de competenţa instanţelor comerciale, deoarece
leasingul este o operaţiune de finanţare a comerţului sub forma închirierii
temporare de investiţii imobiliare ori servicii; sub acest aspect, este
nelegală, pentru lipsă de competenţă, soluţia de reziliere a unui contract
de leasing, pronunţată de o instanţă civilă1.
Jurisprudenţa a statuat că în cazul în care părţile au convenit un pact
comisoriu prin care s-a stabilit că în situaţia în care utilizatorul nu îşi
execută obligaţia de plată a redevenţei 2 (două) luni consecutiv, locatorul
are dreptul de a rezilia contractul cu daune-interese2.
în speţă se arată că în această situaţie, instanţa de judecată nu putea
să cenzureze opţiunea reclamantei în favoarea acţiunii în rezilierea
acestui act juridic, rolul său reducându-se la analiza împrejurărilor de
fapt invocate pe baza cărora să poată constata că s- a produs desfiinţarea
contractului conform voinţei părţilor.
Prin stipularea în contractul de leasing a pactului comisoriu s-a
înlăturat puterea judecătorului de a aprecia în ce măsură neîndeplinirea
obligaţiei de plată a redevenţei, două luni consecutiv, constituie o
neexecutare gravă a contractului, de natură să justifice aplicarea
sancţiunii rezilierii.
1A se vedea Curtea de Apel Timişoara, Secţia civ., Dec. nr. 89 din 21 iunie 2001
(nepublicată) referitoare la cererea de recurs care a fost anulată pentru netimbrare (Curtea
Supremă de Justiţie, Secţia civ., Dec. nr. 881 din 1 martie 2002 (nepublicată), în Revista
Dreptul nr. 11/2002, p. 245.
2Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, Dec. nr. 6442 din 1 nov. 2002, RDC
nr. 1/2004.
1
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional -CCIRB, Sentinţa arbitrală nr. 35 din
26 februarie 2003. Tribunalul arbitrai compus din: V.M. Ciobanu, supraarbitru;
O atare putere putea fi exercitată doar în condiţiile pactului
comisoriu subînţeles, prevăzut de art. 1020 Cod civil şi al rezilierii
judiciare prevăzută de art. 1021 Cod civil, care însă nu se regăsesc în
speţă, întrucât desfiinţarea contractului nu se putea produce ca efect al
voinţei instanţei de judecată, ci pe baza pactului comisoriu expres, ca
efect al voinţei iniţiale a părţilor, urmare a constatării de către instanţă a

îndeplinirii condiţiilor specifice acestui pact şi a faptului că reclamantul-
locator a optat în favoarea desfiinţării contractului.
Cu referire la critica neacordării termenului de graţie permis de art.
1021 Cod civil, se remarcă faptul că în materie comercială acest termen
nu poate fi acordat, conform art. 44 Cod comercial, care interzice
judecătorului să se prevaleze de facultatea pe care legiuitorul i-a conferit-
o în materie civilă, în situaţia când ar avea a aplica dispoziţiile art. 1021
Cod civil, aspecte ce înlătură motivul încălcării esenţiale a legii care să
determine soluţionarea greşită a cauzei, pe fond, de către instanţele care
au pronunţat hotărârile atacate.
Şi practica arbitrală a evidenţiat că în situaţia în care părţile au
stipulat un pact comisoriu expres, are loc rezilierea de drept a
contractului de leasing pentru neplata unor rate de leasing, deoarece
utilizatorul a încălcat esenţial obligaţiile de plată ce îi reveneau1.
In această speţă, Tribunalul arbitrai a constatat rezilierea de drept a
contractului de leasing financiar şi a obligat pârâta (utilizatorul) la plata
ratelor restante, la restituirea bunurilor date în leasing şi la plata taxei de
reziliere a contractului.
3.4. Rezilierea convenţională a contractului de prestări servii n
prin stipidarea unui pact comisoriu expres.
Potrivit art. 1021 Cod civil, partea îndreptăţită în privinţa cărau
angajamentul nu s-a executat se poate adresa instanţei de judecaţii pentru
a cere desfiinţarea contractului cu daune-interese, dar p&r|lli pot insera
în contractul sinalagmatic cu executare succesivă o clau/ii privind
rezilierea convenţională.
Prin Sentinţa civilă nr. 984/S din 3 noiembrie 199S n Tribunalului
Braşov, a fost respinsă cererea reclamantei R.A. I împotriva pârâtei S.C.
„C" S.A. Braşov, instanţa reţinând efl reclamanta nu a dovedit care
dintre obligaţiile contractuale nu a fost îndeplinită de pârâtă, în legătură
cu rezilierea contractului de prestiii i servicii2.
1 Băcanu şi R. Leşe, arbitri, RDC nr. 10/2003.

2 A se vedea, R.I. Ţigăeru, Disciplina contractuală. Formarea şi executarea
contractelor comerciale. Legislaţie. Practică judiciară, Ediţia a V-a revizuită şi
actualizată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 413-416.
ii declarat recurs în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a in
greşit dispoziţiile art. 1020-1021 Cod civil.
Curtea Supremă de Justiţie - Secţia comercială, prin Decizia nr. 159 din 30 ianuarie 2002, a re
Prin Decizia nr. 278/A din 17.03.2000, Curtea de Apel Alba Iulia,
Secţia comercială şi de contencios administrativ, investită ca urmare a
admiterii cererii de strămutare a judecăţii, a admis apelul declarat de
reclamantă şi a schimbat sentinţa primei instanţe, admiţând acţiunea şi a
obligat pârâta să predea bunurile transmise iu baza contractului.
152 Aurelian GHFI« ,111
In motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că în contractul de

prestări servicii au fost concretizate obligaţiile pârâtei prestatoare.
Din probele administrate, înscrisuri şi expertiză tehnică efectuată în
cauză, a rezultat că pârâta nu a manifestat interes şi preocupare în
executarea contractului, nerealizând nici o reparaţie capitală, nici o
extindere şi nici o reînnoire, ba mai mult, prin modificările admise
sistemului de asigurare, centralele termice prezintă o reducere a
siguranţei în exploatare.
Cu referire la art. 9 din contract, în baza pactului comisoriu stipulat,
reclamanta a comunicat pârâtei prin două adrese urmarea neîndeplinirii
obligaţiilor asumate prin contract.
Datorită rămânerii fară răspuns Ia primul avertisment, reclamanta a
declarat rezilierea potrivit pactului comisoriu, iar pârâta
S-a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pel. 2 C. proc. civ., susţinâ
pronunţate cu încălcarea greşită a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond
S-a relevat, în raport cu temeiurile diferite ale rezilierii judiciare şi a rezilierii convenţi
reconvenţionale şi a precizărilor ulterioare, că era necesar ca instanţa să stabilească dacă trebuia să
Or, aplicând dispoziţiile art. 9 din contract, prin care se instituia un pact comisoriu expres de
dacă pârâta se află sau nu în culpă.
S-a mai susţinut că cele două avertismente comunicate pârâtei de către reclamantă nu sunt re
întrucât din actele dosarului rezultă că părţile au continuat executarea contractului şi ulterior em
rezilierea convenţională.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că prin art. 9 din contractul
reclamantă în calitate de clientă şi pârâtă în calitate de prestator, s-a convenit un pact comiso
contractului de plin drept, la simpla iniţiativă a părţii îndreptăţite în cazul în care al doilea avertism
S-a mai prevăzut că partea va proceda la un prim avertisment, solicitând părţii în culpă îndep
15 zile.
Totodată, s-a mai stabilit condiţia ca al doilea avertisment să precizeze intenţia părţii lezate de
în speţă, reclamanta a comunicat pârâtei primul avertisment la 10 august 1995, al doilea
septembrie 1995 a comunicat pârâtei rezilierea contractului.
Apreciem că în mod corect instanţa de apel a admis apelul declarat
de reclamantă şi a schimbat sentinţa atacată, deoarece potrivit art. 9 din
contract, părţile au prevăzut expres o clau/fi rezolutorie, înlocuind astfel
acţiunea în reziliere judiciară cu rezilierea convenţională în baza unui
pact comisoriu expres de gradul al III-lea, iar reclamanta s-a conformat

dispoziţiilor privind condiţiile declarării rezilierii.
Valorificând pactul comisoriu de gradul III, potrivit cămin simpla
împlinire a scadenţei antrenează rezilierea contractului, instanţa s-a
pronunţat în limitele sesizării, conform art. 129 alin. 6 ('. proc. civ., aşa
încât prima critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată.
In raport cu efectul menţionat al pactului comisoriu, faţă de care
instanţa de judecată nu are decât a constata rezilierea convenţională a
contractului, executarea ulterioară a obligaţiilor este lipsită dc relevanţă,
aşa încât aceste împrejurări nu pot fi apreciate nici ca o anulare a
efectelor pactului comisoriu, nici ca un nou contract al părţilor, astfel că
şi cea de a doua critică formulată prin recursul în anulare este
neîntemeiată.
Pe de altă parte, urmează a considera neîntemeiată şi cea de a treia
critică formulată prin recursul în anulare, faţă de constatarea rezilierii
convenţionale şi concluziile expertizei efectuate în cauză, cc nu exclude
culpa pârâtei.
însă, potrivit art. 1021 Cod civil, rezilierea nu operează de plin
drept, partea îndreptăţită trebuind a se adresa instanţei de judecată, dar
părţile pot insera în contractul sinalagmatic cu executare succesivă o
clauză privind rezilierea convenţională, clauză perfect valabilă.
Examinând prin comparaţie rezilierea judiciară şi rezilierea
convenţională, se constată că ambele au ca temei juridic reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, iar neexecutarea
obligaţiilor de către una din părţile contractante are ca efect încetarea
efectelor contractului, în ambele cazuri.
Diferenţa între acestea constă în modul de valorificare, rezilierea
convenţională (cu referire la pactele comisorii mai energice de gradul II
şi mai ales de gradul III) înlătură inconvenientele decurgând din
clarificarea cu întârziere a situaţiei creditorului în timp ce această situaţie
se întâlneşte prin sesizarea instanţei, în cazul rezilierii.
Ca atare, constatarea rezilierii convenţionale a contractului a
înlăturat obligaţia examinării cererii ulterioare a reclamantei. în
consecinţă, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare ca
nefondat1.
3.5. Rezilierea contractului de concesiune1
Potrivit art. 2 alin. (2) din OUG nr. 54/2006, contractul de
concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract prin care o
autoritate publică denumită „concendenf, transmite, pe o perioadă
determinată, unei alte persoane denumită „concesionar", care acţionează
154 Aurelia n GHEK(illl
pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui

bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani numită
„redevenţă".
Contractul de concesiune poate să înceteze în mai multe moduri
prevăzute de OUG nr. 54/2006.
Conform art. 57 lit. b) din Ordonanţă, în cazul când interesul
naţional sau local o impune, contractul de concesiune poate înceta prin
denunţarea unilaterală de către concedent; în acest caz, însă el va fi
obligat la plata unei juste şi prealabile despăgubiri concesionarului,
despăgubire ce poate fi stabilită prin înţelegerea părţilor, iar în caz de
dezacord, aceasta urmează a fi stabilită de instanţa de judecată.
în măsura în care concesionarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile
contractuale, art. 57 lit. c) din OUG nr. 54/2006 îndreptăţeşte pe
concendent să rezilieze unilateral contractul, iar, dacă este cazul, cu
obligarea concesionarului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul astfel
suferit de concedent. La rândul său, aceeaşi posibilitate, cu aceleaşi
consecinţe, este pusă de ordonanţă şi la îndemAlm concesionarului, în
măsura în care concendentul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sale
contractuale (art. 57 lit. d).
în doctrină2, s-a opinat că denunţarea unilaterală nu este explesm
arbitrară a voinţei concedentului, ea fiind legitimă numai în cazul m care
interesul naţional sau local o impune.
Dreptul de denunţare unilaterală nu trebuie să fie confundat eu
rezilierea contractului cerută de concedent, care poate opera numai III
cazul culpei concesionarului; denunţarea unilaterală se deosebeşte şl de
refuzul de a prelungi concesiunea, în acest ultim ca/, concendentul
neputând fi obligat la plata unei despăgubiri3.
1 Regimul juridic al concesiunilor a fost stabilii prin Legea nr. 219/1998; în prezent
aceasta lege este abrogată expres prin OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune dc servicii, publicată în M. Of. nr. 418/15.05.2006 şi aprobată prin Legea nr.
337/2006, publicată în M. Of. nr. 625/20.07.2006 şi OUG nr. 54/2006 privind regimul
contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, publicată în M. Of. nr.
569/30.07.2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007.
2V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale 1, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2004, p. 454-455.
3în acest sens, a se vedea, S. Gherghina, Ai. Sebeni, Efectele şi încetarea
contractului de concesiune, în Dreptul nr. 11/1999, p. 3-9.
Rezilierea contractului de concesiune poate fi cerută de oricare
dintre părţi dacă cealaltă nu îşi îndeplineşte, în mod culpabil obligaţiile
prevăzute în contractul de concesiune.
în practică s-a arătat că, după ce, în mod corect, eclamanta a recurs
la procedura prevăzută în contractul de concesiune ce implica recurgerea
la arbitraj pentru a se cere desfiinţarea contractului, ulterior reclamanta a
invocat încetarea de drept a contractului ceea ce implica (aşa cum rezultă
din adresa sa) sesizarea arbitrajului „pentru constatarea desfiinţării
contractului de concesiune"1.
Or, în speţă, contractul nu cuprindea o clauză care să prevadă
încetarea/rezilierea/desfiinţarea sa de drept, cu alte cuvinte, un pact
comisoriu expres care să fie prevăzut, fară echivoc, că în caz dc
neexecutare de către una din părţi a obligaţiilor sale contractul se
consideră reziliat de plin drept, fară alte formalităţi şi fară intervenţia
instanţei judecătoreşti/arbitrale.
Un asemenea pact comisoriu operează numai în favoarea
creditorului care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute
obligaţiile.
Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a
pretinde desfiinţarea contractului.
Teza reclamantei - a retragerii concesiunii şi încetării de drept a
contractului, ca urmare a expirării scrisorii de garanţie de participare
era infirmată şi de art. 70 din Normele Metodologice cadru de aplicare
a Legii nr. 219/1998, aprobate prin HG nr. 216/1999 potrivit căruia „în
cazul nerespectării din culpă a obligaţiilor asumate de către una dintre
părţi prin contractul de concesiune sau al incapacităţii îndeplinirii
acestora, cealaltă parte este îndreptăţită să ceară instanţei judecătoreşti
sau, după caz, celei arbitrale să se pronunţe cu privire la rezilierea
contractului, cu daune-interese "'.
în concluzie, în această speţă, raporturile contractuale dintre părţi au
continuat şi după încetarea " contractului de concesiune, iar pentru
motivele arătate mai sus, Tribunalul arbitrai a reţinut că retragerea
concesiunii cu consecinţa rezilierii contractului de concesiune nu s-a
lăcut cu procedura prevăzută în acest contract şi ca atare, nu poate crea
efecte juridice, astfel că sus-menţionatul contract este în vigoare şi pe
deplin valabil, urmând a-şi produce toate efectele.
în lipsa unui pact comisoriu expres rezilierea contractului de
concesiune de bunuri proprietate publică are caracter judiciar (în art. 28
alin. 5 din Legea nr. 219/1998, în prezent abrogat, se preciza că părţile
vor putea să introducă în contractul de concesiune clauze specifice
referitoare la reziliere).
1Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional - CCIRB, Sentinţa arbitrală nr. 93 din

30 mai 2003; Tribunalul arbitrai compus din I. Băcanu, supraarbitru; M. Constantinescu şi
I. Nestor, arbitri, RDC nr. 12/2003.
în toate cazurile, partea îndreptăţită poate să ceară şi daune- interese,
dacă sunt îndeplinite condiţiile de acordare a acestora, încetarea dreptului
de concesiune în ipoteza rezilierii depinde de natura rezilierii.
în cazul rezilierii judiciare, contractul încetează cu efecte numai
pentru viitor la data expirării termenului de graţie sau la data rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii prin care s-a admis acţiunea.
în cazul rezilierii convenţionale, dacă prin pactul comisoriu expres,
s-a înlăturat rolul instanţei de judecată în aplicarea acestei sancţiuni
civile, încetarea contractului are loc în momentul în care debitorul a luat
cunoştinţă de punerea în întârziere, dacă aceasla rt rămas necesară, sau în
momentul emiterii declaraţiei unilaterale de reziliere. In momentul
încetării contractului, încetează şi dreptul do concesiune asupra bunurilor
proprietate publică.
4. Consecinţele neexecutării culpabile a obligaţiilor asumiiU în

contractul de vânzare-cumpărare comercială.
4.1. Consideraţii introductive privind contractul de vânzare-
cumpărare comercială.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială constituie instrumentul
juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor, prezentând un interes
deosebit în activitatea comercială.
Vânzarea imobiliară este reglementată exclusiv în dreptul civil
(Codul civil sau legi speciale) în timp ce vânzarea mobiliară poate li
civilă sau comercială.
In primul caz contractului i se vor aplica regulile dreptului civil, iar
în cel de-al doilea regulile dreptului civil completate cu acelea ale
dreptului comercial.
In Codul comercial sunt cuprinse numai anumite norme juridice prin
care se reglementează aspecte specifice vânzării-cumpărării comerciale
(art. 60-73), cum ar fi: transferul dreptului de proprietate asupra
lucrului vândut şi al riscurilor, preţul vânzării, consecinţele
nerespectării obligaţiilor.
In aceste condiţii, dispoziţiile cuprinse în Codul civil vor fi
completate cu reglementările din Codul comercial care stabilesc
condiţiile în care o vânzare-cumpărare are caracter comercial.
Având în vedere că obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă
conformitate cu clauzele contractului, nerespectarea obligaţiilor
contractuale produce consecinţele reglementate de Codul civil şi Codul
comercial.
In situaţia în care una dintre părţi nu îşi execută în mod culpabil
obligaţiile asumate, cealaltă parte este îndreptăţită să invoce excepţia de
neexecutare, să solicite rezoluţiunea contractului ori să ceară executarea
obligaţiei în cauză.
în caz de neexecutare, creditorul beneficiază de un drept de opţiune,
în sensul că are la dispoziţie alegerea între a cere executarea sau
rezoluţiunea contractului cu daune-interese.
4.2. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) ,şi
contractul de vânzare-cumpărare comercială.
A) Aspecte introductive.
Literatura juridică a evidenţiat că executarea obligaţiilor prevăzute
în contractele sinalagmatice trebuie să se facă simultan de către ambele
părţi, cu respectarea principiului executării cu bună- credinţă a
obligaţiilor asumate.
Vânzarea-cumpărarea comercială, fiind un contract sinalagmatic,
oricare dintre părţi este îndreptăţită să refuze să îşi execute obligaţia
proprie cât timp cealaltă parte nu îşi execută obligaţia corelativă.
în practica judiciară şi arbitrală, s-a stabilit că refuzul uneia dintre
părţile contractante de a-şi executa obligaţiile asumate prin contractul de
vânzare-cumpărare rupe echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile
reciproce din contractele sinalagmatice, astfel încât cealaltă parte are
dreptul, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor sale obligaţii.
Excepţia de neexecutare constituie atât un mijloc preventiv de
apărare, care poate fi folosit atât de vânzător cât şi de cumpărător, prin
care se realizează protecţia acelei părţi contractante, cât şi un important
mijloc de presiune asupra celuilalt contractant, având un caracter
cominator foarte eficace.
Efectul excepţiei de neexecutare a contractului de vânzare-
cumpărare comercială constă în suspendarea forţei obligatorii a
contractului până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către
partenerul său contractual, fară să-şi fi executat propria sa obligaţie, îşi
modifică atitudinea trecând la executarea prestaţiei ce îi incumbă.
B) Invocarea excepţiei de neexecutare de către vânzător.

în temeiul contractului, vânzătorul are obligaţia să predea
cumpărătorului lucrul vândut, adică să pună la dispoziţia cumpărătorului
bunul vândut, în aşa fel încât cumpărătorul să intre în detenţia acestuia.
Executarea obligaţiei de predare nu se confundă cu obligaţia de
transmitere a dreptului de proprietate şi nici a posesiei.
Cumpărătorul este proprietar, şi deci posesor al bunului din
momentul realizării acordului de voinţă chiar dacă nu a intrat III detenţia
bunului1 (corpore alieno).
Potrivit legii, vânzătorul nu este obligat să predea lucrul vândut în
cazul în care cumpărătorul nu plăteşte preţul şi în contract nu s-n stipulat
un termen pentru plată (art. 1322 Cod civil).
1Formularea art. 1314 C. civ. a fost criticată în literatura juridică română şi franceză;
a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 72; Mazcaud, op. cit., p. 763-764.
Deci dacă, fară să-şi fi exercitat obligaţia de plată a preţului,
cumpărătorul cere predarea lucrului, vânzătorul poate refuza predarea
lucrului invocând „exceptio non adimpleti contractus".
Excepţia de neexecutare se confundă cu dreptul de retenţie, dacă
cumpărătorul a devenit proprietar înainte de invocarea ei.
Vânzătorul nu poate refuza predarea bunului când el a acordai
cumpărătorului un termen pentru plata preţului; în acest caz se consideră
că vânzătorul a renunţat la dreptul său de a invoca excepţia de
neexecutare.
Potrivit legii, vânzătorul nu va fi obligat să predea lucrul vândut,
chiar când în contract s-a stipulat un termen pentru plata preţului, dacă,
după încheierea contractului, cumpărătorul a fost declarat în faliment,
afară de cazul când cumpărătorul a dat o cauţiune care să garanteze plata
preţului la termen (art. 1323 C. civ.).
C) Invocarea excepţiei de neexecutare de către cumpărător.

Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de
plată a preţului.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art. 1361 Cod civil),
cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în
care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 Cod civil)1.
Cumpărătorul nu este obligat să plătească preţul dacă vânzătorul nu
predă lucrul vândut şi în contract nu s-a prevăzut un termen de predare.
In consecinţă, dacă, fără să îşi fi executat obligaţia de predare a
lucrului, vânzătorul cere plata preţului, cumpărătorul poate refuza plata
preţului, invocând excepţia de neexecutare2.
în practica arbitrală s-a statuat că în contractele sinalagmatice, cauza
obligaţiei uneia dintre părţi fiind obligaţia celeilalte, numai partea care şi-
a executat obligaţia, sau care este gata să execute, poate cere executarea
obligaţiei celeilalte părţi.
O parte nu poate cere nimic fară a oferi ea însăşi îndeplinirea
obligaţiei sale, căci altfel cererea sa ar fi respinsă prin excepţia non
adimpleti contractus3.
Excepţia implică simultaneitatea obligaţiilor reciproce, buna-
credinţă a celui care o invocă şi proporţionalitatea cu gravitatea
neexecutării.
în speţă, reclamanta-vânzătoare şi-a îndeplinit obligaţia sa de
predare a mărfii, iar pârâta-cumpărătoare a preluat marfa, fară obiecţiuni,
clauza de livrare fiind ,franco fabrica" (Ex Works).
1Regula este aplicabilă şi în cazul vânzărilor comerciale CSJ, Secţia comercială,

Dec. nr. 699/1997, în Jurisprudenţa CSJ, 1997, p. 447-448.
2Fr. Deak, S. Cărpenaru, op. cit., p. 304-305.
3 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, Sentinţa nr. 117 din 2 iulie 1999. Tribunalul arbitrai compus din: I.
Băeanu, supraarbitru; G. Cojocaru şi A. Savin, arbitri, RDC nr. 6/2000.
Plata mărfii este subsecventă predării, urmând a se face, conform
contractului, în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii.
Pârâta a susţinut însă că, întrucât marfa prezenta defecte calitative,
acestea trebuiau reclamate cu ocazia preluării pentru a fi remediate de
vânzător.
Pârâta-cumpărătoare şi-a motivat refuzul de plată pe excepţia non

adimpleti contractus, în sensul de a nu mai achita sumele cuvenite pentru
o parte din aceste produse până în momentul în care ar fi avut garanţia că
cheltuielile efectuate de ea cu derularea acestui contract ar fi fost cel
puţin recuperate.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că susţinerea pârâtei
contravine prevederilor contractuale şi situaţiei de fapt.
Conform contractului, dacă marfa prezenta defecte calitative,
acestea trebuiau reclamate cu ocazia preluării pentru a fi remediate de
vânzător. Este însă necontestat în cauză că marfa a fost preluată fără
obiecţiuni.
De altfel, în contract este stipulată o clauză cu privire la defectele
calitative ale mărfurilor în sensul că vânzătorul are obligaţia de a le
remedia.
Nici o clauză a contractului nu permite cumpărătoarei să rel'u/v
plata preţului pentru eventualele reclamaţii de calitate survenite In
sosirea la destinaţie a mărfurilor.
Faţă de aceste considerente, în mod corect, Tribunalul arbitrai .1
reţinut că s-a făcut dovada în dosar că reclamanta-vânzătoare şi n
îndeplinit obligaţiile contractuale de confecţionare şi de livrare n
tricotajelor, în timp ce pârâta-cumpărătoare, în mod nejustificat, 1111 şi-
a îndeplinit obligaţia corelativă de plată a preţului contractual, nefiind
îndeplinite nici condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare.
4.3. Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.

A) Aspecte introductive.
Neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de părţi în contractul
de vânzare-cumpărare poate avea drept consecinţă rezoluţiunea
contractului.
Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială poate
avea loc în condiţiile Codului civil sau Codului comercial.
B) Rezoluţiunea contractului potrivit Codului civil.

Neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una din părţi dă dreptul
celeilalte părţi să ceară rezoluţiunea contractului de vânzare- cumpărare.
în cazul în care cumpărătorul a plătit preţul sau este gata să facă
plata, iar vânzătorul refuză să predea lucrul vândut, cumpărătorul are
dreptul, la alegerea sa, de a cere rezoluţiunea contractului sau executarea
contractului, prin punerea în posesia lucrului (art. 1330 Cod civil)1 .
Tot astfel, dacă lucrul a fost predat, iar cumpărătorul nu a plătit
preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea contractului (art. 1368 Cod
civil).
în sistemul Codului civil, desfiinţarea contractului de vânzare-

cumpărare pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate de
vânzător şi de cumpărător este fundamentată pe ideea de rezoluţiune
lacită în condiţiile stabilite de art. 1020 şi 1021 Cod civil, cu precizarea
că instanţa judecătorească căreia i s-a cerut pronunţarea rezoluţiunii nu
poate acorda termen de graţie (art. 44 C. com).
Normele care reglementează rezoluţiunea au caracter supletiv, astfel
încât, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot stipula în
contract şi clauze exprese de rezoluţiune comercială (pacte comisorii)2.
în ceea ce priveşte, nerespectarea de către cumpărător a obligaţiei de
luare în primire a lucrului vândut, legiuitorul civil prevede şi un caz de
rezoluţiune de plin drept, în situaţia neexecutării obligaţiei de ridicare de
către cumpărător a unor bunuri mobile sau producte.
Astfel, în materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 1370
Cod civil, prevede „La vânzările de denaritate (producte) şi la lucrurile
mobile, vânzarea se va rezolvi de drept şi fără interpelare (punere în
întârziere) în folosul vânzătorului, după expirarea termenului pentru
ridicarea lor".
Aşadar, dacă bunurile mobile sau productele cumpărate nu sunt
ridicate de către cumpărător la termenul stabilit cu vânzătorul, contractul
de vânzare-cumpărare este rezolvit de plin drept. Este singurul caz de
rezoluţiune de plin drept prevăzut de Codul civil.
în doctrină3 s-a arătat că, în acest caz, legea prezumă stipularea în
contract a unui pact comisoriu, în scopul simplificării formalităţilor de
desfiinţare a contractului pentru neexecutare.
Condiţiile de exerciţiu ale acestei rezoluţiuni de plin drept rezultă
din însăşi redactarea textului art. 1370 C. civ.
în primul rând, trebuie ca vânzarea să aibă drept obiect producte sau
bunuri mobile corporale, singurele care reclamă o ocrotire a
vânzătorului, pentru care obligaţia de păstrare şi întreţinere poate deveni
dificilă.
în al doilea rând, este necesar un termen de ridicare a bunurilor.
1 în acest sens, a se vedea, Tribunalul Suprem, Secţia civilă. Dec. nr. 784/1982 în
CD 1982, p. 61.
2 A se vedea, E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în
rezoluţiune, în Dreptul nr. 8/1990, p. 43; Trib. Supr.. Sect. civ., Dec. nr. 2266/1984 şi
Dec.'nr. 1672/1984, în RRD nr. 7/1985, p. 69.
3" în acest sens, a se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 305-306.
Literatura juridică1 a subliniat că termenul de ridicare apare astfel în
intenţia legiuitorului civil de natură esenţială, iar simpla sa nerespectare
de către cumpărător atrage rezoluţiunea de plin drept, fară necesitatea
unei somaţii sau a altei puneri în întârziere.
Deoarece contractul este rezolvit în folosul vânzătorului, acesta
poate dispune imediat de bunurile în cauză pe care le poate vinde altei

persoane, iar pentru eventualele prejudicii suferite prin neexecutarea
culpabilă a obligaţiei de luare în primire a lucrului vândut, vânzătorul are
dreptul la despăgubiri.
C) Rezoluţiunea de plin drept, ca urinare a ofertei de executare

prealabilă termenului contractual, potrivit Codului comercial (art. 67).
Plecând de la ideea că vânzarea-cumpărarea comercială este un inel
în lanţul producţiei şi al schimbului de mărfuri şi produse în drumul lor
de la producător la consumator, legiuitorul comercial a instituit anumite
reguli-speciale privind rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare
comercială.
In dreptul comercial rezoluţiunea contractului de vânzare-
cumpărare se produce de drept („ope legis"), potrivit art. 67 Cod
comercial, care prevede următoarele:
„Când mai înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea
convenţiunii, una din părţi a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau
plata preţului, şi aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţiunea
sa, atunci condiţiunea rezolutorie se împlineşte de drept în favoarea părţii
care îşi executase obligaţiunea sa.In lipsă de asemenea oferte sau de
stipulaţiuni exprese, rezilierea contractului se reglementează după
dispoziţiile Codidui civil privitoare la condiţiunea rezolutorie tacită. în
amândouă cazurile cel în culpă răspunde de daunele-interese cauzate ".
In consecinţă, rezoluţiunea contractului operează în favoarea
oricăreia dintre părţile contractante, în ipoteza în care cealaltă parte nu
execută prestaţiile la care s-a obligat.
Astfel, dacă în contract s-a stabilit un tennen de predare a lucrului
cu plata preţului la acelaşi termen, contractul se desfiinţează în cazul
când, înainte de expirarea termenului, cumpărătorul oferă preţul, iar
vânzătorul nu predă lucrul la termenul convenit.
Tot astfel, contractul se desfiinţează în cazul când, înainte de
împlinirea termenului convenit pentru predarea lucrului şi plata preţului,
vânzătorul oferă lucrul, iar cumpărătorul nu plăteşte preţul la termenul
stabilit.
1 I.L. Georgescu, op. cit., p. 226.
' A se vedea: I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1994, p. 225-226; Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contractele civile şi comerciale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 306; I.Turcu, L. Pop, Contractele comerciale.
Formare şi executare, Voi. II, Executarea contractelor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 480-481.
Aplicarea art. 67 Cod comercial, în temeiul căruia rezoluţiunea de
plin drept operează în favoarea ambilor contractanţi, spre deosebire de
aceea a art. 1370 Cod civil de care beneficiază numai vânzătorul,
presupune că părţile nu au stipulat un pact comisoriu, că deci ele se află
în situaţia juridică a art. 1020-1201 Cod ci vil.
în acest mod legiuitorul pune la dispoziţia părţilor în cursul

executării contractului un instrument juridic pentru a deroga de la dreptul
comun în materia rezoluţiunii (art. 1020-1021 Cod civil) şi de a provoca
rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare- cumpărare, prin
manifestarea de voinţă unilaterală, înaintea expirării termenului de
executare, pe calea ofertei de executare.
Pentru a opera rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-
cumpărare comercială trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:1
• Una din părţi să facă oferta de executare a obligaţiei proprii
(predarea lucrului sau plata preţului).
Nu este necesar ca oferta să fie însoţită de executarea efectivă a
prestaţiei.
Oferta de executare se poate face prin orice mijloc: scrisoare,
telegramă, verbal etc.
Oferta prevăzută de art. 67 Cod comercial, având caracterul unei
puneri în întârziere de cea mai mare gravitate, trebuie să fie reală,
precisă, fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să reprezinte voinţa
neîndoielnică că partea ofertantă este în situaţia de a-şi executa propria
obligaţie.
Doctrina a arătat că instanţele judecătoreşti vor trebui sa aprecieze
aceste calităţi ale ofertei de executare în mod restrictiv (sever) pentru a
nu expune pe cealaltă parte în mod injust, unei desfiinţări a contractului
prin simpla expirare a termenului.
Literatura juridică şi practica judiciară au evidenţiat că nu poale fi
socotită ofertă în sensul art. 67 C. com., simpla invocare a excepţiei
„non adimpleti contractus^.
,JExceptio non adimpleti contractus" este un mijloc preventiv de
apărare, având şi un caracter cominator foarte eficace, fiind un mijloc de
presiune asupra celuilalt contractant; prin invocarea excepţiei dc
neexecutare se obţine suspendarea forţei obligatorii a contractului.
în cazul ofertei de executare prevăzută de art. 67 Cod comercial,
legiuitorul a dorit să uşureze rezoluţiunea în materie comercială deoarece
prin intermediul ei s-a urmărit să se precizeze poziţia părţilor şi să se
înlăture orice nesiguranţă a părţilor privind executarea, având în vedere
că interesul comerţului şi cerinţele activităţii comerciale reclamă acest
lucru.
1 I.L. Georgescu, op. cit., p. 226, care trimite la practica judiciară interbelică, Jud.
Sect. I Urban Bucureşti, 4 octombrie 1926, PR 1926, III, p. 157.
• Cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să
aibă acelaşi termen de executare.
în afară de oferta de executare, pentru a opera rezoluţiunea de plin
drept în temeiul art. 67 Cod comercial, este necesar să existe un termen
unic de executare pentru prestaţia ambelor părţi.
Dacă însă una din părţi beneficiază de un alt termen de executare, ea

poate opune celeilalte părţi existenţa acelui termen.
• Oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea
termenului convenit pentru executarea contractului.
Dacă partea căreia i s-a făcut oferta de executare mai înainte de
termen nu-şi îndeplineşte obligaţia sa, contractul este desfiinţat prin
simpla expirare a termenului, fară necesitatea îndeplinirii unei alte
formalităţi.
După îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii se produc efectele
art. 67 din C. com., iar partea în culpă pentru rezoluţiunea de drept a
contractului datorează despăgubiri pentru prejudiciu] cauzat.
D) Rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului esenţial (art. 69
C. com.).
Articolul 69 din Codul comercial mai prevede încă un caz de
rezoluţiune de plin drept a vânzării comerciale prin expirarea termenului
esenţial naturii operaţiei sau prestaţiei.
Nerespectarea termenului esenţial atrage rezoluţiunea de drept a
contractului în favoarea părţii în folosul căreia s-a stipulat termenul
esenţial.
Termenul de executare este esenţial atunci când prestaţia, datorită
naturii sale sau acordului de voinţă al părţilor, nu poate fi executată decât
până la un anumit termen, pe care debitorul nu 1-a respectat1.
Doctrina a opinat că această rezoluţiune reprezintă o aplicare în
materie comercială a soluţiei consacrată de art. 1370 Cod civil, care
priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru
nerespectarea de către cumpărător a termenului stabilit pentru ridicarea
bunurilor care se deteriorează uşor datorită naturii lor".
în literatura juridică s-a pus problema de a şti dacă dispoziţia din art.
1370 Cod civil este sau nu aplicabilă şi în vânzările comerciale, potrivit
principiului consacrat de art. 1 Cod comercială, că acolo unde legea
comercială nu dispune se aplică dreptul civil.
Jurisprudenţa a statuat că din moment ce Codul comercial nu
cuprinde nici o dispoziţie derogatorie la dispoziţia articolului 1370 Cod
civil, iar art. I Cod comercial, prevede că Codul civil se aplică acolo
unde Codul comercial nu dispune, urmează că art. 1370 Cod civil, îşi are
aplicarea şi în materie comercială1.
1în acest sens, a se vedea, I.L. Georgescu, op. cit., p. 226-227.

Rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului esenţial în
temeiul art. 69 Cod comercial, poate fi invocată numai de partea în
beneficiul căreia a fost stipulat termenul.
Partea are însă dreptul de a renunţa la rezoluţiune, optând pentru
executarea prestaţiilor chiar după împlinirea termenului1.
Opţiunea pentru executare trebuie să fie comunicată celei ia lle părţi

în 24 de ore de la împlinirea termenului esenţial.
In caz contrar, intervine decăderea din dreptul de opţiune şi va opera
rezoluţiunea de plin drept a contractului în temeiul art. 69 Cod
comercial.
în practica arbitrală2 s-a stabilit că depăşirea termenului dc livrare şi
neefectuarea de către reclamantă a autorecepţiei apar a li simple pretexte
invocate în cadrul unui litigiu, în încercarea dc a justifica încălcarea
flagrantă de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de
vânzare-cumpărare.
Totodată, s-a reţinut că aceste deficienţe ale reclamantei vânzătoare
nu îndreptăţeau pârâta-cumpărătoare să nu ridice marfa şi să nu plătească
restul de preţ.
Depăşirea termenului de livrare este sancţionată, conform
contractului, cu obligaţia vânzătorului de a plăti penalităţi de 0,4% pe zi
din valoarea mărfii nelivrate. A atribui alte efecte sau sancţiuni depăşirii
termenului de livrare este în afara contractului.
Tocmai de aceea, prin invocarea art. 67 şi 69 din Codul comercial,
pârâta încearcă să dea altă semnificaţie juridică termenului contractual de
livrare, susţinând că depăşirea lui a avut ca efect rezoluţiunea de drept a
contractului.
Considerăm că, în mod corect, Tribunalul arbitrai a reţinut că art. 67
Cod comercial nu este aplicabil în această speţă întrucât nu s-a făcut
dovada îndeplinirii cerinţei prevăzută de acest text ca partea care voieşte
să beneficieze de rezoluţiunea de drept să fi oferit celeilalte părţi
executarea prestaţiei sale mai înainte de expirarea termenului.
Simpla expirare a termenului de livrare, fără această ofertă, nu poate
da naştere decât acţiunii în rezoluţiune, în temeiul art. 1020- 1021 Cod
civil.
Tot astfel, rezoluţiunea de plin drept prin expirarea termenului
esenţial, prevăzută de art. 69 Cod comercial, nu este aplicabilă în speţă
întrucât termenul de livrare, stipulat în contractul dintre părţi, nu este un
termen esenţial nici prin voinţa părţilor şi nici prin natura operaţiei.
1Literatura juridică a statuat că rezoluţiunea contractului pentru nerespectarea

termenului esenţial constituie o măsură de favoare pentru partea în folosul căreia s-a
stipulat termenul, iar aceasta poate renunţa la efectele rezoluţiunii.
2 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţională - CC1RB. Sentinţa arbitrală nr. 135
din 17 iulie 2003. Tribunalul arbitrai compus din: arbitru unic I. Băcanu, RDC nr. 1/2004.
în această speţă părţile au convenit un termen de 45-60 de zile de la
o anumită dată, fară a rezulta din contract că depăşirea acestui termen ar
face inutilă livrarea.
Dacă pârâta considera că termenul stipulat în contract este un
termen esenţial, în sensul art. 69 din Codul comercial, ea avea cel puţin
obligaţia de a avertiza din timp pe reclamantă că recipienţii sunt neapărat
necesari în cadrul termenului contractual, pentru a-i nu pune în pericol
executarea la termen a contractelor încheiate cu terţe persoane.
O atare avertizare, unilaterală şi posterioară încheierii contractului,
nu schimbă natura termenului contractului de livrare, dar se impunea ca
cerinţă elementară în relaţiile comerciale dacă pârâta ar fi fost de bună-
credinţă.
E) Efectele rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare comercială
(între părţile contractante şi faţă de terţi).
Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială are ca
efect desfiinţarea lui şi implicit, a raportului juridic născut între părţile
contractante.
Ea operează retroactiv, ceea ce înseamnă că desfiinţarea contractului
are loc atât pentru trecut {ex tunej, cât şi pentru viitor (ex nune),
considerându-se că părţile nu l-au încheiat.
între părţile contractante efectele rezoluţiunii contractului sunt
diferite în funcţie de împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei
sau a invocat-o în temeiul unui pact comisoriu expres (ori în cazul
rezoluţiei de plin drept) a executat sau nu prestaţiile sau o parte din
prestaţiile la care s-a îndatorat.
De asemenea, este posibil ca şi cealaltă parte să fi executat, dar
necorespunzător, ori parţial, prestaţiile datorate.
în situaţia în care părţile nu au executat contractul, intervenirea
rezoluţiunii va însemna că acel contract, fiind desfiinţat, nu mai poate fi
executat, considerându-se că nu a fost încheiat.
în ipoteza în care contractul a fost executat de către una din părţi
sau, parţial, şi de cealaltă parte, până la pronunţarea sau intervenirea
rezoluţiunii, efectele vor consta în desfiinţarea contractului şi restituirea
prestaţiilor executate. Părţile trebuie repuse în situaţia anterioară
încheierii contractului (restitutio in integrum).
Ele trebuie să-şi restituie reciproc ceea ce fiecare a primit, prin
executarea totală sau parţială a contractului.
Cumpărătorul va restitui lucrul împreună cu fructele percepute
ţinând seama de îmbunătăţirile aduse bunului, cât şi de deteriorările
acestuia, în primul caz având dreptul la rambursarea lor, în cel de-al
doilea caz trebuind să răspundă pentru deteriorare.
La rândul său, vânzătorul va rambursa cumpărătorului preţul sau
partea din preţ primită împreună cu dobânzile cuvenite, din ziua
efectuării plăţii.
în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare comercială
prin rezoluţiune, repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in
integrum) nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele
subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.
Principiul ,j*ezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis''' rezolv A
această problemă, în sensul că actele juridice subsecvente, de regulă, se

desfiinţează ca efect al desfiinţării actelor translative de drepturi, nu
numai în cazul nulităţii sau al împlinirii condiţiei rezolutorii, ci şi în
ipoteza rezoluţiunii.
Prin urmare, rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare
comercială atrage şi desfiinţarea contractului subsecvent, încheiat dc o
parte cu o terţă persoană.
De la regula „rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis" suni şi
unele excepţii, care atenuează sau anulează efectele sale.
Astfel, subdobânditorul cu titlu oneros şi de bună-credinţă este, în
general, la adăpost de acest efect retroactiv1.
Tot astfel, rezoluţiunea nu poate fi opusă subdobânditorului cu titlu
oneros şi de bună credinţă a unui imobil, care şi-a intabulai dreptul în
cartea funciară.
De asemenea, subdobânditorul de bună-credinţă mai poate invoca,
după caz, uzucapiunea scurtă (de la 10 la 20 de ani) în cazul imobilelor
sau dispoziţiile art. 1909-1910 în cazul bunurilor mobile1.
Atunci când creditorul suferă şi un prejudiciu din cauza neexecutării
totale sau parţiale, sau executării defectuoase a prestaţiilor de către
cealaltă parte, el are dreptul să ceară obligarea debitorului şi la plata de
daune-interese.
în cazul contractului de vânzare-cumpărare comercială, daunele
datorate de partea în culpă constă în diferenţa între preţul contractului şi
acela curent din ziua şi locul în care ar fi trebuit predată marfa.
în doctrina juridică2 s-a arătat că această regulă trebuie combinată cu
principiul potrivit căruia despăgubirile trebuie să acopere daunele efectiv
suferite de partea ce nu este în culpă.
Astfel, despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv
suferită („damnum emergens") cât şi câştigul nerealizat de către creditor
(„lucrum cesans").
în ceea ce priveşte paguba efectiv suferită, în practica arbitrală s- a
arătat că aceasta constituie, în cazul unei vânzări compensatorii,
diferenţa dintre preţul stabilit în contractul dintre părţile în litigiu, care
1 A se vedea, Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de
drept civil, Voi. I., Partea generală, de Fr. Ionaşcu ş.a., Editura Academiei Bucureşti,
1967, p. 350-352.
2I. L. Georgescu, op. cit., p. 223.
nu a mai fost executat, şi suma realizată de vânzător prin vânzarea
aceleiaşi mărfi către alţi clienţi.
Cu privire la câştigul nerealizat, în practica arbitrală s-a precizat că
acesta se stabileşte în funcţie de profitul net (iar nu cel brut) pe care
cumpărătorul l-ar fi obţinut prin revânzarea mărfurilor ce nu i-au fost
livrate.
Daunele-interese pot fi evaluate anticipat printr-o clauză penală1sau
se vor stabili, de către instanţa de judecată, conform dreptului comun în
materie (art. 1084 C. civ.).
Secţiunea alV-a Riscurile contractuale în dreptul comercial
1. Noţiunea de risc în dreptul comercial. Riscurile contractualc şi
riscurile comerciale.
Intr-o accepţiune largă riscul a fost definit ca fiind „posibilitatea de
a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta
o pagubă "'.
In materie comercială, riscul a fost definit ca un pericol ce planează
asupra oricărei relaţii contractuale şi, în general, asupra oricărei operaţii
comerciale a cărei executare se prelungeşte în timp.
Astfel, riscurile sunt evenimente posibil a se produce după
încheierea contractului, independent de culpa vreuneia dintre părţi şi
care, dacă se realizează, pot provoca pierderi pentru cel puţin una din
părţi.2
In categoria riscurilor comerciale intră riscurile economice (valutare
sau nevalutare), cele politico-administrative şi evenimentele naturale.
Putem observa că în materia dreptului comercial, noţiunea de risc
are o accepţiune mult mai largă decât în dreptul civil, riscurile economice
putându-se concretiza în: insolvabilitatea sau falimentul debitorului, în
modificarea cursului de schimb a monedei de plată faţă de moneda de
referinţă (sau de clacul) etc.
In teoria generală a obligaţiilor civile sau comerciale, riscul are o
accepţiune restrânsă: problema riscurilor contractuale ridicându-se în
cazul neexecutării obligaţiei dintr-un contract sinalagmatic, pentru că
neexecutarea a devenit imposibilă dintr-o cauză independentă de voinţa
sa şi fără nici o culpă debitorul este în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia asumată.
In această situaţie se pune problema de a şti dacă cealaltă parte mai
este ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine; sau, alte cuvinte, cine va
suporta riscul consecinţelor pe care le determină imposibilitatea de
executare a uneia dintre prestaţii.
1Pentru o analiză aprofundată a clauzei penale, a se vedea, S. Angheni, Clauza

penală în dreptul civil şi comercial. Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1996.
2A se vedea, V. Babiuc, M. Constantinescu, Aspecte ale riscurilor comerciale în
activitatea de comerţ exterior, în SCJ nr. 1/1981, p. 48.
Astfel, dacă o parte, deşi nu mai poate primi contraprestaţia
celeilalte părţi (deoarece aceasta a devenit imposibilă), este totuşi ţinută
să-şi execute obligaţia sa, aceasta înseamnă că partea respectivă suportă
riscul („res perit creditori").
Dacă, dimpotrivă, datorită faptului că executarea obligaţiei uneia
dintre părţi a devenit imposibilă, cealaltă parte nu mai este ţinută să- şi
execute obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie nu mai poate fi
executată va suporta riscurile („resperit debitori").
Regula, în această privinţă, este „res perit debitori". Riscul este
suportat de partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze străine de voinţa
sa, nu mai poate fi executată.
In materie comercială, teoria riscurilor contractuale trebuie distinsă
net de problema riscurilor comerciale.
Riscurile comerciale reprezintă un pericol ce planează asupra
oricărei relaţii comerciale şi pot influenţa în mod negativ echilibrul
contractului.
Acestea îşi au originea în anumite măsuri economice adoptate de
Stat (cum ar fi: adoptarea de măsuri fiscale sau vamale restrictive, sau
alte măsuri de protejare a concurenţei) sau măsuri politico-
administrative (cum ar fi: grevele, conflictele militare, blocada
economică etc.).
Doctrina a opinat că riscurile comerciale nu trebuie privite ca o
fatalitate, ci drept o circumstanţă survenită pe parcursul executării
contractului ce influenţează negativ executarea, dar ale cărei efecte
nedorite de părţi pot fi evitate sau neutralizate printr-un set de mijloace
juridice adecvate1 (cum ar fi: clauza suspensivă, clauza rezolutorie sau
clauza de denunţare unilaterală).
Insă, ceea ce caracterizează teoria riscurilor contractuale este ca
neexecutarea contractului să fie determinată de distrugerea sau avarierea
bunului ce face obiectul contractului, din cauze străine debitorului şi în
legătură cu care acesta nu are nici o culpă.
în situaţia neexecutării contractului din cauze economice (riscuri
comerciale), bunurile ce formează obiectul contractului rămân intacte în
materialitatea lor, astfel că nu ne aflăm într-o situaţie specifică riscurilor
contractuale, ci într-una caracteristică pentru neexecutarca obligaţiilor
din cauze pentru care nu răspunde debitorul fără ca teoria riscurilor
contractuale să joace vreun rol.
1 Th. Mrejeru, B.C. Mrcjcru, M.G. Mrejeru, Neexecutarea contractului de comerţ

internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 30.
2. Riscurile contractuale şi rezoluţiunea contractului.
Atât în cazul suportării riscurilor contractuale cât şi în cazul
rezoluţiunii (sau rezilierii) contractului, ne aflăm în situaţia neexecutării
unei obligaţii contractuale.
In cazul rezoluţiunii, neexecutarea este consecinţa comportării

culpabile a debitorului, care determină pe creditor să ceară rezolvirea
contractului cu eventuale daune-interese.
In ipoteza suportării riscurilor, neexecutarea a fost determinată de o
cauză neimputabilă debitorului deoarece acesta nu răspunde pentru
neexecutarea obligaţiilor asumate dacă aceasta provine dintr-o cauză
străină, care nu-i poate fi imputată (art. 1082 C. civ.).
Riscurile contractuale şi culpa se exclud.
Culpa este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite faţă de faptă şi
rezultatele ei, apreciată după criterii obiective, cu ajutorul stării de valori
a societăţii din momentul săvârşirii faptei1.
Pentru angajarea răspunderii contractuale, când obiectul contractului
îl constituie o obligaţie de rezultat, creditorul nu este ţinut să facă dovada
că debitorul a fost în culpă, deoarece operează o prezumţie de culpă2.
Această prezumţie este relativă şi operează de îndată ce creditorul
face dovada că debitorul nu a realizat sau obţinut rezultatul la care s-a
obligat.
In situaţia în care neexecutarea obligaţiei contractuale este
culpabilă, nu se pune problema suportării riscurilor contractuale, ci
suntem în prezenţa angajării răspunderii contractuale pentru
neexecutarea obligaţiei asumate şi/sau a rezoluţiunii contractului pentru
neexecutare culpabilă.
In timp ce în situaţia riscurilor efectele imposibilităţii de executare
operează de drept şi sunt inevitabile, creditorul nedispunând de nici o
opţiune, pentru că forţa majoră a desfiinţat obligaţia şi a liberat pe
debitor, astfel că nu se mai poate cere executarea, în cazul rezoluţiunii
efectele acesteia pot fi înlăturate, creditorul beneficiind de un drept de
opţiune între desfiinţarea contractului cu daune-interese sau executarea
în natură a obligaţiilor asumate de părţi.
1 Textul se aplică răspunderii civile (delictuale şi contractuale), dar şi răspunderii

contractuale din materia dreptului comercial.
2 în cazul obligaţiilor de mijloace sau de diligentă, pentru angajarea răspunderii
contractuale creditorul este ţinut să facă dovada că debitorul a fost în culpă de a nu fi
folosit mijloacele adecvate şi nu a desfăşurat o activitate diligentă care ar fi putut duce la
realizarea acestui rezultat (în acest sens, a se vedea, B. Stark, Droit civil. Obligations,
Librairies Tehniques, Paris, 1972, p. 574-576.
3. Riscurile contractuale şi cauzele care determină imposibilitatea
fortuită de executare. Forţa majoră şi cazul fortuit în dreptul comercial.
Neexecutarea, de către una dintre părţi, a uneia dintre obligaţii
datorită unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit determină, de plin
drept, desfiinţarea obligaţiei corelative, deoarece această soluţie
constituie o consecinţă directă a caracterului sinalagmatic al contractului.
Fără îndoială că forţa majoră şi cazul fortuit intră în noţiunea
generală de „cauză străină neimputabilă" prevăzută de art. 1082 C. civ.
Astfel, art. 1083 C. civ. dispune că forţa majoră şi cazul fortuit exclud,
deopotrivă, răspunderea civilă'.
Doctrina a arătat că, de regulă, în materia răspunderii contractuale,
forţa majoră şi cazul fortuit alcătuiesc una şi aceeaşi cauză care exclude
angajarea răspunderii.
Sunt însă unele contracte în care debitorul contractual este chemat
să răspundă şi în situaţia în care neexecutarea obligaţiilor sale se
datorează cazului fortuit.
Astfel, în materia contractului de transport, cărăuşul este ţinut să
suporte riscurile ce rezultă din exploatarea mijlocului de transport, care
constituie cazuri fortuite.
La fel, în situaţia contractului de depozit necesar în hoteluri, spitale,
restaurante etc., răspunderea depozitarului se va angaja chiar şi atunci
când lucrurile depozitate au fost furate sau distruse.
în schimb, depozitarul, potrivit art. 1625 C. civ., nu va răspunde
dacă furtul sau distrugerea lucrurilor depozitate a avut loc ca urmare a
unor cazuri de forţă majoră.
Forţa majoră este o cauză străină neimputabilă debitorului, constând
într-un fenomen natural sau social exterior, extraordinar sau nebiruit, a
cărui intervenţie exclude în întregime angajarea răspunderii civile, dacă
producerea prejudiciului a fost determinai;! exclusiv de această
împrejurare'.
Forţa majoră se analizează ca fiind o împrejurare de fapl
imprevizibilă şi de neînlăturat care, excluzând culpa debitorului, îl
împiedică pe acesta să-şi execute obligaţia contractuală asumată.
Imprevizibilitatea se referă, deopotrivă, la producerea împrejurării
respective şi la efectele sau urmările sale.
Dacă împrejurarea putea fi prevăzută, cel chemat să răspundă este în
culpă deoarece nu a prevăzut-o şi nu a luat măsurile necesare pentru
preîntâmpinarea sau înlăturarea urmărilor păgubitoare.
Literatura de specialitate a evidenţiat că forţa majoră presupune o
imprevizibilitate cu caracter obiectiv şi absolut.
Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luând ca
etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane ce depune toată grija de care
este capabil un om în activitatea sa.
Un eveniment nu poate fi calificat drept caz de forţă majoră, chiar
dacă este imprevizibil, în ipoteza în care există posibilitatea de a
preîntâmpina producerea lui şi aceea de a evita efectele sale păgubitoare.
Atât practica judiciară1 cât şi cea arbitrală2 au statuat că blocajul
financiar ori lipsa disponibilităţilor băneşti nu constituie o cauză
exoneratoare de răspundere, deoarece nu întruneşte condiţiile forţei

majore sau cazului fortuit (în speţă pentru justificarea neplăţii integrale a
preţului, pârâta a invocat blocajul financiar ori lipsa disponibilităţilor
băneşti).
într-adevăr, potrivit art. 1083 C. civ., nu poate fl loc la daune-
interese când, dintr-o forţă majoră sau dintr-un caz fortuit, debitorul a
fost împiedicat de a-şi îndeplini obligaţia.
în sensul art. 1083 C. civ., constituie forţă majoră sau caz fortuit
acea împrejurare care nu a fost previzibilă în mod normal şi care a pus pe
debitor în imposibilitate de a-şi executa obligaţia asumată.
Or, nici blocajul financiar şi lipsa disponibilităţilor băneşti (şi nici
greutăţile legate de importuri) nu întrunesc aceste condiţii, astfel că nu
pot constitui o cauză exoneratoare de răspundere.
în jurisprudenţa comercială1 recentă s-a evidenţiat că forţa majoră
operează în puterea legii, fară a fi necesar să fie prevăzută în contract sau
într-un act normativ.
Considerăm că susţinerea reclamantului, din speţa menţionată mai
sus, în sensul că exonerarea de răspundere pentru cauză de forţă majoră
trebuia prevăzută în legea care reglementa operaţiunea comercială ori în
contractul părţilor, nu este întemeiată.
Codul civil român nu prevede o definiţie a cauzei de forţă majoră,
însă este unanim acceptat în doctrina şi practica judiciară că aceasta
constă într-o împrejurare de fapt, imprevizibilă şi de neînlăturat, care
împiedică în mod obiectiv şi fară nici o culpă din partea debitorului,
executarea obligaţiei contractuale pe care acesta şi-a asumat-o.
Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte că forţa majoră
operează numai dacă este prevăzută în actul care reglementează
operaţiunea comercială sau că părţile sunt obligate să o prevadă în
contract, însă o dată constatată, forţa majoră are ca principal efect
exonerarea de răspundere contractuală a debitorului conform art. 1082 şi
1083 Cod civil.
1CSJ, S. com.. Dec. nr. 630/1996, în Revista „Dreptul" nr. 3/1997, p. 124; CSJ, S.
com., Dec. nr. 63/1995, în Revista „Dreptul" nr. 12/1995, p. 83.
2Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României. Tribunalul arbitrai compus din: V. Babiuc, supraarbitru, I. Băcanu
şi G. Cojocaru, arbitri, Sentinţa nr. 101 din 29 iunie 1998, RDC nr. 9/1998.
' Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 414 din 27 ianuarie
2000, extras, RDC nr. 7-8/2001.
' A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 213; L. Pop, op. cit., p. 375.
Aşa fiind, înseamnă că forţa majoră este o cauză de exonerare de
răspundere care operează în puterea legii şi împiedică pe creditor să ceară
executarea obligaţiei ori daune-interese de la debitor, chiar dacă nu a fost
prevăzută expres în contract sau într-un act normativ.
Astfel, atunci când debitorul contractual este în imposibilitatea de a-
şi executa obligaţiile asumate printr-un contract civil sau comercial din

cauză de forţă majoră, potrivit art. 1083 C. civ., obligaţia se stinge.
Deci, forţa majoră are şi un efect extinctiv, în sensul că duce la
stingerea obligaţiilor asumate de debitor prin contract, obligaţii pe care el
este în imposibilitatea de a le executa în natură'.
In cazul în care obligaţia a cărei executare a devenit imposibilă
pentru forţă majoră, s-a născut dintr-un contract sinalagmatic, se pune
problema de a şti dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa,
din moment ce el nu mai poate obţine contraprestaţia în considerarea
căreia şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, sau dacă,
dimpotrivă, şi el este liberat de obligaţia sau obligaţiile sale.
Este vorba despre sensibila şi controversata problemă a suportării
riscurilor contractuale, cu alte cuvinte, cine suportă riscurile sau
consecinţele dăunătoare ale imposibilităţii fortuite de executare a
obligaţiilor uneia dintre părţi?
Forţa majoră produce în materie contractuală şi un efect suspensiv
de executare.
Efectul este propriu numai contractelor cu executare succesivă şi a
celor afectate de un termen şi constă în suspendarea executării
obligaţiilor.
Aceasta înseamnă că, pentru durata de timp cât acţionează forţa
majoră, creditorul nu poate pretinde de la debitor îndeplinirea obligaţiilor
contractuale, cum ar fî predarea lucrului, şi nici daune- interese
moratorii.
Doctrina a opinat că împrejurarea de caz fortuit se plasează în zona
care desparte forţa majoră de culpă, în sensul că aceasta începe unde
încetează culpa şi se sfârşeşte unde începe forţa majoră.
Cazul fortuit este acea împrejurare relativ imprevizibilă şi relativ
invincibilă, neavând caracter extraordinar, care înlătură culpa celui ce
acţionează sub influenţa ei, dar care poate fi prevăzută şi evitată cu
diligenţa şi prudenţa de care este în stare omul cel mai capabil.
In practica judiciară1 s-a reţinut că întârzierile la plată determinate
de neprimirea la timp a creditelor bugetare repartizate nu constituie o
împrejurare imprevizibilă şi de neînlăturat cu consecinţa exonerării a
răspunderii contractuale a unităţii sanitare pârâte.
1 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 414 din 27 ianuarie
2000, extras, RDC nr. 7-8/2001.
în această speţă s-a arătat că situaţia de caz fortuit constă într-o
împrejurare de fapt imprevizibilă şi de neînlăturat care împiedică, în mod
obiectiv şi fară nici o culpă din partea debitorului executarea obligaţiei
sale contractuale, antrenând exonerarea lui de răspundere.
In materia răspunderii contractuale, dovada unui caz de forţă majoră
sau a unui caz fortuit nu are ca efect stingerea obligaţiei şi excluderea
răspunderii debitorului în următoarele cazuri:
a) când debitorul a fost pus în întârziere pentru a executa
obligaţiile asumate şi evenimentul de forţă majoră sau de caz fortuit s-a
produs ulterior acestui moment, el va fi obligat să răspundă, deoarece,
dacă ar fi executat la timp acele obligaţii, cazul de forţă majoră le-ar fi
găsit gata executate1;
b) când printr-o convenţie sau clauză în contract, debitorul şi-a
asumat expres răspunderea şi pentru anumite cazuri de forţă majoră sau
caz fortuit, care se numesc „cazuri exceptate ".
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a
părţilor, care s-au obligat, firesc, numai în consideraţia executării
obligaţiei corelative.
De aceea, această regulă, care pune riscurile în sarcina debitorului
obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are caracter
imperativ, aşa încât părţile pot conveni, cu privire la sarcina riscurilor
contractuale, de pildă, pentru a o impune creditorului.
4. Riscul pierii fortuite a lucrului şi problema riscurilor imposibilităţii

de executare a contractului.
în materie contractuală, riscul neexecutării obligaţiilor asumate de
părţi sunt suportate de debitorul obligaţiei imposibil de executat („res
perit debitori"), în sensul că acesta nu va mai putea pretinde celeilalte
părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea
pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei
imposibil de executat2.
Literatura de specialitate a arătat că problema riscurilor contractuale
trebuie distinsă de cea a riscului pierii fortuite n lucrului'.
In dreptul civil român, riscul pierii fortuite a lucrului constituie o
problemă care se pune independent de vreo legătură contractuală, în
cazul în care un bun piere sau este deteriorat din cauza unui ca/ fortuit
sau de forţa majoră, şi se rezolvă în funcţie de dreptul de proprietate
asupra bunului, riscul fiind al proprietarului: „res peri! domino ".
Numai în situaţia în care bunul care a pierit sau a fost deteriorai face
obiectul unei obligaţii contractuale, se pune problema riscurilor
contractuale.
1în practica judiciară şi în doctrină s-a sublinait că debitorul se va putea apăra de
răspundere când va dovedi că, şi dacă ar fi executat obligaţiile la timp, efectele forţei
majore ar fi fost aceleaşi, în sensul că lucrul ar fi pierit chiar dacă se afla la creditorul său.
2Această regulă nu are o formulare generală în Codul civil, ci are numai uncie
aplicaţii, în diferite materii, care îi confirmă existenţa ca principiu şi în legislaţia actuală.
In contractele sinalagmatice translative de proprietate se pune, în
cele mai frecvente situaţii, atât problema riscului pierii fortuite a lucrului,
cât şi problema riscurilor imposibilităţii de executare a contractului; de
aceea este necesar să vedem cine suportă în principiu cele două riscuri.
Riscurile contractuale sunt suportate de debitorul obligaţiei
imposibil de executat („resperit debitori"), iar riscul pierii fortuite a

lucrului este suportat, de regulă, de către acea parte contractantă care are
calitatea de proprietar al acestuia în momentul când a pierit, aplicându-se
regula „ res perit domino ".
Astfel, rezolvarea problemei suportării riscului pierii fortuite a
bunului este legată de momentul transmiterii proprietăţii de la
înstrăinător la dobânditor.
In cazul contractelor sinalagmatice ce implică transmiterea dreptului
de proprietate pentru lucrurile individual determinate, riscul lucrului
influenţează în mod direct soluţia privind suportarea riscurilor
contractuale, regula „res perit debitori" transformându-se în „res perit
creditorF (de ex: în cazul contractului de vânzare- cumpărare).
Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor
translative de proprietate, riscurile contractuale sunt suportate de către
acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pierii
fortuite a acestuia („resperit domino").
Acest principiu, statornicit de modelul francez al Codului nostru
civil, a fost preluat din dreptul roman, unde se considera că lucrul piere
pe seama stăpânului.
Potrivit dispoziţiilor legale,transferul proprietăţii în contractele
translative de proprietate având ca obiect bunuri certe operează imediat,
concomitent cu încheierea contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat
încă, iar preţul nu a fost plătit1.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, dacă
obligaţia de a preda lucrul se stinge, deoarece nu mai poate fi executată
datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci riscurile contractuale
le suportă cumpărătorul.
In consecinţă, el (creditorul) este ţinut să plătească preţul, deşi
debitorul este liberat de obligaţia de a-i preda lucrul.
în acest mod, aplicându-se principiul „res perit domino", regula
generală din materia suportării riscurilor contractuale şi anume „res
perit debitori" se transformă în „ res perit creditori", adică riscul
contractului este suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat
(adică de către cumpărător, deoarece el a devenit proprietarul lucrului
prin simplul fapt al încheierii contractului deşi vânzătorul nu va mai fi
obligat să predea lucrul vândut).
1 în acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Tendinţe modeme de reglementare a

riscurilor în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în Revista română de drept nr.
8/1977, p. 31.
Considerăm „de lege ferenda", că în viitorul nostru Cod civil,
legiuitorul trebuie să renunţe la soluţia preluată din Codul civil francez1,
deoarece în materia contractelor translative de proprietate, regula
suportării riscurilor contractuale („res perit creditori") este exigentă şi
totodată, nedreaptă, cu creditorul obligaţiei de predare imposibil de
executat, adică cumpărătorul.
Aşa cum am arătat şi în capitolul V al lucrării, apreciem că într-o
viitoare reglementare, legiuitorul ar trebui să renunţe în acest caz la
soluţia tradiţională „res perit domino" şi să găsească alte solii11• pentru
rezolvarea acestei probleme, fie în sensul suportării riscuri Im de către
debitorul obligaţiei de predare imposibil de executat, adkfi de către
vânzător, fie o soluţie de repartizare a riscului între ce Ic două părţi
contractante.
5. Riscurile contractuale în vânzarea-cumpărarea comercială.

5.1. Consideraţii introductive.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor în contraclul de
vânzare-cumpărare comercială este guvernată de regulile generale
stabilite în Codul civil şi regulile specifice prevăzute de Codul
comercial.
Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este un contracl translativ
de proprietate (dreptul de proprietate asupra lucrului se transmite de la
vânzător la cumpărător) Codul civil instituie regula, potrivit căreia
transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului vândut de la
vânzător la cumpărător operează de drept, din chiar momentul încheierii
contractului.
Codul civil face aplicaţia practică a principiului general consacrat
de art. 971 Cod civil, în materia contractului de vânzare- cumpărare în
art. 1295 alin. 1 care dispune „Vinderea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul însă nu se va fi predat şi preţul însă nu se va fi n
umărat".
Analiza dispoziţiilor de mai sus, permite să constatăm că
soluţionarea problemei suportării riscurilor trebuie legată de regula
consacrată de dreptul civil român, că simplul acord de voinţă are ca efect
transferarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător („solo consensu"),
chiar dacă lucrul nu a fost predat, iar preţul nu a fost plătit.
Odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului se
transmit de la vânzător la cumpărător şi riscurile (art. 971 C. civ.).
1Dreptul român consacră principiul „res perit creditori". Acest principiu a fost
conservat şi în dreptul civil francez; Pothier spunea în această privinţă că: „c 'est un
principe etabli que aussitat que le contract de vente est parfait la chose vendue devient
aux risque de l 'acheteur, quoiqu 'ell ne lui aitpas encore ele livre ".
Conform principiului „res perit domino", riscul pierii fortuite a
lucrului va fi suportat de acela care este proprietarul său în momentul
dispariţiei, adică de cumpărător.
Cu alte cuvinte, obligaţia principală a vânzătorului de a transmite
proprietatea lucrului fiind executată prin şi din momentul
consimţământului părţilor, el este în drept să reclame plata preţului.
Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare-
cumpărare operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) contractul să fie valabil încheiat;
b) vânzătorul să fie proprietarul lucrului;
c) lucrul vândut să fie un bun individual determinat.
Regula, potrivit căreia lucrul piere pe seama debitorului, este
inversată în materie de vânzare-cumpărare, deoarece, potrivit
principiului din dreptul român „res perit domino", riscurile contractuale
sunt suportate de creditorul obligaţiei imposibil de executat, şi anume,
cumpărătorul.
Transmiterea de drept a proprietăţii, astfel cum este reglementată în
art. 1295 C. civ. a dat naştere la serioase inconveniente în practica
judiciară deoarece cumpărătorul este nevoit să achite preţul lucrului
pierit către vânzător, deşi acesta nu va fi în măsură să predea lucrul
vândut.
Tocmai aceste inconveniente ale automatismului trecerii riscurilor o
dată cu transmiterea proprietăţii a făcut ca în doctrina modernă1 să se
preconizeze legarea transferului riscurilor de predarea mărfii, iar nu de
transmiterea proprietăţii, părăsindu-se astfel regula supletivă „res perit
domino".
Regula transmiterii de drept a proprietăţii, reglementată prin art.
1295 C. civ., nu are caracter imperativ, ci dispozitiv, astfel părţile vor
putea, în mod licit, să prevadă trecerea atât a proprietăţii cât şi a
riscurilor într-un moment posterior acordului de voinţă.
Codul comercial reglementează în mod special situaţiile când
transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la
cumpărător are loc la un alt moment, decât acela al încheierii
contractului (de pildă, în cazul bunurilor determinate generic).
' Având în vedere că în vânzarea comercială internaţională transferul riscurilor

contractuale are loc la predarea mărfii şi nu la momentul transmiterii proprietăţii, în
doctrina română de drept comercial s-a propus consacrarea acestei soluţii în legislaţie (în
acest sens, a se vedea, V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea-cumpărarea
internaţională. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 192.
5.2. Suportarea riscurilor contractuale in cazul bunurilor
determinate generic care circulă de pe o piaţă pe alta prin
intermediul cărăuşului.
In cazul în care lucrul vândut constă în anumite bunuri determinate
generic, transmiterea dreptului de proprietate nu poate avea loc în
momentul încheierii contractului, deoarece nu se cunoaşte care anumite
bunuri din genul respectiv urmează să fie înstrăinate de vânzător.
Concretizarea bunurilor se realizează prin individualizare care, de
regulă, se face de părţi, după caz, prin numărare, cântărire sau măsurare.
în dreptul comercial1, doctrina şi practica judiciară, au considerat că
individualizarea bunurilor şi, în consecinţă, transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor, operează în momentul predării bunurilor către
cărăuş, în vederea transportului.
De aceea, operaţiunea de individualizare a bunurilor, cu ocazia
predării pentru transport se efectuează de către vânzător şi cărăuş, iar nu
între vânzător şi cumpărător.
în literatura de specialitate unii autori au considerat că această
soluţie nu constituie o abatere de la regula potrivit căreia individualizarea
este un act bilateral, deoarece cărăuşul este un reprezentant al
cumpărătorului sau că destinatarul-cumpărător ar fi consimţit anticipat la
o individualizare a bunurilor fară participarea sa2.
în realitate, individualizarea mărfurilor se face la predarea lor pentru
transport de către vânzătorul-expeditor şi căruş, în temeiul contractului
de transport.
Dar, această individualizare produce efecte şi în raporturile dintre
vânzător şi cumpărător, în baza contractului de vânzare- cumpărare,
operând transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor3.
Astfel, într-o vânzare-cumpărare comercială ce are ca obiect bunuri
de gen, cumpărătorul nu devine proprietar în momentul încheierii
contractului, ci numai în momentul în care lucrul este individualizat;
până atunci, cumpărătorul este creditorul obligaţiei de a i se transmite
proprietatea lucrului.
Dacă lucrul piere mai înainte de individualizarea lui, riscurile le
suportă vânzătorul care este şi proprietar al lucrului (se aplică aici regula
„res perit domino"), şi în acelaşi timp debitor al obligaţiei de a transmite
proprietatea lui, ceea ce înseamnă că se aplică şi regula „res perit
debitori".
Acesta este de altfel şi considerentul pentru care se afirmă că lucrul
determinat numai prin categoria din care face parte nu poate pieri
(,.genera non pereunt"), deoarece se va putea găsi practic oricând un
1Această soluţie a fost prevăzută în art. 396 din proiectul Codului comercial din
1938: „în vânzarea de la o piaţă la alta de lucruri fungibile, proprietatea şi riscurile trec
asupra cumpărătorului din momentul predării mărfii cărăuşului, afară numai dacă prin
convenţie expresă vânzătorul nu ia asupra sa riscurile transportului. Clauza prin care
vânzătorul ia asupra sa cheltuielile transportului şi asigurării nu modifică regula
precedentă".
2Intr-o altă opinie s-a arătat că nu este necesar ca operaţiunea individualizării să fie
bilaterală, ea putând fi şi unilaterală.
3Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex,
obiect de acelaşi gen. Vânzătorul nu se va afla niciodată în
imposibilitatea absolută de a-şi procura lucruri de acelaşi gen.
In practica judiciară recentă s-a evidenţiat că stipularea clauzei
potrivit căreia în cazul constatării la destinaţie a deprecierii unor mărfuri
perisabile vândute, neimputabile cărăuşului, părţile vor suporta în mod
egal pierderea, are ca efect faptul că aceasta operează independent de

clauza prin care s-a convenit ca o dată cu încheierea încărcării mărfii şi a
formalităţilor de livrare-facturare, dreptul de proprietate şi riscurile trec
de la vânzător la cumpărător1.
In această speţă, instanţa de apel a reţinut că marfa a fost livrată cu
respectarea condiţiilor impuse de cumpărător şi având în vedere
prevederile art. 70 alin. 2 din Codul comercial, potrivit cărora
cumpărătorul este dator a denunţa viciile ascunse ale lucrului în cele
dintâi două zile de la constatare, iar potrivit clauzelor contractuale odată
cu încheierea încărcării mărfii şi a formalităţilor de livrare- facturare
dreptul de proprietate şi riscul trec de la vânzător la cumpărător, a
concluzionat că acţiunea reclamantei este întemeiată.
în recursul declarat împotriva acestei decizii, din examinarea actelor
existente la dosar, a rezultat că marfa a fost livrată la exporl cu recepţia
cantitativă şi calitativă din partea reprezentantului pârâtei care a asigurat
şi mijloacele de transport, fiind însoţită de certificatul fitosanitar, iar la
destinaţie s-a constatat că prezintă deficiente de calitate, constatare
făcută de un organ neutru.
S-a concluzionat că din moment ce culpa cărăuşului în legătură cu
degradarea mărfii este exclusă, în speţă sunt incidente dispoziţiile clauzei
înscrise în contractul de vânzare-cumpărare potrivit cărora daunele
rezultate din aplicarea la destinaţie a unor bonificaţii asupra mărfii
degradate se suportă în mod egal, independent de culpa constatată în
sarcina uneia sau alteia dintre părţi.
Or, această clauză a fost acceptată de ambele părţi şi va produce
efectele prevăzute de art. 969 din Codul civil.
Această clauză operează independent de clauza pe care instanţa de
apel a avut-o în vedere la soluţionarea cauzei şi care referindu-se la risc,
avea în vedere dispariţia materială a mărfii, în întregul ei, iar nu
degradarea acesteia constatată abia la destinaţie.
5.3. Suportarea riscurilor contractuale în cazul bunurilor

determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de
acesta.
1Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Dec. nr. 7727 din 9 decembrie
2001, RDC nr. 7-8/2003.
Codul comercial reglementează problema suportării riscurilor în
cazul când contractul de vânzare-cumpărare are ca obiect bunuri
determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta.
Potrivit art. 62 C. com. „Când mărfurile vândute sunt arătate în
contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o altă indicaţiune de
natură a desemna un corp cert şi determinat, vânzătorul este obligat a

preda, la locul şi timpul stipulat, câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar
dacă mărfurile, care ar fi fost la dispoziţiunea sa în momentul formării
contractului, sau pe care el şi le-ar fi procurat în urmă cu executarea lui,
ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost
împiedicată de vreo cauză oarecare ".
Literatura de specialitate a interpretat în mod diferit dispoziţiile art.
62 C. com., datorită sensului neclar al textului din final, care se referă la
expedierea sau sosirea mărfurilor împiedicată de o cauză oarecare1.
într-o primă opinie, s-a considerat că textul are în vedere situaţia
expedierii unor mărfuri determinate generic ori a împiedicării sosirii
acestora de la vânzător la cumpărător.
în această interpretare, de vreme ce, potrivit legii, vânzătorul
rămâne obligat să predea bunurile la termenul convenit, înseamnă că art.
62 C. com., consacră o abatere de la principiul potrivit căruia
individualizarea bunurilor cu ocazia predării mărfii către cărăuş,
operează transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la
vânzător la cumpărător.
într-o altă opinie s-a apreciat că art. 62 C. com., cuprinde dispoziţii
care fac aplicarea regulii generale privind transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor prevăzută de art. 971 C. civ.'.
în prima parte a textului este reglementată situaţia când vânzătorul a
avut la dispoziţia sa bunurile determinate generic, în chiar momentul
încheierii contractului, sau şi le-a procurat ulterior în vederea executării
contractului.
Dacă bunurile pier fortuit înainte de predarea lor (individualizare),
vânzătorul rămâne obligat să predea bunuri în cantitatea şi calitatea
convenită (maxima „genera non pereimf' sintetizează această idee).
în partea a doua a textului este reglementată situaţia în care,
vânzătorul, neavând bunurile contractate, a căutat să şi le procure de la
un terţ.
Deşi terţul le-a expediat, bunurile nu au sosit la vânzător. Şi în acest
caz, întrucât bunurile au pierit fortuit înainte de a fi predate
cumpărătorului, riscul îl suportă vânzătorul. Acesta rămâne obligat să
predea cumpărătorului cantitatea de bunuri convenită la termenul
prevăzut în contract2.
1în acest sens, a se vedea, C. Petrescu-Ercea, Curs de drept comercial, Voi. IN,
1946, p. 54.
2A se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 287.
5.4. Suportarea riscurilor în cazul în care lucrul vândut este un bun
viitor.
în situaţia în care lucrul vândut îl formează anumite bunuri viitoare,
dreptul de proprietate nu se poate transmite în momenlul încheierii
contractului, deoarece bunurile nu există încât ele urmând să existe în
viitor, prin fabricare, recoltare etc.

în asemenea cazuri, transmiterea dreptului de proprietate şi n
riscurilor va avea loc în momentul în care bunul a dobândit existenţfl şi
poate fi predat cumpărătorului, dacă bunul este individual determinat,
sau în momentul individualizării, dacă bunurile suni determinate generic.
5.5. Suportarea riscurilor în cazul în care vânzătorul a fost pus în

întârziere.
în cazul vânzării, din momentul realizării acordului de voinţă,
proprietatea şi riscurile trec în mod concomitent de la vânzător la
cumpărător, aplicându-se regula „res perit domino".
în acest caz, riscurile îl privesc pe cumpărător, deoarece el este
proprietarul lucrului.
Dacă vânzătorul nu şi-a executat, în termen, obligaţia dc predare, iar
cumpărătorul îl notifică şi îl pune în întârziere, riscul pierii fortuite a
lucrului va fi suportat totuşi de vânzător, deşi acesta nu este proprietar1.
Punerea în întârziere a vânzătorului de către cumpărător în legătură
cu predarea lucrului face ca riscurile să rămână în sarcina vânzătorului,
iar cumpărătorul este exonerat de obligaţia de a face plata preţului.
5.6. Suportarea riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe

apă2.
Potrivit art. 63 C. com., „vânzarea mărfurilor care se află în
călătorie, cu arătarea vasului care le transportă, este supusă condiţiei
sosirii în bună stare a acelui vas.
în consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare privind bunurile
care se transportă pe apă, cu arătarea vasului cu care se efectuează
transportul, este considerat un contract încheiat sub condiţia suspensivă a
sosirii vasului în portul de destinaţie; Aceasta înseamnă că dacă bunurile
pier fortuit în cursul transportului, deci, înainte de îndeplinirea condiţiei
(sosirea vasului la destinaţie), riscurile sunt suportate de către vânzător
(art. 1018 C. civ.).
Acesta nu va avea dreptul la plata preţului, dar nici nu va fi obligat
să predea alte bunuri şi nici să plătească despăgubiri.
1De la regula „res perit domino" legea prevede o singură excepţie în art. 1074 alin.
2 C. civ. şi art. 1156 alin. 2 C. civ.
2A se vedea, Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit., p. 287-289.
Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabileşte
anumite condiţii privind desemnarea vasului şi termenul de sosire a
vasului la destinaţie.
în ceea ce priveşte desemnarea vasului, legea prevede că vânzătorul
trebuie să desemneze în contract vasul cu care se transportă mărfurile.
El îşi poate rezerva dreptul ca, într-un anumit termen prevăzut în
contract, să arate vasul care transportă sau urmează să transporte
mărfurile vândute (art. 63 alin. 2 C. com.).
Dacă în cursul transportului, datorită unei împrejurări fortuite, vasul
desemnat se află în imposibilitate de a continua călătoria şi mărfurile
sunt transbordate pe alt vas, contractul încheiat subzistă şi noul vas se
consideră, pentru toate efectele contractului, substituit vasului iniţial (art.
65 C. com.).
Referitor la termenul pentru sosirea vasului, legea prevede că, prin
contract sau ulterior, trebuie să arate termenul pentru sosirea vasului la
destinaţie.
Codul comercial reglementează şi consecinţele avarierii mărfurilor
în cursul transportului.
Potrivit art. 66 C. com., aceste consecinţe sunt diferite:
• avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluţiunea
contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate încât nu mai pot servi
scopului pentru care fuseseră destinate;
• dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuinţării,
cumpărătorul este ţinut să le primească în starea în care se vor afla la
sosire, însă cu o scădere de preţ corespunzătoare.
Deci, art. 66 C. com., consacră o derogare de la regulile generale
privind suportarea riscurilor, în cazul pierii fortuite parţiale a bunului. în
acest mod legiuitorul comercial a urmărit să il protejeze pe cumpărător.
Dacă în dreptul comun în materie (art. 1018 C. civ.), în cazul pierii
parţiale a bunului, cumpărătorul suportă riscul, fiind obligat să ia bunul
în starea în care se află şi să plătească preţul convenit, în cazul similar,
reglementat de art. 66 C. com., contractul se desfiinţează sau bunul este
preluat cu o scădere a preţului.
în cazul mărfurilor care se transportă pe apă, regulile stabilite de
Codul comercial privind transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pot li
modificate prin stipularea în contractul de vânzare-cumpărare comercială
a clauzelor c.i.f. sau c.a.f. şi f.o.b}.
în contractul de vânzare-cumpărare cu clauza c.i.f. sau c.a.f.,
vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să încheie un
contract pentru transportul mărfii la destinaţie şi să plătească navlu, să
asigure marfa şi să încarce marfa pe navă.
Riscurile privind marfa trec asupra cumpărătorului din momentul
trecerii mărfii peste bordul navei.
în contractul de vânzare-cumpărare comercială cu clauza f.o.b.,
vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la
bordul navei în portul de încărcare convenit; transportul se realizează pe
cheltuiala cumpărătorului.
Riscurile privind pierderea fortuită a mărfii se transmit de la
vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustrada
navei.
CAPITOLUL VII EFECTELE NEEXECUTĂRII
CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE POTRIVIT PRINCIPIILOR
UNIDROIT
Secţiunea I
Consideraţii introductive privind Institutul Internaţional
pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) şi
obiectivele acestuia
Institutul internaţional pentru unificarea dreptului privat
(UNIDROIT), organizaţie interguvernamentală independentă care are
sediul la Roma, s-a născut în anul 1926 ca organism auxiliar al Societăţii
Naţiunilor şi s-a reconstituit ca organism interguvernamental
independent în anul 1940, cu scopul declarat „de a studia mijloacele de
armonizare şi de coordonare a dreptului privai al Statelor sau
grupurilor de State şi de a pregăti treptat adoptarea de către diverse
State a unor reguli uniforme de drept privat''.
UNIDROIT, având ca obiective examinarea modurilor prin care se
poate armoniza şi coordona dreptul privat al statelor sau grupurilor de
state şi pregătirea unor reguli uniforme de drept privat, pentru a fi
adoptate de statele membre, a publicat în 1994 prima ediţie a
Principiilor UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale
internaţionale.
Principiile UNIDROIT au cunoscut un mare succes imediat după
lansarea primei ediţii în 1994 ceea ce a condus la constituirea în anul
1997 a unui nou grup de lucru alcătuit din 17 persoane, jurişti provenind
din medii culturale şi juridice complet diferite1.
La finalul dezbaterilor acestui grup de lucru, Institutul internaţional
pentru unificarea dreptului privat a aprobat în aprilie 2004 cea de-a doua
ediţie a Principiilor UNIDROIT2.
Obiectivul principal al Principiilor este a promova uniformitatea în
aplicarea lor, adică de a asigura că, în practică, Principiile sunt
interpretate şi aplicate în cea mai mare măsură posibilă în acelaşi fel în
ţări diferite.
1în acest sens, a se vedea Michael Joachim Bonell, UNIDROIT Principles 2004 -
The New Edition of the Principles of internaţional Comercial Contract adopted by the
internaţional Institute for the Unification of „Private Law" publicat în Uniform Law
Reviero, 2004, p. 5-40.
2în cadrul celei de a 84-a ediţii a Consiliului UNIDROIT din 2005, secretariatul a
fost însărcinat să constituie un nou grup de lucru care să pregătească a 3-a ediţie a
Principiilor UNIDROIT, care să includă noi capitole.
Astfel, art. 1.6. din Capitolul I „Prevederi generale" articol intitulat
„Interpretarea şi completarea Principiilor" stabileşte expres modalitatea
de interpretare a Principiilor.
„în interpretarea Principiilor, trebuie avut în vedere caracterul lor
internaţional şi scopurile lor, inclusiv nevoia de uniformitate în aplicarea
lor.
Problemele din sfera acestor Principii, netratate în mod expres de
acestea, vor fi soluţionate în conformitate cu principiile generale de bază
ale acestora".
Principiile UNIDROIT 2004, în varianta integrală, reprezintă un
document complex, având 10 (zece) capitole şi 185 de articole, pentru
fiecare articol în parte existând un set de comentarii şi exemple pentru
explicarea noţiunilor folosite în cuprinsul articolului, la care se adaugă şi
Anexa în care este inclus doar textul articolelor, pentru a fi uşor de
utilizat de către comercianţi1.
Principiile reprezintă un set de reguli autonome, elaborate în
vederea aplicării lor într-o manieră uniformă la un număr infinit de
contracte comerciale încheiate între comercianţii din diferite locuri ale
lumii.
Având în vedere că principiile reprezintă un sistem de reguli de
drept al contractelor care fie sunt comune diverselor sisteme juridice
naţionale existente, fie sunt mai bine adaptate condiţiilor speciale ale
operaţiunilor comerciale internaţionale, pot exista motive întemeiate ca
părţile să decidă aplicarea acestora ca lege care guvernează contractul
dintre ele.
Astfel, părţile se pot referi exclusiv la Principii sau în legătură cu o
anumită lege internă care să se aplice unor chestiuni neacoperite de
principii.
în opinia noastră, în această ipoteză este vorba de recepţiunea
(încorporarea) contractuală a Principiilor UNIDROIT deoarece părţile
unui contract fac trimitere nu pentru ca acestea să se aplice contractului
lor cu titlu de „lex causae" (respectiv „lex voluntatis", fiind vorba de un
context contractual), ci cu scopul de a face din Principii un mijloc de
interpretare sau completare a contractului respectiv2.
Prin urmare, alegerea Principiilor va fi considerată ca un simplu
acord privind încorporarea acestora contractului încheiat, în timp ce
legea aplicabilă contractului va fi determinată pe baza regulii de drept
internaţional privat „le x fo rf.
în această ipoteză, părţile nu vor fi legate de aplicarea Principiilor
decât în măsura în care acestea nu contravin dispoziţiilor imperative de
la care părţile nu pot deroga.
1Această anexă este intitulată de UNIDROIT „Black rules" .

2 în acest sens, a se vedea, I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, voi. II, Editura
Actami, 1995, p. 127-128; T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel
Bucureşti, 1994, p. 180-187; D.A. Sitaru, Drept internaţional privat. Tratat, Editura
Lumina Lex, 2001, p. 51-52.
Potrivit art. 1.4. principiile nu limitează aplicarea normelor
imperative, de origine naţională, internaţională sau supranaţională,
aplicabile conform dispoziţiilor relevante ale dreptului internaţional
privat".
Având în vedere natura particulară a Principiilor, în mod firesc
acestea nu prevalează asupra normelor imperative aplicabile, de origine

naţională, internaţională sau supranaţională.
în concluzie, în cazul în care trimiterea făcută de părţi la Principii
este considerată doar o convenţie privind încorporarea acestora în
contract, Principiile vor fi limitate de normele imperative ale legii care
guvernează contractul, adică vor obliga părţile doar în măsura în care nu
încalcă regulile aplicabile de la care părţile nu pot deroga contractul.
Părţile care doresc să aleagă Principiile ca lege a contractului sunt
sfătuite să includă în contract şi o clauză compromisorie.
Trebuie însă subliniat că Principiile au un caracter internaţional,
ceea ce înseamnă că termenii şi concepţiile lor trebuie interpretate
autonom, adică în contextul Principiilor şi nu prin referire la înţelesul
care le-ar putea fi dat în mod tradiţional de către o anumită lege internă.
Unele noţiuni folosite în cuprinsul Principiilor UNIDROIT 2004
sunt explicate şi interpretate şi prin referire la anumite convenţii
internaţionale ratificate sau la care România a aderat, convenţii
cunoscute şi utilizate de comercianţii români1.
Scopul Principiilor UNIDROIT este acela de a stabili un ansamblu
echilibrat de reguli menite a fi utilizate în întreaga lume, indiferent de
tradiţiile juridice şi condiţiile economice şi politice ale ţărilor în care ele
trebuie să fie aplicate şi, de asemenea, de a asigura respectarea bunei
credinţe şi negocierii corecte în relaţiile contractuale.
In cadrul acestui capitol ne-am propus să examinăm soluţiile
adoptate în cadrul Principiilor UNIDROIT (ediţia 2004) în ceea ce
priveşte efectele neexecutării contractelor comerciale internaţionale şi
anume: noţiunea de neexecutare şi formele acesteia, dreptul la executare,
încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale, dreptul la
daune în cazul neexecutării contractului.
Secţiunea a Il-a Neexecutarea contractului şi formele

neexecutării
1. Conceptul de neexecutare a contractelor de comerţ internaţional
potrivit Principiilor UNIDROIT
In concepţia Principiilor UNIDROIT (2004) prin neexecutare se
înţelege „orice aducere la îndeplinire din partea unei părţi a oricărei
1 De exemplu, Convenţia din 1965 pentru reglementarea diferendelor privind

dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau
executarea cu întârziere" (art. 7.1.1.).
reprezintă voinţa părţilor, iar acesta se fundamentează pe principiul
„pacta sunt servanda" reglementat expres în art. 1.3.1.
Observăm că neexecutarea este definită astfel încât să includă atât

faptul strict al neexecutării cât şi atingerea adusă conformităţii
contractului, avându-se în vedere toate formele de executare defectuoasă
sau executarea cu întârziere (de exemplu, este considerată neexecutare,
îndeplinirea unei obligaţii care este doar parţial conformă cu clauzele
contractuale sau executarea obligaţiei cu întârziere, atunci când termenul
avea caracter esenţial).
Conceptul de neexecutare acoperă orice formă de neexecutare,
imputabilă sau nu debitorului.
Considerăm că se poate invoca exonerarea de răspundere în caz de
neexecutare din culpa celeilalte părţi (de exemplu prin invocarea
excepţiei „non adimpleti contractus") sau datorită unor evenimente
exterioare neaşteptate (cazurile de forţă majoră).2
In dreptul francez, în baza prevederilor art. 1148 C. Civ., instanţele
judecătoreşti admit exonerarea de răspundere a debitorului care nu şi-a
executat obligaţiile sale contractuale, ca urmare a intervenţiei, după
momentul încheierii actului, a unui obstacol extern, în mod normal
imprevizibil şi irezistibil3.
Potrivit Principiilor UNIDROIT, o parte nu este îndreptăţită să
solicite daune sau executarea în natură în caz de neexecutare
neimputabilă celeilalte părţi, însă o parte care nu a obţinut executarea
unei prestaţii va avea, de regulă, dreptul să înceteze contractul încheiat,
indiferent dacă neexecutarea este imputabilă sau nu.
Cumulul de sancţiuni, în caz de neexecutare, nu este reglementat de
nici o prevedere cu caracter general. La baza Principiilor stă regula că
toate sancţiunile care nu sunt incompatibile din punct de vedere logic pot
fi cumulate.
în concluzie, o parte care insistă cu succes pentru obţinciou
executării în natură nu va fi îndreptăţită să solicite şi daune, dar m i
există nici un motiv pentru care o parte să înceteze contractul penlm
neexecutare neimputabilă şi să ceară în acelaşi timp şi daune interese.
2. Exonerarea de răspundere în caz de neexecutare
1Potrivit art. 1.3. „Contractul valabil încheiat are caracter obligatoriu între părţile
contractante. Contractul poate fi modificat şi poate înceta numai în condiţiile stipulate prin
clauzele sale, prin acordul părţilor sau în orice mod prevăzut de
Principii."
2investiţii între state şi cetăţeni ai altor state, ratificată de România prin Decretul nr.
362 din 30 mai 1975, privind ratificarea Convenţiei pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la
Potrivit Principiilor, o parte nu se poate prevala de neexecutarea din
partea celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzalii de
propria acţiune sau omisiune ori de un alt eveniment al cărui risc îl
suportă.
în acest sens, este important să se acorde o atenţie particulara faţă de
cele două tipuri de exonerare de răspundere, prevăzute de ari 7.1.2. şi

anume, cazul în care neexecutarea este cauzată de un act sau de
omisiunea părţii care invocă neexecutarea şi situaţia în care neexecutarea
este cauzată de un eveniment al cărui risc îl suporta partea care invocă
neexecutarea.
Pentru a putea invoca încetarea contractului pentru neexecutare,
trebuie ca neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă
excepţia de neexecutare, fapta care 1-a împiedicat pe celălalt să-şi
execute obligaţia.
Poate exista o exonerare de răspundere în caz de neexecutare
datorită comportamentului manifestat de cealaltă parte contractuală sau
datorită unor evenimente externe neaşteptate.
Neexecutarea poate să fie rezultatul unui eveniment al cărui risc este
suportat expres sau implicit, prin contract, de partea care invocă
neexecutarea.
3. „Exceptio non adimpleti contractus"

în materia dreptului comerţului internaţional „exceptio non
adimpleti contractus" reprezintă un mod de sancţionare a contractantului
care nu şi-a executat prestaţia asumată şi, totodată, constituie un mijloc
de apărare care este utilizat de contractantul căruia i se pretinde
executarea prestaţiei ce şi-a asumat-o de către partenerul său contractual
într-un moment când nici acesta nu-şi executase propria lui prestaţie.
în practica judiciară şi arbitrală s-a statuat cu valoare de principiu că
în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt
obligate să le execute astfel, cu excepţia cazului în care din împrejurări
rezultă contrariul.
Dacă executarea obligaţiei doar a uneia dintre părţi prin însăşi
natura ei necesită un termen, de exemplu în contractele de construcţii,
regula este că acea parte este obligata să-şi execute obligaţia prima.
Potrivit Principiilor, în situaţia în care o parte este ţinută să execute
prestaţia sa simultan cu cealaltă parte, poate suspenda executarea până
când cealaltă parte se oferă să-şi execute prestaţia sa.1
în situaţia în care o parte este ţinută să-şi execute prestaţia sa după
cealaltă parte, poate suspenda executarea până când cealaltă parte îşi
execută prestaţia sa.
1Art. 7.1.3., Principiile UNIDROIT, Editura 2004.

Excepţia de neexecutare suspendă executarea prestaţiei celui care o
invocă, asemănător cu situaţia când el ar fi beneficiat de un termen.
Efectul excepţiei de neexecutare constă în suspendarea forţei
obligatorii a contractului. Aceasta rămâne operantă până când partea care
pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fară să-

şi fi executat propria sa obligaţie îşi modifică atitudinea, trecând la
executarea prestaţiei ce îi incumbă.
O problema deosebită se ridică în situaţia în care una dintre părţi
execută obligaţiile contractuale doar parţial1.
în lumina Principiilor, partea care are dreptul la executare nu poate
suspenda executarea obligaţiilor sale, decât dacă, în circumstanţe
normale, o asemenea atitudine este în conformitate cu principiul bunei-
credinţe.2
4. Remedierea neexecutării obligaţiilor contractuale
In numeroase sisteme juridice naţionale este reglementată instituţia
juridică a remedierii neexecutării obligaţiilor asumate în contract, partea
în culpă putând lua măsuri, dacă anumite condiţii sunt îndeplinite, pentru
îndreptarea neexecutării.
In fapt, îndeplinind aceste condiţii, partea în culpă poate prelungi
termenul de executare cu o scurtă perioadă peste cea stipulată în contract,
cu excepţia cazului în care executarea la un moment dat este cerută de
contract sau de circumstanţe.
Potrivit Principiilor, partea care nu îşi execută obligaţiile poate, pe
cheltuiala sa, să remedieze neexecutarea obligaţiilor sale cu respectarea
următoarelor condiţii:
• să facă cu promptitudine o notificare în care să indice
modalitatea de remediere şi momentul în care va fi realizată;
• modalitatea de remediere să fie adecvată circumstanţelor date;
• partea prejudiciată să nu aibă nici un interes legitim de a
refuza;
• remedierea să fie efectuată prompt.
1Textul Principiilor nu tratează în mod explicit situaţia în care una dintre părţi
execută contractul doar parţial. în literatura juridică franceză s-a arătat că, în caz de
neexecutare parţială, trebuie să se facă distincţie între două situaţii, după cum obiectul
obligaţiei este indivizibil sau divizibil. Dacă obiectul obligaţiei este o prestaţie indivizibilă,
prin natura sa sau prin convenţia părţilor, executarea parţială are valoarea unei neexecutări
totale. Dacă obiectul obligaţiei este divizibil, urmează a se aprecia măsura în care obligaţia
este executată, în diminuarea corespunzătoare a despăgubirilor pe care debitorul va fi
obligat să le plătească creditorului său.
2Buna-credinţă şi negocierea corectă pot fi considerate a fi unele dintre ideile
fundamentale aflate la baza Principiilor şi trebuie interpretate în lumina condiţiilor
speciale ale comerţului internaţional.
5. Termenul suplimentar pentru neexecutare
Potrivit Principiilor1 în caz de neexecutare, partea prejudiciată poate
notifica cealaltă parte pentru acordarea unui termen suplimentar pentru
executarea obligaţiilor sale.
înainte de expirarea termenului acordat, partea prejudiciată poate
suspenda executarea propriilor obligaţii corelative şi poate solicita

daune, dar nu se poate prevala de nici un alt mijloc legal de sancţionare a
neexecutării.
Partea prejudiciată poate să invoce orice alt mijloc legal prevăzut în
prezentul capitol dacă cealaltă parte îi transmite o notificare prin care îl
informează că nu îşi va executa obligaţiile în termenul suplimentar
acordat sau dacă, pe durata termenului suplimentar, nu s-a făcut o
executare valabilă.
Partea prejudiciată care a acordat un termen suplimentar rezonabil
poate, dacă executarea cu întârziere nu constituie o neexecutare
fundamentală, să înceteze contractul la expirarea termenului suplimentar.
Un termen suplimentar nerezonabil poate fi prelungit cu o durată
rezonabilă. Partea prejudiciată poate să prevadă în notificarea sa că, în
situaţia în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile în termenul
acordat, atunci contractul va înceta automat.
Articolul 7.1.5. tratează situaţia în care una dintre părţi execută
contractul cu întârziere, iar cealaltă parte doreşte să acorde un termen
suplimentar pentru executare. Este inspirat de conceptul german de
Nachfrist, deşi sunt obţinute rezultate similare prin mijloace legale
conceptuale diferite în alte sisteme juridice.
Articolul recunoaşte că executarea cu întârziere este semnificativ
diferită de alte forme de executare defectuoasă. Executarea cu întârziere
nu poate fi niciodată remediată, deoarece trecerea datei pentru executare
este ireversibilă, dar cu toate acestea, în multe cazuri, partea care are
dreptul la executare va prefera o executare cu întârziere decât
neexecutarea completă.
In al doilea rând, momentul în care o parte nu îşi execută obligaţiile
la timp este deseori greu de stabilit care va fi în fapt întârzierea la
executare.
Interesul comercial al părţii prejudiciate poate fi deseori de aşa
natură încât o neexecutare rezonabil rapidă, deşi întârziată, să fie perfect
acceptabilă, iar o executare întârziată foarte mult să nu fie acceptabilă.
Procedura permite părţii să îi acorde celeilalte o a doua şansă, cu
posibilitatea aplicării altor sancţiuni pentru neexecutare. •
Partea care acordă un termen suplimentar nu poate înceta contractul
şi nici nu poate cere executarea în natură pe durata termenului acordat.
Dreptul de a recupera daunele rezultate din executarea cu întârziere nu
este afectat.
1 Art.7.1.5. din Principiile UNIDROIT, Ediţia 2004.

Efectele juridice la împlinirea termenului suplimentar depind de
situaţia executării la momentul acordării termenului, anume dacă
executarea cu întârziere constituia deja neexecutare fundamentală.
In această situaţie, dacă contractul nu este complet executat pe
durata termenului suplimentar, dreptul de a înceta contractul pentru
neexecutare fundamentală renaşte la expirarea termenului suplimentar.
Pe de altă parte, dacă executarea cu întârziere nu constituia
neexecutare fundamentală, încetarea contractului este posibilă numai la
sfârşitul termenului suplimentar, dacă durata a fost rezonabilă.
6. Clauze exoneratoare.
Conform art. 7.1.6., o parte care nu se poate prevala de o clauză care
limitează sau exclude responsabilitatea în caz de neexecutare n unei
obligaţii sau care permite executarea unei obligaţii substanţial diferite de
cea la care cealaltă parte se poate aştepta în mod rezonabil dacă aceasta
ar fi în mod manifest inechitabilă, având în vedere scopul contractului.
Principiile nu conţin nici o regulă generală care să permită unei
instanţe de judecată să elimine clauzele abuzive sau nerezonabile.
In afara principiului bunei credinţe (art. 1.7) care poate li invocat în
mod excepţional în acest sens, există o singură prevedere care să permită
anularea în orice moment a întregului contract sau a oricărei clauze,
atunci când acestea acordă în mod nejustificat un avantaj excesiv
celeilalte părţi (art. 3.10).
Motivul includerii unei prevederi specifice referitoare la clauzele
exoneratoare este acela că sunt obişnuite în practica contractuală
internaţională şi tind să producă multe controverse între părţi.
în definitiv, prezentul articol a optat în favoarea unei reguli care dă
instanţei de judecată o largă putere de discreţie bazată pe principiul
echităţii.
Clauzele care reglementează consecinţele neexecutării sunt în
principiu valabile, dar instanţa de judecată poate ignora clauzele care
sunt în mod manifest inechitabile.
Potrivit acestui articol, clauzele exoneratoare sunt în primul rând
acele clauze care limitează sau exclud, în mod direct, responsabilitatea
părţii în culpă în caz de neexecutare.
Aceste clauze pot fi exprimate în diferite moduri (de exemplu, sumă
fixă, plafon, procentaj din executarea în cauză, reţinerea unui depozit).
Clauzele exoneratoare sunt considerate şi cele care permit unei părţi
să execute obligaţii substanţial diferite de cele pe care cealaltă parte le
aştepta în mod rezonabil.
în practică, clauzele de acest tip sunt în special acelea al căror scop
sau efect este de a permite părţii în culpă să modifice unilateral
caracteristicile prestaţiilor promise astfel încât să transforme contractul.
Aceste clauze trebuie diferenţiate de acelea care se limitează la
definirea obligaţiilor asumate de respectiva parte.
Clauzele exoneratoare trebuie diferenţiate de clauzele de penalităţi
care îi permit unei părţi să se retragă dintr-un contract după plata unei
penalităţi. în practică, totuşi, pot exista clauze de penalităţi care sunt, în
realitate, concepute de către părţi pentru a acţiona ca şi clauze
exoneratoare deghizate.
O clauză contractuală care prevede că o parte care nu îşi execută

obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă către partea prejudiciată
pentru această neexecutare poate, de asemenea, avea ca efect limitarea
reparaţiilor datorate părţii prejudiciate. în acest caz, partea în culpă nu se
poate prevala de o asemenea clauză dacă sunt îndeplinite condiţiile
stipulate în acest articol.
Ca urmare a abordării adoptate în majoritatea sistemelor juridice
naţionale, acest articol pleacă de la premisa că în aplicarea doctrinei
libertăţii contractuale (art. 1.1.) clauzele exoneratoare sunt, în principiu,
valabile.
O parte nu poate totuşi invoca o astfel de clauză, dacă ar fi
inechitabil într-o mare măsură să facă acest lucru.
Acesta va fi cazul, mai ales în situaţia în care clauza este inechitabilă
în sine, iar aplicarea sa ar duce Ia un dezechilibru evident între prestaţiile
celor două părţi.
Mai mult, pot exista circumstanţe în care nu se poate invoca o clauză
chiar dacă nu este inechitabilă în sine: spre exemplu, atunci când
neexecutarea este rezultatul unui comportament extrem de neglijent sau
atunci când partea prejudiciată nu ar fi putut să prevadă consecinţele
limitării sau excluderii responsabilităţii luându-şi asigurările necesare.
în toate cazurile trebuie avut în vedere scopul contractului şi mai
ales ce anume ar fi putut aştepta o parte în mod legitim de la executarea
contractului.
7. Imposibilitatea fortuită de executare (Cazul de forţă majorii).
Potrivit Principiilor1 este exonerată de răspundere pentru
neexecutare partea care dovedeşte că neexecutarea se datorează unui
impediment pe care nu îl poate controla şi pe care nu l-ar fi putut lua în
considerare în mod rezonabil, la momentul încheierii contractului, sau pe
care nu l-ar fi putut evita ori depăşi.
Atunci când impedimentul este doar temporar, exonerarea arc efect
pentru o perioadă rezonabilă, având în vedere efectul impedimentului
asupra executării contractului.
Partea în culpă trebuie să notifice cealaltă parte despre existenţa
impedimentului şi a consecinţelor asupra posibilităţii sale de a executa
contractul.
Dacă notificarea nu ajunge la destinaţie într-un termen rezonabil din
momentul în care ia la cunoştinţă sau ar fi trebuit să fi luat la cunoştinţă
1 Art. 7.1.7. din Principiile UNIDROIT, Ediţia 2004.

de impediment, partea în culpă datorează daune pentru prejudiciul
rezultat din neprimire.
Nimic din acest articol nu împiedică o parte să îşi exercite dreptul
de a înceta contractul, de a suspenda executarea acestuia sau de a cere
dobânda pentru suma datorată.
Articolul 7.1.7. acoperă domeniul impus în sistemele de drept
anglo-saxon de către doctrinele de frustrare şi imposibilitate de executare
şi în sistemele de drept romano-german prin doctrinele cum ar fi forţa
majoră, Unmoglichkeit etc., dar nu este identic cu nici una dintre aceste
doctrine.
Expresia de „forţă majoră'''' a fost aleasă deoarece este larg
cunoscută în practica comercială internaţională, aşa cum este confirmat
de includerea în multe contracte internaţionale a aşa- numitelor clauze de
„forţă majoră".
Articolul nu limitează drepturile părţii care nu a obţinut executarea
de a considera contractul încetat dacă neexecutarea este fundamentală.
Scopul acestui articol, atunci când se aplică, este să exonereze
partea în culpă de responsabilitatea de a plăti daune.
In unele cazuri, impedimentul va face imposibilă orice executare,
dar în multe alte cazuri va întârzia pur şi simplu executarea şi scopul
articolului este de a oferi un termen suplimentar pentru executare.
Ar trebui să se observe că, în acest caz, termenul suplimentar ar
putea fi mai mare (sau mai mic) decât durata întreruperii, deoarece
întrebarea crucială va fi referitoare la efectul întreruperii asupra evoluţiei
contractului.
Chiar dacă o parte contractantă suportă pierderi grele în loc de
profitul aşteptat sau dacă executarea contractului a devenit lipsită de sens
pentru acea parte, în temeiul principiului general al forţei obligatorii al
contractului, clauzele contractului trebuie, cu toate acestea, respectate.
Există „hardship" atunci când apariţia unor evenimente alterează
fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului că spezele
executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită faptului că
valoarea prestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel:
• evenimentele apar sau devin cunoscute părţii dezavantajate după
încheierea contractului;
• evenimentele nu ar fi putut fî luate în considerare în mod
rezonabil de către partea dezavantajată la momentul încheierii
contractului;
• evenimentele sunt în afara controlului părţii dezavantajate;
• riscul evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.
Având în vedere definiţiile date clauzei de „hardship" şi forţei
majore în baza acestor principii pot exista situaţii de fapt care pot fi
considerate în acelaşi timp cazuri de „ hardship" şi de forţă majoră.
în aceste situaţii, partea afectată de aceste evenimente va stabili
mijlocul juridic ce va fi folosit.
Dacă invocă forţa majoră, se urmăreşte justificarea neexecutării
prestaţiilor sale. Dacă o parte invocă clauza de hardship, se urmăreşte
renegocierea clauzelor contractului astfel încât să permită menţinerea
acestuia cu clauzele revizuite.
Contractele comerciale internaţionale conţin deseori prevederi mult
mai precise şi mai elaborate în această privinţă.

Prin urmare, părţile pot considera că este adecvat să se adapteze
conţinutul acestui articol astfel încât să ia în calcul particularităţile
respectivei tranzacţii.
A
Secţiunea a IlI-a
încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale
1. Dreptul de a înceta contractul.
în conformitate cu art. 7.3.1 o parte poate considera contractul
încetat atunci când neexecutarea unei obligaţii de către cealaltă parte
constituie o neexecutare fundamentală.
Pentru a determina caracterul esenţial al unei neexecutări, trebuie
avute în vedere următoarele circumstanţe:
• Neexecutarea lipseşte partea prejudiciată de ceea ce ar fi fost
îndreptăţit să obţină în baza contractului, cu excepţia cazului în care
cealaltă parte nu prevăzuse sau nu ar fi putut să prevadă, în mod
rezonabil, un astfel de rezultat;
• Stricta respectare a obligaţiei care nu a fost executată este de
esenţă contractului;
• Neexecutarea este intenţionată sau din neglijenţă;
• Neexecutarea dă părţii prejudiciate motive să creadă că nu se
poate baza pe executarea contractului în viitor;
• Partea în culpă va suferi pierderi disproporţionate ca rezultat al
pregătirilor sau executării contractului, în caz de încetare a contractului;
• în caz de întârziere partea prejudiciată poate, de asemenea, să
considere contractul încetat dacă cealaltă parte nu îl execută înainte ca
termenul acordat în baza art. 7.1.5. să expire.
Regulile expuse în această secţiune au fost prevăzute pentru a fi
aplicate atât în cazurile în care partea în culpă este răspunzătoare pentru
neexecutare cât şi în cazurile în care este exonerată de răspundere, astfel
încât partea prejudiciată nu poate cere nici executarea în natură, nici
daune pentru neexecutare.
Problema de a şti dacă, în caz de neexecutare din partea unei părţi,
cealaltă parte ar trebui să aibă dreptul să considere contractul încetat
depinde de mai mulţi factori.
Pe de o parte, executarea poate fi atât de întârziată sau atât de
defectuoasă încât partea prejudiciată nu o poate folosi în scopul dorit
sau comportamentul părţii care nu a executat poate fi de aşa natură, încât
partea prejudiciată ar trebui să aibă dreptul să înceteze contractul.
Pe de altă parte, încetarea contractului cauzează deseori un
prejudiciu important părţii care nu a executat întrucât cheltuielile pentru
prepararea şi executarea prestaţiilor nu pot fi recuperate.

Pentru aceste motive, alin. (1) al acestui articol prevede că partea
prejudiciată nu poate înceta contractul decât dacă neexecutarea
obligaţiilor de către cealaltă parte este „fundamentală", adică substanţială
şi nu doar de o importanţă minoră.
Alin. (2) al acestui articol prezintă o listă cu un număr de
circumstanţe care sunt relevante pentru determinarea caracterului
fundamental al neexecutării unei obligaţii.
• Neexecutarea privează, în mod substanţial, cealaltă parte de
aşteptările sale.
Primul element este acela că neexecutarea trebuie să fie atât de
importantă, încât partea prejudiciată să fie lipsită în mod substanţial de
ceea ce avea.
Partea prejudiciată nu poate considera contractul încetat dacă
cealaltă parte poate demonstra că nu prevăzuse şi că nu ar fi putut să
prevadă în mod rezonabil că neexecutarea era esenţială pentru partea
prejudiciată.
• Stricta executare este esenţială contractului.
în această situaţie nu se ia în calcul gravitatea efectivă a
neexecutării, ci natura obligaţiei contractuale a cărei executare ar putea fi
esenţială.
Aceste obligaţii a căror executare este strictă nu sunt neobişnuite în
contractele comerciale. De exemplu, în contractele de vânzare de bunuri,
momentul livrării este în mod normal considerat a fi esenţial, iar într-o
operaţiune cu un acreditiv documentar, documentele oferite trebuie să fie
în strictă conformitate cu termenii acreditivului.
• Cazul în care nu se poate pune bază pe o executare viitoare.
Faptul că neexecutarea dă părţii prejudiciate motive că nu se
poate baza pe executarea viitoare a contractului este semnificativ.
Dacă o parte trebuie să îşi execute obligaţiile în rate, şi este clar că
un defect găsit în una dintre executările anterioare va fi repetat în toate
executările, partea prejudiciată poate considera contractul încetat chiar
dacă efectele executării anterioare nu ar justifica în sine încetarea.
Uneori, o neexecutare intenţionată poate arăta că nu se poate avea
încredere în acea parte contractantă.
• Pierderi disproporţionate.
In acest caz sunt reglementate situaţiile în care o parte care nu
execută contractul se bazase pe contract şi făcuse pregătiri sau oferise
executarea.
în aceste cazuri, trebuie avută în vedere măsura în care acea parte
suferă pierderi disproporţionate în cazul în care neexecutarea este tratată
drept fundamentală.
Neexecutarea este mai puţin probabil să fie tratată ca fundamentală
dacă apare târziu, după pregătirea executării, decât dacă apare devreme,
înainte de aceste pregătiri.

Dacă o executare oferită sau prestată poate fi de vreun ajutor părţii
în culpă dacă este refuzată sau trebuie returnată acelei părţi este de
asemenea un element relevant.
Alin. (3) face referire la art. 7.1.5., al cărui alin. (3) prevede că
creditorul poate folosi procedura Nachfrist pentru a înceta un contract
care nu poate fi încetat în caz de întârziere.
2. Notificarea privind încetarea.

Potrivit art. 7.3.2. dreptul unei părţi de a înceta un contract este
exercitat prin transmiterea unei notificări către cealaltă parte.
Atunci când oferta de executare este tardivă sau când executarea nu
este conformă, partea prejudiciată va pierde dreptul său de a considera
contractul încetat dacă nu transmite celeilalte părţi o notificare într-un
termen rezonabil din momentul în care a ştiut sau ar fi trebuit să ştie de
ofertă de executare sau de executarea necorespunzătoare.
Alin. (1) al acestui articol reafirmă principiul conform căruia dreptul
unei părţi de a înceta un contract se exercită printr-o notificare către
cealaltă parte.
Condiţia notificării permite părţii în culpă să evite orice prejudiciu
datorat incertitudinii generate de eventuala acceptare ori respingere a
executării de către partea prejudiciată. In acelaşi timp, împiedică partea
prejudiciată să speculeze o creştere sau scădere a valorii executării în
detrimentul celeilalte părţi.
Atunci când obligaţia contractuală este scadentă dar nu a fost
executată, partea prejudiciată va putea întreprinde mai multe acţiuni în
funcţie de dorinţele şi cunoştinţele sale.
Poate exista situaţia în care partea prejudiciată nu ştie dacă cealaltă
parte intenţionează să execute contractul şi fie nu mai doreşte executarea,
fie este indecis.
în acest caz, partea prejudiciată poate aştepta să vadă dacă se oferă
executarea până la urmă şi să decidă după caz. în mod alternativ, poate
dori ca cealaltă parte să execute contractul, caz în care trebuie să ceară
executarea într-un termen rezonabil după ce a luat cunoştinţă sau ar fi
trebuit să ia cunoştinţă de neexecutare.
Acest articol nu tratează situaţia în care partea în culpă cere părţii
prejudiciate să accepte o executare întârziată. Nu tratează nici situaţia în
care partea prejudiciată află din altă sursă că partea în culpă
intenţionează totuşi să execute contractul.
în aceste cazuri, buna credinţă (art. 1.7.) poate cere părţii
prejudiciate să notifice cealaltă parte dacă nu doreşte să accepte
executarea întârziată. Dacă nu face acest lucru, poate fi ţinut responsabil
pentru daune.
Partea prejudiciată care intenţionează să pună capăt contractului
trebuie să notifice cealaltă parte într-un termen rezonabil după ce ia
cunoştinţă sau ar fi trebuit să ia cunoştinţă de neexecutare (alin. 2).
Caracterul „rezonabil" depinde de circumstanţe. în situaţiile în care
partea prejudiciată poate uşor să obţină o altă executare şi poate astfel să
speculeze o creştere sau o scădere a preţului, notificarea trebuie dată fară
întârziere. Atunci când trebuie să facă cercetări dacă poate să obţină o
altă executare termenul rezonabil va fi mai lung.
Notificarea pe care trebuie să o facă partea prejudiciată produce
efecte atunci când ajunge la cealaltă parte.
3. Neexecutarea anticipată.
Potrivit art. 7.3.3., o parte poate considera contractul încetat dacă,
înainte de data scadenţei, este clar că va exista o neexecutare esenţială a
obligaţiei de către cealaltă parte.
Acest articol stabileşte principiul conform căruia neexecutarea care
se aşteaptă că va avea loc trebuie să fie considerată neexecutare la
scadenţă. Este necesar să se manifeste ca o neexecutare; o suspiciune,
chiar dacă este bine fondată, nu este suficientă. Mai mult, este necesar ca
neexecutarea să fie esenţială, iar partea care era beneficiara executării să
dea o notificare de încetare a contractului.
Un exemplu de neexecutare anticipată este cazul în care una dintre
părţi declară că nu va executa contractul; totuşi, circumstanţele pot, de
asemenea, să indice că va exista o neexecutare fundamentală.
4. Asigurarea bunei executări.
Conform art. 7.3.4., o parte care crede în mod rezonabil că va exista
o neexecutare esenţială de către cealaltă parte poate solicita o garantare
adecvată a executării la termen şi poate, între timp, să suspende
executarea obligaţiilor sale. Atunci când această garanţie nu este oferită
într-un termen rezonabil partea care o cere poate considera contractul
încetat.
Acest articol protejează interesele unei părţi care are motive să
creadă că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute contractul
la scadenţă, care nu poate invoca art. 7.3.3. deoarece încă există
posibilitatea ca cealaltă parte să dorească sau să poată executa contractul.
In absenţa regulii expuse în prezentul articol, prima parte ar fi
deseori într-o dilemă. Dacă ar trebui să aştepte până la scadenţa
contractului, iar executarea nu ar avea loc, ar putea suferi pierderi. Dacă,
pe de altă parte, ar considera contractul încetat, iar ulterior s-ar descoperi
că cealaltă parte ar fi executat contractul, acţiunea sa ar fi considerată
neexecutare a contractului şi ar fi ţinut responsabil pentru daune.
Acest articol permite unei părţi care crede, în mod rezonabil, că va
exista o neexecutare esenţială din partea părţii în culpă să ceară o
asigurare a bunei executări şi, în acelaşi timp, să suspende executarea
obligaţiilor sale.
Problema de a şti ce constituie o asigurare adecvată va depinde de
circumstanţe. în unele cazuri, declaraţia celeilalte părţi că va executa va
fi suficientă, în timp ce altele, o garanţie din partea unei terţe persoane
poate reprezenta o cerere justificată.
Dacă o asigurare adecvată a executării la termen nu este dată,
cealaltă parte poate considera contractul încetat.
5. Efectele încetării în general.

Potrivit art. 7.3.5. încetarea contractului eliberează ambele părţi de
obligaţiile de a executa şi de a primi prestaţii viitoare.
încetarea nu împiedică o cerere de daune pentru neexecutare.
încetarea nu afectează clauzele contractului referitoare la
soluţionarea litigiilor şi nici o altă clauză a contractului destinată să
producă efecte după încetarea contractului.
Alin. (1) al acestui articol stipulează regula generală potrivit căreia
încetarea produce efecte pentru viitor şi liberează ambele părţi de
obligaţiile contractuale viitoare.
Faptul că, în virtutea încetării, contractul este terminat, nu privează
partea prejudiciată de dreptul său de a cere daune pentru neexecutare în
conformitate cu regulile stipulate în Secţiunea a IV-a a acestui Capitol.
în ciuda regulii generale expuse în alin.(l), pot exista prevederi ale
contractului care să rămână în vigoare după încetarea acestuia. Acesta
este, în particular, cazul prevederilor referitoare la soluţionarea litigiilor,
dar pot exista alte clauze care, prin însăşi natura lor, au ca scop intrarea
în vigoare chiar după încetare.
6. Restituirea în cazul încetării contractului.

Potrivit art. 7.3.6, la încetarea contractului, fiecare parte poate cere
restituirea a ceea ce a furnizat, cu condiţia ca această parte să restituie la
rândul său ceea ce a primit. Dacă restituirea în natură nu este posibilă,
atunci acea parte trebuie, dacă este rezonabil, să execute prin echivalent.
Totuşi, dacă executarea contractului s-a prelungit în timp şi
contractul este divizibil, această restituire poate fi cerută doar pentru
perioada de după încetare a contractului.
Alin. (1) al acestui articol prevede dreptul fiecărei părţi de a cere
restituirea a ceea ce a furnizat în baza contractului, cu condiţia ca aceasta
să restituie la rândul său ceea ce a primit.
Dacă partea în culpă nu poate restitui, trebuie să ramburseze în bani
valoarea pe care a primit-o.
Regula se aplică de asemenea atunci când partea prejudiciată .1
făcut o afacere proastă.
Prezentul articol se aplică de asemenea, în situaţia în care partea
prejudiciată a furnizat bani în schimbul unor bunuri, servicii etc.. care nu
au fost primite sau care sunt defectuoase.
Banii restituiţi pentru servicii sau lucrări care nu au fost executate
sau pentru bunuri care au fost refuzate ar trebui restitui|i părţii care i-a
plătit, iar acelaşi principiu se aplică custodiei mărfurilor şi închirierii
bunurilor.
Există cazuri în care în loc de restituirea în natură trebuie executată
restituirea prin echivalent. Acesta este în primul rând cazul în care
restituirea în natură nu este posibilă.
Executarea prin echivalent este avută în continuare în vedere de
alin. (1) al acestui articol ori de câte ori restituirea în natură nu ar li
„adecvată". Aceasta este situaţia în care partea prejudiciată a primit o
executare parţială şi doreşte să reţină acea parte.
Scopul specificării faptului că această restituire ar trebui făcută prin
echivalent „ori de câte ori este rezonabiF este de a clarifica faptul că
restituirea prin echivalent ar trebui făcută doar dacă, şi în măsura în care,
executarea primită a conferit un beneficiu părţii care cere restituirea.
Dacă executarea s-a prelungit pe o anumită perioadă de timp,
restituirea, conform alin. (2) al acestui articol, poate fi cerută doar pentru
perioada de după încetarea contractului.
Această regulă se aplică doar dacă contractul este divizibil.
Atât regula din art. 7.1.3. referitoare la dreptul de a suspenda
executarea şi cea din art. 7.2.2. referitoare la executarea unor obligaţii
care nu au ca obiect o sumă de bani, se aplică cu adaptările de rigoare
unei cereri de restituire.
Astfel, partea prejudiciată nu poate solicita restituirea bunurilor,
atunci când acest lucru a devenit imposibil sau ar pune cealaltă parte în
situaţia de a face eforturi sau cheltuieli nerezonabile. în aceste cazuri,
partea în culpă trebuie să restituie prin echivalent.
In comun cu alte articole ale Principiilor, în acest caz este
reglementată relaţia dintre părţi şi nu drepturile pe care terţe persoane pot
să le aibă asupra bunurilor în cauză.
Faptul că, spre exemplu, un creditor al cumpărătorului, lichidatorii
cumpărătorului în faliment, sau un cumpărător de bună credinţă se pot
opune restituirii bunurilor vândute, trebuie determinat de legea naţională
aplicabilă.
Secţiunea a IV-a Dreptul la daune în cazul neexecutării
obligaţiilor contractuale
1. Dreptul la daune.
Conform art. 7.4.1., orice neexecutare a unei obligaţii dă părţii

prejudiciate dreptul la daune, cu titlu exclusiv sau complementar cu alte
mijloace legale de sancţionare, cu excepţia cazurilor exoneratoare
prevăzute de aceste Principii.
Acest articol stabileşte principiul unui drept general la daune în caz
de neexecutare a contractului, cu excepţia cazului în care există un caz de
exonerare de răspundere în baza Principiilor, ca în cazul de forţă majoră
(art. 7.1.7.) sau a unei clauze de exonerare (art. 7.1.6.). Cazul de hardship
(art. 6.2.1) nu dă, în principiu, naştere la un drept la daune.
Articolul reaminteşte că dreptul la daune, ca şi alte mijloace legale
de sancţionare a neexecutării, se naşte din simplul fapt al neexecutării.
Partea prejudiciată trebuie doar să dovedească neexecutarea, adică
faptul că nu a primit ceea ce îi fusese promis. In particular, nu este
necesar să dovedească că neexecutarea se datorează culpei celeilalte
părţi. Gradul de dificultate al probării neexecutării depinde de conţinutul
obligaţiei şi în special de faptul dacă obligaţia este de rezultat sau de
diligenţă.
Dreptul la daune există în cazul neexecutării oricăreia dintre
obligaţiile născute din contract. Astfel, nu este necesar să se facă o
distincţie între obligaţiile principale şi cele accesorii.
Acest articol stabileşte că partea prejudiciată poate cere daune ca
mijloc legal de sancţionare exclusiv (spre exemplu, daune moratorii în
caz de executare întârziată sau pentru executare defectuoasă acceptată de
partea prejudiciată; daune în caz de imposibilitate d i executare
imputabilă părţii care nu a executat), sau corelat cu nlu mijloace legale de
sancţionare.
Astfel, în cazul încetării contractului, pot fi cerute daune penliu a
compensa prejudiciile rezultate din încetare sau, din nou, în cazul
executării silite, pentru a despăgubi întârzierea executării şi cheltuielile
suportate de creditor. Daunele pot fi, de asemenea, însoţite de alte forme
de reparare (remedierea, publicarea în ziare, spre exemplu, a unei
admiteri a erorii etc.).
Dreptul la daune poate apărea nu numai în contextul neexecutării
contractului, ci şi în perioada pre-contractuală. Regulile care guvernează
daunele pentru neexecutare, aşa cum sunt expuse în această secţiune, pot
fi aplicabile prin analogie acelor situaţii.
2. Repararea prejudiciului rezultat din faptul neexecutării.
Potrivit art. 7.4.2. partea prejudiciată are dreptul la repararea
integrală a prejudiciului rezultat din faptul neexecutării. Acest prejudiciu
include atât pierderile pe care Ie-a suferit cât şi câştigurile de care a fost
privat, luând în considerare orice câştig al părţii prejudiciate rezultând

dintr-o cheltuială sau din evitarea unei pierderi.
Acest prejudiciu poate fi atât material cât şi moral, rezultând din
suferinţa fizică sau stresul emoţional.
Alin. (1) al acestui articol stabileşte principiul conform căruia partea
prejudiciată are dreptul la repararea integrală a prejudiciului rezultat din
neexecutarea contractului.
Paragraful stipulează în continuare necesitatea unei legături cauzale
între neexecutare şi prejudiciu. Neexecutarea contractului nu trebuie să
aducă creditorului nici beneficii nici pierderi.
Soluţia care se regăseşte în unele sisteme juridice care permite
instanţei de judecată să reducă suma daunelor, având în vedere
circumstanţele, nu a fost urmată, deoarece în ordinea internaţională ar
putea să creeze un grad mare de incertitudine şi, mai mult, aplicarea sa ar
putea să varieze de la o instanţă la alta.
In vederea determinării prejudiciului pentru care sunt datorate
daune, alin. (1) al acestui articol, conform regulii stipulate în art. 74 din
CVIM stipulează dreptul creditorului atât la repararea prejudiciului
efectiv cât şi a beneficiului nerealizat.
Noţiunea de prejudiciu efectiv trebuie înţeleasă într-un sens larg.
Aceasta poate acoperi o reducere a activelor creditorului sau o creştere a
pasivelor sale care apare atunci când un creditor, care nu a fost plătit de
debitorul său, trebuie să împrumute bani pentru a-şi onora
angajamentele.
Pierderea profitului sau, aşa cum este numit uneori, beneficiul
nerealizat este beneficiul care ar fi fost în mod normal obţinut de creditor
dacă contractul ar fi fost executat corespunzător. Beneficiul este, de
multe ori, nesigur şi, de aceea, el va lua deseori forma pierderii unei
şanse de câştig.
Totuşi, creditorul nu trebuie să se îmbogăţească din daunele pentru
neexecutare. Pentru acest motiv, alin. (1) prevede de asemenea, că
trebuie luat în considerare orice câştig rezultat pentru creditor din
neexecutare, chiar dacă acesta ia forma unor cheltuieli pe care astfel nu
le-a plătit (de exemplu, nu trebuie să plătească costul unei camere de
hotel pentru un artist care nu vine), sau a unei pierderi pe care a evitat-o
(spre exemplu, în cazul neexecutării a ceea ce ar fi fost o afacere proastă
pentru creditor).
In aplicarea principiului reparării integrale, trebuie avute în vedere
orice modificări ale prejudiciului, inclusiv a evaluării în bani, care poate
să apară între momentul neexecutării şi momentul hotărârii instanţei.
Regula totuşi are şi excepţii: spre exemplu, dacă partea prejudiciată
a reparat deja prejudiciul pe cheltuiala sa, daunele acordate corespunde
totalului sumelor cheltuite.
Alin. (2) al acestui articol prevede expres repararea prejudiciilor
morale. Prejudiciul moral se poate referi la durere sau suferinţă,
pierderea unor plăceri ale vieţii, prejudicii estetice etc., ca şi prejudicii
rezultând din atacuri la onoare şi reputaţie.
Regula se poate aplica, în comerţul internaţional, la contractele
încheiate de artişti, sportivi recunoscuţi şi consultanţi angajaţi de către o
companie sau organizaţie.
In aceste cazuri, cerinţa existenţei sigure a prejudiciului trebuie, de
asemenea, satisfăcută împreună cu celelalte condiţii necesare pentru
naşterea dreptului la daune.
Repararea unor prejudicii morale poate lua diferite forme şi instanţa
de judecată este aceea care decide care dintre acestea asigură repararea
integrală a prejudiciului.
Instanţa de judecată poate acorda daune şi poate, de asemenea, să
decidă alte forme de reparare, cum ar fi publicarea unui anunţ în ziare,
anunţ decis de instanţă (spre exemplu, în cazul încălcării unei clauze de
non-concurenţă sau de redeschidere a unei afaceri sau în cazul insultei,
etc.).
3. Certitudinea prejudiciului.
Articolul 7.4.3. dispune că repararea prejudiciului este datorată doar
pentru prejudiciul, chiar viitor, care este stabilit cu un grad rezonabil de
certitudine.
Compensarea poate fi datorată pentru pierderea unei şanse
proporţional cu probabilitatea realizării acelei şanse.
Atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită cu un grad
suficient de certitudine, stabilirea acestora este la aprecierea instanţei de
judecată.
Acest articol reafirmă bine cunoscuta cerinţă a existenţei certe a
prejudiciului, deoarece nu este posibil să se ceară debitorului să repare
un prejudiciu ipotetic sau eventual.
Alin. (1) permite şi repararea unui prejudiciu viitor, adică a unui
prejudiciu care nu a avut loc încă, cu condiţia ca acesta să fie suficient de
sigur.
Alin. (2), în plus, acoperă pierderea unei şanse, evident doar
proporţional cu probabilitatea realizării acestuia: astfel, proprietarul unui
cal care ajunge prea târziu pentru a alerga într-o cursă ca rezultat al
întârzierii transportului nu poate recupera întregul premiu, chiar dacă
calul său era favorit.
Certitudinea este legată nu doar de existenţa prejudiciului ci şi de
întinderea acestuia. Pot exista prejudicii a căror existenţă nu poate fi pusă
la îndoială, dar care sunt dificil de evaluat. Acesta va fi deseori cazul
pierderii unei şanse (nu sunt întotdeauna „cote" cum se întâmplă în cazul
unui cal, de exemplu, în cazul unui student care se pregăteşte pentru un
examen) sau în ceea ce priveşte repararea unui prejudiciu moral
(atingerea adusă reputaţiei cuiva, preţul suferinţei etc.).
Conform alin. (3), atunci când valoarea daunelor nu poate fi stabilită

cu un grad suficient de certitudine, atunci, mai degrabă decât să se refuze
orice reparare sau să se decidă daune simbolice, instanţa de judecată are
dreptul să facă o evaluare echitabilă a prejudiciului suferit.
Există o legătură clară între caracterul cert şi caracterul direct al
prejudiciului. Deşi cerinţa aceasta din urmă nu este tratată expres de
Principii, ea este implicită în art. 7.4.2. (1) care se referă la prejudiciul
suferit „ca rezultat al neexecutării" şi care, prin urmare, presupune o
legătură de cauzalitate suficientă între neexecutare şi prejudiciu.
Prejudiciul indirect este de obicei nesigur şi imprevizibil
4. Previzibilitatea prejudiciului.
Conform art. 7.4.4. partea în culpă este ţinută doar pentru
prejudiciul pe care 1-a prevăzut au pe care l-ar fi putut prevedea în mod
rezonabil, la momentul încheierii contractului ca fiind consecinţa
probabilă a neexecutării.
Principiul limitării prejudiciului reparabil la prejudiciul previzibil
corespunde soluţiei adoptate în art. 74 din CV1M.
Această limitare este legată de însăşi natura contractului: nu toate
beneficiile de care creditorul este privat au legătură cu contractul, iar
debitorul nu trebuie împovărat cu repararea prejudiciilor pe care nu le-ar
fi putut prevedea la momentul încheierii contractului şi pentru care nu s-
a putut asigura.
Cerinţa previzibilităţii trebuie văzută în legătură cu aceea a
certitudinii prejudiciului stipulată în art. 7.4.3.
Conceptul previzibilităţii trebuie clarificat deoarece, soluţia
conţinută în principii nu corespunde anumitor sisteme juridice naţionale
care permit repararea prejudiciului, chiar imprevizibil, atunci când
neexecutarea se datorează unei conduite incorecte sau neglijenţei grave.
Deoarece prezenta regulă nu prevede o asemenea excepţie, este firesc să
se dea definiţiei mai restrânsă a conceptului previzibilităţii.
Definiţia trebuie să se refere la natura şi la tipul prejudiciului, dar nu
şi la întinderea sa, cu excepţia cazului în care întinderea este de o aşa
natură încât să transforme prejudiciul într-unui de o altă natură.
în orice caz, previzibilitatea este un concept flexibil care lasă
judecătorului o marjă largă de apreciere.
Previzibilitatea se apreciază la momentul încheierii contractului şi în
persoana debitorului (inclusiv a reprezentanţilor şi angajaţilor acestuia),
iar criteriul de apreciere este ceea ce o persoană diligentă ar fi putut
prevedea în mod rezonabil ca fiind consecinţele neexecutării în ordinea
normală a lucrurilor şi în circumstanţele speciale ale contractului, de
exemplu, informaţiile furnizate de către părţi sau tranzacţiile anterioare
ale acestora.
Spre deosebire de anumite convenţii internaţionale, mai ales în
domeniul transporturilor, Principiile au ca model CVIM şi nu prevăd, în
cazul neexecutării intenţionate, repararea integrală a prejudiciului, adică
şi a prejudiciului imprevizibil.
5. Dovada prejudiciului în caz de înlocuire a tranzacţiei.

Articolul 7.4.5. prevede că în situaţia în care partea prejudiciată a
încetat contractul şi încheie un alt contract pentru înlocuirea contractului
iniţial într-un termen rezonabil şi într-o manieră rezonabilă, poate
recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul noului contract ca şi
daunele pentru orice alt prejudiciu.
Pe lângă regulile generale aplicabile probei existenţei şi valorii
prejudiciului, s-a considerat necesar să se stabilească prezumţii care pot
uşura sarcina părţii prejudiciate.
Prima dintre aceste prezumţii este oferită de acest articol care
corespunde din punct de vedere al conţinutului cu art. 75 din CVIM.
Acesta are în vedere situaţia în care partea prejudiciată încheie un
contract de înlocuire, care poate fi impus de obligaţia de a atenua
prejudiciul sau de uzanţe.
în aceste cazuri, prejudiciul este considerat a fi diferenţa dintre
preţul contractului iniţial şi preţul contractului de înlocuire.
Prezumţia intră în vigoare doar dacă există un contract de înlocuire
şi nu atunci când creditorul însuşi a executat obligaţia neafectată de
debitor (spre exemplu, atunci când un armator face el însuşi reparaţiile
unei nave, după ce şantierul naval care a fost însărcinat cu repararea, nu
o realizează).
Şi nu există înlocuire, aplicându-se regulile generale, atunci când o
companie, după încetarea unui contract, îşi foloseşte echipamentele
pentru executarea unui alt contract pe care l-ar fi putut executa în acelaşi
timp cu primul („volum pierdut").
Contractul de înlocuire trebuie executat într-un termen şi de o
manieră rezonabilă, pentru a evita ca debitorul să nu fie prejudiciat
printr-o conduită grăbită sau neloială.
Regula, conform căreia partea prejudiciată poate recupera diferenţa
dintre cele două preţuri contractuale, stabileşte un plafon minim de
recuperare. Partea prejudiciată poate, de asemenea, să obţină daune
pentru prejudiciile suplimentare pe care le-ar fi putut suferi.
6. Proba prejudiciului prin referire la preţul curent.

Potrivit art. 7.4.6., partea prejudiciată care, după încetarea
contractului, nu a făcut un alt contract pentru înlocuirea contractului
iniţial, dar există un preţ curent pentru prestaţiile contractuale, poate
recupera diferenţa dintre preţul contractual şi preţul curent din momentul
încetării contractului precum şi daunele pentru orice alte prejudicii
suplimentare.
Preţul curent este preţul folosit în mod uzual pentru bunurile livrate
sau pentru serviciile prestate în circumstanţe comparabile la locul la care
contractul ar fi trebuit executat sau, dacă nu există un preţ curent la acel
loc, preţul curent de la orice alt loc care pare rezonabil să fie luat drept
referinţă.
Scopul acestui articol, care corespunde din punct de vedere al
conţinutului cu art. 76 din CVIM, este acela de a facilita proba
prejudiciului atunci când nu s-a încheiat nici un contract de înlocuire, dar
există preţ curent pentru prestaţia neexecutată.
In aceste cazuri, prejudiciul se consideră a fi egal cu diferenţa dintre
preţul contractului şi preţul curent la momentul încetării contractului.
Conform alin. (2) „preţul curent" este preţul folosit în general
pentru bunurile sau serviciile în cauză. Preţul va fi determinat prin
comparaţie cu ceea ce este încasat pentru bunuri sau servicii identice sau
similare. Acesta va fi deseori, dar în mod necesar, preţul unei pieţe
organizate. Proba preţului curent poate fi obţinută de la organizaţii
profesionale, camere de comerţ etc.
Potrivit acestui articol, locul relevant pentru determinarea preţului
curent este locul unde contractul ar fi trebuit executat, sau, dacă nu există
un preţ curent în acel loc, locul care pare rezonabil să fie luat drept
referinţă.
Regula, conform căreia partea prejudiciată poate recupera diferenţa
dintre preţul contractului şi preţul curent la momentul încetării
contractului, stabileşte doar un plafon minim de recuperare.
Partea prejudiciată poate obţine de asemenea daune pentru
prejudiciile suplimentare pe care le-ar fi suferit ca urmare a încetării
contractului.
7. Prejudiciul parţial imputabil părţii prejudiciate.

Potrivit art. 7.4.7. atunci când prejudiciul este parţial imputabil unei
acţiuni sau omisiuni a părţii prejudiciate sau unui alt eveniment pentru
care şi-a asumat riscul, valoarea daunelor este redusă în măsura în care
aceşti factori au contribuit la producerea prejudiciului, având în vedere
conduita fiecăreia dintre părţi.
In aplicarea principiului general stabilit de art. 7.1.2. care limitează
exerciţiul mijloacelor legale atunci când neexecutarea este parţial
imputabilă părţii prejudiciate, prezentul articol limitează dreptul la daune
al părţii în măsura în care a contribuit la realizarea prejudiciului. Ar fi
într-adevăr injust ca partea respectivă să obţină repararea integrală a
prejudiciului la realizarea căruia a contribuit în parte.
Contribuţia părţii prejudiciate la realizarea prejudiciului poate consta
în fapta sa ori într-un eveniment pentru care şi-a asumat riscul.
Fapta sa poate lua forma unei acţiuni (spre exemplu, a dat
transportatorului o adresă greşită) sau a unei omisiuni (spre exemplu, nu

a dat toate instrucţiunile necesare producătorului echipamentului
necorespunzător).
Fapta părţii prejudiciate constă în cel mai frecvent în nerespectarea
unei obligaţii contractuale; dar poate fi şi de natură delictuală sau poate
rezulta din neexecutarea unui alt contract. Evenimentele exterioare
pentru care partea respectivă îşi asumă riscul pot fi fapte ale unor
persoane pentru care acesta este răspunzător, cum ar fi angajaţii sau
mandatarii săi.
Fapta părţii prejudiciate sau evenimentele exterioare pentru care
aceasta îşi asumă riscul pot pune pe cealaltă parte în imposibilitatea
absolută de a exercita contractul. Dacă condiţiile art. 7.1.7. (Forţa
majoră) sunt satisfăcute, partea care nu a executat este exonerată complet
de răspundere.
Altfel, exonerarea va fi parţială în măsura în care partea prejudiciată
a contribuit la producerea prejudiciului.
Determinarea contribuţiei fiecărei părţi la realizarea prejudiciului
poate deveni foarte dificilă şi va depinde, în mare măsură, de puterea de
apreciere a instanţei.
Pentru a oferi un indiciu instanţei, acest articol prevede că instanţa
de judecată va lua în considerare comportamentul fiecărei părţi. Cu cât o
parte a greşit mai mult, cu atât va avea o contribuţie mai mare la
prejudiciu.
Acest articol trebuie citit în completare cu următorul articol privind
atenuarea prejudiciului (art. 7.4.8.). în timp ce prezentul articol se referă
la fapta creditorului în realizarea prejudiciului iniţial, art. 7.4.8. priveşte
conduita sa ulterioară.
8. Atenuarea prejudiciului.
Potrivit art. 7.4.8. partea în culpă nu este răspunzătoare pentru
prejudiciul suferit de cealaltă parte în măsura în care aceasta din urmă l-
ar fi putut reduce prin mijloace rezonabile.
Partea prejudiciată este îndreptăţită să recupereze orice cheltuieli
rezonabile efectuate în încercarea de a reduce prejudiciul".
Scopul acestui articol este acela de a evita ca partea prejudiciată să
aştepte pasiv să primească o despăgubire pentru un prejudiciu pe care l-
ar fi putut evita sau reduce.
Orice prejudiciu pe care partea respectivă l-ar fi putut evita luând
măsurile necesare nu va fi reparat.
Evident, unei părţi care a suferit deja consecinţele neexecutării
contractului nu i se poate cere, în plus, să ia măsuri care costă timp şi
bani.
Pe de alta parte, ar fi nerezonabil din punct de vedere economic să
se permită creşterea prejudiciului care ar fi putut fi redus prin luarea

măsurilor necesare.
Măsurile care trebuie luate de către partea prejudiciată pot limita
întinderea prejudiciului, mai ales atunci când există riscul ca acesta să
dureze mai mult dacă aceste măsuri nu sunt luate (deseori aceste masuri
vor consta într-un contract de înlocuire) sau pot evita creşterea
prejudiciului iniţial.
Reducerea daunelor în măsura în care partea prejudiciată nu a luat
măsurile necesare pentru a atenua prejudiciul nu trebuie totuşi să cauzeze
pierderi acelei părţi. De aceea, partea prejudiciată trebuie să recupereze
de la partea în culpă cheltuielile suportate pentru a atenua prejudiciul, cu
condiţia ca acele cheltuieli să fie rezonabile având în vedere
circumstanţele (alin. 2).
9. Dobânda pentru neplata unor sume de bani.

Conform art. 7.4.9. dacă o parte nu plăteşte o sumă de bani la
scadenţă, partea prejudiciată are dreptul să ceară dobânda pentru acea
sumă de la data scadenţei plăţii până la data plăţii, indiferent dacă este
sau nu exonerată de răspundere.
Rata dobânzii va fi rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru
împrumuturi pe termen scurt pentru moneda de plată a contractului la
locul plăţii prevăzut în contract sau, atunci când nu există o asemenea
rată a dobânzii în acel loc, va fi acea rată a dobânzii din statul monedei
de plată. în absenţa ratei dobânzii atât la locul plăţii cât şi în statul
monedei de plată, rata dobânzii va fi cea corespunzătoare fixată de legea
statului monedei de plată.
Partea prejudiciată are dreptul la daune pentru prejudicii
suplimentare.
Acest articol reafirmă regula larg acceptată conform căreia
prejudiciul rezultat din întârzierea la plată a unei sume de bani este
supusă unui regim special şi este calculată printr-o sumă forfetară
corespunzătoare dobânzii acumulate între momentul scadenţei plăţii
sumei de bani şi momentul plăţii efective.
Dobânda este datorată ori de câte ori întârzierea la plată este
imputabilă debitorului şi curge din momentul scadenţei plăţii, fară a fi
nevoie să fie pus în întârziere.
Dacă întârzierea este consecinţa unui caz de forţă majoră (spre
exemplu, debitorul este împiedicat să obţină suma datorată din cauza
introducerii unor noi reguli în materia schimbului valutar), dobânda va fi
în continuare datorată, dar nu cu titlu de daune, ci cu titlul de compensare
pentru îmbogăţirea debitorului ca rezultat al neplăţii pentru că debitorul
continuă să primească dobânda pentru suma pe care nu poate să o
plătească.
Repararea are caracter forfetar. Cu alte cuvinte, conform art. 3 al
acestui articol, creditorul nu poate să probeze că ar fi putut să depună

suma datorată cu o rată mai mare a dobânzii şi nici debitorul nu poate să
probeze că respectivul creditor ar fi obţinut o dobândă mai mică decât
rata medie de împrumut la care s-a făcut referire în alin. (2).
Părţile pot bineînţeles să convină un avans asupra unei rate diferite a
dobânzii (care ar fi în fapt supusă art. 7.4.13.).
Alin. (2) al acestui articol stabileşte, în primul rând, că rata dobânzii
este rata medie practicată de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt.
Această soluţie pare a fi cea mai potrivită pentru cerinţele
comerţului internaţional şi cea mai adecvată pentru a asigura o reparare a
prejudiciului suportat.
Rata în cauză este rata la care creditorul ar împrumuta în mod
normal banii pe care i-a primit de la debitor. Acea rată normală este rata
medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt,
la locul unde plata trebuie făcută pentru moneda de plată a contractului.
Totuşi, poate să nu existe o asemenea rată pentru moneda de plată la
locul plăţii. In aceste cazuri, se face referire în primul rând la rata medie
a dobânzii în statul monedei de plată. De exemplu, dacă se face un
împrumut în franci elveţieni plătibil în Maroc şi nu există o rată pentru
împrumuturi în franci elveţieni pe piaţa financiară marocană, se va face
referire la rata din Elveţia.
în absenta unei astfel de rate atât la locul plăţii cât şi în statul
monedei de plată, rata dobânzii va fi „corespunzătoare" fixată de legea
statului monedei de plată.
în cele mai multe cazuri, aceasta va fi rata legală a dobânzii şi, cum
poate exista mai mult decât una, aceea care este cea mai corespunzătoare
pentru tranzacţii internaţionale. Dacă nu există o rată legală a dobânzii,
rata va fi cea mai adecvată rata bancară.
Dobânda are ca scop repararea prejudiciului suferit în mod normal
drept consecinţă a întârzierii la plata unei sume de bani.
Această întârziere poate însă să cauzeze un prejudiciu suplimentar
creditorului pentru care are dreptul la daune, totuşi cu condiţia ca acesta
să poată dovedi existenţa unui astfel de prejudiciu şi faptul că
îndeplineşte condiţiile de certitudine şi previzibilitatc (alin. 3).
10. Dobânda la daune.

Potrivit art. 7.4.10, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel,
dobânda la daune pentru neexecutarea obligaţiilor care nu au ca obiect o
sumă de bani se calculează de la momentul neexecutării.
Acest articol determină momentul de Ia care se calculează dobânda
la daune în caz de neexecutare a unor obligaţii care nu au ca obiect o
sumă de bani.
In aceste cazuri, la momentul neexecutării valoarea daunelor nu este
încă evaluată în bani. Evaluarea va fi făcută doar după producerea

prejudiciului, fie prin înţelegerea părţilor, fie de către instanţa de
judecată.
Acest articol fixează ca punct de plecare pentru calcularea dobânzii
data realizării prejudiciului. Această soluţie esve cea mai potrivită pentru
comerţul internaţional unde nu este uzual ca oamenii de afaceri să îşi ţină
blocaţi banii.
In fapt, activele creditorului sunt diminuate de la apariţia
prejudiciului, în timp ce debitorul, atât timp cât daunele nu au fost încă
plătite, beneficiază de dobândă la suma pe care va trebui să o plătească.
Este normal ca acest câştig să fie atribuit creditorului.
Totuşi, atunci când se face evaluarea finală a prejudiciului, trebuie
avut în vedere faptul că daunele-interese sunt acordate de la data
realizării prejudiciului, astfel încât să se evite dubla compensare, spre
exemplu atunci când o monedă se depreciază ca valoare.
Acest articol nu are în vedere problema dobânzii compusă care este
supusă, în unele sisteme legale naţionale, regulilor de ordine publică care
limitează dobândă la dobândă în vederea protejării debitorului.
11. Modalitatea de reparare prin echivalent bănesc.
Articolul 7.4.11. dispune că daunele trebuie plătite dintr-odată.
Totuşi, pot fi plătite în rate, atunci când natura prejudiciului face ca acest
lucru să fie potrivit.
Daunele care vor fî plătite în rate trebuie indexate.
Deşi acest articol nu impune o regulă fixă privind modul în care
trebuie plătite daunele, plata daunelor ca sumă integrală este considerată
în general a fi modalitatea de plată cea mai potrivită pentru comerţul
internaţional. Există totuşi situaţii în care plata în rate va fi mai adecvată,
având în vedere natura prejudiciului, spre exemplu atunci când
prejudiciul este în derulare.
Alin. (2) al acestui articol ia în considerare posibilitatea indexării
daunelor care vor fi plătite în rate astfel încât să se evite mecanismul
complex al revizuirii hotărârii judecătoreşti iniţiale pentru a se lua în
calcul inflaţia. Indexarea poate însă să fie interzisă de legea forului.
12. Moneda în care se evaluează daunele.

Conform art. 7.4.12. daunele trebuie evaluate în moneda în care este
exprimată obligaţia care are ca obiect o sumă de bani sau în moneda în
care a fost suferit prejudiciul, care este mai adecvată.
Prejudiciul rezultând din neexecutarea unui contract internaţional
poate să apară în diferite locuri şi se ridică prin urmare problema
monedei în care trebuie evaluat.
Această problemă este tratată de prezentul articol şi trebuie
diferenţiată de aceea a monedei de plată a daunelor tratată în art. 6.1.9.
Articolul oferă posibilitatea alegerii dintre moneda în care este

exprimată obligaţia care are ca obiect o sumă de bani şi aceea în care s-a
produs prejudiciul, oricare dintre acestea fiind mai adecvat, având în
vedere circumstanţele.
In timp ce prima alternativă nu necesită nici un comentariu specific,
a doua ia în considerare faptul că partea prejudiciată poate să fi suportat
cheltuieli într-o anumită monedă pentru a repara daunele care i-au fost
produse.
în acest caz, trebuie să poată cere daune în acea monedă, chiar dacă
aceasta nu este moneda contractuală.
O altă monedă care poate fi considerată ca fiind cea mai adecvată
este aceea în care ar fi fost realizat profitul.
Alegerea aparţine creditorului, cu condiţia respectării principiului
reparării integrale.
In final, trebuie observat ca în absenţa oricărei indicaţii contrare, o
parte are dreptul la dobândă şi la penalităţi în aceeaşi monedă în care este
exprimată obligaţia principală.
13. Plata convenită pentru neexecutare.

Potrivit art. 7.4.13. atunci când contractul prevede că o parte care nu
îşi execută obligaţiile trebuie să plătească o anumită sumă pentru această
neexecutare, partea prejudiciată are dreptul la această sumă, indiferent de
prejudiciile suferite în mod real de aceasta.
Totuşi, în ciuda oricărei înţelegeri contrare, suma specificată poate
fi redusă la una rezonabilă atunci când este exagerat de mare faţă de
prejudiciul rezultat din neexecutare şi având în vedere celelalte
circumstanţe.
Acest articol dă o definiţie intenţionat mai largă a înţelegerilor de a
plăti o anumită sumă în caz de neexecutare, fie că aceste înţelegeri au ca
scop uşurarea recuperării daunelor (daune-interese stabilite prin contract
în dreptul anglo-saxon) sau operează ca mijloc de a preveni neexecutarea
(clauza penală) sau ambele.
Legile naţionale sunt destul de diferite în ceea ce priveşte validitatea
tipurilor de clauze, de la acceptarea lor în ţările sistemului româno-
german, cu sau fară posibilitatea modificării judiciare a acelor clauze
deosebit de oneroase, până la respingerea clară în sistemele de drept
anglo-saxon a clauzelor cu caracter cominatoriu, cum ar fi clauza penală.
Având în vedere frecvenţa acestora în practica contractuală
internaţională, alin. (1) al acestui articol admite validitatea oricărei
clauze care prevede că o parte care nu îşi execută obligaţiile trebuie să
plătească o anumită sumă creditorului pentru neexecutare, cu consecinţa
că aceasta din urmă are dreptul la suma convenită, indiferent de
prejudiciul real pe care 1-a suferit.
Partea care nu a executat contractul nu poate să pretindă că a suferit
creditorul un prejudiciu mai mic sau nu a suferit nici un prejudiciu.
în mod normal, neexecutarea trebuie să fie imputabilă debitorului
deoarece este dificil de conceput o clauză care să prevadă plata unei
sume convenite în caz de neexecutare pe motive de forţă majoră.
în mod excepţional, totuşi, o astfel de clauză poate fi interpretată de
către părţi în sensul că acoperă şi neexecutarea care nu este imputabilă
debitorului.
în caz de neexecutare parţială, suma poate fi redusă proporţional, cu
excepţia cazurilor în care s-a prevăzut altfel de către părţi.
Pentru a împiedica posibilitatea abuzurilor la care aceste clauze pot
da naştere, alin. (2) al acestui articol permite reducerea sumei convenite
dacă aceasta este exagerat de mare „prin comparaţie cu prejudiciul
rezultat din neexecutare şi având în vedere celelalte circumstanţe".
Acelaşi paragraf clarifică faptul că părţile nu pot exclude această
posibilitate de reducere.
Suma convenită poate fi doar redusă şi nu suprimată aşa cum ar
putea fi cazul atunci când judecătorul, în ciuda înţelegerii părţilor, ar
acorda daune corespunzătoare sumei exacte a prejudiciului. Ea nu poate
fi mărita, cel puţin în baza acestui articol, atunci când suma convenită
este mai mică decât prejudiciul suferit în mod real.
Mai mult, este necesar ca suma convenită să fie „exagerat de mare",
adică să pară în mod clar astfel oricărei persoane rezonabile. Trebuie
avută în vedere mai ales relaţia dintre suma convenită şi prejudiciul
suferit în mod real.
Tipul de clauze tratate în prezentul articol trebuie diferenţiate de
clauza forfetară şi alte clauze similare care permit unei părţi să se retragă
dintr-un contract fie prin plata unei anumite sume, fie prin pierderea unui
avans.
Pe de altă parte, o clauză conform căreia creditorul poate reţine
sume deja plătite ca parte a preţului se încadrează în sfera de aplicare a
acestui articol.
CUPRINS
Cuvânt înainte..............................................................................
CAPITOLUL I ( CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ A..................................12
l PUITORULUI PENTRU NEEXECUTAREA........................12
(HJLIGAŢIILOR SAU EXECUTAREA LOR

NECORESPUNZĂTOARE ORI CU ÎNTÂRZIERE..............12
Secţiunea I Principiul libertăţii de a contracta...............................12
Secţiunea a Il-a Limitele libertătii de a contracta..........................15
Secţiunea a III-a Condiţiile angajării răspunderii contractuale......16
1. Consideraţii introductive...........................16
2. Existenţa unei obligaţii contractuale.
Neexecutarea, executarea necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligaţiei.........................18
3. Existenţa unui prejudiciu cauzat de
neexecutarea, executarea necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligaţiei.........................19
4. Raportul de cauzalitate dintre neexecutarea
„lato-sensu" a obligaţiilor contractuale şi
prejudiciul suferit de creditor........................20
5. Culpa (sau vinovăţia) debitorului..............21
CAPITOLUL II CONSECINŢELE NEEXECUTĂRII

CONTRACTELOR SINALAGMATICE.................................23
Secţiunea I Trăsăturile contractelor sinalagmatice'.......................23
1. Clasificarea contractelor după conţinutul

lor: contracte sinalagmatice (bilaterale) şi
contracte unilaterale.....................................23
2. Categoria contractelor sinalagmatice
imperfecte.....................................................25
3. Tendinţa doctrinei de a extinde sfera
contractelor sinalagmatice............................26
4. Importanţa clasificării contractelor în
sinalagmatice şi unilaterale..........................28
Secţiunea a Il-a Principiul reciprocităţii şi interdependenţei
obligaţiilor părţilor în contractele sinalagmatice...........................31
1. Conţinutul şi importanţa principiului.........31

2. Enunţarea efectelor specifice neexecutării
contractelor sinalagmatice............................34
Secţiunea a lîî-a Neexecutarea obligaţiilor contractuale................36
1. Noţiunea de neexecutare a obligaţiilor

contractuale..................................................36
2. Formele neexecutării................................37
Secţiunea a IV-a Efectele specifice neexecutării sinalagmatice şi
punerea în întârziere......................................................................43
1. Aspecte introductive.................................43
2. „Exceptio non adimpleti contractus" şi
punerea în întârziere.....................................44
3. Rezoluţiunea (sau rezilierea) şi punerea în
întârziere.......................................................44
4. Riscurile contractuale şi punerea în
întârziere.......................................................45
CAPITOLUL III EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A..........47

Secţiunea I Originea şi evoluţia instituţiei.....................................47
Secţiunea a Il-a Noţiunea şi temeiul juridic al excepţiei...............49
Secţiunea a JH-a Fundamentul excepţiei de neexecutare a

contractului....................................................................................52
1. Fundamentarea pe ideea de voinţă

prezumată a părţilor.....................................52
2. Fundamentarea pe ideea de echitate şi pe
ideea de bună- credinţă................................52
3.Fundamentarea pe ideea reciprocităţii
cauzelor obligaţiilor din contractele
sinalagmatice................................................53
4.Fundamentarea pe ideea de cauză şi
principiul forţei obligatorii a contractului şi pe
ideea simultaneităţii executării obligaţiilor.. .53
Secţiunea a IV-a Domeniul de aplicare a excepţiei de neexecutare a
contractului....................................................................................54
Secţiunea a V-a Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare......56
1. Identificarea condiţiilor necesare pentru

invocarea excepţiei de neexecutare a
contractului...................................................56
2. Aspecte privind conţinutul condiţiilor
necesare pentru invocarea excepţiei de
neexecutare a contractului...........................57
Secţiunea a Vl-a Efectele excepţiei de neexecutare......................59
Secţiunea a VH-a...........................................................................60
Calificarea juridică a excepţiei şi scopurile sale............................60
Secţiunea a VlII-a Cazuri particulare de invocare a excepţiei de

neexecutare a contractului.............................................................61
2. Invocarea excepţiei de neexecutare în cazul

contractului de schimb..................................65
contractului de locaţiune..............................66
contractului de antrepriză.............................68
contractului de depozit remunerat (cu titlu
oneros)..........................................................68
Secţiunea a IX-a Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor
contractuale în noul Cod civil.......................................................71
b) Una din părţi nu execută obligaţia asumată
sau nu oferă executarea obligaţiei................72
CAPITOLUL IV REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA

CONTRACTELOR SINALAGMATICE.................................74
Secţiunea I Noţiunea de rezoluţiune şi reziliere............................74
Secţiunea a Ii-a Fundamentul rezoluţiunii şi rezilierii...................75
Secţiunea a lll-a Domeniul de aplicare al rezoluţiunii şi rezilierii.77
Secţiunea a IV-a Condiţiile rezoluţiunii şi ale rezilierii................80
Secţiunea a V-a Acţiunea în rezoluţiune şi reziliere......................82
Secţiunea a Vl-a Pactele comisorii exprese...................................84
Secţiunea a VUI-a Efectele rezoluţiunii şi rezilierii......................92
Secţiunea a IX-a Cazurile specifice de rezoluţiune a unor contracte

civile..............................................................................................95
1. Rezoluţiunea contractului de vânzare-

cumpărare.....................................................95
Secţiunea a X-a Rezilierea contractului de
locaţiune.....................................................106
Secţiunea a XII-a Rezoluţiunea, rezilierea şi
reducerea prestaţiilor în lumina noului Cod
civil..............................................................118
Secţiunea I Noţiunea de risc contractual....122
Secţiunea a Il-a Fundamentul teoriei riscurilor
contractuale................................................123
Secţiunea a IV-a Particularităţile riscului
contractual în contractele translative de
proprietate..................................................129
Secţiunea a V-a Imposibilitatea fortuită de
executare în noul Cod civil..........................131
CAPITOLUL VI EFECTELE NEEXECUTĂRII
OBLIGAŢIILOR CONTRACTUALE ÎN DREPTUL
COMERCIAL............................................................................134
Secţiunea I...................................................................................134
Delimitări conceptuale. Corelaţia dintre
contractele civile şi cele comerciale...........134
Secţiunea a II-a Particularităţile obligaţiilor
comerciale..................................................135
Secţiunea a IlI-a Particularităţile rezoluţiunii şi
rezilierii în dreptul comercial.......................144
Secţiunea alV-a Riscurile contractuale în dreptul comercial.......167
Consideraţii introductive privind Institutul Internaţional pentru

Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) şi obiectivele acestuia
.....................................................................................................183
Secţiunea a Il-a Neexecutarea contractului şi formele neexecutării

.....................................................................................................185
încetarea contractului în cazul neexecutării fundamentale..........193
Secţiunea a IV-a Dreptul la daune în cazul neexecutării obligaţiilor

contractuale.................................................................................199
CUPRINS.....................................................................................26
( T e a ş t e p t ă m s ă v iz it e z i d e p o z it u l n o s t r u d e
c a r t e , u n d e p o ţ i g ă s i p e s t e 3 0 0 0 d e t it lu r i d e
s p e c ia lit a t e , b e n e fic iin d d e r e d u c e r i în fu n c ţ ie d
v o lu m u l c o m e n z ilo r
■
Busines
s
Periodice
Fă-ţi acum un cont pentru a beneficia de

promoţii şi oferte speciale rezervate doar
membrilor clubului www.ujmag.ro
Promoţii
Zilnice ~ Cartea zilei 1 Temporare -
Pachete promoţionale ' i Săptămânale
-Newsletter
(o carte la fiecare newsletter)
www.ujmag.fo
' Textul art. 1073 C. civ. nu foloseşte în mod anume expresia de „prejudiciu",
dar acest lucru rezultă evident din faptul că „dezdăunarea " nu poate interveni decât
dacă există un prejudiciu, o pagubă, o diminuare a patrimoniului victimei.
1
S. Angheni, op. cit., p. 56.
1
A se vedea, I. Albu, op. cit., p. 264.
2
în proiectul noului Cod civil (adoptat de Senatul României în 13.09.2004)
potrivit art. 1008 „Culpa debitorului se prezumă din simplul fapt al neexecutării".
1
B. Stark, op. cit., p. 574-576.
' A se vedea, Tr. Ionaşcu, Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor. Curs,
Bucureşti, 1942; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de
creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 1967, p.
15; T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor. Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, p. 32; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil.Teoria generală a
obligaţiilor. Editura AII, 1994, p. 30-33; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 36-38; P.C. Vlahide, Repetiţia
principiilor de drept civil, Voi. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 26-28.
" De la cuvântul grecesc synallagma care înseamnă schimb. Pentru o precizare a
noţiunilor, în doctrina recentă s-a arătat că denumirea nu este exactă, dat fiind că nu
contractele ca atare sunt sinalagmatice sau unilaterale, ci obligaţiile care iau naştere din
3
O concepţie intermediară găsim exprimată în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria
generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 32; „Contractele reale "
sunt în fond contracte consensuale, deoarece încheierea lor nu este supusă de lege unor
forme speciale, dar obligaţiile specifice lor nu iau naştere decât în
4
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 54-55; D. Cosma, Teoria generală a actului
juridic civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 360-
1
Art. 977 C. civ., instituie principiul priorităţii voinţei reale a părţilor.
2
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 56.
1
L.-J. Constantinesco, op. cit., p. 33-34.
4
Obligaţia de „a da" nu se confundă cu obligaţia de a preda; „a da" înseamnă
obligaţia de a constitui sau a transmite un drept real oarecare. Obligaţia
1
Creditorul beneficiază de o prezumţie simplă de neexecutare.
' în materie extraeontractuală nu este necesară punerea în întârziere; din
momentul săvârşirii faptului prejudiciabil se naşte dreptul creditorului de a pretinde
despăgubiri debitorului.
' Art. 1079 Cod civil român corespunde art. 1139 din Codul civil francez „Le
debiteur est considere en demeure, soit par une sommation ou par autre acte equivalent
[tell une lettre misive larsqu'il ressort de ses termes une interpellation suffisante] soit
par l'effet de la convention, lorsque'elle porte que, sans qu'il soit besoin d'acte et par la
seule echeance du terme, le debiteur sera eu demeure."
4
De la data punerii în întârziere încep să curgă dobânzile sau daunele-interese
moratorii (art. 1082 şi art. 1088 C. civ.); din acelaşi moment, se stabileşte refuzul
debitorului de a executa, iar creditorul va fi îndreptăţit să ceară daune compensatorii
pentru neexecutarea obligaţiei.
2
T.R. Popescu-Brăila, Drept civil /, Bucureşti, 1993, p. 152. Acest autor arată că
pentru intentarea acţiunii în rezoluţiune este necesară punerea în întârziere a
debitorului
2
J. Carbonnier, Droit Civil 4. Les obligations, Presses Universitaires de france,
1972, p. 286 şi urm.; A. Weill, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1971, p. 483-
493.
1
Teza de doctorat a lui Rene Cassin din 1912 tratează despre aceasta instituţie:
„De Fexception titee de l'inexecution du contract" (în acest sens, a se vedea, I.
lonascu, op. cit., p. 243).
1
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
AH, 1994, p. 80.
1
' Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare.
1
în acest sens, a se vedea, Curtea de Casaţie din Franţa, decizia din 17 mai 1938
„Interdependenţa obligaţiilor reciproce într-un contract sinalagmatic care dă
1
A se vedea, L. Pop, op. cit., p. 77-78.
1
A se vedea, C. Oprişan, op. cit., p. 14-15.
2
Cas. II, Dec. civ. nr. 56/1938, în Jurisprudenţa română a înaltei Curţi de ( asaţie
şi Justiţie, 1938, p. 247; Cas. II, Dec. nr. 108/1896, în Codul civil adnotat, voi. II, p.
475. '
4
Art. 1405 C. civ. defineşte schimbul ca fiind acea convenţie „prin care părţile
îşi dau respectiv un lucru pentru altul"', această definiţie nu este completă şi
1
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Voi. II, Editura Socec, 1943, p. 354.
1
în doctrină s-a apreciat că dispoziţia cuprinsă în art. 1593 alin. 1 C. civ. are
caracter dispozitiv; în acest sens, a se vedea, J. Manoliu, Şt. Răuschi, Drept civil, Voi.
II, Contracte. Dreptul de autor, Universitatea „Al. I. Cuza", Iaşi, 1985, p. 50.
' în acest sens, a se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor,
Editura AII, 1997, p. 58.
3
A se vedea, Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami,
Bucureşti, 1999, p. 577-578.
1
A se vedea, Fr. Deak, op. cit. p.580.
3
Rezoluţiunea şi rezilierea nu se aplică în ipoteza raporturilor de asigurare nici
în dreptul francez, în acest sens, a se vedea, A. Weitl, Fr. Terre, op. cit., p. 503.
1
A se vedea, E. Safta Romano, op. cit., p. 48.
3
A se vedea Trib. Supr., Col. Civ., Dec. nr. 265/1959 în Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi altor instanţe judecătoreşti, pe
anii 1952-1969 de I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
191-192.
1
A se vedea, V. Stoica, Pactele comisorii exprese, în Dreptul nr. 2/1997, p. 25-
27.
1
în acest sens, a se vedea, Gr. Dimitrescu, Observaţiuni asupra pactului
comisoriu expres, Tipografia Gutenberg Joseph Gobl, Bucureşti, 1907, p. 2 text şi nota
20.
5
' Pentru o astfel de opinie, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Editura AII, 1994, p. 85.
1
A se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 27-32.
1
Trib. Suprem, Col. Civ., Dec. nr. 2299 din 18 noiembrie 1955, în CD 1955,
p. 55.
2
A se vedea, D. Cosma, op. cit., p. 431.
1
A se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 324.
3
Trib. Suprem, Secţia civilă, Dec. nr. 1076 din 27 mai 1960, în Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă pe anii 1952-1969, ed. cit., p. 208-209; în acest
4
Trib. Jud. Timiş, Dec. nr. 982 din 22 iulie 1977, în Revista română de drept nr.
6/1978, p. 65.
3
E. Safta-Romano, op. cit., p. 335.
1
De regulă, antreprenorul este ţinut să garanteze pe client doar pentru vicii
ascunse, iar nu şi pentru cele aparente, pe care acesta le poate constata singur sau
printr-un specialist cu ocazia recepţiei.
1
în acest sens, a se vedea, L-J. Constantinesco, La resolution des contrats
synallagmatiques en droit allemaizd, Rousseau & C-ie Editeurs, Paris, 1940, p. 139-
178.
1
Reglementarea rezoluţiunii în sistemul dreptului civil italian este aproape
identică aceleia din dreptul civil francez, dreptul civil belgian şi dreptul civil român.
1
A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura
AII, 1997, Bucureşti, p. 14.
1
A se vedea, P.C. Vlahide, op. cit., p. 121-125.
1
Conform art. 1041 C. civ., „obligaţiunea solidară nu se prezumă, trebuie să fie
stipulată expres, această regulă nu încetează decât numai când obligaţia solidară are loc
de drept, în virtutea legii".
1
A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 7; Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 295; C.
Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 289; L. Pop, op. cit., p. 328-329; A. Weill, Fr. Terre,
op. cit., p. 419.
2
Potrivit art. 1079 C. civ, punerea în întârziere a debitorului se face printr-o
notificare sau somaţie de plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc.
Acelaşi efect îl produce şi introducerea unei cereri de chemare în judecată a
debitorului, chiar la o instanţă necompetentă.
3
L. Pop., op. cit., p. 344.
1
Curtea Supremă de Justiţie, sec. com.. Decizia nr. 46/1995, în RDC nr.
11/1996, p. 89.
1
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României, Sentinţa nr. 325 din 30 noiembrie 2000, Tribunalul arbitrai
compus din: I. Băcanu, arbitru unic - R.D.C. nr. 4/2001.
' I. L. Georgescu, op. cit., p. 63.
3
în art. 1101 alin. 2 C. civ., este prevăzută o excepţie de la principiul
indivizibilităţii plăţii: „cu toate acestea, judecătorii pot, în considerarea poziţiei
debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor,
lăsând lucrurile în starea în care se găsesc".
1
I. L. Georgescu, op. cit., p. 57.
2
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M.G. Lostun, op. cit., p. 315-316.
1
Cu privire la contractul de leasing şi efectele sale, a se vedea şi D. Clocotici,
Gh. Gheorghiu, Operaţiunile de leasing, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
' Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială. Decizia nr. 13 din 25 noiembrie
2002, RDC nr. 3/2004.
1
Acest text de lege care confirma caracterul judiciar al rezilierii, în absenţa unui
pact comisoriu expres, este abrogat prin intrarea în vigoare începând cu data de 30
iunie 2006 a dispoziţiilor OUG nr. 54/2006 şi a prevederilor OUG nr. 34/2006 care
stabileşte noul regim juridic al concesiunii bunurilor proprietate publică, şi, respectiv,
cel al contractelor de concesiune de lucrări publice şi al contractelor de concesiune de
servicii publice.
1
Jurisprudenţa a extins înţelesul esenţialităţii termenului, făcându-1 să depindă
nu numai de natura obiectivă a termenului dar şi de intenţia părţilor, chiar dacă acestea
nu 1- au calificat în mod expres, dar au atribuit expirării sale caracter rezolutoriu.
2
T. Stelian, Drept comercial, Voi. III, Bucureşti, 1916, p. 135.
în acest sens, a se vedea, O. Căpăţână, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat
dc drept civil, Voi. I. Partea Generală, de P. Cosmovici ş.a., Editura Academiei
Bucureşti, 1989, p. 246; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.
186-187.
1
Dicţionarul explicativ al limbii române. Editura Academiei R.S.R., 1975, p.
809.
' M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei R.S.R.,

1
M. M. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil. D-K, Editura Lumina
Lex, p. 345.
1
Potrivit art. 971 C. civ. „în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau
a unui alt drept real proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului
părţilor şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut
tradiţiunea lucrului".
2
Pentru această opinie a se vedea, I.L. Georgescu, op. cit., p. 192-193; în
concepţia acestui autor, dispoziţia art. 62 C. com. reprezintă o înăsprire a răspunderii
de drept comun.
1
Denumirea c.i.f. reprezintă iniţialele cuvintelor englezeşti cost (preţ), insurance
(asigurare) şi freight (navlu): denumirea c.a.f. reprezintă iniţialele cuvintelor
franţuzeşti cu acelaşi sens: cout, assurance şi fret; denumirea f.o.b. reprezintă iniţialele
cuvintelor englezeşti free on board (liberă la bord).
1
UNIDROIT îşi desfăşoară activitatea pe baza unui statut organic, la care au
aderat până în prezent 60 de State situate pe 5 continente, între care şi România (încă
de la 19.04.1940).
18 martie 1965; Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri din 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24 din
6 martie 1991 pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.
2
Cazurile de forţă majoră exoneratoare de răspundere se mai numesc în practica
de comerţ internaţional şi scuze.
3
A. Benabent, Droit Civil. Les obligations, Montchristien, Paris, p. 144-145.

Drept Civil, Aurelian Gherghe, Anul 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil, Aurelian Gherghe, Anul 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

12 Aurelian GHER(.

CAPITOLUL I ( CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I Principiul libertăţii de a contracta

în secolul al XX-lea, teoria autonomiei de voinţă a înregistrat un

1 T. lonaşcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V. Eeonomu, Y.

Aceasta înseamnă că voinţa părţilor nu se poate manifesta în orice

Secţiunea a Il-a Limitele libertătii de a contracta

1V. Babiuc, V. Stoica, op. cit., p. 9-10.

Limitările constituţionale ale libertăţii contractuale decurg fie din

In acest context, se vorbeşte la ora actuală, de un adevărat „declin

economic asupra dreptului obligaţiilor, care a trebuit să se adapteze

2. Existenţa unei obligaţii contractuale. Neexecutarea, executarea

1L. Pop, op. cit., p. 337.

fiecare operaţiune comercială se urmăreşte realizarea unui profit ori

3. Existenţa unui prejudiciu cauzat de neexecutarea, executarea

1De regulă, în raporturile comerciale părţile apelează la o serie de măsuri

1I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 322.

imposibilitate fortuită de executare are ca efect şi stingerea obligaţiilor

5. Culpa (sau vinovăţia) debitorului.

poate fi obligat să aibă o diligenţă mai mare pentru păstrarea bunului

Secţiunea I Trăsăturile contractelor sinalagmatice'

1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII,

Atât în materie civilă cât şi în materie comercială, prototipul

1La baza încheierii actelor juridice stă principiul consensualismului, contractele

De exemplu, în promisiunea unilaterală de vânzare o parte se

2. Categoria contractelor sinalagmatice imperfecte.

1Dacă depozitul este cu titlu oneros, în sensul că deponentul se obligă faţă de

fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să

înţelegerea părţilor, prealabilă predării, poate fi considerată ca având

In stadiul actual al legislaţiei noastre, această formă specială este

4. Importanţa clasificării contractelor în sinalagmatice şi

Cu toate acestea, lipsa de menţiune că originalele s-au făcut în

sinalagmatică1, adică acele convenţii care iniţial dau naştere la o

1A se vedea, A. Ionaşcu, op. cit., p. 119.

Intr-o opinie se consideră că această cerinţă este perfect aplicabilă şi

Secţiunea a Il-a Principiul reciprocităţii şi interdependenţei

ideea reciprocităţii obligaţiilor, fiecare parte asumându-şi şi obligaţii în

1A se vedea, V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Editura AII,

Pentru a argumenta această teorie au fost invocate instituţia

1L.-J. Constantinesco, La resolution des contracts synalagmatiques eu droit

în doctrina franceză1 s-a arătat că numai în măsura în care ideea de

aceasta şi constituie un mijloc de presiune faţă de cealaltă parte, pentru a

1 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 80.

Secţiunea a lîî-a Neexecutarea obligaţiilor contractuale

1A se vedea, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1972,p.

Interpretarea este absolut necesară atunci când există discrepanţă

1V. Stoica, op. cit., p. 58

Astfel, neexecutarea îmbracă diverse forme, ea poate să fie

2.1. Neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.

2.2. Neexecutarea totală şi neexecutarea parţială

criteriului calitativ s-ar putea distinge între executarea de calitate

In cazul rezoluţiunii sau rezilierii, neexecutarea parţială poate duce

2.3. Neexecutarea obligaţiilor pozitive şi neexecutarea

Culpa debitorului este prezumată prin lipsa rezultatului, iar

2.4. Neexecutarea şi întârzierea în executare.

Astfel, întârzierea constituie o neexecutare totală când obligaţia, prin

2De exemplu, obligaţia de a pune la dispoziţia creditorului alimente şi de a-i presta

Creditorul are doar un drept de opţiune între executarea prin

Secţiunea a IV-a Efectele specifice neexecutării

1în acest sens, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 66.

2. „Exceptio non adimpleti contractus" şi punerea în întârziere.

3. Rezoluţiunea (sau rezilierea) şi punerea în întârziere.

In această concepţie, se consideră că punerea în întârziere este de