Nigel Kennedy

Desi adeptul muzicii clasice, Nigel a avut o slabiciune pentru Jazz inca din timpul studentiei. S-a evidentiat prin
improvizatiile extraordinar de tehnice, prin comentariile haioase aduse fiecarei piese si prin aliura lui mereu
tinereasca. O personalitate pe scena muzicii internationale, violonist, vocal, compozitor, Nigel Kennedy sustine un
spectacol demn de interes.

Si-a vopsit Rolls Royce-ul în culorile clubului Aston Villa si se spune ca si-a distrus camera de hotel de la Four Seasons
din Berlin. Îsi face parul pe stilul punk, poarta pantaloni din piele un pic mai scurti decât modelul care l-ar face sa
arate ca un Don Juan, o vesta din piele prea lunga ca sa fie considerata chic si se încalta cu pantofi sport. Blameaza
conservatorismul si crede ca muzica lui Hendrix, a lui Duke Ellington sau Doors suna al naibii de bine la vioara. A adus
un „Tribute to Maria Tanase".

A intrat în Cartea recordurilor cu 2 milioane de discuri vândute. Violonist de origine irlandeza, Nigel Kennedy a întors
cu nonsalanta spatele traditiilor rigide privind felul în care poate fi organizat un concert de muzica clasica. Cu o
personalitate exploziva, cel caruia îi place sa i se spuna Mr. „British Punk Violonist", a fost elevul lui Yehudi Menuhin.

Nigel Kennedy

Sala Palatului. Orchestra Nationala Radio pe scena. Dirijorul Gabriel Chmura. Uvertura “Egmont” de Beethoven.

Cvasi-costum, cvasi-pieptanat. Bine dispus. Verva verbala. Publicul aplauda si da semne de încântare. Kennedy ridica
vioara si… Bach. Concertul în la minor pentru vioara si orchestra. Aplauze. Remus Azoitei urca pe scena. Dublul
concert în re minor de Bach. Aplauze. Bis. Aplauze. Bis. Aplauze.

Bach + Kennedy = Viteza. Ritm. Accente. Tehnica. Viteza, viteza dusa la extrem. Circ. Record. Forta. Performanta
sportiva. Niciunde însa liniste, calm, meditatie, seninatate.

Este deja seara. Dinspre Sala Palatului se aud vorbe, râsete, se vad oameni îmbracati elegant sau tineri în blugi, se
simt în aer sentimente contradictorii, sunt doar atâtea personalitati distincte strânse în acest spatiu; vad melomani,
oameni politici, realizatori de emisiuni, chitaristi de jazz, scriitori, scenaristi, regizori, elevi, studenti. Nimeni nu se
pregateste însa de plecare - timpul pe care ni l-a acordat Nigel Kennedy înca nu s-a terminat.

Sala este arhiplina. Orchestra îsi face intrarea pe podium si imediat apare si el, în aceeasi costumatie, cu aceeasi
“coafura”.

Nu stiu când a trecut timpul, nu-mi dau seama daca totul a durat mai mult sau mai putin decât ar fi trebuit sa fie, nu
stiu daca oamenii s-au miscat sau telefoanele au sunat. M-am pierdut pur si simplu în melodia aceea neîntrerupta,
simteam fiecare nuanta, fiecare unduire, sunetele unite într-o singura miscare, vie, neobosita si stiam ca tot ce ascult
nu este altceva decât rasuflarea unui om pe strunele unei viori.

Când s-a-ncheiat concertul oamenii au început sa aplaude; m-am rupt din lumea în care traisem 1 secunda nesfârsita
si am fost si eu, astfel, una dintre miile de oameni ce repetau la nesfârsit acelasi gest simplu de multumire. A cântat
un Bach în care am regasit tot ceea ce lipsea în prima parte a concertului.
As fi vrut, dintr-o pornire egoista, ca în sala sa nu fi fost nimeni, sa fiu singura care-l ascult si, înainte de a-l aplauda sa
stau într-o liniste deplina, sa nu pierd nici una dintre vibratiile aerului, sa nu-mi pierd atât de usor visul timpului
devenit secunda printr-o simpla apasare de coarde.

Nigel Kennedy – în bocanci de cazarma si cu nelipsitul sau sacou în petice, a înlocuit-o pe Martha Argerich în
concertul de vineri seara desfasurat la Sala Palatului.

Unii au vrut sa renunte la bilete la auzul vestii. Altii s-au grabit sa si le cumpere pentru ei, eventual sa-si aduca si
cunoscutii dornici de muzica clasica în maniera bocanc punk.

Britanicul a interpretat partitura solistica din concertul în Re major pentru vioara si orchestra de Beethoven,
acompaniat de Royal Philarmonic Orchestra, sub conducerea lui CHARLES DUTOIT. Când mergi la un concert de-al lui
Nigel, la iesire te vei întâlni negresit ori cu apelativele “papitoi” sau “circar” ori cu fete pline de zâmbet larg, semn al
unei revelatii neasteptate. Un efect paradoxal, pe care singura combinatia de elemente din personalitatea
violonistului cu creasta punk îl transpune în noi. Sa-mi placa oare mai mult decât licentele ritmice si expresive care
fac din Beethoven un fel de prieten din copilarie? Urechea asculta, însa, si prinde sunetul sau limpede, neîntunecat
de nici un fel de atitudine libertina. Nigel Kennedy cânta la fel ca Jimi Hendrix atunci când îsi ducea chitara la gura si
ciupea corzile cu dintii .

La conferinta de presa Nigel Kennedy a aparut cu un tricou ce sustinea o echipa de fotbal britanica, cu un pahar de
vin rosu în mâna, în aceiasi bocanci si cu un sir nesfârsit de bancuri cu alura de sitcom.

Daca îti place, daca nu nu si iar nu, daca te face sa rosesti sau daca te face sa vrei sa dai ca rockerii din plete pe
Beethoven, acesta este Nigel. Si si-a câstigat dreptul sau la lumea celor care si-au dat definitia proprie despre muzica.