CAP.

I
Din perspectivă sociologică, familia - ca formă specifică de comunitate umană - desemnează "grupul de
persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de
sentimente, aspiraţii şi interese", apărând astfel ca o realitate socială distinctă, ca un grup natural şi social
fundamental, caracteristic tuturor societăţilor, în care se manifestă multiple relaţii, fundamentale fiind cele
de căsătorie şi rudenie.
Caracteristicile familiei - Familia se distinge de alte forme de asociere umană prin următoarele
caracteristici: este formată din persoane unite prin relaţii de căsătorie, sânge sau adopţie;
membrii familiei, de regulă, locuiesc sub acelaşi acoperiş, alcătuind un singur menaj;
este compusă din persoane ce interacţionează, comunică în cadrul rolului de soţ - soţie, mamă - tată;
menţine şi perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societăţii date.
Tipuri de familii
Familia de origine - desemnează familia în care te naşti şi creşti, fiind formată din mamă, tată, fraţi,
surori, cunoscută sub numele de familie de orientare, familie cosanguină. Familia de origine este grupul din
care face parte individul prin naştere, în acest caz raporturile parentale şi filiale sunt dominante, familia de
origine asigurând protecţia şi socializarea descendenţilor.
Familia de procreare mai poartă numele de familie proprie, familie conjugală, fiind stabilită prin propria
căsătorie şi incluzând soţul, soţia, fiii şi fiicele lor. Acest tip de familie este cunoscut ca fiind forma
elementară, baza sistemului de înrudire în orice societate. Pornind de la relaţiile existente în interiorul
acestei familii, putem delimita conceptul de familie extinsă sau lărgită, care vizează unirea mai multor
familii nucleare în linie verticală, cu generaţii succesive adiacente.
Familia conjugală este constituită prin alegerea partenerului şi are ca fundament căsătoria, înţeleasă ca
uniune liber consimţită între două persoane de sex opus, în condiţiile legii şi cu scopul întemeierii unei
familii. În studiile antropologice efectuate de Radcliffe-Brown acest tip de familie numită elementară este
considerată bază a sistemului de înrudire în orice societate.
Pentru definirea tipurilor de familie, un alt criteriu poate fi locuinţa, distingând familiile de rezidenţă
(persoanele care locuiesc în aceeaşi casă, au locuinţă comună şi desfăşoară unele activităţi economico
gospodăreşti în comun) şi familiile de interacţiune care semnifică, relaţii de întrajutorare, schimburi reciproce,
vizite cu celelalte rude.
Ca grup social primar, familia are o anumită structură ce poate fi caracterizată în raport cu două criterii:
cantitativ (componenţa numerică, structura pe generaţii, reţeaua de statusuri şi roluri familiale); calitativ
(diviziunea rolurilor în cadrul familiei şi modul de exercitare a autorităţii).
Componenţa numerică, talia variază de la tipul larg al. familiei extinse (unde sunt reunite 30 - 40 de persoane
într-o singură unitate familială) la tipul restrâns - nuclear, alcătuit din 3 - 4 persoane.
Avantajele tipului extins de familie pot fi sistematizate astfel: Capacitatea sporită de a furniza servicii
sociale membrilor familiei (îngrijirea copiilor, bolnavilor, vârstnicilor); Posibilitatea de a acumula resurse
mai mari;
Durabilitatea şi continuitatea acestei forme de asociere, vizibile în condiţiile dispariţiei unuia dintre membrii
familiei;
Influenţa mai mare pe care o poate exercita asupra comunităţii locale (mai ales în mediul rural); Forma
extinsă a familiei prezintă şi unele inconveniente sau dezavantaje, cum ar fi: Dificultăţi în conducerea
acestui tip de familie; Satisfacerea limitată a cerinţelor materiale ale tinerilor; Surse sporite de conflicte.
Familia (ca şi alte grupuri sociale) se prezintă ca o reţea complexă de poziţii, status-uri şi roluri sociale.
Status-ul exprimă poziţia de bază a unei persoane în cadrul unui grup şi comportamente aşteptate în mod
legitim de la cei în raport de care se defineşte persoana în cauză.
Rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate standard asociate status-urilor.
În familie, status-urile şi rolurile sunt asociate indivizilor după cum urmează: soţ, soţie, tată, mamă, fiu,
fiică, bunic, nepot etc.
Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă importantă a vieţii de familie ce antrenează o bogată şi
diversificată reţea de relaţii sociale. Varietatea şi complexitatea relaţiilor sociale, direcţiile şi modalităţile
specifice în care îi orientează pe membrii grupului să participe efectiv la viaţa acestuia - asigură unitatea şi
coeziunea familie
Azi, putem vorbi de o mobilitate a rolurilor conjugale, de o ruptură faţă de modelele tradiţionale, chiar de un
declin al diferenţierii rolurilor. Din această perspectivă, se pot distinge:
Familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerinţelor şi exigenţelor normalităţii
funcţionale a cuplului. Acestea constituie pentru indivizii în cauză premise ale adaptării şi integrării sociale,

1
moduri de relaţionare optimă cu mediul social larg, surse de satisfacţii şi condiţii pentru performanţe
profesionale şi sociale.
Familii în care rolurile conjugale sunt realizate parţial şi nesatisfăcător, pe fondul unei stări de indiferenţă
sau tensiuni. În aceste familii, relaţionarea interpersonală este deficitară şi disfuncţională antrenând şi
agravând conflicte, manifestări violente ale căror efecte se resimt în viaţa profesională şi socială a
partenerilor, în dezechilibre şi lacune de socializare ale copiilor.
Modul de efectuare a rolurilor conjugale dintr-o familie depinde de numărul de legături sociale dintre
membrii reţelei sociale căreia îi aparţine familia. Altfel spus, cu cât reţeaua socială respectivă cuprinde mai
multe legături între familiile din care este formată, cu atât numărul de roluri efectuate separat de fiecare soţ
este mai mare. Este evident că, dacă nevoia de comunicare a partenerilor este satisfăcută în familie prin
intermediul schimbului de rol, a petrecerii împreună a timpului liber, frecvenţa relaţiilor cu persoane din
afara cuplului este mai mică.
O familie este cu atât mai coezivă, sentimentul de dragoste, încredere este mai prezent, cu cât distribuţia
sarcinilor, a deciziilor se împarte între parteneri. Participarea la activităţile domestice, la îngrijirea copiilor
asigură bunul mers al familiei, echilibrul şi armonia indispensabile unei funcţionalităţi normale.
Din primul grup fac parte următoarele funcţii:
Funcţii biologice şi sanitare - satisfacerea necesităţilor sexuale,
asigurarea reproducerii; întărirea unităţii, coeziunii, a solidarităţii familiale; crearea premiselor pentru
îndeplinirea celorlalte funcţii, pentru armonia şi stabilitatea societăţii
Funcţii economice - a cuprins trei dimensiuni importante: componenta productivă, care vizează producerea
în gospodărie a bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei; componenta privind pregătirea profesională
a descendenţilor, transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii si. latura financiară constând în administrarea
unui buget de venituri şi cheltuieli pentru acoperirea nevoilor familiei şi realizarea unor economii, sursă a
dobândirii unor bunuri şi valori.
Funcţii de solidaritate familiala - Asigurând "succesul căsniciei", această funcţie este fundamentală din
cel puţin trei motive: 1.asigurând indivizilor securitate emoţională, încredere, sprijin, protecţie şi
posibilitatea dezvoltării armonioase a personalităţii; 2.orice dereglare în această funcţie duce la subminarea
unităţii grupului, antrenează perturbări în celelalte funcţii ceea ce reprezintă un indiciu al începutului
dezagregării familiei; 3.solidaritatea şi coeziunea familială antrenează, practic, toate momentele vieţii
cuplului şi, de asemenea, toţi membrii familiei. Realizarea acestui deziderat al solidarităţii şi al unităţii
presupune o relaţie funcţională între parteneri, între aceştia şi descendenţii lor şi, după caz între ceilalţi
membrii ai familiei.
Funcţii pedagogice - educative şi morale- Socializarea în familie are mai multe componente:
normativă, prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale;
cognitivă, prin care copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca adult;
creativă, prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi;
psihologică, prin care se dezvoltă afectivitatea necesară.
Teoria interacţionistă - Adepţii teoriei interacţioniste consideră că familia cunoaşte în această perioadă o
dublă modificare: pe de o parte o "privatizare", cu o atenţie crescută pentru calitatea relaţiilor din sânul
familiei, iar pe de altă parte o "socializare" ca rezultat al unei intervenţii mult mai mari a statului în biasurile
şcolii şi moralei. Interacţionismul simbolic, ai cărui reprezentanţi principali sunt Charles Herton Cooley şi
Georges Herbert Mead, are la bază conceptul de "sine" (self) împrumutat din psihologia socială şi se
caracterizează în principal prin structura sa independentă. Intersubiectivitatea se găseşte în interacţionism în
măsura în care: indivizii acţionează nu în funcţie de ceilalţi, ci în funcţie de reprezentările pe care şi le fac
despre ceilalţi şi despre acţiunile lor;
reprezentările se nasc în interacţiunile sociale şi nu în spiritul individului;sensul dat interacţiunilor se
modifică continuu în cursul aceloraşi interacţiuni. Societatea modernă renunţă la funcţiile istorice ale
familiei pentru a lăsa loc doar asocierilor bazate pe intimitate şi interrelaţionare. De fapt, coordonatele
principale care caracterizată familia de tip acompaniament (schimburile afective - postulatul în funcţie de
care se stabileşte egalitatea între sexe, democraţia în ceea ce priveşte luarea de decizii la nivel familial,
neexcluderea copiilor în momentul luării unor decizii) reflectă aceste modificări. Obiectivul acestei "noi"
familii este dezvoltarea personalităţii fiecăruia dintre membri, libertatea expresiei şi atenţionarea asupra
faptului că grupul familial reprezintă mediul în care se poate construi cea mai mare fericire individuală
posibilă. În accepţiunea abordării interacţioniste familia nu reprezintă un "grup" de persoane care trăiesc în
comun pentru asigurarea în bune condiţii a menajului, ci o entitate de persoane într-o interacţiune
permanentă care conduce la construirea identităţii personale (prin intermediul socializării primare) a

2
fiecăruia şi la obţinerea stării de fericire individuală. Burgess scoate în evidenţă progresul pe care 1-a făcut
femeia la nivelul statusului şi rolului ei în cadrul acestui tip de familie. Emanciparea economică constituie
un eveniment important pentru schimbările din interiorul familiei, deoarece această emancipare duce la
dispariţia progresivă a funcţiilor tradiţionale ale familiei (economică, educativă, religioasă) în favoarea
funcţiilor predominant afective.
Egalitatea care se stabileşte între soţi nu presupune identificare între roluri sau schimburi între atribuţiile pe
care le are fiecare rol, ci presupune interdependenţă creând relaţii de egalitate prin intermediul diferenţelor
specifice între roluri.
Imaginea femeii ca personaj central al familiei se datorează pe de o parte evoluţiei familiei de la o familie
patriarhală la o familie de tip acompaniament, iar pe de altă parte atribuirii rolului de expert incontestabil în
materie de afectivitate femeii, rol care determină principala funcţie a acestui tip de familie. Familia
instituţională se defineşte din punctul de vedere al lui Burgess în sensul următor: sub acelaşi acoperiş trăiesc
mai multe generaţii, bunicii care rămân alături de copiii lor, bărbaţi căsătoriţi sau fete celibatare. Femeile
căsătorite părăsesc casa părintească în momentul mariajului pentru a-şi urma soţul în casa acestuia şi a
părinţilor săi. Acest mod de organizare presupune o integrare puternică sub presiunea factorilor externi cum
ar fi: legile, tradiţia, religia şi mediul social înconjurător (anturajul). Această integrare se menţine datorită
şefului familiei, căruia i se supun toţi membrii familiei. Prin opoziţie, familia modernă este de talie redusă,
fiind formată din părinţi şi câţiva copii (numărul acestora fiind din ce în ce mai mic, în majoritatea cazurilor
nu mai mare de trei). Forţa unificatoare a acestui tip de familie constă din ce în ce mai puţin în presiunile
impuse de comunitate, dar din ce în ce mai mult în relaţiile interpersonale şi în interacţiunile familiale.
Afecţiunea mutuală, înţelegerea binevoitoare, intimitatea relaţiilor, compatibilitatea temperamentelor,
consensul asupra valorilor şi obiectivelor constituie elemente determinante ale acestei forme de familie
"idilică". Căsătoria instituţională este în principal aranjată de părinţi în funcţie de considerente economice,
în funcţie de statutul social şi de exigenţele de adaptare a individului la familia viitorului partener de viaţă.
Familia modernă se vrea democratică: căsătoria nu este aranjată de părinţi, tinerii îşi vor organiza ei înşişi
propria lor viaţă comună care se va constitui pe baza sentimentelor de dragoste şi a compatibilităţii de
interese. Această independenţă faţă de părinţi se va menţine şi după căsătorie când soţii vor locui în propria
lor casă. Postulatul egalităţii între bărbat şi femeie va ghida întreaga organizare a familiei, iar consensul şi
libertatea fiecăruia sunt două precepte incontestabile ale familiei de tip acompaniament. Căsătoria de tip
acompaniament se realizează pe baza legăturilor strânse dintre cei doi viitori soţi, pe baza relaţiilor afective,
pe baza simpatiei şi intereselor comune. Când aceste legături slăbesc, ruptura cuplului devine posibilă, pe
când în familia de tip instituţional divorţul este dezonorant. Ruptura în familia de tip acompaniament este
posibilă datorită diversificării activităţilor indivizilor. Femeia şi-a câştigat drepturile economice, sociale,
educative, politice, putându-şi controla propriul destin, ne mai fiind obligată doar să se supună soţului ca în
familia de tip instituţie. Burgess a formulat câţiva indicatori ai reuşitei căsătoriei plecând de la următoarele
variabile: selectarea partenerului; momentul şi durata logodnei; dragostea romantică şi dorinţa sexuală;
reprezentările unei căsnicii fericite; satisfacţia în căsnicie după câţiva ani. In 1963 W. J. Goode examinează
impactul pe care 1-a avut industrializarea asupra familiei şi nuanţează câteva concluzii: creşterea numărului
de salariaţi duce la pierderea controlului rudelor (familiei extinse) asupra familiei nucleare; controlul
părinţilor în alegerea partenerului pentru copilul lor scade; zestrea, ca factor de control al destinului
matrimonial îşi pierde din importanţă; creşterea importanţei economice a întreprinderilor în detrimentul
familiei a făcut să crească importanţa dimensiunilor afective a grupului matrimonial; adaptarea la noul status
marital este condiţionată în mai mare măsură de legăturile care se stabilesc în cuplu decât de gradul de
integrare a individului la familia de bază a soţului; soţii sunt în masură să îş i rezolve ei înşi şi conflictele de
la nivel familial, iar instabilitatea cuplului poate să se finalizeze, în ultimă instanţă, şi cu separarea celor doi
soţi.
La rândul său, J. Kellerhals nuanţează câteva trăsături ale familiei de tip acompaniament: chiar dacă
producţia economică în întreprinderi a crescut, practicile domestice ocupă, încă, în marea majoritate a
familiilor o parte importantă a timpului; statul, şcoala şi întreprinderile realizează un număr mare de
activităţi de socializare, dar lucrul acesta nu presupune diminuarea numărului de funcţii de socializare a
copiilor pe care le îndeplineşte familia. Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă, în familie se realizează
constituirea identităţii personale, punându-se accent pe consolidarea şi transmiterea valorilor parentale;
creşte importanţa pe care o are solidaritatea familială în ceea ce priveşte asigurarea securităţii individuale.
R. Hill şi E. Goffman formulează două idei fundamentale care dau o anumită viziune asupra realităţii
înconjurătoare şi care sunt caracteristice familiei în această perioadă:

3
Socializarea - procesul prin care fiinţa umană achiziţionează propriul model de comportament, procesul prin
care îşi achiziţionează propriul sistem de valori, de atitudini şi dezvoltarea acestora pe parcursul întregii
vieţi.
Principalul aport pe care îl aduce interacţionismul în susţinerea acestei idei este că socializarea reprezintă un
proces interactiv care nu este viabil decât prin intermediul menţinerii în joc a mai multor actori sociali
(mamă, tată, bunici etc), fiecare dintre aceştia fiind responsabili şi contribuind la modificarea datelor
iniţiale.
Personalizarea (formarea personalităţii) - procesul prin care se achiziţionează modelele de comportament
stabil.
Interacţioniştii pun accentul pe trei procese abstracte şi anume: formarea "Sinelui" (Seif) - conştiinţa de a fi
o entitate (parte) a întregului, "jocul de rol" (role taking) care presupune un proces de identificare şi de
"jucare" a Altuia şi formarea "Altul-ui generalizat" (generalized other),adică a imaginii pe care ne-o oferă
societatea despre normele şi valorile ei. Este vorba de forma psihologistă a procesului care astăzi e cunoscut
sub numele de "habitus" (procesul pedagogic care presupune interiorizarea de norme şi de coduri sociale
prin intermediul punerii într-o permanentă legătură între Şinele însuşi şi alţii) şi care a fost analizat de
Bourdieu.
Curentul interacţionist a pus un accent important pe procesul de constituire a identităţii soţului, soţiei,
tatălui, mamei, copilului şi a analizat, de asemenea, cum identitatea mamei sau tatălui contribuie la formarea
ansamblului de reprezentări pe care individul şi ie face despre sine însuşi. în acest sens, interacţionismul
simbolic a arătat utilitatea sa pentru a înţelege rupturile, separările, lipsa de investiţii într-un rol, toate
acestea putând apărea la nivelul oricărei familii. Numeroase studii asupra predicţiei în materie de eşec sau
succes familial încearcă să explice cum identităţile familiale intră sau nu în concurenţă cu identităţile
rezultate din alte forme de activitate ale vieţii sociale. Din această perspectivă înţelegerea perioadelor de
criză prin care poate trece o familie sunt interpretate prin analiza relaţiilor care apar datorită atragerii
individului spre un alt rol sau datorită apariţiilor unor situaţii exterioare grupului familial şi care nu depind
de acesta. C. Levi - Strauss arată că în mariajul modern ca şi în mariajul arhaic un factor important al
formării familiei este constituit de stabilirea legăturilor de comunicare între indivizi. în căsătoria modernă
exigenţele comunicării nu se pot menţine decât dacă soţii sunt egali în drepturi şi obligaţii reciproce, acesta
fiind argumentul pe care îl susţine interacţionismul în formularea principiului după care egalitatea între sexe
reprezintă o condiţie de bază a comunicării şi a menţinerii schimburilor conjugale.
. Teoria funcţionalistă Teza funcţionalistă este relativ simplă: nu există în societate organ fără funcţii,
elemente fără rol, configuraţii structurale fără utilitate. Disfuncţionalitatea anunţă în general bulversări, crize
şi dificultăţi în readaptare. T. Parsons arată că orice acţiune oscilează mereu între 5 variabile de
configuraţie :afectivitate sau neutralitate afectivă: orientare spre colectiv sau orientare către sine: acţiunea l;
universalism sau particularism:; calitate sau realizare:; specificitate sau difuziune.
Acţiunea umană se descompune în patru subsisteme (organism, personalitate, sistem social şi sistem
cultural), acestora corespunzându-le patru categorii funcţionale care asigură continuitatea şi funcţionarea
eficientă a întregului sistem.
În concepţia lui Parsons, familia nu este un grup izolat sau un subsistem independent de societatea globală,
ci reprezintă un subsistem care are legături cu celelalte subsisteme, dar mai ales cu sistemul social în
întregime.
Parsons subliniază două probleme esenţiale care apar la nivelul familiei moderne: problema pe care o ridică
relaţiile ce apar între familia conjugală, nucleară şi restul familiei extinse; problema "diferenţierilor" care
corespund unui fenomen de demultiplicare a rolurilor pentru asumarea aceloraşi funcţii. Pentru a înţelege
teoria lui Parsons trebuie să analizăm conceptul de "diferenţiere". "Diferenţierea" corespunde unei
specializări crescute care conduce, în societăţile moderne, la dezvoltarea de noi agenţi (instanţe) care
îndeplinesc funcţii care până în momentul anterior erau exercitate de agenţi (instanţe) nespecializate. Astfel,
creşele, şcolile, serviciile sociale, spitalele, grupurile de loisir preiau din funcţiile care erau exercitate în
mod strict de către familie. Pe plan microsocial, familia exercită două funcţii fundamentale şi ireductibile:
socializarea primară a copiilor pentru ca ei să poată deveni membri ai societăţii în care trăiesc si formarea
personalităţii adulte a individului. După Parsons, familia contemporană este o familie nucleară, relativ
izolată de familia extinsă, fiind bazată pe un sistem bilateral (al familiei de provenienţă şi al familiei
actuale).
Individul este mereu membru a două familii: cea de provenienţă (familia de orientare), unde individul este
născut, şi cea de-a doua (numită familie de procreere) rezultată în urma căsătoriei individului. Familia are
obligaţia de a transmite copilului ansamblul de valori ale societăţii, dar şi configuraţiile de comportament.

4
Aşa cum sistemul social în totalitatea sa face diferenţieri şi specializări, subsistemul familial diferenţiază
între rolul masculin şi cel feminin pe baza unei complementarităţi funcţionale ale bărbatului şi femeii. E.
Erikson consideră că "părinţii stabilesc sistematic, chiar dacă inconştient, în sistemul nervos al copilului
gramatica elementară a modelelor lor culturale". Când modelele contrare egalităţii între sexe constituie
"gramatica" copilului este dificil să îi mai fie schimbată copilului această concepţie când va ajunge la o
vârstă matură.
Teoria sistemică Abordarea sistemică analizează structura familiei din punctul de vedere al
psihoterapeuticii, cercetătorii începând să se intereseze de familie ca de o unitate de disfuncţionalităţi
emoţionale.
Reprezentanţii de bază ai acestei abordări, Bateson şi Bowen îşi centrează atenţia pe relaţia mamă - copil ca
sursă principală a psihopatologiei formulând câteva întrebări fundamentale asupra existenţei umane: poate
individul să-şi controleze propriul destin. Ei au definit în maniera următoare ipotezele fundamentale ale
analizei sistemice privitoare la familie: Toate componentele familiei sunt interrelaţionate; O componentă a
familiei nu poate fi înţeleasă separat de restul sistemului; Structura familiei şi organizarea ei constituie
concepte importante pentru determinarea comportamentului membrilor familiei; Configuraţiile
tranzacţionale ale sistemului familial dau un mod de
comportament specific membrilor familiei. R. Cromwell şi D. Olson dezvoltă modelul cauzalităţii circulare
care integrează două dimensiuni fundamentale: A. coeziunea, care caracterizează legăturile emoţionale între
membrii unei familii şi care e determinată prin explorarea clinică a 9 variabile: angajarea (implicarea)
emoţională: independenţa; frontierele (limitele); coaliţiile; timpul; spaţiul; prietenii; luarea deciziilor;
punctele de interes (hobby-urile) şi petrecerea timpului liber; B. adaptabilitatea care exprimă capacitatea
sistemului familial de a-şi schimba structurile de putere, relaţiile de rol şi regulile relaţionale ca răspuns la o
presiune situaţională sau ca urmare a impactului dezvoltării. Această adaptabilitate poate să fie rigidă,
structurată, flexibilă, haotică, ea fiind evaluată pe baza următoarelor variabile: 1 .disciplina; 2.controlul;
3.capacitatea de afirmare; 4. stilul de negociere; 5.complementaritatea rolurilor 6.regulile de relaţionare
7.mecanismele de retroacţiune.
Alţi reprezentanţi ai abordării sistemice, ca D. Kantor şi W. Lehr se distanţează de terapia familială pentru a
aborda funcţionalitatea familiilor obişnuite prin prisma vieţii lor cotidiene.
După aceşti autori familiile au tendinţa să se grupeze în 3 mari categorii:
familia democratică (deschisă) se caracterizează printr-un echilibru dinamic între rigoare şi flexibilitate, între
drepturile individuale şi cele colective. Divergenţele de opinie sunt exprimate liber, emoţiile sunt
împărtăşite, negocierile sunt încurajate. Puterea se exercită într-un mod suplu şi variabil în funcţie de
circumstanţe. în versiunea neadaptării acest tip de familie găseşte rezolvarea prin rupturi şi separări. familia
autoritară (închisă) constituie un ansamblu foarte structurat şi ierarhic, condus de norme şi reguli foarte
stricte. Interesele individuale sunt clar subordonate celor de grup şi se acordă o importanţă primordială
valorilor tradiţionale şi loialităţii familiale. Puterea este şi rămâne în mâinile părinţilor. în varianta negativă
această familie este o cochilie rigidă. familia anarhică: la nivelul acestei familii nu există decât puţine reguli
şi limite. Preferinţele şi credinţele individuale iau forma nevoilor colective şi a rolurilor familiale.
Exprimarea emoţiilor şi a sentimentelor tind să fie spontane şi pasionale. în forma negativă, este vorba de un
grup haotic îndreptat spre anomie..
Sistem familial poate fi descompus la rândul lui în 3 subsisteme : subsistemul unităţii familiale, subsistemul
interpersonal şi subsistemul personal, fiecare dintre ele întreţinând relaţii cu celelalte şi cu lumea întreagă.
Autorii mai disting 2 dimensiuni: accesul şi ţinta.
Dimensiunea "accesului" se subdivide în diferite tipuri de atuuri: energia, spaţiul, timpul care constituie
resursele pe care membrii familiei le folosesc în viaţa lor cotidiană. Importanţa dată timpului şi spaţiului
este marcată de necesitatea stabilirii unei cartografii a activităţilor cotidiene ale membrilor unei familii, iar
energia se referă la modul de funcţionare al familiei şi maniera în care aceasta se prezintă în faţa lumii.
Dimensiunea "ţintă" se referă la ansamblul de obiective pe care familia îl fixează la nivelul celor 3
subsisteme ale sale. Această dimensiune este subdivizată în: afectivitate, autoritate şi semnificaţie.
Aceşti autori analizează familia şi prin prisma politicii psihologice, făcând analogie cu teoria jocurilor,
distingând 4 roluri pe care membrii familiei le pot juca: iniţiator (moteurs-movers), "urmăritor" (suivants-
followers), opozant, spectator.
Teoria utilitaristă Ipoteza de bază a teoriei schimbului social - postulat fundamental al utilitarismului - se
bazează pe ideea că indivizii intră în relaţie unii cu alţii, în ceea ce priveşte dragostea, prietenia, obligaţiile
profesionale, cu scopul de a obţine anumite gratificaţii simbolice sau materiale. Pentru a funcţiona, relaţia
trebuie să se bazeze pe o gratificaţie reciprocă. Teoria schimbului social este în primul rând una psihologică

5
şi apoi sociologică în măsura în care ea pune costul şi beneficiul în termeni de întărire şi învăţare. Unul din
reprezentanţii utilitarismului, Homans susţine ideea conform căreia indivizii reproduc comportamentele care
aduc gratificaţii şi nu repetă comportamentele nongratificante. Utilitarismul recunoaşte şi importanţa altuia
implicat într-o relaţie. Secretul schimbului uman e de a putea da altei persoane ceea ce este cel mai gratifiant
pentru ea, decât ceea ce este cel mai costisitor pentru sine şi invers, este mult mai avantajos de a obţine ceea
ce este gratifiant pentru sine decât ceea ce este costisitor pentru celălalt. Interacţiunea este personalizată,
bazându-se pe echitate şi reciprocitate. într-un cuplu se poate spera primirea de gratificaţii simbolice şi
materiale de valori echivalente. Dacă schimbul nu este echitabil indivizii implicaţi cad într-o "suferinţă
morală" într-un cuplu este posibil ca cei doi parteneri să fie influenţaţi de trecutul lor în ceea ce priveşte
echitatea şi valorile de schimb, dar nu mai pot continua relaţia din momentul în care ceea ce este anticipat de
unul sau de altul nu mai corespunde cu ceea ce a fost dat sau primit înainte. Relaţiile interpersonale se
constituie în funcţie de rolurile sociale. Scanzoni consideră că rolurile tradiţionale oferă femeilor mai puţine
posibilităţi de gratificare decât bărbaţilor. Dacă resursele economice (materiale) ale soţului sunt importante,
el va avea acces la mai mulţi bani şi va putea dezvolta un cerc de relaţii interumane mult mai mare. Femeia,
cantonată în rolul ei domestic va putea considera această relaţie ca "preţioasă" pentru ea. Echitatea între
roluri va apărea din ce în ce mai disproporţionată.
J. Kellerhals enumeră câteva norme sociale implicite şi explicite care permit căsătoriei să fie văzută ca o
instituţie în care se evită conflictele legate de dezechilibrul membrilor: homogamia garantează în principiu o
anumită egalitate a capitalurilor iniţiale şi limitează prin aceasta impactul posibil al contradicţiilor între
normele societăţii şi cele ale comunităţii; raritatea separărilor face să fie mai puţin crucială (pentru soţi)
problema drepturilor fiecăruia în ceea ce priveşte produsele materiale şi spirituale (simbolice) ale uniunii;
bărbatul şi femeia sunt percepuţi ca participanţi "naturali" ( din punct de vedere biologic şi psihologic) dacă
diferenţele care apar prin compararea modului lor de manifestare nu sunt majore; atuurile femeii (educaţia,
feminitatea) sunt dirijate în întregime spre căsătorie şi spre activităţile care sunt asociate acesteia. Aceste
atuuri nu sunt negociate pe nici o piaţă. Nu este corect să evaluăm calităţile feminine comparativ cu cele ale
bărbatului, nu doar pentru că femeile desfăşoară servicii şi funcţii diferite decât bărbaţii, dar mai ales pentru
că aceste activităţi nu au sens decât în raport cu familia. În contextul actual al schimbării radicale a
parametrilor căsătoriei sau coabitării - munca soţilor, atuurile negociabile, separările multiple - este dificil
de definit normele schimbului după care funcţionează grupul familial. Nu se mai pune problema schimbului
evaluat în termeni economici, ci a schimbului fondat pe mecanismele psihologice ale gratificării personale -
obţinerea de satisfacţii relaţionale, afective şi identitare în sânul propriului cuplu.
Afecţiunea în cercul domestic a impus o progresivă devalorizare a rolurilor conjugale şi schimburile nu se
pot măsura după o singură mărime a normelor de divizare a muncii şi de complementaritate a sexelor.
Bertrand Lemenncier defineşte familia ca o "întreprindere sau ca o comunitate de interese care oferă
membrilor săi beneficii de toate felurile care sunt dificil de procurat la un preţ rezonabil de pe piaţă". Aceste
beneficii pot fi materiale, ca de exemplu o locuinţă sau imateriale, ca de exemplu dragostea şi afecţiunea.
Acestea trebuie asigurate în cazul unei boli sau pierderea locului de muncă prin susţinere financiară sau
afectivă. Relaţiile afective din cadrul familiei prezintă caracteristica particulară de a exista pe o lungă
perioadă de timp şi de a fi exclusiv îndreptate către o anumită persoană. O 'întreprindere" care vrea să ofere
astfel de servicii nu poate să garanteze nici continuitatea în timp pe o perioadă lungă, nici exclusivitatea.
CAP. II FAMILIA ŞI RUDENIA
Teorii despre rudenie
Teoria filiaţiei se întemeiază pe rolul atribuit principiului genealogic care gestionează apartenenţa la o
colectivitate consagvinică. Ea a fost elaborată pornind de la studiul societăţilor în care această apartenenţă se
exprimă în maniera cea mai evidentă, acolo unde filiaţia defineşte identităţi colective reciproc exclusive.
Aceste societăţi se conduc după o filiaţie uniliniară, în conformitate cu care transmiterea apartenenţei este
determinată fie prin referire la unul singur din cei doi părinţi, fie tatăl (tip patriliniar), fie mama (tip
matrilinear). Spre exemplu, într- un regim de filiaţie matriliniară, indivizii de ambele sexe fac parte din
grupul de filiaţie căruia îi aparţine mama lor, acelaşi cu cel căruia îi aparţine mama mamei lor.Teoria
structurală a alianţei oferă o explicaţie generală a sistemelor matrimoniale. Bazându-se pe o teorie a
schimbului, promotorii acestei perspective tratează alianţa ca pe un fapt de comunicare: principiul
reciprocităţii guvernează orice uniune matrimonială, astfel încât schimbul pune mereu grupurile în relaţie iar
femeile circulă între bărbaţi asemenea bunurilor.Incestul reprezintă nu doar o regulă negativă, ci şi o lege a
schimbului iar exogamia este o regulă pozitivă, care îi constrânge pe bărbaţi să-şi dea surorile altor bărbaţi
pentru a obţine, la rândul lor soţii. Potrivit acestei teorii, regulile căsătoriei se reduc la un mic număr de
structuri, împărţite în trei categorii: Structurile elementare sunt acele structuri în care regulile specifică

6
individului cu ce grup sau cu ce categorie de persoane se pot căsători. Căsătoria cu oricare altă categorie de
persoane este considerată greşită şi posibil incestuoasă. Ele se caracterizează prin faptul că regulile de
alegere a soţului sunt promulgate într-un mod pozitiv în interiorul consangvinităţii: este vorba de căsătoria
recomandabilă sau preferenţială între rude apropiate. Aceste structuri se împart la rândul lor în două
categorii: schimbul restrâns (simetric) asociază întotdeauna un număr par de unităţi de schimb inter-
căsătorii. Autorul dă exemplul unor societăţi australiene organizate potrivit unui mod simbolic binar care le
împarte în jumătăţi exogame. schimbul generalizat (asimetric) se caracterizează prin orientarea căsătoriei
într-o singură direcţie. Astfel, un bărbat este obligat să se căsătorească cu verişoara sa matrilaterală, fiindu-i
interzisă căsătoria cu verişoara patrilaterală. Această orientare unilaterală determină o împărţire a grupurilor
de unifiliaţie între grupuri de donatori şi grupuri de receptori de femei. Structurile semicomplexe funcţionează
în societăţile în care interdicţiile matrimoniale sunt atât de numeroase încât, în cazul unei populaţii reduse
numeric, alegerea soţului este inevitabil limitată. Deşi căsătoria între consagvini apropiaţi este interzisă,
rudele mai îndepărtate sunt alese în mod preferenţial ca soţi de îndată ce prohibiţiile sunt îndepărtate.
Structurile complexe sunt acele sisteme în care regulile stabilesc individului cu cine anume nu se poate
căsători, dar ele nu-i specifică cu cine anume poate sau trebuie să se căsătorească. Un sistem complex poate
interzice individului de a se căsători cu anumite categorii de rude sau chiar cu membrii unui grup etnic
particular, dar îi lasă în rest deschisă alegerea partenerului sau partenerei sale. Aceste structuri promulgă
puţine reguli negative, care nu interzic decât căsătoria între rude apropiate, în cadrul lor alegerea soţului
ţinând de alte determinări decât de cele ale înrudirii (categorii sociale, profesionale, religioase, vecinătate,
moştenire etc) .
Teoria „caselor" Studiile asupra înrudirii au fost dominate o lungă perioadă de timp de noţiunile de
„descendenţă uniliniară"sau „biliniară". Cercetătorii s-au concentrat exclusiv asupra societăţilor în care
poziţia fiecărui individ este determinată în funcţie de apartenenţa sa la o descendenţă fie paternă, fie
maternă, sau în care elementele de statut individual sunt repartizate astfel încât unele dintre acestea sunt
transmise de descendenţa paternă iar altele de descendenţa maternă. În societăţile organizate în care
continuitatea genealogiei are la bază principiul alianţei temporare sau prelungite între două sau mai multe
ascendenţe, în vederea apariţiei unor unităţi sociale de tip nou. Hipergamia şi hipogamia devin tactici
utilizate simultan sau succesiv, la fel ca şi endogamia şi exogamia. În funcţie de interesele sociale, politice
sau economice conjuncturale, casele decideau extinderea sau diminuarea reţelelor de alianţe matrimoniale .
CAP. III CĂSĂTORIA- FENOMEN SOCIAL ŞI JURIDIC COMPLEX
Căsătoria — perspectiva juridică
Reglementările juridice care au însoţit familia de-a lungul istoriei s-au concentrat mai ales asupra căsătoriei.
Se poate aprecia că actul căsătoriei apare ca un instrument principal şi dinamic de creare a grupurilor
familiale, a comunităţilor umane şi, prin aceasta, constituie un temei al permanenţei existenţei umane. În
cele mai multe cazuri, legislaţia familiei a fost marcată în decursul timpului de inegalitatea femeii cu
bărbatul şi de poziţiile privilegiate ale unor clase şi categorii sociale. Principiile fundamentale ale legislaţiei
noastre în materie de familie sunt următoarele:
1.ocrotirea de către stat a căsătoriei şi familiei; 2.ocrotirea intereselor mamei şi ale copilului; 3.deplina
egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat si culturale;
4.asigurarea de drepturi egale la muncă, salariu, odihnă, asigurări sociale şi învăţământ pentru toţi cetăţenii.
Facem câteva precizări ce decurg din legislaţia căsătoriei şi ale căror consecinţe asupra vieţii partenerilor, a
grupului familial în ansamblu:1. Scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii ; 2. Căsătoria are la bază
liberul consimţământ al partenerilor; 3. Căsătoria este monogamă; 4. Caracterul solemn şi civil al căsătoriei; 5.
Egalitatea în drepturi a soţilor.
Condiţii de fond ale încheierii căsătoriei au drept scop să asigure încheierea unei căsătorii numai de către
acele persoane care sunt apte din punct de vedere fizic şi moral să întemeieze o familie. Aceste condiţii sunt
grupate astfel:
-condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a întemeia o familie; -condiţii menite să asigure o căsătorie liber
consimţită; -condiţii de ordin moral.
Criteriile de alegere sunt foarte numeroase şi de o foarte mare diversitate;
Exogamia - este unul dintre criteriile generale în alegerea partenerului. Prin exogamie înţelegem presiunea de
a te căsători în afara „familiei", a grupului din care faci parte.
Endogamia - înţelegem presiunea de a te căsători în cadrul grupului din care faci parte, excluzând familia
Homogamia - care poate fi definită ca forţă ce impulsionează o persoană să aleagă pe cineva de aceeaşi
rasă, religie, vârstă, educaţie, inteligenţă, mediu social etc. putem vorbi de o homogamie geografică.
Alegerea partenerului — între politica familială şi opţiunea personală.

7
Un rol deosebit în viaţa tinerilor căsătoriţi îl joacă părinţii, fără al căror consimţământ nu poate avea loc
căsătoria propriu-zisă. Părinţii au mai multe metode de control asupra alegerii partenerului, care diferă de la
o societate la alta, în funcţie de normele sociale şi culturale, de tradiţii şi obiceiuri. Dintre aceste metode
amintim: în societăţi aranjarea căsătoriei are loc foarte devreme sau chiar la naşterea copiilor, astfel părinţii
putând controla alegerea partenerului. O altă metodă de control este să supervizezi activitatea socială a
copiilor. Astfel, fata nu poate ieşi în compania unui băiat fără să fie însoţită de cineva care să vegheze la
activitatea cuplului. De multe ori supervizor este o rudă a fetei.
O a treia metodă de control este aceea de a uza de anumite bariere psihologice, cum ar fi, de exemplu, de a
le învăţa pe tinerele fete că este bine să fie timide în relaţiile cu băieţii şi de a nu vorbi despre relaţiile
sexuale decât după căsătorie; A patra metodă dă o anumită libertate cuplului faţă de supervizare sau faţă de
barierele psihologice, dar, în cazul în care fata rămâne gravidă, cuplul trebuie să se căsătorească. Părinţii
încearcă astfel să prevină ca fata să rămână necăsătorită dacă aşteaptă un copil iar ultima metodă dă
libertatea tinerilor să se asocieze, păstrând un cvasicontrol al părinţilor, iar dacă fata rămâne gravidă nu
trebuie neapărat să se căsătorească, copilul fiind acceptat în familia mamei.
Factori motivaţionali implicaţi în alegerea partenerului marital - Dorinţa de a întemeia o familie - Nevoia
de dragoste, de afecţiune - Dorinţa de a avea urmaşi.
Teorii privind alegerea partenerului marital
Teoria rolurilor şi dragostei reciproce - Partenerul trebuie să înţeleagă dorinţele celuilalt şi să-i acorde
întregul sprijin pentru ca acesta să se împlinească. Între parteneri trebuie să existe iubire, atracţie
interpersonală, intimitate.
Teoria spiralei dragostei - Această teorie consideră că dragostea între două persoană trece ciclic prin
anumite stadii. Primul stadiu este acela în care partenerii stabilesc anumite raporturi între ei. Al doilea
stadiu este cel în care comunicarea dintre cei doi parteneri devine mai intensă şi mai intimă. Cel de-al treilea
stadiu este cel de dependenţă mutuală între cei doi parteneri. Comportamentul partenerilor devine
interdependent. Fiecare simte nevoia să-i comunice celuilalt o dorinţă sexuală, o trăire emoţională, o nevoie
materiala.
Teorii socio-culturale - Aceste teorii consideră că există anumiţi factori socio-culturali, anumite câmpuri
eligibile care pot conduce într-o proporţie mai mare ca partenerii să se întâlnească şi eventual să se
căsătorească. Selecţia partenerului se face după factori ca: rasa, religia, clasa socială, vecinătatea
Teoria personalităţii - Această teorie pune accentul pe personalitate ca factor major care îi face pe oameni
să se îndrăgostească şi/sau căsătorească.
Teoria filtrului - Această teorie consideră că există o serie de filtre care determină cine cu cine să se
căsătorească
Atractivitatea fizică este primul filtru, cel numit şi stimul. Al doilea stadiu este numit valoare, începe
atunci când partenerii îşi explorează unul altuia valorile şi interesele. Cel de-al treilea şi ultim stadiu este cel
numit rol. În acest stadiu, partenerii încep să-şi evalueze unul altuia personalitatea, prin aceasta înţelegând
stabilitatea emoţională, maturitatea etc.
Teoria centru-sateliti - Această teorie consideră că există un factor principal care poate fi dragostea,
vecinătatea, condiţia socială, atractivitatea fizică etc. şi o serie de alţi factori care au o influenţă secundară în
alegerea partenerului.
CAP. IV SOCIETATEA MODERNĂ ŞI FAMILIA
Familia: stabilitate şi transformare Din perspectivă culturală familia este mediul socio-uman în care se
creează personalitatea culturală a fiecărei fiinţe nou-născute ţinând seama de reperele trecutului, de
condiţiile prezentului şi aspiraţiile viitoare". Familia plasează individul într-un sistem coerent de norme şi
reprezentări, ghidându-l spre locul pe care-l va ocupa în societate, creează condiţiile şi oferă reperele
necesare constituirii identităţii sociale şi personalităţii, mediază şi facilitează relaţiile membrilor săi cu tot ce
îi este exterior. "De la viaţa cotidiană la ritualurile importante (botez, prima comuniune, înmormântările)
ocaziile de întâlnire sunt facilitate. Toate aceste contacte întăresc coeziunea şi omogenitatea. Anumite
practici de nepotism sunt o consecinţă directă. Informaţiile schimbate sunt câteodată de un mare interes, căci
pot fi folosite pentru lărgirea relaţiilor, găsirea unei locuinţe sau a unui loc de muncă. Toate aceste
perspective merg în întâmpinarea perspectivelor de nuclearizare. Vicisitudinile conjuncturii nu condamnă
dinamica familială ci o întăresc. Departe de a ne limita la comunităţile săteşti, influenţa relaţiilor de rudenie
(funcţii afective, rituale sau simbolice) rămâne mereu la fel de puternică". Funcţiile familiei au cunoscut
transformări profunde, evoluţia familiei sincronizându-se cu schimbările din mediul socio-economic.
Schimbările produse în comportamentele nupţiale şi nataliste, ca urmare directă a modificării modelelor
familiale au avut consecinţe importante atât pentru individ, cât şi pentru societate. Consecinţele sunt mixte:

8
şi pozitive şi negative, neputând face o delimitare consecinţe pozitive . numai pentru individ, negative -
pentru societate.
La nivel individual schimbările intervenite în modelele familiale au dus (în unele ţări) la "creşterea gradului
de satisfacţie a partenerilor, creşterea independenţei lor unul faţă de altul, creşterea inserţiei femeii în
activitatea socială şi creşterea posibilităţilor ei de participare la viaţa socială. Pe de altă parte unele noi
modele de familie sau de menaj (cuplurile consensuale nefertile, menajele de o singură persoană) sărăcesc
familia de unele sau de majoritatea funcţiilor ei". Prin universalitatea, complexitatea şi flexibilitatea sa,
familia continuă să ocupe un loc central între factorii ce determină şi orientează dezvoltarea, continuitatea
societăţilor umane, prin oferirea unui climat afectiv, valoric, normativ ordonat, securizant şi individualizat.
Schimbări în plan demografic
"În toate societăţile europene, fertilitatea este puternic influenţată de comportamentul nupţial al populaţiei,
întrucât ponderea cea mai mare în fertilitatea totală o au cuplurile familiale stabile". Cuplul familial este
axat tot mai mult pe satisfacerea nevoilor sale afective, pe interesele sale, dinspre familie ca instituţie cu
anumite obligaţii faţă de societate accentul se mută pe individ şi pe nevoile sale. Noile forme de familie
răspund, astfel, unor nevoi ale individului şi mai puţin nevoilor societăţii. Desigur, această atitudine va avea
efecte negative la nivelul societăţii şi implicit, asupra acestor indivizi, dar pe termen lung. Beneficiile ce pot
fi obţinute pe termen scurt ca urmare imediată a optării pentru un anumit tip comportament nupţial şi fertile
primează.
Ţările dezvoltate — îmbătrânirea populaţiei
Asigurarea descendenţei este una din funcţiile fundamentale ale familiei. În ultimele decenii atât atitudinea
faţă de copii cât şi cantitatea descendenţei au cunoscut schimbări importante, accentul mutându-se pe
calitatea descendenţei.
Creşterea divorţialităţii, fragilitatea familiei nucleare, extinderea coabitării contribuie de asemenea la
scăderea natalităţii. În acest sens se observă că procrearea este încă puternic legată de structuri familiale
complete, proliferarea familiilor monoparentale nereuşind să compenseze efectele divorţialităţii. Este în
primul rând vorba de reducerea numărului de copii pe care o familie îl consideră ideal, nu de lipsa dorinţei
de a avea copii.Familia este adesea mai bogată decât acum 4-5 decenii, deoarece femeile contribuie
semnificativ la creşterea veniturilor. Membrii săi sunt în mare măsură independenţi financiar, deci raţiunile
economice contribuie într-o mult mai mică măsură la stabilitatea grupului familiar. Vârsta de căsătorie tinde
să crească, şi chiar se poate renunţa la formalizarea relaţiei, mai ales în cazul cuplurilor care nu îşi doresc
copii. Preţul descendenţei este ridicat, atât prin costurile directe pe care le implică - mai ridicate decât în
trecut, pentru realizarea unei descendenţe de calitate superioară (educaţie) - cât şi prin încetarea (temporară
a) activităţii femeii, deci reducere a veniturilor familiei. Investiţiile ce trebuiesc făcute într-un copil pentru a
se forma ca individ cu şanse ridicate de integrare socială şi profesională în societăţile europene de astăzi
sunt, aşadar, mult mai mari decât în trecut. Pentru a putea realiza acest obiectiv, familia trebuie să se
concentreze pe calitatea descendenţei. Extinderea noilor forme de familie - incompletă - determină în mod
direct schimbarea fertilităţii, numărul mediu de copii din cuplurile consensuale fiind mai mic decât cel din
cuplurile consensuale.
Ţările în curs de dezvoltare — explozia demografică
"Deşi creşterea populaţiei este în mare măsură controlată în S.U.A., din punct de vedere global ea continuă
să se numere printre cele mai grave (dacă nu chiar cea mai gravă) problemă socială cu care se confruntă
umanitatea".
Interrelaţionarea tuturor elementelor procesului de modernizare a format un cuplu de forţe ce a produs
efecte conjugale diferite de cele ale fiecărui element luat separat. Acest lucru este mai evident ca oriunde în
evoluţiile înregistrate de ţările lumii a treia. Cei mai săraci membrii ai familiilor din mediul rural au fost
rupţi de legăturile cu familia extinsă - şi de toată protecţia şi sprijinul pe care aceasta putea să li-l ofere - şi
"aruncaţi" în oraşe să trăiască în condiţii extreme de privaţiuni, adesea în capsula fragilă a unei familii
nucleare, aflată şi ea în dificultate. O altă deosebire între familiile nucleare din ţările mai puţin dezvoltate şi
cele din ţările dezvoltate este că primele au o fertilitate ridicată, în timp ce fertilitatea tot mai scăzută a
celorlalte tinde să fie considerată o problemă tot mai gravă. Chiar şi în ţările care înregistrează creştere
economică, calitatea vieţii indivizilor nu se poate ameliora atât timp cât populaţia în continuă creştere
absoarbe tot pulsul economic realizat.
Reechilibrarea evoluţiei natalitătii
"În ultimii treizeci de ani şi, îndeosebi, după Conferinţa Mondială a Populaţiei din anul 1974, în majoritatea
ţărilor dezvoltate şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost formulate politici ale familiei şi politici
demografice sau au fost adoptate măsuri legislative, economice şi sociale privind populaţia şi familia. Este

9
adevărat că multe ţări nu dispun de o politică a familiei propriu-zisă, pe motiv că asemenea politici ar afecta
drepturile fiecărui individ, ale fiecărei familii de a decide în mod liber asupra numărului de copii pe care să
îi aibă. Sunt şi situaţii în care formularea unei politici demografice este evitată pe considerente istorice. De
exemplu, în Germania, discuţiile referitoare la politica demografică sunt foarte delicate, întrucât acest tip de
intervenţie statală a fost compromis printr-o folosire denaturată în perioada nazismului".
În ţările în curs de dezvoltare, datorită creşterii îngrijorătoare a populaţiei este nevoie de implementarea
unor politici, programe antinataliste, care să vizeze scăderea fertilităţii şi a dimensiunilor familiei.
Schimbări în funcţiile familiei şi efectele lor
De-a lungul timpului, familia s-a modificat atât ca funcţii cât şi ca structură, adaptându-se mereu noilor
condiţii şi cerinţe ale mediului social. Unele funcţii ale familiei tradiţionale (extinsă) au fost preluate de alte
instituţii - educarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor - altele s-au menţinut ca funcţii ale familiei, dar au suferit
modificări importante la nivelul conţinutului. Funcţia economică a familiei s-a orientat spre investirea în
calitatea descendenţei şi spre asigurarea unui standard de viaţă mai ridicat membrilor săi. Familia nucleară
din ţările dezvoltate este mai bogată decât familia tradiţională şi decât familia nucleară de acum câteva
decenii, în schimb produce mai puţini copii. Satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime şi menţinerii
personalităţii, identităţii, a devenit principala preocupare a familiilor/cuplurilor moderne. Împărtăşirea de
valori, interese, preferinţe comune are pentru familia/cuplul modern o importanţă deosebită.
Socializare şi educaţie
Socializarea este definită în "Dicţionarul de sociologie" ca "un proces psihosocial de transmitere - asimilare a
valorilor, atitudinilor, concepţiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi, în
vederea formării, adaptării şi integrării sociale a unei persoane; în acest sens socializarea este un proces
interactiv de comunicare, presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale,
respectiv modul de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi
conţinutului influenţelor sociale".
Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite următoarelor
generaţii. Fără socializare societatea nu ar putea supravieţui, după cum nici individul nu ar putea supravieţui
în afara socializării.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice, care au urmărit să pună în evidenţă
factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se realizează. Complexitatea
domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale socializării, dintre care cele mai
importante sunt teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive. Ambele pun în centrul analizelor
comportamentul uman, supus. Socializarea are loc dea lungul a trei etape de viaţă,
implicând astfel trei forme principale: socializarea primară (de bază) se desfăşoară în timpul copilăriei
timpurii. socializarea secundară are loc prin intermediul învăţării normelor care reglementează relaţiile
copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni, etc.) socializarea continuă (a adultului) în tot cursul desfăşurării
vieţii adultului, pe măsură ce acesta asimilează noi valori, dobândeşte noi deprinderi, aptitudini şi experienţă
de v În mod real, socializarea este echivalentă cu asimilarea creativităţii. Copilul, adolescentul, tânărul,
adultul sau vârstnicul vor fi capabili, în urma procesului de socializare, să exercite "o activitate creativă,
mediată de simbolurile normative şi evaluative generale, care servesc ca ghid al conduitei şi, propriile
modele de aspiraţii culturale, cu acest ansamblu formând configuraţia personalităţii sociale în cadrul căreia
motivaţiile interne se împletesc armonios cu cerinţele normative ale mediului social"iaţă, se raliază la
diferite opinii şi achiziţionează noi roluri sociala. Plecând de la ideea că familia reprezintă primul grup cu
care copiii au contact continuu şi primul context în care se manifestă modelele socializării, se apreciază că,
din acest punct de vedere, familia nu poate fi concurată cu nici o altă instanţă. Prin naştere copilul este
plasat în societate potrivit statutului social al familiei sale. Acest statut va influenţa modul de relaţionare cu
ceilalţi, va influenţa cariera de adult, ascensiune profesională şi socială, fiind un mediator al culturii care
există în societatea mai largă. Fiecare familie participă direct la un număr limitat de subculturi şi reţele
(versiunile societăţii largi) care ajung la copil prin învăţare, prin activitatea zilnică, familia având un rol
activ de filtrare a elementelor subculturilor existente. Familia este pentru copil cadrul în care se asigură
primele tipuri de relaţii sociale, de experienţe şi exigenţe specifice, este grupul referenţial ale cărui valori,
norme şi practici copilul le adoptă şi le raportează la ele în evaluarea comp Familii centrate pe adulţi (în care
familia este condusă de către adulţi, pentru adulţi, prin includerea unor comportamente conforme cu
modelul parental dezirabil; părinţii din această categorie nu au preocupări exprese pentru dezvoltarea şi
orientarea copiilor lor.
Familiile centrate pe copii, în care părinţii îşi subordonează plăcerile, satisfacerii dorinţelor copiilor. Aceşti
părinţi doresc pentru copiii lor o situaţie mai reuşită decât au avut-o ei.

10
Familii conduse de adulţi, specifice vârfurilor din clasa mijlocie. Părinţii au de regulă studii superioare şi pot
aprecia mai bine viitorul adolescenţilor lor. Copiii sunt învăţaţi să lupte pentru dezvoltarea lor în
conformitate cu propria individualitate, să obţină note bune la şcoală.
Cercetările şi sociologia familiei pun în evidenţă faptul că, în societăţile urbane moderne, familia a pierdut o
mare parte din importanţa sa socializatoare tradiţională. Fie că există un singur părinte, fie că ambii părinţi,
deşi locuiesc împreună, interacţionează cu copilul doar câteva ore pe zi, funcţia socializatoare a familiei se
exercită mai sumar, împărţindu-şi elementele cu alţi agenţi socializatori amintiţi.
Identitate, securitate, integrare socială
În familiile tradiţionale individul se integra prin naştere într-un sistem clar definit de roluri şi statusuri, iar
mobilitatea socio-profesională era foarte redusă. Astfel, încă de la naştere era prescris social - în funcţie de
averea, numele familiei, dar şi de sexul individului - ce traiectorie profesională, maritală va avea fiecare. În
consecinţă, datorită prescrierii sociale a rolurilor şi statusului fiecărui individ, familia (prin caracteristicile
sale) realiza automat integrarea socială a membrilor săi; cantitatea de incertitudine fiind foarte mică, criza
identitară practic nu exista - pentru cei ce făceau parte dintr-o familie. Asigurarea securităţii tuturor
membrilor săi - îngrijirea copiilor, infirmilor, bolnavilor şi bătrânilor, asigurarea securităţii economice - este
o funcţie esenţială a familiei tradiţionale.
În familia modernă autodeterminarea familială, individuală şi profesională a crescut prin modernizare, în
schimb mediul a devenit mai puţin securizat în comparaţie cu familia tradiţională. Libertatea crescută,
plătită cu un sentiment al insecurităţii de asemenea mare a impus indivizilor eforturi sporite de adaptare nu
numai la un dinamism social necunoscut înainte, dar şi la cerinţa de a răspunde acestui mediu cu o mai mare
responsabilitate.
Schimbări în structura familiei
Într-adevăr, societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă privitoare la viaţa de familie şi cu
noi forme de constituire şi de organizare a cuplurilor. Opţiunile populaţiei sunt diversificate ca urmare a
schimbărilor petrecute în plan economic, cultural, educaţional. Schimbările intervenite sunt atât de
importante încât şi termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere realităţi semnificativ
diferite de cele caracteristice generaţiilor precedente. Această situaţie se datorează în mare măsură
fenomenelor şi proceselor sociale obiective care au antrenat o serie de modificări la nivelul structurii şi
funcţiilor familiei. Cele mai semnificative dintre aceste sunt: a) angajarea femeilor în activităţi
extrafamiliale şi efectele asupra nivelului fertilităţii, asupra dimensiunilor economice şi socializatoare ale
familiei, creşterea divorţialităţii; b) procesul de mobilitate teritorială care a diversificat modelele de viaţă
familială, lărgirea ariei de selecţie a partenerului conjugal şi realizarea unor frecvente căsătorii exogame
geografic; c) urbanizarea şi modernizarea care au contribuit la interferarea modelelor familiale urbane şi
rurale tradiţionale şi au generat apariţia unor noi tipuri de asociere între sexe: uniuni consexuale, hetero şi
homosexuale, căsătorii de probă ş.a.
Noi valori şi modele familiale
După anii '70, schimbările în mentalitatea şi judecata valorilor au dus la transformări ale familiei moderne.
Dorinţa de libertate înregistrată la toate nivelele societăţii, valorizarea din ce în ce mai pregnantă a
individualismului, evoluţia tehnicii şi transformările structurale ale societăţii au avut repercusiuni şi asupra
familiei tradiţionale. Astfel, datorită decalajului existent între opiniile, mentalităţile şi transformările din
structurile sociale au apărut mai multe modele ale familiei contemporane, ca o alternativă a căsniciei.
Astăzi, vorbim în mod obişnuit despre concubinaj, familii recompuse, familii vitrege, familii secundare
pentru a califica situaţia în care se află un copil.
Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă
Celibatul sau nonmariajul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în deplină libertate.
În general, cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt de natură obiectivă cât şi subiectivă. Cele de
natură obiectivă pot fi grupate în câteva categorii: cauze de ordin sexual: impotenţă sexuală, dificultăţi de
adaptare sexuală; cauze de ordin psihorelaţional: lipsa unor atitudini pentru parteneriat, stări depresive,
complexe de inferioritate; cauze de ordin material: constrângeri economice, lipsa locuinţei etc. Cauzele de
natură subiectivă pot fi: existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi asupra sarcinilor ei; lipsa de
curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
psihotraume, cauzate de conflictele conjugale grave din familia de origine.
Familiile fără copii O formă a restructurării familiei o constituie cuplul fără copii, modelul spre care se
orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere. În ţările dezvoltate există un procent de circa 10-15%
din populaţia adultă căsătorită reprezentat de persoane fără copii (cazurile sunt mai frecvente în mediile
urbane şi în familiile în care soţia urmează o carieră profesională).

11
Cuplurile fără descendenţi fac parte din tipurile de familie cu deficit de structură şi comportă o serie de
particularităţi. Ele nu satisfac sarcini semnificative ale familiei şi, în primul rând, nu asigură reproducerea
biologică apreciată ca funcţie fundamentală a cuplurilor. Cauzele sunt multiple, de la cele de ordin
individual (starea de sănătate fizică şi mentală, egoism), până la cele de ordin social, legate de greutăţile
vieţii, de costul ridicat al creşterii unui copil.
Concubinajul sau uniunea consensuală reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi împreună al
cuplurilor moderne, în afara contractului căsătoriei. O diferenţă semnificativă între aceste cupluri şi familia
nucleară nu există deoarece partenerii care trăiesc în cadrul uniunilor libere realizează majoritatea funcţiilor
familiei normale şi se confruntă cu aceleaşi probleme.
Cauzele care conduc la formarea uniunilor libere sunt multiple şi complexe. Conştientizarea faptului că
uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut şi mai confortabil de a trăi împreună, ca şi dorinţa de a
avea relaţii intime emoţionale nesubordonate vreunui contract legal fac ca popularitatea acestui mod de viaţă
să crească simţit mult în avantajul bărbatului decât al femeii).
Familiile monoparentale se referă la menaj ele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia reprezintă o
serie de particularităţi faţă de tipul clasic complet de familie, mai ales în ceea ce priveşte redimensionarea
funcţiilor pe care ar trebui să le îndeplinească. Această redimensionare este relativă, deoarece, în condiţiile
actuale, acest proces se întâlneşte şi în cadrul familiei clasice, doar motivele ce stau la baza lui sunt diferite.
O situaţie aparte o reprezintă cazul părinţilor adolescenţi, tot mai frecventă în ultimele decenii, cu
consecinţe grave atât pentru părinte cât şi pentru copil. Problematica indusă de monoparentalitate este
complexă, greutăţile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinţilor este mai mică, însă familia
monoparentală rămâne, dincolo de efecte o opţiune, o alternativă, o realitate socială ce capătă consistenţă
prin însăşi proliferarea ei.
Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între concubinaj şi familia nucleară. Ea se suprapune
peste valorile şi stilul de viaţă a concubinajului, dar, în acelaşi timp, se aseamănă cu familia nucleară prin
oficializare şi structură. Având încă multe "capcane psihologice" legate de socializarea copiilor, de
solidaritatea conjugală şi filială, se consideră, totuşi, că aceasta este o necesitate pentru individ, deşi nu
constituie soluţia definitivă a problemelor maritale şi, cu atât, mai mult, nu reprezintă salvarea familiei ca
instituţie.
Familiile reconstituite sau comasate reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare, confruntându-se cu o serie de probleme, din perspectiva
funcţionalităţii şi viabilităţii ei. Cuplul actual reuneşte copii din mai multe uniuni familiale şi realizează
propria descendenţă. Problemele pe care le ridică aceste cupluri sunt complexe şi dificile, vizând atât latura
economică a vieţii de familie, relaţiile intrafamiliale, solidaritatea şi unitatea cuplului, îngrijirea şi educarea
copiilor naturali şi vitregi.
După separare, există întotdeauna o fază mai mult sau mai puţin lungă de monoparentalitate, până când
fiecare din cei doi soţi vor putea pune bazele unei noi relaţii. Separarea sau decesul duc la schimbări în
lumea individului, individ ce poate să minimalizeze această schimbare care a apărut şi să încerce intrarea
imediată într-un nou cuplu sau să considere că este mult mai important să rămână singur, cel puţin pentru o
anumită perioadă de timp.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, cu deosebirea că cel puţin un partener nu are copii
din mariajele anterioare. S-a constatat că familiile reorganizate sunt mult mai dinamice şi din punct de
vedere statistic, mult mai frecvente decât cele reconstituite, deoarece o persoană îşi poate reface viaţa chiar
de mai multe ori în cadrul mai multor configuraţii reorganizate. Spre deosebire de familia reconstituită, cu
care se aseamănă sub aspectul socializării, solidarităţii şi al funcţiei sexuale, familia reorganizată se apropie
de modelul de referinţă - familia nucleară - în ceea ce priveşte funcţia economică şi de reproducere.
Semi-căsnicia este un experiment neofamilial sub semnul "falselor soluţii", având ca scop prelungirea
căsătoriei din punct de vedere legal, în ciuda modificărilor şi alterărilor de esenţă care periclitează în fond
continuitatea acesteia, prin degradarea semnificativă a complexului interrelaţional marital. Pseudo-căsnicia
sau "vieţile paralele" constituie forma de manifestare cea mai gravă a simulacrelor familiale actuale şi
constă în adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului conjugal-parental. Uniunile homosexuale iau amploare
în ciuda prejudecăţilor. Fie că rezultă din complexe inconştiente, din educaţia deficientă sau din decepţii,
homosexualitatea este tratată diferit atunci când se pune problema existenţei copilului. Grupul comunitar.
După anii '60 - '70, ca o replică şi o formulă de protest la dresa "restricţiile între fidelitate şi ipocrizie din
familia strict monogamă, tinerii furioşi ai sfârşitului de secol îşi caută o nouă mistică - cea a comunităţii
sexuale în grup". Swingers desemnează un schimb voluntar şi temporar între perechi, în scop sexual. Aceştia

12
diferă de adulterini pentru că acordul este stabilit între membrii perechi, dar şi între perechi, fiind consideraţi
de cele mai multe ori "variaţie" de la normele sociale, ca posesori ai unui înalt şi neobişnuit interes sexual.

FAMILIA MONOPARENTALA
Familia monoparentala- poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între
unul dintre părinţi (cel singur) şi copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori
commune. Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite: divorţ; decesul unuia
dintre parteneri; cupluri cu copii, necăsătoriţi; naşterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl
copilului (fertilitate precoce, mame adolescente);
Familii monoparentale cu statut temporar/permanent
În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar sunt incluse următoarele tipuri: Soţul divorţat şi recăsătorit;
Soţul văduv şi recăsătorit; Soţii separaţi de război şi apoi reuniţi; Căsătoria post-sarcină.
De cealaltă parte, familiilor monoparentale cu statut permanent, putem deosebi: Soţul divorţat şi necăsătorit; Soţul
văduv dar necăsătorit; Separarea permanentă; Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.
Familia monoparentală versus familia biparentală - cu toate că se face referire doar la prezenţa sau
absenţa implicării unui părinte în fiecare dimensiune în parte, gradul de implicare al acestuia se află, în
realitate pe un continuum. Acest grad de implicare, extrem de important în realitate, nu este luat în
considerare de această tipologie care, ca orice demers de acest fel, simplifică foarte mult realitatea; Se
consideră că părintele despre care se vorbeşte poate să fie sau să nu fie prezent (fizic) în familie.
Monoparentalitatea - de la stigmatizare la opţiune individuală normală
Evoluţia percepţiei sociale asupra monoparentalităţii - Societatea tradiţională, prin mecanismele ei,
dezaproba monoparentalitatea şi încuraja stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă. În
societatea modernă, datorită apariţiei şi generalizării familiei nucleare, ruptura de comunitate a permis
schimbarea viziunii şi percepţiei faţă de acest tip de menaj. Familia clasică nu mai este atât de importantă
pentru dezvoltarea personalităţii optime a copilului, în anumite condiţii, bineînţeles. Pentru un copil este mai
indicată o familie monoparentală decât una în care există certuri şi probleme. Dacă în trecut familiile cu
căsătorii nereuşite trebuiau să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine
pentru copii dacă părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie. În ceea ce
priveşte repercusiunile asupra adulţilor, se consideră că pentru bărbaţi, cele mai mari sunt costurile
psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este imposibil de substituit, în timp ce pentru. femei
prevalează costurile materiale. Spre deosebire de alte modele familiale menajele monoparentale se confruntă
cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari. S-au evidenţiat o serie de consecinţe negative şi pentru
copii. La nivelul familiei monoparentale, funcţiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o
serie de dificultăţi şi deficienţe. Funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea
soţilor şi dificultatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i accepte situaţia împiedică
realizarea respectivelor funcţii
Elementul cel mai vizibil care influenţează viaţa familiilor monoparentale este costul ridicat al vieţii,
implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii. O situaţie deosebită la familia
monoparentală o prezintă funcţia de socializare. Lipsa unui părinte poate determina lipsa afectivităţii de care
are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări fireşti şi integrarea în societate. Totuşi, în zilele
actuale sistemul şcolar înlocuieşte, în mare măsură, procesul instructiv - educativ al familiei. Mai mult, chiar
în familiile complete părinţii nu mai dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv - educativ, iar o
parte dintre ei nu au conştiinţa necesităţii acţiunilor educative.
Probleme asociate familiilor monoparentale - A trăi într-o familie în care unul dintre părinţi lipseşte
presupune confruntarea cu probleme majore care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior, cât şi
de relaţiile dintre membrii familiei, de interacţiunile din interiorul familiei ca subsistem social.
Responsabilităţile părintelui singur cresc atât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul acesteia, iar statul
preia adesea prea puţin din acest surplus de solicitări. Văduv, divorţat sau niciodată căsătorit, femeie sau
bărbat, părintele singur are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva problemele care în mod normal sunt
rezolvate de două persoane (soţul şi soţia). Studii arată că monoparentalitatea rezultată din divorţ este
corelată cu o diminuare a activitătii educative: mama este suprasolicitată atât din punct de vedere emoţional cât
şi material şi relaţional şi este mai puţin disponibilă pentru copil exact când acesta are mai mare nevoie de
atenţie şi eforturi sporite. În acest timp rolul patern este analizat în termenii "absenţei paterne", "deprivării
paterne", "deresponsabilizării paterne". În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte

13
este puternic diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin afectuoşi le controlează
mai puţin bine comportamentul. Copiii din familiile monoparentale care au experimentat trauma divorţului
părinţilor sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Totuşi, aceşti copii reacţionează
diferit în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi
prezente cu fiecare dintre aceştia. Pe de altă parte trebuie remarcată creşterea substanţială pe care au
înregistrat-o tinerele mame necăsătorite. Situaţia lor nu este deloc de neglijat, cu atât mai mult cu cât adesea
nasc copii la vârste mici (adolescenţă). Datorită copilului, în cele mai multe cazuri nu reuşesc să-şi termine
studiile şi să dobândească o calificare pentru a se angaja. De obicei, rămân dependente de ajutoarele sociale
chiar şi atunci când copiii cresc şi ar putea lucra măcar cu program redus.
Mame singure Creşterea numărului familiilor monoparentale a dus la un număr tot mai mare de femei care
au dobândit statutul de mamă singură. În cazul mamelor singure, se apreciază că prima problemă care va
apare va fi experienţa dificultăţilor financiare. Ele pot afecta monoparentalitatea pe termen lung. Copilul
devine un suport economic pentru multe dintre ele. Adolescentele care nu reuşesc să-şi termine studiile şi,
deci, nu se pot angaja, de obicei, rămân dependente de ajutoarele sociale acordate, chiar atunci când copiii
cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus. Cert este că situaţia economică a mamelor singure
este din ce în ce mai gravă şi că ceea ce se numeşte "feminizarea sărăciei". Spre deosebire de taţii singuri
care, conform statisticilor, se ocupă de copiii cu vârste mai mari, mamele singure se văd în imposibilitatea
de a lucra, în condiţiile în care vârsta copiilor este foarte mică şi ajutorul din partea rudelor inexistent.
Interesul femeilor cap de familie de a-şi găsi un loc de muncă este foarte mare, proporţional cu nevoile lor
de venituri suplimentare. Din păcate multe dintre ele nu au calificarea necesară pentru a găsi o slujbă, nu pot
lucra datorită vârstei mici a copiilor sau preferă să nu se angajeze pentru a nu pierde ajutorul social oferit de
stat. În acest punct, foarte importante sunt politicile sociale ale fiecărei ţări în parte, care pot încuraja sau
descuraja părinţii singuri să-şi caute o slujbă.
Se poate considera că prin angajarea în activităţi profesionale o mamă singură va avea mult mai puţin timp
la dispoziţie pentru a-şi creşte şi educa copiii. Dar în acest caz, ea va dispune de mai puţini bani pentru a le
satisface acestora nevoile. Dincolo de problemele economice, mamele singure se pot confrunta cu
dificultăţi pe linia exercitării rolului parental şi a relaţionării interpersonale. În cadrul familiei cu ambii
părinţi distribuţia responsabilităţilor, a rolurilor parentale se realiza în direcţie complementară şi
compensatorie. Mama singură va fi pusă în situaţia unei creşteri a tensiunii şi încordării în ceea ce priveşte
adoptarea rolului parental, a unei extinderi a rolului cu sarcini auxiliare, nespecifice rol - sexului. Această
"acoperire" de roluri simultane parentale necesită timp, energie şi angajează cereri conflictogene din punct
de vedere psihologic.
Pe linia relaţionării mamă - copil se petrec schimbări, de asemenea. Timpul disponibil afectat relaţionării cu
copilul se restrânge considerabil. Aşadar, mama începe să sporească raporturile de comunicare privitoare la
diferite aspecte legate de viaţă cu copilul care, în mod crescător îşi asumă rolul de confident. În multe
situaţii mama tinde să se sprijine pe copil, considerându-l suport emoţional, astfel încât copilul este implicat
în structuri interacţionale ce reclamă un anumit grad de maturitate în raport cu care el este suficient pregătit.
Dacă, treptat mama tinde să se confeseze copilului rolul de părinte absent, conflictele ce apar între ei tind a
se imita vechile conflicte materiale. Copilul este presat să preia acest rol şi poate fi pedepsit pentru că se
"comportă"ca fostul soţ. Deoarece copiii nu pot să-şi exprime trăirile tensional-conflictuale şi sentimentele,
în timp pot să apară diferite forme "marcate" de reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite
nevrotice. Există posibilitatea ca limitele dintre rolul parental şi cel al copilului să se estompeze în sensul
că, pe de o parte, mama, în special dacă are mai mulţi copii poate "abdica" de la rolul său de părinte,
devenind un fel de partener al celui mai în vârstă dintre copii şi, pe de altă parte, poate pretinde copiilor săi
să fie mult mai maturi decât sunt ei în realitate.
Taţi singuri Deşi cazurile bărbaţilor în această situaţie sunt mult mai puţin frecvente, se constată în ultimii
ani o tendinţă în creştere. Părinţii singuri, taţi, dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele
singure, ca urmare a nivelului, în general, mai crescut de educaţie, care le permite asigurarea unei securităţi
economice sporite şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare. Dilatarea rolului parental la
taţii singuri este o experienţă diferită de cea a mamelor singure. Tatăl în calitate de unic părinte prezintă
caracteristici diferite pe linia adoptării şi exercitării rolului parental. Comparând cele două tipuri, tatăl
primeşte un sprijin mai redus din partea copiilor decât mama (ca părinţi singuri). Această situaţie este
determinată de mai mulţi factori: neimplicarea voluntară a copiilor de către tatăl lor pentru ca el să poată
oferi dovezi privind "competenţa" lui în legătură cu treburile casnico-menajere; încercarea de a uşura
tranziţia copiilor spre noul stil de viaţă. În adoptarea şi exercitarea noului său rol, tatăl întâmpină
dificultăţi, ei se plâng mai ales de faptul că nu mai pot sincroniza multiplele îndatoriri legate de creşterea şi

14
educaţia copiilor, de treburile casnico - menajere şi de activităţi socio- profesionale sursa mijloacelor de
subzistenţă. Cele mai multe dificultăţi apar în cazul în care copiii sunt foarte mici, necesitând măsuri
speciale de îngrijire. Pentru fiecare din părintele singur apar noi tipuri de solicitări ce conduc la schimbări
în plan comportamental. Relaţionarea cu copiii are aspecte diferite, efectele asupra procesului de creştere şi
maturizare psihică şi psihologică a acestora sunt diferite
În stilul de viaţă al taţilor singuri, ca indivizi adulţi, se produc unele modificări. Datorită creşterii implicării
lor emoţionale în raportul cu copiii, apare un declin al experienţei lor în activităţile sociale. Ei preferă să-şi
facă noi cunoştinţe (bărbaţi sau femei), dar evită activităţile sociale care implică prezenţa unor cupluri
căsătorite, iar activităţile în care ar putea întâlni în special taţi divorţaţi sau văduvi sunt puţine. Participarea
lor la evenimente e mai redusă, dar creşte implicarea în activităţi politice, de studii sau antrenament formativ
suplimentar.
Funcţionalitatea familiei monoparentale În comparaţie cu familia tradiţională, care îndeplinea mai multe
funcţii cu impact pozitiv asupra societăţii, familia monoparentală este considerată „un efect al funcţiei
reproductive" , regăsindu-se în ceea ce priveşte socializarea copiilor, îngrijirii şi protecţiei membrilor săi, al
climatului afectiv, dar fiind deficitară sub aspectul realizării mediului securizat şi în modul de conferire a
statusului; de asemenea, reglementarea comportamentelor sexuale în afara familiei. Dacă, sub aspectul
îndeplinirii funcţiilor specifice, familia monoparentală îmbină normalitatea cu carenţele, sub aspectul
structural, la o primă evaluare, este calificată drept o „structură familială atipică". Aceasta prezintă o
structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie între membrii ei, în sensul în care apare inevitabil o
„proeminenţă ierarhică, determinată de statutul de susţinător şi ocrotitor al părintelui şi acela de dependent
şi, în mare măsură, de neajutorat, al copilului". Din punct de vedere calitativ, privind modul de distribuire a
rolurilor şi al exercitării autorităţii, familia monoparentală poate gravita în jurul autorităţii incontestabile a
adulterului sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, cu o anumită autoritate decizională conferită
copilului sau copiilor.
Modelul contractualist, care limitează libertatea indivizilor doar prin obligaţiile asumate, în care soţii pot
decide modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui
divorţ, plasează familia monoparentală la o altă extremă: aceea a independenţei, în care părintele singur şi-a
propus în mod deliberat să fie părinte şi se simte compatibil cu situaţia creată. Aceasta nu înseamnă că nu se
resimt dificultăţile inerente situaţiei, ci doar că le poate aborda pozitiv. În modelul comunitar, care
articulează valorile comune, arătând că nici o persoană nu devine autonomă fără a parcurge mai întâi o
perioadă îndelungată de dependenţă, familia monoparentală va primi un sprijin puternic din partea familiei
extinse, a comunităţii, formându-se, probabil, „un tip de solidaritate analogă oricărei stări de criză resimţită
de vreunul din membrii comunităţii..„Faptul că grupul părinte - copil (copii)" se consideră pe sine însuşi o
familie, are o identitate comună, include modele clare de schimb şi reciprocitate, îşi dezvoltă reguli de
rezolvare a conflictelor, satisface nevoile membrilor de afiliere şi suport emoţional, toate acestea devin
criterii de bază pentru a decide dacă o familie există sau nu , din punct de vedere sociologic. Familiile
monoparentale acoperă o varietate de situaţii, putând fi la fel de complexe şi diverse ca şi cele cu ambii
părinţi.
Relaţia parentală în familia monoparentală A trăi într-o familie în care unul din părinţi lipseşte presupune a
te confrunta cu probleme majore, care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior (rude, prieteni,
vecini, colegi de serviciu, instituţiile statului), cât şi de relaţiile intrafamiliale. Odată cu creşterea
responsabilităţilor părintelui singur se observă o slabă implicare a statului pentru a prelua din surplusul de
solicitări. Relaţiile părintelui singur cu rudele şi prietenii sunt foarte importante. Indiferent de motivul care
determină monoparentalitatea, relaţiile cu rudele şi prietenii sunt foarte importante pentru adult, el având
nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva singur problemele, care, de obicei, sunt rezolvate de două
personae. Referitor la părinţii care nu au fost niciodată căsătoriţi (în majoritate femei), este de presupus că
părinţii şi celelalte rude nu vor privi favorabil situaţia acesteia, care încalcă flagrant normele sociale general
acceptate. Însă, în cazul copilului (copiilor) crescuţi de părintele singur, blamarea rareori se extinde, astfel
că, după o perioadă de "acceptare" rudele vor oferi ajutor, în general, în numele copiilor.
Relaţiile de prietenie, foarte importante pentru oricine, pot fi afectate de monoparentalitate. Prietenii pot să
nu înţeleagă schimbările care au loc în viaţa persoanelor amintite, să nu le aprobe şi să diminueze sau să
întrerupă relaţiile cu acestea. Pe acest fond, se manifestă două tendinţe: nevoia de suport şi sprijin a
părintelui singur creşte substanţial, în timp ce resursele sale pentru reciprocitate se micşorează. Este posibil
ca prin strângerea cercului de prieteni să apară un anumit grad de "izolare socială" a acestuia. Relaţiile
intrafamiliale se schimbă substanţial, în condiţiile monoparentalităţii, fie că aceasta survine în urma
divorţului, separării sau decesului unui părinte. Odată cu creşterea responsabilităţilor, se manifestă şi nevoia

15
de a comunica mai intens cu proprii copii. Singurul adult din familie va trebui să se "împartă" între rolul de
tată şi cel de mamă, va trebui să răspundă şi nevoii de afectivitate, dar să şi disciplineze copiii. Dacă va fi
cazul, insuficienţa resurselor pentru ca proprii copii să-şi realizeze aspiraţiile va pricinui mai multă durere
unui părinte singur, pentru că toată responsabilitatea se va răsfrânge asupra sa.
Situaţia economică a familiei monoparentale va impune măsuri deosebite (program de lucru prelungit),
precum şi îndatoriri care, la un moment dat, ar putea părea că nu mai iau sfârşit. În aceste condiţii, ajutat sau
nu din exterior, părintele fie va transfera o parte din responsabilităţi asupra copilului (celui mai mare, în
cazul în care există mai mulţi copii), fie va reduce sau va renunţa pur şi simplu la o parte dintre cele pe care
nu le va considera indispensabile pentru familie. Implicarea emoţională a părintelui singur în relaţia cu
copilul său va fi mai puternică; el îi va cere şi îi va oferi acestuia afectivitatea de care are nevoie şi pe care
nu o va putea găsi la altcineva. În acelaşi timp, el va fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor.
Numărul şi intensitatea nevoilor emoţional afective ale copiilor vor depăşi adesea resursele disponibile ale
părintelui, fie şi numai pe cele de prezenţă fizică. Dacă în linii mari, efectele vieţuirii într-o familie
monoparentală asupra adulţilor, au fost amintite, copiii suportă efecte în bună măsură diferite de cele
amintite anterior, chiar dacă sunt interconectate. Astfel, copiii îşi menţin relaţia atât cu părintele divorţat sau
separat, dar şi cu rudele acestuia. Chiar dacă relaţia conjugală nu (mai) există, relaţia parentală poate exista.
Mai mult chiar în cazul mamelor necăsătorite cu copii, bunicii şi celelalte rude trec peste sentimentele
negative, şi oferă ajutor în numele copiilor. În cele mai multe cazuri, copiii se consideră ai ambilor părinţi şi
chiar dacă rolul părintelui care îi creşte capătă mai mare importanţă, rolul celuilalt părinte nu se diminuează,
din punct de vedere psihologic, pentru copil.
Interacţiunea dintre copil şi părinte se intensifică, gradul de afecţiune creşte, iar ostilitatea scade.
Inegalitatea de status dintre părinte şi copil se diminuează, autoaprecierea copilului creşte, iar sistemul
relaţiilor de familie se deplasează spre un nou echilibru, care poate fi mult mai favorabil evoluţiei psiho-
sociale a copilului. Părinţii şi copiii, împovăraţi de greutăţi, responsabilităţi şi deseori de sărăcie, obligaţi să-
şi împartă sarcini mai numeroase, lipsiţi de intimitate, blamaţi de o societate ghidată de norme sociale în
care ei nu se mai încadrează perfect, tind să se lase "învinşi" de toate, "înfrângerea" lor având mai multe
aspecte negative decât s-ar fi gândit.
Familia monoparentală şi integrarea socială a copiilor Prin "integrare socială" înţelegem situaţia în care un
individ se manifestă ca membru al unei colectivităţi, fiind capabil să participe la viaţa acesteia, să recepteze
şi să prelucreze informaţia specifică, să comunice printr-un sistem simbolic împărtăşit de toţi, să ocupe
poziţii şi să-şi asume roluri legitime. Este evident că integrarea într-o colectivitate presupune un nivel
corespunzător al dezvoltării cognitive şi al abilităţilor motrice, o anume implicare emoţională a individului -
încredere, sentiment de securitate, posibilitate de a conserva respectul de sine şi respectul celorlalţi.
Influenţa mediului familial asupra dezvoltării cognitive trebuie corelată cu o serie de factori interni, dar şi
externi. Dincolo de variabilele "clasice", nu mediul în sine este determinant, ci asocierea lui cu diferiţi
factori de risc, între care: patologia mentală cronică a mamei, anxietatea acesteia, rigiditatea atitudinilor
parentale, dar şi apartenenţa la o minoritate etnică, reţeaua săracă a suportului familial, evenimente externe
stresante cărora familia trebuie să le facă faţă. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei poate
transforma copilul în victimă şi îi poate zdruncina atât echilibrul neuropsihic cât şi bazele psiho-morale ale
personalităţii. În plus, aceste traume neuropsihoafective se vor declanşa la un moment dat, fie în
adolescenţă, fie la vârsta adultă, cu posibilitatea unor reacţii agresive. Unele studii, încercând să evidenţieze
rolul structurii familiei şi climatului ei afectiv în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului, au pus în
evidenţă faptul că copiii proveniţi din familiile dezorganizate sunt mai anxioşi, mai interiorizaţi şi se simt
mai frustraţi decât copiii din familiile organizate. Preşcolarii sunt inhibaţi, se simt dominaţi de tensiunile din
familie, dar şi neglijaţi, neapreciaţi şi uneori excluşi. Fac încercări firave de a atrage atenţia, doresc să se
afirme, să li se arate că sunt mai importanţi decât toate celelalte probleme ale părinţilor lor. Prin analiza
testelor pe bază de desen - testul omului, testul arborelui şi testul familiei - cercetătorii au descoperit că
aceşti copii au realizat desene care indică dificultăţi de adaptare la mediu şi ataşament mai ales faţă de trecut
şi faţă de mamă. Tulburările de afectivitate sunt mai accentuate în categoria de vârstă 3 - 7 ani decât în
categoria 7 - 11 ani, pentru că primii sunt mai vulnerabili şi mai imaturi afectiv, având resurse limitate
pentru a se adapta şi apăra. Pentru copiii din familiile în care dezorganizarea se datorează tatălui, acesta
rămâne totuşi un personaj important, încărcat de semnificaţii afective, fie că sunt negative fie că sunt
pozitive, uneori copilul iubindu-l şi detestându-l în acelaşi timp. Discuţia despre integrarea socială a
copiilor proveniţi din familii dezorganizate impune cu necesitate luarea în considerare a devianţei
comportamentale sau a delincvenţei, înţelese ca manifestări/consecinţe ale unui grad scăzut de integrare.
Majoritatea anchetelor pe această temă pun în legătură aceste fenomene cu structuri familiale disimetrice,

16
conflicte, violenţe şi maltratări în familie. Deşi stilul educativ al fiecăruia dintre părinţi şi al familiei ca
unitate educativă poate explica distribuţia diferenţiată a delincvenţei juvenile, nu putem afirma că toţi copiii
proveniţi din familii monoparentale au sau vor avea comportamente delincvente doar pentru că aparţin unei
astfel de structuri familiale. Delincvenţa juvenilă poate să apară, fie ca ultimă tentativă a adolescentului de
ai apropia pe membrii familiei, fie se poate asocia cu un nivel scăzut de adaptabilitate caracteristic familiilor
rigide, care nu găsesc resurse interne pentru a depăşi o problemă oarecare. Aşadar, nu se poate furniza o
„reţetă" exactă a familiei perfecte din punctul de vedere al raportului dintre stilurile educative şi integrare
socială, de fiecare dată trebuind să adecvăm analiza situaţiei particulare în care se află actorii.
Suportul pentru familiile monoparentale Guvernele îşi structurează în general programele şi politicile
sociale în funcţie de familia tradiţională, cu doi părinţi, ca atare multă vreme familiile monoparentale au tins să
cadă în afara sistemului de suport deşi ele ar avea nevoie de un suport sporit. În zonele sărace urbane, peste
jumătate din familiile monoparentale, indiferent dacă locuiesc singure sau în familii extinse, dacă au în
întreţinere copiii mici sau de peste 15 ani, sunt în sărăcie extremă. Deşi reprezintă o proporţie importantă
dintre familiile cu copii din fiecare ţară, familia monoparentală este adesea lăsată să-şi rezolve mai mult
singură problemele, statul ocupându-se, ca în cele mai multe cazuri de problemele majorităţii a ceea ce este
considerat "normal", în cazul nostru familia nucleară. În acest fel, problemele economice şi sociale se
adaugă celor afective sau relaţionale şi transformă membrii familiilor cu un singur părinte într-o categorie
de dezavantajaţi. Autorităţile devin adesea conştiente de anumite probleme sau de implicaţiile acestora prea
târziu pentru a acţiona într-un mod optim asupra lor. Deşi, în politicile publice se consideră uneori că cel
mai potrivit moment pentru a începe rezolvarea sau prevenirea unei probleme este ca o criză să determine
includerea urgentă a unei chestiuni pe agendă politică este de dorit ca dificultăţile pe care le întâmpina
familiile monoparentale, să fie subiect de interes public mai înainte de a atinge caracteristicile unei crize.
Prin măsuri specifice de suport se poate ameliora situaţia familiilor monoparentale cu probleme. Politica
socială în acest domeniu ar trebui focalizată mai mult pe activităţi de prevenire cum ar fi : educarea
viitoarelor mame pentru a nu avea copii nedoriţi sau în afara căsătoriei sau chiar susţinerea cuplului (astfel
încât să se evite divorţul), punându-se mai mare accent pe consiliere familială, care să ajute partenerii să
depăşească problemele fără a renunţa la căsătorie, făcându-i să înţeleagă importanţa familiei pentru ei şi
creşterea sănătoasă a copiilor lor.
DESTRUCTURAREA FAMILIEI
Instabilitatea familiei Instabilitatea familiei poate fi determinată de o multitudine de cauze interne şi
macrosociale care pot degenera în violenţă, abuz, abandon, divorţ. Deşi familia trebuie asociată cu stabilitatea,
echilibrul, moralitatea şi durabilitatea, în multe situaţii ea devine opusul acestora. Dinamica societăţii şi
proliferarea formelor alternative nu trebuie şi nu poate să determine dispariţia familiei. Familia trebuie să
rămână ceea ce a fost dintotdeauna, „leagănul naturii umane", unitatea structurală de bază a oricărei
societăţi.
Familia dezorganizată În anii '80 problematica familiei s-a confruntat în diverse ţări cu situaţii noi: crize
economice, inf1aţie, şomaj, creşterea divorţurilor etc. Caracteristicile, ponderile şi consecinţele acestor noi
probleme se manifestă diferenţiat de la o zonă geografică şi socială la alta, antrenând schimbări în structura,
funcţiile şi modul de viaţă al familiei. Dezorganizarea familială vizează trei situaţii specifice familiei
contemporane: dezacordul membrilor familiei în ceea ce priveşte cerinţele şi obligaţiile fiecăruia, scăderea
consensului asupra statutului şi rolului; reducerea numărului de poziţii în structura familiei, exemplificată
prin transformarea familiei tradiţionale în familie nuclea; reducerea numărului şi a îndeplinirii unor cerinţe
şi obligaţii ale partenerilor.
Dezorganizarea familială priveşte atât eşecul instituţiei familiei, cât şi consecinţele individuale.
Etapele dezagregării sunt: a. etapa tensionării; b. etapa încetării relaţiilor conjugale; c. etapa desfacerii vieţii
de familie prin părăsire, abandon, divorţ. În cazul în care unul din soţi îl părăseşte pe celălalt fără a recurge
la reglementarea juridică a situaţiei avem de-a face cu o situaţie complexă în plan economic şi moral.
Partenerul rămas preia o serie de responsabilităţi ale celuilalt partener, încearcă să rezolve singur unele
greutăţi şi obstacole. Familiile în care apar dificultăţi şi perturbări în coeziunea şi solidaritatea familială se
confruntă cu o serie de greutăţi, tensiuni, conflicte, insatisfacţii şi frustrări cu grave consecinţe pentru cei în
cauză, pentru integritatea familiei. Unele dintre ele antrenează dezechilibre psihice, sentimentele de
insecuritate şi provizorat, traumatisme ce se pot exterioriza în comportamente brutale şi agresive, în
conduite deviante.
Cauze şi consecinţe ale dezorganizării familiei - eşecuri ale procesului de socializare - Atunci când
socializarea primară nu se realizează din diferite motive, şi în primul rând în situaţiile de deces al unuia din
părinţi, divorţ, abandon familial sau părăsire, slabă autoritate parentală, relaţii conflictuale, între soţi pot

17
avea loc manifestări deviante şi delincvente la minori;- Situaţia socio-economică precară- datorată
insuficienţei veniturilor, administrării deficitare a bugetului familial, orientării prioritare a veniturilor spre
acapararea unor bunuri materiale şi consumul excesiv de alcool sunt deficienţe grave în organizarea
familiei, surse ale frustrării copiilor de o serie de facilităţi necesare; -Deficienţele datorate relaţiilor
intrafamiliale tensionate- determină minorilor sentimente de insecuritate. Absenţele îndelungate din cămin
ale unuia din părinţi separarea, abandonul, divorţul, decesul reduc considerabil sentimentul securităţii
afective, privează minorul de posibilităţile identificării lui cu părinţii.
Familiile dezorganizate perturbând procesul normal al dezvoltării personalităţii tinerilor creează grave
carenţe în conduita acestora. La rândul lor, adolescenţii utilizează următoarele reacţii de apărare faţă de
deficienţele structurale sau organizatorice ale acestor familii: afective:( anxietate, depresie, stări de excitaţie
şi hipomaniacale, fenomene ipohondrice, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate;) caracteriologice
(exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism,
detaşare, perfecţionare, suprasensibilitate;
cognitive: eşecuri ale performantei şcolare) psihosociale ( conflicte cu familia, comunitatea, identificarea
negativa revoltă contra părinţilor, efortul brutal pentru a slăbi legăturile de dependenţă faţă de părinţi);
Aplicând o serie de tehnici specifice depistării factorilor predictivi ai delincvenţei juvenile se pot contura
următoarele 4 categorii de predicţie: 1.Disciplina minorului asigurata de tată: severă dar prietenoasă; slabă;
prea severă sau neregulata; 2.Supravegherea minorului de către mama: corespunzătoare; exemplară;
necorespunzătoare; 3.Afecţiunea pentru minor: caldă şi supraprotectivă; indiferentă sau ostilă; 4. Coeziunea
familiei: puternică; slabă; absent.
Prevenirea manifestărilor delincvente ca şi profilaxia lor se pot realiza prin măsuri şi acţiuni de revigorare a
instituţiei familiei. Cele mai multe orientări în materie de sancţionare şi readaptare a tinerilor cu
comportamente deviante insistă asupra importanţei contextului familial sau social în care are loc
resocializarea lor, reintegrarea în structurile sociale protectoare. ,,In această variantă reintegrarea tânărului
în familia de origine, recalificarea sa profesională, plasarea şi integrarea lui într-o activitate socială utilă,
crearea de raporturi sociale normale, de colegialitate şi de prieteni, petrecerea în comun a timpului liber,
reprezintă tot atâtea „canale" care duc spre resocializare şi reinserţie socială normală". Familia este prima şi
cea mai importantă şcoală a relaţiilor interpersonale fiind în acelaşi timp şi un loc de individualizare a
personalităţii în formare a copilului.
Divorţul Divorţul este un proces adesea traumatizant, care cuprinde următoarele etape:
Stările conflictuale şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea insatisfacţiei faţă de
convieţuirea în cuplu. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sunt aproximativ aceleaşi: infidelitate,
agresivitate verbală, conflicte valorice.
Separarea premergătoare. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar majoritatea disoluţiilor sunt
premerse de separare.
Disoluţia legală. Cererea de divorţ este luată de către un tribunal sesizat prin petiţie de unul dintre soţi.
Cererea de divorţ este înaintată mai frecvent de femei.
Acomodarea în perioada de după divorţ. Foştii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de viaţă:
convieţuirea într-o nouă locuinţă şi vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi de
relaţii şi prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut,
îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi, pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.
Efectele divorţului
Din punct de vedere social şi individual divorţul este un fenomen ambivalent: el rezolvă o serie de dificultăţi
(înlăturarea tensiunilor şi conflictelor familiale, atenuează traumatizarea copiilor ca urmare a disputelor
dintre părinţi) dar creează şi altele noi (stres psihic, dificultăţi economice). Divorţul are un puternic impact
asupra copiilor, care sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Reacţia lor este diferită
în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi
prezente cu fiecare dintre aceştia etc. Pe termen scurt, cel mai afectaţi sunt copiii de vârstă mică (sub 6 ani),
care devin mai neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi. Copiii de vârste mai mari sunt marcaţi de
tristeţe, sentimente de frustrare, confuzie, anxietate, de conflicte de loialitate, mulţi dintre ei căutând
contactul cu părintele absent.
Nu toate căsniciile nefericite se finalizează prin divorţ. Există mai mulţi factori care împiedică un cuplu să
se despartă, chiar şi în condiţiile unei insatisfacţii ridicate. Dintre aceştia, menţionăm: convingerile
religioase, presiunea din partea familiei sau prietenilor pentru a rămâne împreună, lipsa unei alternative
atractive la căsnicie.

18
 Decesul şi abandonul familial Decesul unuia din părinţi Decesul este fenomenul care impune despărţirea
definitivă atât a soţilor, cât şi a copiilor de părintele mort, acesta fiind şocul cel mai puternic. Dacă, în cazul
divorţului copilul poate avea contacte cu părintele care nu mai locuieşte cu el, având (în cazurile în care
acest părinte se implică în creşterea sa) cel puţin emoţional încă un suport, decesul unui părinte provoacă o
"prăbuşire" psihologică atât pentru văduv/ă, cât şi pentru copil.
Dacă după divorţ, relaţiile dintre un soţ şi rudele de sânge ale celuilalt soţ dispar, în cazul decesului este de
aşteptat ca părintele văduv să primească sprijin mai mare atât de la rudele soţului/ei, cât şi de la rudele de
sânge. În cazul morţii unuia dintre soţi, suportul acordat de rudele rămase în viaţă este considerabil,
mergând până a locui în continuare în cadrul familiei extinse.
Abandonul familial - este, din punct de vedere juridic, fapta celui care, având obligaţia legală de întreţinere
faţă de o persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o la suferinţe fizice sau morale, ori
nu asigură, cu rea credinţă, timp de două luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.
Abandonul familial implică, de cele mai multe ori, o etichetare a familiilor, ceea ce afectează atitudinile şi
comportamentul părinţilor şi, implicit, al copiilor. Dincolo de această problemă, abandonul aduce în viaţa
celor rămaşi "vina" pentru ceea ce s-a întâmplat. Dacă pentru adulţi problemele căsniciei şi ale traiului
împreună fac abandonul mai uşor suportabil, copiii nu se pot adapta uşor la această situaţie. Pentru ei, chiar
dacă au fost martorii dificultăţilor de comunicare ale părinţilor şi ale violenţei, de foarte multe ori prezentă,
abandonul este şocant.
Întotdeauna cineva poartă vina părăsirii, iar copiii o resimt ca pe o vină fie a părintelui rămas cu ei, fie ca pe
o vină a lor înşişi. Părintele rămas cu copiii poate evita discuţiile, fiind nervos şi confuz sau crezând că-şi
protejează copiii, nedeschizând subiecte tabu. Dacă în cazul divorţului, în care ambii părinţi sunt actorii unui
proces, acceptă anumite decizii, sunt prezenţi, copiii pot spera că strategiile lor de reunire mai pot da roade,
abandonul lasă loc numai speranţei că, la rândul lui şi părintele plecat, va resimţi la fel de acut lipsa familiei
şi se va întoarce.
Violenta domestica Violenţa familială a existat în toate timpurile şi în toate societăţile. Amploarea
deosebită a fenomenului i-a determinat pe cercetători să îi acorde o atenţie deosebită. Odată recunoscută ca
problemă, violenţa domestică a fost conceptualizată în mod gradual, folosind termeni precum: bătaia soţiei,
violenţa domestică, violenţa în relaţia de cuplu, conflict conjugal, violenţa în familie, violenţa împotriva
familiei.. Violenţa domestică se referă, ca arie de cuprindere, la: abuzul copilului în familie; violenţa la
nivelul relaţiei de cuplu, denumită generic violenţă maritală; violenţa între fraţi; abuzul şi violenţa asupra
părinţilor sau a membrilor vârstnici ai familiei. Violenţa intrafamilială este un act sau un ansamblu de acte
la săvârşirea cărora se foloseşte un anumit grad de forţă fizică, realizat în cadrul unui grup care îndeplineşte
funcţiile familiale.Aşadar, violenţa intrafamilială cuprinde mai multe tipuri de violenţă: violenţa fizică activă,
prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de vătămări; violenţă fizică pasivă, care impune
victimei izolarea, inclusiv refuzul de a-şi vizita copiii; violenţa psihologică activă, reprezentând agresiunile
verbale periodice şi susţinute la adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia; violenţa psihologică pasivă,
constă în întreruperea sau insuficienţa relaţiilor sociale şi sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte
mijloace economice; violenţa sexuală reprezintă forţarea la activitatea sexuală nedorită, realizarea unor acte
cu conotaţii sexuale, atingerea fizică a diferitelor părţi ale corpului.
Abuzul desemneaza, folosirea excesivă a unor prerogative, în aşa fel încât actul respectiv devine o faptă
ilegală. În limba engleză, această noţiune are mai multe semnificaţii, printre care aceea de maltratare,
molestare, agresiune sau violenţă.
Maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale persoanei (neglijare) sau prin comiterea cu
intenţie a unor acte aggressive. Din acest punct de vedere, abuzul nu se referă numai la o sancţiune fizică, ci
la orice act care are ca scop agresiunea îndreptată asupra unui adult (insulta, violul şi chiar, violul marital).
Violenţa domestică se poate manifesta printr-o combinaţie de mai multe acţiuni, de tipul: agresiune
emoţională - umilirea în faţa familiei, a rudelor, prietenilor şi chiar a străinilor; agresiune prin intermediul
copiilor - îndepărtarea copiilor de unul din părinţi, limitarea accesului şi întâlnirilor cu aceştia, ameninţări
legate de copii; agresiunea prin control - interzicerea întâlnirilor cu prietenii, verificarea programului zilnic, a
corespondenţei sau a jurnalului intim;
agresiune prin intimidare - observaţii cu privire la orice activitate, distrugerea unor lucruri îndrăgite de
victimă, ameninţări; agresiune financiară - neconsultarea în problemele financiare ale familiei, controlul
banilor şi al cheltuielilor; agresiune fizică - lovirea, bătaia, ameninţarea cu obiecte periculoase.
Violenţa conjugală, comparativ cu violenţa domestică în care este inclusă şi care are o arie de cuprindere mai
mare (abuz asupra copilului în familie, violenţa la nivel de cuplu, violenţa între fraţi, abuzul şi violenţa
asupra părinţilor sau membrilor mai vârstnici) se limitează numai la agresiunea din cadrul cuplului.

19
Violenţa domestică se poate manifesta prin: abuz fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la
mutilare genitală feminină la uciderea soţiei după moartea soţului sau infanticidul feminin; abuz sexual, viol
marital, obligarea partenerei să se prostitueze; abuz psihic şi emoţional: intimidări, ameninţări (inclusiv la
adresa copiilor sau a unor rude apropiate), agresiune verbală, umilirea constantă, distrugerea demonstrativă
a unor obiecte, şantajul, izolarea de familie, prieteni; abuz economic: lipsirea de mijloace de subzistenţă
(hrană, medicamente), refuzul de a contribui la susţinerea familiei, împiedicarea femeii să lucreze, luarea cu
forţa de către partener a banilor câştigaţi de femeie, lipsirea femeii de control asupra bugetului comun.
Teorii privind violenţa domestic. În legătură cu violenţa domestică au fost emise o serie de teorii
sociologice, psihologice şi feministe, care încearcă să explice cauzele apariţiei acestui comportament. Teorii
sociologice Perspectiva sociologică subliniază că însăşi forma de organizare a vieţii indivizilor în familie
contribuie la mărirea intimităţii, predispunând spre violenţă, în ciuda imaginii pe care o oferă, de loc a
dragostei, înţelegerii şi protecţiei. Discrepanţele de vârstă, de sex, de activităţi şi de interese, disonanţa şi
inflexibilitatea rolului, rigiditatea graniţelor sistemului familial sunt variabile care cresc tensiunea,
favorizând violenţa. O cauză importantă o constituie şi violenţa în societate, care contaminează toate
canalele informaţionale din mass-media, furnizând modele care sunt preluate la nivelul microstructurilor
sociale, creând astfel un cerc vicios al violenţei, în care se evidenţiază un patern circular. Violenţa generată
în familie conduce la o societatea violentă şi invers, o societate care acceptă violenţa în sferele vieţii publice
accentuează tendinţele violente în cadrul familiei. În anumite segmente ale societăţii, actele violente pot fi
considerate legitime, ca răspuns la anumite comportamente. Faptul că aceste violenţe în familie nu sunt
sancţionate, neexistând norme şi legi care să le interzică, iar recompensele imediate fiind mult mai mari
decât sancţiunile, determină perpetuarea acestor forme de manifestare. Teoriile psihologice Explicaţiile
tradiţionale care se referă la maltratarea soţiei au ca punct de plecare conceptul lui Freud (1959) de
„masochism feminine”. De-a lungul vieţii, femeile masochiste au experimentat şi au asimilat în
subconştientul lor comportamente violente din partea unor persoane importante pentru ele (tată, frate,
profesor etc.), aceasta constituind teoria aşa-numitei legături traumatice. Violenţa în familie constituie,
uneori, o deviere a comportamentului autodistructiv, dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbaţii
care se simt frustraţi sub un anumit aspect îşi exteriorizează sentimentele negative asupra soţiei şi a copiilor.
Comportamentul violent din partea bărbatului este de fapt o formă de apărare împotriva dependenţei faţă de
parteneră. Teoria frustraţiei consideră că agresivitatea este rezultatul blocării cauzată de factori externi sau
împiedicarea pulsiunii vitale să-şi realizeze scopul. Printre factorii externi care sun percepuţi ca fiind
frustranţi şi generatori de stres se numără: statutul socio-economic scăzut, şomajul, lipsa locuinţei,
aglomerarea, izolarea şi condiţiile de viaţă alienate. Agresivitatea poate fi determinată şi de agravarea unor
tulburări psihice, ale unuia sau ambilor soţi. În cazurile în care agresivitatea se socializează, ea devine
patologică, determinând disfuncţii la nivelul sistemului familial. Teoriile feministe Din perspectivă
feministă, maltratarea soţiei trebuie studiată în contextul societăţii, care se bazează pe o formă de organizare
patriarhală, normele şi legile patriarhale consolidând poziţia de subordonare a femeilor şi subliniind
autoritatea bărbatului. Accentuarea, din partea societăţii, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului
superior să-şi neglijeze soţia, să o maltrateze sau să folosească alte practici similare.
Cauze ale violentei domestice.Violenţa familială, implicit cea conjugală, nu poate fi abordată separat de
contextul economic, social politic şi cultural educativ în care aceasta apare şi se dezvoltă, astfel încât
convulsiile vieţii economice şi sociale ca şi carenţele educative au o contribuţie importantă la apariţia
acestui gen de violenţă.
Dintre factorii mai specifici care determină sau favorizează violenţa conjugală pot fi menţionaţi următorii:
a) consumul de alcool şi alcoolismul - în general numeroase incidente între soţi au loc atunci când unul sau
ambii soţi au consumat alcool; b) gelozia; c) problemele sexuale ale cuplului (impotenţa sau frigiditatea); d)
certurile cu privire la copiii, existenţa unor copii nedoriţi sau adoptarea unor modalităţi diferite de creştere şi
educare a acestora;
dorinţa soţiei de a deveni independentă din punct de vedere economic; e) factori specifici pentru dificultăţile
cu care se confruntă familia defavorizată: (sărăcia asociată cu sentimente de eşec şi frustrare, şomajul
asociat cu sentimente de insecuritate, stresul asociat cu diferite evenimente neplăcute).
Printre factorii agravanţi ai fenomenului se numără criza încrederii în sistemul juridic, liberalizarea sexuală
bruscă, care a accentuat imaginea de „obiect sexual" a femeii, accentuarea dependenţei reciproce a soţilor
din cauza sărăciei, subestimarea amplorii fenomenului la nivelul conştiinţei publice, cele mai grave cazuri
de violenţă familială fiind percepute ca aparţinând categoriilor marginale ale societăţii.
Efecte ale violenţei domestica Violenţa domestică are efecte negative importante asupra femeii, îi afectează
sănătatea fizică, îi periclitează sănătatea mintală, îi scade încrederea în sine şi în ceilalţi.

20
Femeia victimă prezintă trăsături de personalitate ce sunt urmarea mecanismelor defensive puse în funcţiune
pentru a face faţă situaţiilor. Acestea sunt cu atât mai persistente cu cât durata relaţiei violente a fost mai
mare şi fragilitatea ei psihică este mai accentuată, stresul ridicat şi anxietatea permanentă pe care le trăieşte
îi vor crea sau agrava boli cronice. Adesea ea va începe să consume alcool, medicamente psihotrope,
substanţe care să-i aducă o stare de îndepărtare psihică de realitatea pe care o trăieşte. Poate avea tentative
de suicid orientându-şi agresivitatea asupra ei însăşi sau poate dezvolta comportamente de deplasare a furiei
asupra copiilor devenind o mamă violentă
Ca adolescenţi, consumă alcool, droguri, au relaţii sexuale precoce şi sarcini la vârste mici şi o rată crescută
a tentativelor de suicid. Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt
victime ale unor accidente domestice (dar şi în afara casei) au o creştere mai lentă, dezvoltă neîncredere în
sine, depresie, mai ales că au tendinţa de a observa viaţa colegilor mai fericiţi.
Violenţa în familie în România este, ca şi în celelalte ţări, predominant violenţa împotriva femeii, dar şi
violenţa împotriva copiilor, persoanelor vârstnice şi persoanelor bolnave. Două treimi din victimele
violenţei sunt femei în timp ce bărbaţii reprezintă o treime. În concluzie fenomenul violenţei în familie în
România, deşi nu pare să aibă o incidenţă mult mai mare decât în ţările membre ale U.E., are altă natură.
Violenţa în familie în România are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul, sărăcia, socializarea
într-un mediu marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare al familiei. Prin urmare, dacă dorim să
tratăm un efect - violenţa în familie - trebuie să tratăm în primul rând cauzele acestuia. Nu ajunge însă să
tratăm alcoolismul sau sărăcia, atâta timp cât societatea românească este caracterizată încă de o mentalitate
care tratează cu înţelegere comportamentul violent în familie.
La nivelul mentalităţilor suntem încă departe de obiectivul „toleranţa zero faţă de violenţa domestică"
promovat de Uniunea Europeană şi susţinut de Guvernul României. Înainte de toate este evidentă
necesitatea unei campanii susţinute de conştientizare a problemei şi de reducere a toleranţei populaţiei în
această privinţă.
Violenţa în familie este un fenomen omniprezent, iar prin caracteristica sa de vizibilitate sociala redusă este
periculos şi greu de controlat, de asemenea, dificil de surprins în statisticile oficiale. Departe de a fi o
particularitate a societăţii româneşti, violenţa în familie constituie astăzi, deopotrivă o problemă socială şi o
problemă de sănătate publică. Amplu prin proporţii, răspândire geografică şi cuprindere socială, acest
fenomen este simptomatic pentru discriminarea femeii şi perpetuarea inegalităţii între sexe. El reflectă o
încălcare flagrantă a dreptului la viaţă şi integritate fizică si psihică, consacrat în Declaraţia Universala a
Drepturilor.
Anexa d termeni
Căsătorie Modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o familie.
C. poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale) şi
un aspect religios (sancţionare formală, prin sacralizare, de către o instituţia religioasă legitimă a uniunii
maritale). C. civilă (sancţionarea juridică) este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era
sancţionată doar religios, în prezent, c. religioasă este facultativă şi nu poate fi făcută decît după
sancţionarea juridică. În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaşterea socială a uniunii maritale.
În mod tradiţional, aceasta se realizează printr-o ceremonie publică, organizată la nivel comunitar (nunta).
C. împreună cu filiaţia reprezintă mecanismele sociale de transmitere a moştenirii, a bunurilor materiale şi
imateriale (de tip religios, spiritual, cultural). Căsătoria are ca funcţie principală să lege între ele două
neamuri între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate. În majoritatea societăţilor,
legătura este realizată prin femeie.
♦ În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, de alegere a partenerului. În
principal, există două tipuri de reglementare maritală: endogamia şi exogamia. Endogamia stabileşte
alegerea partenerului din cadrul aceluiaşi grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi
caste, rase, religii sau aceluiaşi grup etnic. Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului (din
afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunităţii locale). Exogamia se bazează pe rudenie şi pe
afirmarea incestului drept tabu (interzicerea relaţiilor sexuale între rude de sînge). Definirea rudeniei de
sînge este o problemă de ordin social, cu răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. În unele societăţi,
tabuul de incest acţionează pînă la a treizecea generaţie (persoanele care cu 30 de generaţii în urmă au avut
un strămoş comun sînt considerate rude şi nu au voie să se căsătorească între ele). Deşi este o normă
culturală universală, tabuul de incest a fost parţial ignorat în unele sociatăţi. Sînt cunoscute exceptările de la
acest tabu practicate de familiile regale (dinastiile egiptene, familiile regale din Hawaii, familiile imperiale
Inca). În mod obişnuit însă, incestul este în toată lumea nu numai prohibit dar este considerat şi cu aversiune
şi desgust. În concepţia lui Claude Levy-Strauss, tabuul incestului promovează alianţele între familii şi

21
întăreşte interdependenţele sociale. De regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de
incest pînă la relaţia de rudenie de veri primari, în cazuri deosebite, autorităţile pot aproba căsătoria şi între
veri primari.
♦ Căsătoria poate avea mai multe forme: a. monogamie (c. unui soţ cu o singură soţie); b. poligamia (c. unui
soţ cu două sau mai multe soţii); c. poliandria (c. a doi sau mai multor bărbaţi cu o singură soţie); d. c. de
grup (c. a doi sau mai multor soţi cu două sau mai multe soţii). Monogamia este forma cea mai răspîndită la
nivel mondial (din punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă de
familie), fiind practicată în toate societăţile, pe cînd celelalte forme sînt practicate doar în anumite societăţi.
În ţările europene sau de cultură europeană, se consideră la nivelul simţului comun că monogamia este o
formă civilizată de c., celelalte fiind considerate barbare. Poligamia a fost o formă de c. răspîndită în multe
societăţi tradiţionale (în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock, 1967), deşi, în cadrul unei
societăţi, este practicată îndeosebi de bărbaţi cu status economic ridicat şi în cazurile în care femeile au o
contribuţie importantă la subzistenţă. Poliandria este o formă de c. relativ rară. În mod obişnuit, ea îmbracă
forma dreptului fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în cazul în care nu
se pot asigura soţii pentru toţi fraţii, se asigură soţie doar fratelui mai mare), în ce priveşte c. de grup, nu au
putut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială. Majoritatea specialiştilor o consideră
ca un mod de c. marginal, alături de celelalte tipuri. În unele societăţi sînt admise şi c. între persoane de
acelaşi sex, îndeosebi sub forma dreptului soţului de a avea pe lîngă o soţie-femeie şi o soţie-băiat (cazurile
unor grupuri etnice de amerindieni din America de Nord, Sudan). Cazurile de c. a femeilor între ele sînt
mult mai rare.
♦ Cercetările comparative de sociologie a familiei realizate în societăţile europene sau de cultură europeană
au pus în evidenţă o serie de transformări comune în comportamentele maritale: desacralizarea c, reducerea
motivaţiei economice a c., creşterea heterogamiei c. (origini sociale diferite ale partenerilor), tendinţe de
egalizare a poziţiilor economice şi profesionale ale partenerilor în momentul c., diminuarea sau dispariţia
rolului părinţilor şi rudelor în căsătorirea tinerilor, scăderea ratei nupţialităţii, afectarea natalităţii de
scăderea nupţialităţii. Declinul relativ al familiei nucleare bazate pe c., extinderea cuplurilor consensuale,
extinderea relaţiilor dintre persoane care trăiesc în menaje diferite, creşterea toleranţei sociale faţă de noile
forme de convieţuire. Un caz aparte este aşa numita „c. mixtă" între parteneri care aparţin unor etnii diferite.
Incidenţa acestora este din ce în ce mai mare datorită creşterii mobilităţii geografice, facilitînd dezvoltarea
relaţiilor inter şi trans-culturale. Aceste transformări au generat la nivelul discursului ştiinţific şi ideologic
două interpretări diferite. Una care minimizează rolul acestor transformări, argumentînd că în ciuda tuturor
transformărilor care au avut loc la nivelul familiei şi c., majoritatea persoanelor care trăiesc în societăţile
europene sau de cultură europeană continuă să aibă faţă de sexualitate, dragoste şi căsătorie o opinie relativ
tradiţională. Relaţiile sexuale sînt, în mod obişnuit, limitate la raporturile dintre soţi şi au ca obiectiv
principal procrearea. Alte practici sexuale care nu conduc la procreare sînt considerate de majoritatea
persoanelor drept perversiuni. Satisfacţia sexuală a femeii, chiar în interiorul cuplului familial, este o idee
relativ recent acceptată la nivel social.
Continuă să fie încă destul de larg răspîndită distincţia dintre dragostea spirituală (agape) şi dragostea
erotică. Prima este considerată „bună", iar a doua „rea" întrucît produce rupturi în structura socială prin
izolarea amanţilor de rudeniile lor. În majoritatea societăţilor, c. continuă să fie percepută ca un aranjament
economic şi social între grupurile de rudenie, deşi rolul părinţilor a scăzut foarte mult în alegerea
partenerului şi în c. A doua luare de poziţie consideră că aceste atitudini tradiţionale faţă de sexualitate,
dragoste şi c. sînt pe cale de a suferi transformări de amploare. Creşterea ponderii cuplurilor consensuale
este un argument puternic în această privinţă. Se consideră că, deşi noile modele atitudinale şi
comportamentale maritale au o pondere statistică încă redusă, ele sînt semnificative din punct de vedere
social întrucît ar exista suficiente argumente pentru a prevedea o generalizare rapidă a lor. Ambele tipuri de
argumentări sînt puternic încărcate cu judecăţi de valoare extraştiinţifice (de natură politică, ideologică,
religioasă, morală). O analiză riguros ştiinţifică nu permite emiterea de afirmaţii categorice privind viitoarea
dinamică a modelelor maritale, întrucît c. este un domeniu foarte complex în care acţionează numeroşi
factori impredictibili şi în care judecăţile de valoare pot fi cu greu ocolite.  I.Mih. 
Endogamie Căsătorie realizată în interiorul unui grup familial sau local. Acest tip de reglementare a
căsătoriei este caracteristic societăţilor şi comunităţilor tradiţionale, Alegerea partenerului este supusă
controlului părinţilor şi grupului de rudenie care pretind să cunoască familia cu care se prevede stabilirea
unei alianţe. În raport cu sistemul de comunicaţii de care dispune o comunitate, universul endogamic poate
fi mai restrîns sau mai larg. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale, universul endogamic se reduce la satul
de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru comunităţile urbane universul endogamic este foarte larg. Pentru

22
a arăta că o populaţie se căsătoreşte într-o arie geografică delimitată, demografii utilizează termenul de
„izolat". I.Mih. 
Homogamie Căsătorie între persoane cu aceeaşi condiţie socială. Ea poate fi de ordin geografic
(endogamie), cultural şi social, în societăţile tradiţionale, regula h. este strict observată, căsătoriile
heterogame (între parteneri cu caracteristici socio-culturale diferite) fiind o excepţie. Ca tendinţă generaiă,
în toate societăţile europene sau de cultură europeană, s-a constatat în a doua jumătate a secolului al XX-lea
o diminuare a ponderii căsătoriilor homogame şi o creştere a ponderii căsătoriilor heterogame. Această nouă
tendinţă nu a anulat principiul h.; majoritatea căsătoriilor continuă să se stabilească între persoane care
locuiesc în aceeaşi regiune şi între persoane care provin din acelaşi mediu social sau aparţin aceleiaşi
categorii socio-profesionale. Cercetările de sociologia familiei au pus în evidenţă o mai mare stabilitate a
căsătoriilor homogame comparativ cu cele heterogame. l.Mih.
Exogamie Căsătorie realizată în afara unui grup familial sau local. Este forma cea mai răspîndită de
căsătorie în societăţile contemporane în care, din punct de vedere teoretic, o persoană îşi poate alege
partenerul din orice zonă geografică. Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţii şi intensificarea mobilităţii au
condus la extinderea ariilor de alegere a partenerului şi scăderea ponderii căsătoriilor endogame. Cu toate
acestea, cercetările de sociologia familiei au pus în evidenţă că proximitatea geografică continuă să
acţioneze ca un factor important în căsătorire. Universul exogamic (zona geografică extralocală din care
membrii unei comunităţi îşi aleg partenerii de căsătorie) este dependent de mărimea comunităţii, intensitatea
raporturilor economice şi culturale ale comunităţii cu lumea exterioară, intensitatea mobilităţii geografice şi
profesionale, nivelul de compatibilitate dintre normele şi valorile locale şi cele specifice altor comunităţi,
nivelul de compatibilitate dintre modelele familiale locale şi cele extralocale.  I.Mih.
Bigamie Formă de căsătorie în care bărbatul trăieşte cu două femei, sau o femeie are doi soţi în acelaşi timp.
Istoria familiei a consemnat două situaţii tipice, a. Bărbatul trăieşte cu două surori (instituţia sororatului); cu
o femeie şi cu fiica acesteia căreia nu-i este tată; cu două femei neînrudite între ele. Adesea, vîrsta înaintată
a soţiei determină soţul să se căsătorească cu cea de a doua femeie. De cele mai multe ori, bărbatul este
determinat să procedeze în acest fel de factori sociali, de statutul de şef, de dorinţa de a acumula bogăţii sau
de a-şi ridica prestigiul social. Există o formă de b. care este legată de instituţia de levirat, care obligă
bărbatul, chiar căsătorit, să ia de soţie pe soţia fratelui decedat, b. Femeia trăieşte cu doi fraţi (această
variantă de b. se întîlneşte în societăţile poliandrice, unde organizarea familiei este legată de intenţia de a
menţine nedivizată proprietatea familială a fraţilor); cu doi bărbaţi neînrudiţi între ei (aceasta formă se
întîlneşte în anumite societăţi de vînători şi culegători, unde poliandria ocazională este determinată de
influenţa economică a anumitor femei). Dacă în societăţile arhaice b. era aprobată şi instituţionalizată, în
societatea modernă se asociază cu o încălcare a normelor morale şi juridice şi este sancţionată ca atare. 
M.Vn.
Monogamie Căsătorie a unui soţ cu o singură soţie. Este forma cu frecvenţa cea mai mare în toate
societăţile. Creştinismul o consideră o formă naturală şi binecuvîntată de Dumnezeu, interzicînd celelalte
forme de căsătorie. Societăţile europene sau de cultură europeană sînt exclusiv monogame; codurile civile
recunosc doar această formă de uniune maritală. M. modernă se bazează pe drepturile sexuale exclusive ale
soţilor, pe rezidenţa comună şi pe independenţa economică a cuplului în raport cu familiile de origine ale
soţilor şi în raport cu rudele. Ca urmare a creşterii ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri
întreţin relaţii sexuale extraconjugale şi ca urmare a creşterii toleranţei sociale faţă de aceste
comportamente, regula drepturilor sexuale exclusive alesoţilor nu mai reprezintă un criteriu suficient de
discriminator în definirea m. La fel, rezidenţa comună este un criteriu care nu se mai aplică într-un număr
relativ mare de cazuri. Aspectul definitoriu principal rămîne cel de drept (reglementarea faptului că o
căsătorie nu se poate încheia în acelaşi timp decît între două persoane de sex opus).  I.Mih.
Poliandrie Căsătorie a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie. Formă puţin răspîndită, cercetările
antropologice rezumîndu-se la citarea doar a două societăţi poliandre (Nayar şi Toda din India) şi a unor
grupuri din Nepal. Pahari din Nepal practică o p. fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel mai vîrstnic,
iar fraţii mai mici pot avea relaţii sexuale cu ea. Ea consideră toţi fraţii ca fiindu-i soţi şi nici unul nu poate
revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii ca fiindu-le taţi şi moştenesc în comun
proprietatea deja comună a taţilor lor. Dacă familia se divizează, copiii sînt împărţiţi între fraţii-taţi, prin
tragere la sorţi, sau în funcţie de rangul naşterii, sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră
p. drept un mijloc de a suprima partajul dintre fraţi, de a restrînge numărul moştenitorilor şi de a suprima
certurile ivite cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în societăţile în care bărbaţii
petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de femei sau participă la lungi procese de
transhumantă).  I.Mih. 

23
Poliginie Căsătorirea unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Această formă de căsătorie este considerată
foarte atractivă, dar este practicată numai în unele societăţi. În ţările de religie creştină este condamnată de
Biserică, fiind considerată o formă de păgînism. Islamul permite căsătoria cu maximum patru femei. P. este
considerată, de către cei care o practică, o formă de prestigiu şi de profit, dar numai bărbaţii bogaţi îşi permit
căsătoriile multiple, întrucît este necesar să se achite un preţ al logodnicei. Din acest motiv, chiar în
societăţile în care p. se bucură de un prestigiu ridicat, un număr mare de familii, îndeosebi din categoriile
sărace, sînt monogame.  I.Mih.
Matrilinear Transmisie a rudeniei numai prin femei. În acest sistem, fiica rămîne împreună cu mama sa şi
cu fratele său. Ea îşi păstrează clanul, numele şi bunurile pe care le transmite copiilor ei. Fratele este
considerat drept tată al copiilor care vor avea acelaşi nume ca mama şi unchiul lor. Încă din secolul trecut, în
antropologie există o dispută cu privire la evoluţia sistemelor familiale. Teoria care a dominat multă vreme
afirmă că a avut loc o trecere de la un sistem originar de filiaţie indistinctă spre un sistem matrilinear care a
devenit mai tîrziu patrilinear. Această teorie evoluţionistă nu a fost confirmată cu date certe. I.Mih.
Patrilinear Transmisie a rudeniei numai prin tată. În acest sistem familial soţia locuieşte împreună cu soţul
ei; copiii rămîn împreună cu tatăl lor care le transmite bunurile şi numele. Acest sistem are o variantă
patrilocală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi are reşedinţa împreună cu părinţii lui sau în apropierea
acestora) şi o variantă matrilo-cală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi are reşedinţa împreună cu părinţii
soţiei sau în apropierea acestora). În colectivităţile tradiţionale din România, sistemul familial cu răspîndirea
cea mai mare era cel p. şi patrilocal. În societăţile contemporane, importanţa reglementării p. s-a redus,
transmisia rudeniei operînd atît pe cale paternă cît şi maternă. Regula p. continuă însă să fie mai importantă
decît cea matrilineară (aspect reglementat şi în codurile civile).  I. Mih.
Matrilocal Reşedinţă a noilor soţi împreună sau în apropierea părinţilor soţiei. În comunităţile tradiţionale,
regula m. era aplicată într-un număr relativ redus de cazuri, îndeosebi în situaţiile în care soţia era singura
moştenitoare a părinţilor ei sau avea un statut economic mai ridicat decît al soţului, în aceste situaţii, se
organiza un ritual special de acceptare a soţului în grupul familiei şi în comunitatea soţiei care putea să
prevadă şi preluarea de către soţ a numelui de familie al soţiei. În prezent, căsătoria m. are în principal o
motivaţie economică (deţinerea unei locuinţe de către soţie, deţinerea de către soţ a unui loc de muncă în
localitatea de reşedinţă a soţiei) sau de asistenţă familială (preluarea parţială de către părinţii soţiei a
îngrijirii copiilor atunci cînd ambii soţi desfăşoară activităţi permanente extrafamiliale).  I.MIh. 
Patrilocal Reşedinţă a noilor soţi împreună sau în apropierea părinţilor soţului. În colectivităţile
tradiţionale acesta era sistemul cel mai răspîndit de căsătorie. Acesta decurgea şi din regulile de transmitere
a moştenirii bunurilor, rudeniei şi numelui. Băieţii moşteneau pămîntul, iar băiatul cel mai mic moştenea şi
casa părintească. Amplasarea locuinţelor fiilor căsătoriţi se făcea pe pămînturile părinţilor acestora, deci în
comunitatea sau în apropierea comunităţii în care aceştia îşi aveau reşedinţa. În prezent, reglementarea p. şi-
a diminuat aria de cuprindere, crescînd ponderea căsătoriilor matrilocale şi, îndeosebi, a celor neolocale.
Familiile p. continuă însă să fie mai numeroase decît cele matrilocale. I. Mih.
Nelocal Caracteristică a unui cuplu familial care îşi stabileşte domiciliul în alte localităţi decît cele în care
locuiesc familiile de origine ale soţilor. În societăţile în care au avut loc procese rapide de urbanizare şi
mişcări migratorii puternice, foarte multe familii rurale şi majoritatea familiilor urbane au un caracter n.
Căsătoriile n. conduc la o slăbire a legăturilor de rudenie şi pot genera probleme de adaptare a cuplurilor la
noile reşedinţe.
Amplasarea masivă a unor cupluri n. în unele comunităţi poate provoca şocuri culturale între populaţia
locală şi cea n. În situaţiile în care amplasările n. depăşesc capacitatea de asimilare a comunităţii locale, au
loc procese de schimbare a modelelor culturale sau se declanşează chiar procese anomice. Problemele cu
care se confruntă familiile n. sînt în raport şi cu gradul de permisivitate sau de xenofobie al comunităţii în
care se fixează reşedinţa. În comunităţile xenofobe, familiile n. sînt marginalizate spaţial şi social.
Cercetările comparative de sociologia familiei au pus în evidenţă că legăturile dintre familiile n. şi familiile
de origine ale soţilor sînt mai puternice în ţările în care procesele de mobilitate sînt mai recente şi în cazul
primei generaţii care adoptă un comportament n.   
FAMILIE 1. În sens larg: grup social ai cărui membri sînt legaţi prin raporturi de vîrstă, căsătorie sau
adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (Murdock, 1949).
2. În sens restrîns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
♦ Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii
şi femeile de vîrstă matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale pot fi foarte diferite de la o societate
la alta, dar ele există peste tot. Sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a
grupului familial, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, modul de

24
exercitare a autorităţii în cadrul f. În raport cu gradul de cuprindere, f. se poate limita la soţ, soţie şi copiii
lor minori (f. nucleară) sau poate cuprinde un număr mare de rude de sînge (f. extinsă). În prezent, în
majoritatea societăţilor din lume, forma cea mai răspîndită de f. este cea nucleară. Fiecare individ face parte
din două f. nucleare: f. părinţilor săi sau f. de origine, în care el deţine rolul de copil, şi f. pe care şi-o
constituie prin propria căsătorie sau f. de procreaţie, în care el are rolul de soţ sau soţie. Antropologii
(George Peter Murdock, Social Structures, 1949) au argumentat multă vreme că f. nucleară este universală.
Ea permite realizarea a patru funcţii fundamentale pentru viaţa socială umană: sexuală, economică,
reproductivă şi educaţională. Fără realizarea primei şi a celei de a treia funcţii, societatea s-ar stinge, fără a
doua viaţa ar înceta, iar fără a patra cultura s-ar sfîrşi.
Imensa utilitate socială a f. nucleare îi conferă universalitate. Cercetările sociologice şi antropologice mai
recente manifesta reţineri faţă de ideea universalităţii f. nucleare sau avansează chiar teorii contrare. Sînt
invocate exemplele unor societăţi tradiţionale care nu au cunoscut această formă de organizare familială sau
exemplele unor forme de convieţuire de tip comunitar. Contraargumentele la teoria lui Murdock nu sînt
totuşi suficient de consistente pentru a respinge ideea universalităţii f. nucleare sau, cel puţin, a considerării
ei ca forma cea mai răspîndită de viaţă familială.
♦ Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se poate face în trei forme: patrilinear (pe
linia tatălui), matrilinear (pe linia mamei) şi bilinear (liniile paternă şi maternă au acelaşi rol). În majoritatea
societăţilor europene sau de cultură europeană, transmiterea se face în sistemul bilinear (deşi numele de
familie se transmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă).
♦ Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în mod diferenţiat de la o societate la alta. În sistemul
patrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în f. sau în comunitatea din care a provenit soţul. În sistemul
matrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în f. sau în localitatea din care a provenit soţia. În societăţile
industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului neolocal, fixarea reşedinţei se face în afara
f. sau comunităţilor din care provin soţii. În raport cu modul de exercitare a autorităţii în cadrul f., sistemele
familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitare. În sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul f. este
deţinută de bărbatul cel mai în vîrstă (f. extinsă) sau de soţ (f. nucleară). În sistemul matriarhal, autoritatea
este deţinută de femeia cea mai în vîrstă sau de soţie. Existenţa matriarhatului este un fapt foarte disputat în
cercetarea antropologică. Majoritatea cercetătorilor sînt totuşi de acord că matriarhatul este un sistem
familial relativ rar. În societăţile europene sau de cultură europeană este foarte răspîndit sistemul egalitar,
puterea şi autoritatea fiind relativ egal distribuite între soţ şi soţie.
♦ În secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în societăţile europene sau de cultură
europeană s-a generalizat sistemul f. nucleare în care soţul era principala sursă de venituri ale f. şi exercita
cea mai mare parte a autorităţii, soţia era ocupată în principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere
economic de soţ, copiii minori erau îngrijiţi în interiorul f., vîrsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută,
numărul de copii era relativ mare şi asigura înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică, rata divorţurilor
era scăzută. Acest tip de f. s-a impus ca un model normativ unic, iar tot ce nu se încadra în acest model era
considerat devianţă (maternitatea solitară, divorţul, concubinajul). Începînd cu anii 1970, f. nucelară
tradiţională a înregistrat un regres rapid, în multe societăţi ea nu mai reprezintă decît 7-10% din totalul
grupurilor familiale.
O cauză principală a acestui declin o reprezintă creşterea ponderii femeilor ocupate în activităţi permanente
în afara f. Acest fenomen, caracteristic tuturor societăţilor dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este foarte
controversat. Ca aspecte pozitive se enunţă:
creşterea independenţei economice a femeilor şi prin aceasta creşterea posibilităţilor de egalizare a poziţiilor
de putere şi autoritate în cadrul f.;
creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie şi, prin aceasta, creşterea
gradului de satisfacţie psiho-socială a femeilor;
creşterea avuţiei naţionale prin intermediul activităţii extrafamiliale a femeilor.
Ca aspecte negative se enunţă:
diminuarea funcţiilor f.;
sărăcirea vieţii de f.;
diminuarea îngrijirii copiilor în termeni de afecţiune, supraveghere, îmbogăţire cognitivă.
Ocuparea femeilor în activităţi extrafamiliale poate conduce la supraîncărcarea lor cu muncă: pe fîngă
activitatea profesională ele trebuie să realizeze o bună parte din activităţile ce le exercitau în mod tradiţional.
Dobîndirea independenţei economice poate conduce la confllote de roluri în cadrul f. O situaţie extremă o
prezintă f. în care urmărirea unor cariere profesionale de către soţi poate să conducă la separarea soţilor (in
condiţiile în care soţii nu pot găsi în aceeaşi localitate locuri de muncă care să corespundă aşteptărilor lor).

25
Se constituie astfel f. migrantă: soţii locuiesc în localităţi diferite şi se vizitează periodic. Această formă de
f. este mai răspîndită în S.U.A. (peste 700 000 familii în 1989) şi în unele ţări din Europa Occidentală.
Consecinţele ocupării femeilor în activităţi extrafamiliale nu sînt unilineare. Ele depind atît de factori interni
f. (raporturile dintre soţi, diviziunea rolurilor în cadrul f., gradul de satisfacţie al femeii în activităţile
extrafamiliale), cît şi de factori externi f. (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru f., calitatea acestor
servicii).
♦ F. este nu numai o unitate socio-afectivă ci şi un grup în care au loc tensiuni şi conflicte. Principalele surse
de tensiuni şi conflicte sînt: gelozia şi îndeosebi gelozia iraţională (aceasta poate conduce la pierderea totală
a încrederii în partener şi la distrugerea comunicării maritale); diferenţele în modelele de utilizare a banilor
(banii pot să reprezinte şi o sursă a puterii, dragostei, statusului social şi un mijloc de dominare familială);
diferenţe cu privire la modul creşterii copiilor; disatisfacţia sexuală; diferenţele de concepţie privind
diviziunea rolurilor; diferenţele de concepţie privind rolul raporturilor de rudenie. Alte surse principale de
tensiuni şi conflicte sînt violenţa şi alcoolismul. Violenţa familială se manifestă ca un abuz fizic la care este
supus un membru al f. de către un alt membru. Cele mai frecvente forme de violenţă sînt cea manifestată de
un soţ împotriva celuilalt şi cea manifestată de un părinte împotriva copiilor.
Violentarea copiilor (inclusiv sexuală) se explică prin factori psihologici şi sociali. Părinţii care îşi
violentează copii au fost ei înşişi obiectul unor abuzuri în copilăria lor; nu-şi pot controla comportamentele
şi au tendinţa de a proiecta asupra copiilor propriile lor frustrări. Violenţa se răspîndeşte de la un membru la
altul al f. şi de ia o generaţie la alta. Satisfacerea maritală depinde în mare măsură de capacitatea partenerilor
de a comunica şi a-şi ajusta reciproc modalităţile de realizare a rolurilor maritale. Cuplurile care nu-şi pot
soluţiona singure problemele, pot apela la specialişti (consilieri familiali) care ajută partenerii să înveţe să-şi
definească problemele şi să identifice ceea ce îi împiedică să le rezolve. Consilieratul familiar are ca
obiective ameliorarea comunicării intrafamiliale, menţinerea integrităţii f.. creşterea capacităţii partenerilor
de rezolvare a problemelor şi facilitarea manifestării individualităţii. În situaţiile în care partenerii apreciază
că tensiunile şi conflictele sînt insurmontabile, cuplul familial se dizolvă prin abandon sauprin divorţ.
♦ Cercetările de sociologia f. au pus în evidenţă o serie de similarităţi în dinamica f. în societăţile
contemporane:
scăderea ratei căsătoriilor sancţionate legal (îndeosebi Danemarca şi în ţările scandinavice; România
prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale în Europa);
creşterea vîrstei medii la căsătorie;
creşterea ratei divorţurilor şi recăsătorii lor;
creşterea bunăstării medii a f. şi creşterea contribuţiei femeilor la această bunăstare;
creşterea ponderii femeilor căsătorite care desfăşoară o activitate permanentă extrafamilială;
creşterea calităţii îngrijirii copiilor (prin contribuţia părinţilor şi a serviciilor sociale specializate);
redistribuirea mai egalitară a puterii şi autorităţii între soţi;
creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii sexuale extramarrtale şi creşterea
toleranţei sociale faţă de aceste comportamente;
creşterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace contraceptive; scăderea ratei natalităţii şi a numărului
mediu de copii pe f.;
creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;
amînarea fertilităţii cuplului pînă la demararea carierei profesionale.
O tendinţă generală în majoritatea cuplurilor familiale din ţările dezvoltate sau în curs de dezvoltare constă
şi în schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul f., deşi schimbările sînt considerate astăzi ca fiind mai puţin
dramatice decît se credea în anii 70. Rolurile maritale sînt un set de atitudini şi comportamente care se
aşteaptă de la soţ (soţie) în cadrul relaţiilor maritale. Ele sînt determinate cultural şi prezintă diferenţe mari
de la o societate la alta. Principalele roluri sînt: îngrijirea gospodăriei, aprovizionarea, partenariatul sexual,
îngrijirea şi socializarea copiilor, organizarea timpului liber, menţinerea relaţiilor de rudenie, funcţionarea
ca prieten terapeut şi acordarea de sprijin. Rolurile sînt definite şi reajustate în permanenţă prin comunicarea
dintre parteneri.
Comportamentul defensiv poate inhiba comunicarea şi definirea rolurilor. Ca principale tendinţe în
schimbarea diviziunii rolurilor, se constată o redistribuire cu tendinţe egalitare a activităţii menajere,
preluarea de către soţ a unor activităţi ce erau în mod tradiţional realizate de către soţie, diminuarea
contribuţiei copiilor la realizarea unor activităţi menajere, schimbarea normeior sociale cu privire la
diviziunea rolurilor în cadrul f. Schimbările sînt mai puţin evidente la nivelul menţinerii relaţiilor de
rudenie. Deşi a crescut mult ponderea f. de tip neolocal, copiii căsătoriţi continuă să aibă un rol important în
îngrijirea părinţilor vîrstnici. Chiar în societăţile cu sisteme complexe de asigurări sociale şi de sanitate

26
(S.U.A., ţări din Europa de Vest şi de Nord) peste 80% din cheltuielile de îngrijire a părinţilor bolnavi sînt
suportate de către copii. Se vorbeşte în acest caz de „generaţiile sandwich" care trebuie să suporte în acelaşi
timp cheltuielile tot mai mari pentru îngrijirea propriilor copii minori şi cheltuielile pentru îngrijirea
părinţilor suferinzi.
 ♦ F., aşa cum este înţeleasă în mod obişnuit, nu cuprinde întreaga populaţie a unei societăţi. Începînd cu
anii 1970 au început să se extindă modele alternative de viaţă. Dintre acestea, mai răspîndite sînt celibatul,
coabitarea consensuală, căsătoriile fără copii şi menajele monoparentale. Cu o extindere relativ scăzută sînt
cuplurile de homosexuali şi asociaţiile familiale de tip comunitar. Celibatul este un stil de viaţă întîinit de-a
lungul istoriilor tuturor societăţilor. În societăţile tradiţionale el era însă un mod de viaţă marginal, cu oj
frecvenţă relativ scăzută. Celibatul a început să se extindă rapid după 1970; în unele societăţi (Europa de
Vest, S.U.A.), ponderea sa s-a dublat în decurs de 20 de ani. El este, tot mai frecvent, rezultatul unei opţiuni
individuale decît rezultatul unor constrîngeri extraindividuale. Celibatul nu este un fenomen omogen; el
include atît persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, cît şi persoane care au relaţii sexuale
regulate cu alte persoane celibatare. În al doilea caz, este mai curînd vorba despre cupluri în care partenerii
locuiesc în menaje separate. Toleranţa socială faţă de acest stil de viaţă a crescut în toate societăţile, în unele
ţări constituindu-se adevărate subculturi ale celibatarilor.
Celibatul este unul dintre factorii care determină scăderea natalităţii, fapt pentru care, în majoritatea
societăţilor, este descurajat prin politicile demografice şi sociale (taxe pe celibat, impozite mai mari plătite
de celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe sau în atribuirea de locuinţe din fondurile
publice sau chiar restricţii în urmarea unor cariere profesionale). Coabitarea consensuală este o formă de
cuplu familial format din persoane de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere
funcţional, cuplul consensual nu se deosebeşte mult de f. nucleară. El realizează majoritatea funcţiilor pe
care le realizează o f. nucleară obişnuită şi se confruntă cu aceleaşi probleme cu care se confruntă cuplurile
căsătorite.
Coabitarea consensuală nu are aceeaşi semnificaţie în toate situaţiile. În unele cazuri, ea este doar o simplă
coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această alternativă prezintă o mare atractivitâte
pentru generaţiile tinere din societăţile europene sau de cultură europeană. Ea este considerată ca o
posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui partener potrivit. În alte cazuri, coabitarea consensuală este
un stil de viaţă rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă. La nivel statistic, se constată o
corelaţie puternică între creşterea numărului cuplurilor consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără
copii. În mod tradiţional, f. aveau copii, întrucît şi raţiunea socială a existenţei f. era, principial, procrearea.
F. fără copii erau puţin frecvente şi, în mod obişnuit, erau fie obiectul compătimirii comunitare (cînd nu
puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (cînd nu doreau să aibă copii).
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul f. fără copii a început să crească rapid. În unele cazuri,
este vorba de amînarea fertilităţii sau de infertilitate, în altele este vorba de o decizie definitivă de a nu avea
copii. Argumentele invocate de cupluri pentru a nu avea copii sînt aproximativ aceleaşi în toate societăţile:
nepriceperea de a fi părinţi, dorinţa de a practica un stil de viaţă care oferă mai multă libertate,
spontaneitate, intimitate şi timp liber comparativ cu stilul de viaţă al f. cu copii. Motivaţia principală constă
în dorinţa de a urma o anumită carieră profesională, prezenţa copiilor fiind apreciată drept un obstacol în
realizarea acestui obiectiv. Ponderea cea mai ridicată a f. fără copii este întîlnită la cuplurile urbane în care
soţia urmează o carieră profesională.
La sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, cercetările au pus în evidenţă manifestările unui nou
tradiţionalism familial, de revalorizare socială a copiilor. Acest nou tradiţionalism se manifestă mai ales în
ţările foarte dezvoltate din punct de vedere economic. În anii 1960-1980, a crescut rapid ponderea menajelor
monoparentale. Majoritatea acestor menaje sînt formate din mamă şi copiii ei minori. Menajele
monoparentale sînt în cea mai mare parte rezultatul divorţului şi într-o mai mică măsură al decesului soţului
sau al naşterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de viaţă al menajelor monoparentale este mai scăzut decît
al f. nucleare complete, iar gradul de satisfacţie al părinţilor singuri privind viaţa familială este mai redus
decît al cuplurilor. Menajele monoparentale doar cu tată deţin o pondere relativ scăzută în totalul menajelor
monoparentale (circa 10% în Europa de Vest şi S.U.A.).Dificultăţile cu care se confruntă menajele
monoparentale sînt mai mari decît în cazul f. nucleare complete.
Organizarea vieţii familiale în forme comunitare este foarte veche. O revigorare a comunelor s-a produs în
anii 1960-1970, cînd în ţările dezvoltate din punct de vedere economic au apărut mii de comune. Durata de
viaţă a comunelor este relativ scurtă, majoritatea lor destrămîndu-se după cîţiva ani de existenţă. Comunele
sînt foarte diferite între ele. Unele sînt de tip anarhist, au puţine reguli formale sau nu au asemenea reguli, se
orientează după o concepţie filosofică vagă, sînt deschise noilor sosiţi şi au o bază financiară slabă. Altele

27
sînt riguros structurate, acceptă noi membri doar după o verificare strictă, au coduri normative stricte şi o
orientare filosofică fermă, au o bază economică puternică asigurată de un sistem de întreprinderi proprii.
♦ Sociologia f., ramură specializată a sociologiei care studiază f. ca o structură dinamică definită în
raporturile sale cu mediul social global. Primele preocupări ştiinţifice de studiere a f. se regăsesc în Franţa şi
Anglia la sfîrşrtul secolului al XVIII-lea. Prin lucrările lui Rene Villerme, Auguste Comte şi Frederic Le
Play s.f. dobîndeşte un statut distinct în cadrul sociologiei. Contribuţiile lui A. Comte sînt esenţial teoretic-
speculative, fără nici o fundamentare pe analize empirice. Dimpotrivă, Le Play s-a sprijinit în principal pe
anchete extensive şi pe monografii de f. (Les ouvriers europeens, 1855; L'Organisation de la familie suivant
le vrai modele signale par l'histoire de toutes les races et de tous les temps, 1871). Tehnicile sale de studiu
s-au bucurat de o largă apreciere şi s-au răspîndit rapid în Europa şi pe alte continente. Pe baza analizelor
monografice, Le Play distinge trei tipuri de f.: a. patriarhală (toţi fiii se căsătoresc şi se stabilesc în
gospodăria paternă); b. instabilă (copiii părăsesc f. parentală imediat ce devin independenţi); c. tulpină (în
care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte şi coabitează cu părinţii şi proprii săi copii).
Preocupările lui Le Play au fost continuare de numeroase generaţii de cercetători, el fiind fondatorul uneia
dintre cele mai longevive şcoli sociologice. O contribuţie interesantă, mai ales din punct de vedere
metodologic, la dezvoltarea s.f. este adusă de Emile Durkheim (cursul Introducere în sociologia familiei şi
lucrarea La familie conjugale). Analizele sale vizează îndeosebi formele arhaice de f., în care el pretinde că
se originează toate formele moderne. S.f. dezvoltată de Durkheim a exercitat o influenţă indirectă asupra
antropologiei sociale engleze şi a sociologiei americane. Radcliffe-Brown şi Talcott Parsons se consideră
continuatorii tradiţiei durkheimiste. Claude Levy-Strauss este continuatorul lui Durkheim mai ales din punct
de vedere al metodei.
♦ În anii 1920-1940, s.f. se dezvoltă cu precădere în Statele Unite ale Americii sub forma unor analize
structural-funcţionale care consideră f. drept un sistem de poziţii sociale şi de roluri legate prin procese
funcţionale de celelalte instituţii sociale. F. este tratată ca o construcţie ideologică, ca o abstracţie reificată,
ceea ce implică o absenţă totală a variaţiei modelelor familiale. Problematica principală se reduce la
raporturile dintre organizarea familială şi schimbarea socială, care la rîndul ei este asimilată cu procesele de
industrializare şi urbanizare. Eforturile teoretice ale acestor lucrări se fundamentează pe abstracţii empirice
şi pe absenţa dimensiunii istorice. De la această caracterizare generală, fac excepţie lucrările Şcolii de la
Chicago, îndeosebi The Polish Peasant in Europe and America (Thomas şi Znaniecki, 1918-1929) şi The
Negro Family in the United States (Frazier, 1933). După al doilea război mondial, cercetarea de s.f. din
S.U.A. Îşi diversifică domeniile de analiză şidemersurile metodologice. Se conturează trei direcţii principale
de studiu: a) o orientare structurală interesată de raporturile dintre f. şi societate; b) o orientare
comportamentală centrată pe interacţiunile din cadrul f.; c) o orientare situaţională preocupată de acţiunile f.
În situaţii date. După 1960, dimensiunea istorică este tot mai frecvent integrată în analizele de s.f. Neil
Smelser (Social Change in the Industrial Revolution, 1959) şi William Goode (World Revolution and
Family Patterns, 1963) îşi fundamentează analizele pe un bogat material istoric şi etnologic. Cercetările
contemporane se axează cu precădere pe problemele sociale ale f. cărora li se caută răspunsuri.
♦ Istoria s.f. pune în evidenţă o permanentă schimbare a principalelor teme de analiză şi a principalelor
răspunsuri date cu privire la situaţia f. La mijlocul secolului al XlX-lea este frecvent răspîndită ideea crizei
f. În Franţa, aceasta este imputată individualismului revoluţionar care îşi găsise expresia cea mai evidentă în
Codul Civil. Temele critice principale vizează slăbirea autorităţii paterne, slăbirea spiritului de obedienţă,
ingerinţa statului în viaţă f. O temă frecventă este condiţia morală precară a f., căreia i se propun remedii
filantropice, moraliste sau ideologice (Engels). Tema crizei morale a f. este amplificată la începutul
secolului al XX-lea, în condiţiile extinderii pericolului bolilor venerice. În perioada dintre cele două
războaie mondiale ideile asupra f. se înscriu în principal într-un context demografic malthusian. Se
multiplică discursurile pronataliste şi se promovează ideologia f. numeroase.
În acelaşi timp, sub influenţa psihanalizei, apar numeroase analize care pun accentul pe pericolul intern care
pîndeşte f., rezultat din presiunea intolerabilă a interdicţiilor familiale. Aceste teme au îmbrăcat o formă
radicală în lucrările feministe sau inspirate din ideologia feministă. După al doilea război mondial, se afirmă
tot mai frecvent tema statului providenţă care ar trebui să preia tot mai mult din funcţiile tradiţionale ale f.:
educarea copiilor, îngrijirea bolnavilor şi persoanelor vîrstnice. Aceste afirmaţii provoacă rapid reacţiile
integriştilor: preluarea funcţiilor f. de către stat goleşte f., de sensul principal al existenţei ei. Începînd cu
anii 1970, tema crizei f. este reluată în contextul dinamicii alarmante a noilor structuri familiale: răspîndirea
cuplurilor consensuale, extinderea celibatului, diminuarea descendenţei finale, reducerea duratei medii a
căsătoriilor. În aceste contexte, se recunoaşte tot mai frecvent necesitatea unor politici ale f. şi intervenţia
celorlalte instituţii sociale în funcţionarea ei.

28
♦ Ca şi în celelalte domenii ale cercetării sociologice, şi în s.f. se confruntă trei perspective sociologice
majore:
a. Perspectiva funcţionalistă care pune accent pe proprietăţile structurale şi pe funcţiile sistemelor familiale.
La fel ca celelalte instituţii sociale, f. trebuie să realizeze anumite funcţii. În ciuda marii diversităţi de tipuri
de f., funcţiile acesteia pot fi reduse la următoarele tipuri:
reproducere (producerea unui număr suficient de copii pentru a asigura imortalitatea unei comunităţi sau a
unei societăţi);
socializarea copiilor (transmiterea modelelor culturale dominante în societate către copii);
îngrijire, protecţie şi sprijin emoţional (îngrijirea şi protecţia copiilor, bătrînilor şi persoanelor bolnave,
dragoste, securitate, sentiment de bunăstare);
conferirea unui status (prin intermediul relaţiilor de rudenie şi a altor relaţii de grup);
reglementarea comportamentului sexual.
b. Perspectiva conflictualistă concepe f. ca un sistem de reglementări conflictuale permanente. K. Marx şi F.
Engels prezintă f. ca o unitate socială ce reproduce la scară redusă conflictele interclasiale. Sigmund Freud
şi Georg Simmel au tratat f. tot dintr-o perspectivă conflictualistă. Randall Collins (1975) consideră că în
raporturile de f., soţul se comportă ca un proprietar, ca un gangster, în timp ce femeia este o victimă
permanentă. Căsătoria este un mijloc de apropiere sexuală. Jetse Sprey (1979) consideră conflictul ca o
parte a tuturor sistemelor şi interacţiunilor, inclusiv sistemele familiale şi interacţiunile maritale. În
concepţia sa, membrii f. se confruntă cu două solicitări conflictuale: soţii concurează între ei pentru
autonomie, autoritate şi privilegii şi, în acelaşi timp, cooperează pentru a putea supravieţui.
c. Perspectiva interacţionistă afirmă că f. este o entitate dinamică în care oamenii îşi modelează continuu
relaţiile şi construiesc o existenţă de grup (Peter L Berger, Hansfried Kellner, Sheldon Stryker. Anne
Statham). Din punctul de vedere al interacţionismului simbolic, căsătoria implică modelarea de noi de finiţii
încît două persoane cu biografii distincte şi separate să poată coexista şi să construiască a sub-lume a
cuplului. Soţii îşi restructurează definiţiile despre ei înşişi, despre viaţa lor cotidiană, despre experienţa lor
trecută şi despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii şi colegii sînt redefinite în consens cu aşteptările
partenerului. Apar noi concepţii asupra realităţii, astfel că fiecare îşi modelează acţiunile în raport cu
celălalt. Ca rezultat, cuplul construieşte o biografie comună, cu o memorie coordonată în comun. Naşterea
copiilor impune o nouă remodelare a relaţiilor dintre parteneri. 
Tulpina de familie este un sistem de familie, în care: relaţiile dintre părinţi şi copii sunt autoritar: marcate
de respect pentru tatăl şi perpetuarea valorilor morale de coexistenţa mai multor generaţii, mama are o
anumită autoritate în cadrul unităţii de familie, moştenire relaţiile dintre fraţi sunt un fel de non-egalitar.
Un copil singură înlocuieşte pe tatăl şi a făcut patrimoniului fructuoase (agricultură, de afaceri, ...). Cu toate
acestea, în unele regiuni, chiar şi o soră poate primi cea mai mare parte din moştenire. Copiii sunt
moştenitori la casa familiei. Pentru cei care nu sunt, sistemul rămâne flexibil. Ei pot rămâne în cazul în
care acestea sunt unice sau în cazul în care sa căsătorit, fără mijloc de a crea propria casă. O mare parte din
copii nu părăsesc moştenitorii sunt acasă, la serviciu ale altora sau de comunitate, biserica, militare, guvern,
educaţie, ... Privire pentru un soţ / soţie se află în principal, din afara grupului de familie sau de clan, cu
toate acestea, endogamie poate fi tolerată (Japonia). numărul de copii rămâne limitat, o dată ce a obţinut de
asigurare a unui moştenitor desemnat de naşteri noi au devenit necorespunzătoare. Este mult mai important
pentru acest tip de familie să-şi rezerve de resurse maxime pentru produsele alimentare moştenitorul de
succes, educaţie, căsătorie, ...
Acest concept a fost definit în secolul XIX, de către Frederic Le Play, care au identificat trei tipuri de
familie în Europa. Acesta a fost actualizat în 1980 de către Emmanuel Todd, în lucrarea sa pe sisteme de
familie şi influenţa lor asupra ideologiilor şi a sistemelor politice din lume. Familia-tulpina de tip
promovează stabilirea democraţiei politice de tip regimurile sociale şi a democraţiei creştine, în cazul în care
puterea de tatăl este transferat, respectiv, a stat şi Biserică. Aceasta este o organizaţie structurat şi
disciplinat (principiul de autoritate), care acceptă societate, deoarece este în mod incontestabil, un important
(principiul de inegalitate între fraţi), în timp de lucru pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă socială.
Familia-tulpina de tip pune accent pe valorile colective, uneori, în detrimentul persoanelor fizice, precum şi
organizarea planificate de achiziţii publice pentru a promova spiritul antreprenorial, de investiţii şi de
economii. Acest tip familial înalţă diferenţa sale, etnocentrism şi angajamentul său de a legăturilor de
sânge. De alfabetizare de masă în Europa, răspândit prin contagiune de la regiuni dominate de familie
etnice, astfel de familie a fost într-adevăr un potenţial cultural deosebit de ridicat (a se vedea de alfabetizare
timpurie a Japoniei). Religiile în conflict cu Biserica romano-catolică găsit un teren fertil în cadrul familiei-
tulpina de tip şi zonele de alfabetizare de masă timpuriu. În Reformei, omul poate asigura mântuirea, fără

29
ajutorul lui Dumnezeu (principiul de autoritate), acesta neagă va gratuit. Dar toţi oamenii nu vor fi salvate
(principiul de inegalitate). Protestantismul, Catarii, Biserica Waldensian şi de iudaism, în special, joacă un
rol crucial în dezvoltarea economică şi culturală a anumitor zone pentru familii etnice.

30
.

31