Sunteți pe pagina 1din 179

SOCIOLOGIA FAMILIEI

SUPURT DE CURS

SOCIOLOGIE Anul II

1
Cuprins

1.1.1 SOCIOLOGIA FAMILIEI.....................................................................................1


2.6.3. Teoria „caselor" (Boas F., SchmidtK.)................................................................................8
1.1.2 Capitolul III CĂSĂTORIA - FENOMEN SOCIAL ŞI JURIDIC COMPLEX.....8
1.1.3 Capitolul IV. SOCIETATEA MODERNĂ ŞI FAMILIA....................................30
4.2.3. Reechilibrarea evoluţiei natalitătii.....................................................................................39
1.1.4 Capitolul V. FAMILIA MONOPARENTALĂ...................................................63
5.1. Delimitări conceptuale........................................................................................................63
5.3. Monoparentalitatea - de la stigmatizare la opţiune individuală normală...........................70
5.4. Probleme asociate familiilor monoparentale......................................................................72
5.5. Funcţionalitatea familiei monoparentale.............................................................................77
5.6. Suportul pentru familiile monoparentale..............................................................................88
1.1.5 Capitolul VI DESTRUCTURAREA FAMILIEI.................................................90
6.1. Instabilitatea familiei...........................................................................................................90
6.3. Divorţul..............................................................................................................................102
6.3.1. Etapele şi formele divorţului...........................................................................................102
6.5. Violenta domestică.............................................................................................................109
6.5.2. Teorii privind violenţa domestică...................................................................................117
1.1.6 Capitolul VII. FAMILIA ROMÂNEASCĂ ÎN TRANZITIE............................128
7.1. Caracteristicile perioadei de tranziţie...............................................................................128
7.2. Mutaţii şi schimbări în cadrul familiei din perspectivă socio- economică.........................132
7.3. Schimbări în dimensiunile demografice ale familiei..........................................................138
7.3.4. Recăsătorirea..................................................................................................................146
7.4. Noi modele familiale în perioada de tranziţie....................................................................146
7.5. Problematica familiei în contextul politicilor sociale din România..................................147
7.6. Concluzii............................................................................................................................155
BIBLIOGRAFIE:......................................................................................................................156

Acest patern este aparent legat de contribuţia femeii pentru asigurarea subzistenţei în
societăţile horticole; această este implicată în cele mai multe din activităţile de procurare a
hranei.
În societăţile horticole avansate, consecinţă. a unui grad mai înalt de dezvoltare
economică şi de stratificare socială, creşte rolul şi importanţa motivaţiei maternaliste în
încheierea căsătoriei.
Fetele aflate la vârsta căsătoriei sunt văzute ca un bun economic de valoare, iar bărbaţii
care urmează să se căsătorească trebuie să plătească pentru acest privilegiu acel „preţ al
miresei" ori să presteze anumite servicii familiei viitoarei soţii.
Pentru tinerii bărbaţi cu resurse economice limitate, grupurile de rudenie îşi aduc un
important aport prin împrumutarea unei sume din „preţul miresei", în contextul în care
căsătoria este considerată drept o investiţie solidă.

2.5.3. Societatea agricolă


Relaţiile de rudenie continuă să depună un loc important in viaţa individului în
societăţile agricole.

2
Pentru societate însă, rolul acestora. a fost puternic diminuat comparativ cu societăţile
de vânători şi culegători ori cu cele horticole. Explicaţia constă într-o creştere a gradului de
organizare şi specializare al societăţii.
In societăţile agrare familia este considerată întâi de toate o formă de organizare
economică şi politică, fapt susţinut de caracteristicile instituţiei căsătoriei.
Astfel, datorită implicaţiilor sale majore căsătoria a fost considerată mult prea
importantă pentru a fi lăsată la decizia tinerilor, de aceea adeseori mariajele erau aranjate,
planificate de către părinţi, uneori cu ajutorul unor persoane specializate „marriage brockers".

2.5.4. Societatea industrială


Dacă în societăţile „primitive" aproape fiecare aspect al vieţii era centrat pe relaţiile de
rudenie asigurând acoperirea celei mai mari părţi a nevoilor indivizilor, acest lucru nu mai este
valabil în noul tip de societate.
Deşi funcţiile grupului de rude începuse să suporte anumite transformări cu mult timp în
urmă, nici un alt tip de societate cunoscută nu au mai suferit o aşa drastică alterare a rolurilor
sale ca societatea industrială.
Legăturile de rudenie sunt din ce în ce mai reduse ca importanţă. Familia lărgită este atât
de dispersată încât devine aproape imposibilă menţinerea unor relaţii constante şi suportive.
În ceea ce priveşte familia nucleară, ea încetează a mai fi o unitate de producţie, ca în
societăţile agrare. Alte funcţii ale sale sunt preluate de instituţii specializate, de exemplu
instituţia şcolii.
Funcţia de bază a familiei este de a împlini, de a satisface aspecte personale ale vieţii
individului. Acesta presupune atât o continuitate a funcţiilor sale istorice - de reproducere,
creştere a copiilor şi împlinirea nevoilor sexuale, cât şi o sporire a responsabilităţilor sale
privind asigurarea unui cadru adecvat de dezvoltare a personalităţii, a relaţiilor afective şi a
consumului de bunuri şi servicii.
Unul dintre cei mai vizibili indicatori ai transformărilor îl reprezintă instituţia căsătoriei.
În majoritatea societăţilor horticole, agrare, în fazele simple ori dezvoltate, mariajul a
fost gândit în mare parte în termeni economici respectiv politici în cazul claselor guvernante.
Aceasta s-a reflectat în practica „căsătoriilor aranjate" în care părinţilor le revenea
responsabilitatea majoră de a decide care va fi viitorul partener, precum şi în obiceiul zestrei ori
a „preţului miresei ".
Pentru a-şi îndeplini nevoile de compasiune bărbaţii se întâlneau cu alţi bărbaţi, iar
femeile căutau numai tovărăşia femeilor.
Pentru satisfacerea nevoilor de dragoste şi a celor sexuale, bărbaţii, mai ales cei cu stare
îşi puteau alege o parteneră în acest sens în timp ce soţiile lor trebuiau să accepte acest fapt,
fără posibilitatea de a alege.
Spre deosebire de aceştia, indivizii din societăţile industriale acordă o definiţie mult mai
nuanţată, în termeni romantici căsătoriei.
Aceasta devine o uniune dintre un bărbat şi o femeie care sunt atraşi unul de celălalt din
punct de vedere fizic şi psihologic şi care găsesc în compania celuilalt o continuă sursă de
plăcere şi satisfacţie.

3
Părinţii pot interveni cu sfaturi, dar adeseori părerile for au prea puţină importanţă în
luarea deciziei.
Pe de altă parte, dacă mariajul eşuează în a împlini aspiraţiile membrilor cuplului, sunt
acum mai puţine impedimente de ordin economic, moral şi legal de a recurge la divorţ.
Un rol important in acest sens l-a avut procesul de emancipare a femeii, rolul său în
societatea cunoscând profunde transformări în report cu vechile tipuri de organizări.
Acest fapt s-a datorat atât progresului tehnologic specific societăţilor emancipate, cât şi
intensificării mişcării privind conştientizarea drepturilor femeii şi a noilor posibilităţi ce li se
deschid în noua societate.
Relaţiile între schimbările familiale şi ascendenţa tehnicii şi tehnologiei în lumea
contemporană nu sunt nici simple, nici lineare, făcând inutilă căutarea de cauzalităţi unice.
Forţa instituţiei familiei este reprezentată nu doar de capacitatea de a primi legi dure ale
destinului economic, ci mai ales a puterii de a se adapta la diverse situaţii.
Indivizii, în cele mai grele condiţii impuse de industrializare au căutat să găsească
strategii conforme cu interesele lor.
Fenomenul de „revoluţie industrială" este însă un concept static, el desemnând un punct
de plecare ales în mod convenţional de către istorici şi economişti pentru a clasifica schimbările
tehnice care au afectat din aproape
în aproape întreaga evoluţie economică, precum şi raporturile sociale din principalele ţări
europene.
În afara continentului european însă, viaţa de familie a rămas însă tributară unor game
de organizare proprii, aşa cum am văzut, societăţilor preindustriale.
Vom vedea, în cazurile analizate cum forme particulare de structurare a vieţii de familie
sunt generate pe un pattern tradiţionalist şi suportă influenţele combinate pe care cultura,
diversitatea socială., istoria şi religia le-au exercitat dea lungul timpurilor.

Japonia
Cea mai adâncă inegalitate în Japonia este bazată pe diferenţa de status şi gen.
Discrepanţele în recepţia apartenenţei la un anumit sex, subordonarea femeii bărbatului sunt
întărite de instituţiile sociale şi culturale japoneze, punându-şi amprenta în egală măsură asupra
vieţii de familie, educaţiei şi activităţii economice. Reformele din ultimele decenii au adus o
oarecare îmbunătăţire a situaţiei femeii - dreptul la educaţie, şcoli secundare, garantarea
dreptului de a divorţa.
Industrializarea şi urbanizarea au făcut posibile liberarea femeii de sub dominaţia tatălui
sau în cadrul familiei şi de necesitatea de a accepta căsătoriile aranjate. Mulţi sociologi din
Japonia şi din Statele Unite au constatat însa că statutul femeii japoneze este mult mai complex.
În timp ce femeia este cu siguranţă într-o poziţie de subordonare faţă de bărbat în
domeniul public al vieţii, în afara acestuia, în cadrul căminului ele dispun de o putere
considerabila.
În ceea ce priveşte căsătoria, există anumite limite în formare, până la care fiecare
trebuie să îşi găsească un partener (25 de ani pentru femei si 27 pentru bărbaţi).
Tinerele femei japoneze, în marea lor majoritate se conformează acestor roluri, însă pot
fi identificate şi tendinţe de orientare spre alte valori, de tip occidental, împlinire pe plan
profesional, câştigarea independenţei.
4
In privinţa motivaţiei la căsătorie, multe din femeile japoneze sunt în căutarea mariajului
din dragoste, dar 25% din totalul căsătoriilor sunt încă aranjate, cei 2 fiind introduşi unul altuia
de către un intermediar, care le examinează mediul de provenienţă si referinţele personale.
Pentru ambele sexe este valorizată petrecerea a cât mai mult din timpul liber în
compania familiei, lucru dificil de realizat în contextul economiei exigente a societăţii moderne
japoneze.

Mexic
Familia mexicană îndeplineşte toate funcţiile specifice unei familii, însă face acest lucru
într-o manieră distinctă. Valorile, normele, credinţele şi atitudinile adoptate în viaţa de familie
sunt caracteristice doar vieţii mexicanilor şi latino- americanilor.
Familia nucleară este cu adevărat în această societate realul pivot al vieţii psihologice şi
sociale al tuturor mexicanilor. Vieţile lor se rezumă doar la munca şi al timpul petrecut în
familie.
În Mexic, familia nucleară ideală face parte dintr-o reţea a familiei lărgite în care
fiecare membru se poate baza pe sprijinul celuilalt. Structura sa este ierarhică: cei în vârstă au
autoritate asupra celor mai tineri, iar bărbaţii asupra femeilor, şi aceasta în fiecare stadiu al
vieţii.
Valorile familiale acceptate solicită proximitate, coeziune, respect pentru autoritatea
parentală şi cooperare. Competiţia şi confruntarea sunt descurajate, iar autonomia individuala şi
acumularea personală nu sunt valorizate.
Rolul pe care cei doi membri ai cuplului îl joaca în cadrul relaţiei lor cu copii este
considerat mult mai important decât rolurile de soţ si soţie. Percepţia comună este că dragostea
şi afecţiunea mamei sunt mult mai puternice şi mai importante decât sentimentele similare ale
soţiei.
În fapt, deoarece familia mexicană standard este una de tip extins, soţii rareori au clipe
de intimitate; ei sunt capabili să-şi transforme angajamentul lor iniţial de căsătorie într-un
angajament pe viaţă faţă de copii şi mai apoi faţă de nepoţii lor.

Egipt

Ceea ce impresionează cel mai mult în societatea egipteană este contrastul dintre rolurile
pe care femeile şi bărbaţii le au în cadrul acesteia. Ei au obligaţii religioase diferite,
responsabilităţi familiale diferite şi de asemenea drepturi specifice. Atât în viaţa publică, cât şi
în cea privată, există o distanţă care îi separă pe cei doi.
Există o "segregaţie sexuală" în societatea egipteană.. Viaţa publică aparţine în mod
evident bărbaţilor, în timp ce femeia "de casă" este un rol teatru foarte onorabil respectat şi
valorizat în Egipt. Este dificil sa fii considerată o musulmană respectabilă şi totodată să ai o
viaţă publică.
În ceea ce priveşte practicile căsătoriei, islamismul tradiţional promovează mariajul
timpuriu pentru femei şi vede în femeia adultă, necăsătorită o ameninţare pentru ordinea
publică.
Partenerul ideal de căsătorie provine din filiaţia pe linie paternă. Acest model este
datorată caracterului patriarhal al societăţii egiptene, dominată de figura bărbatului, cel care
deţine mai multă putere, mai multe drepturi şi un prestigiu mai ridicat decât femeia.
5
Moştenirea este patrilineară, iar mariajul are un caracter patrilocal, în special în zonele
rurale ale Egiptului. Căsătoria este aranjată de către familie; cei doi nu se întâlnesc înainte de
mariaj nici chiar la oraş.
Legile islamice stipulează necesitatea consimţământului ambelor parţi la încheierea
căsătoriei, însă în realitate, adeseori tinerii nici nu sunt consultaţi. În special tânăra mireasă este
lipsită de orice putere decizională. Odată stabilit acordul, începe procesul de negociere -
stabilirea detaliilor legate de nuntă şi preţul pe care familia tânărului urmează să-1 plătească.
Viitorul cuplu semnează un contract ce cuprinde suma pe care mirele o va plăti şi promisiunea
acestuia că nu-şi va mai lua şi alte soţii.
Poligamia este legală în Egipt dar este un fenomen destul de izolat, datorită
posibilităţilor limitate de întreţinere şi a opoziţiei soţiilor. Un divorţ este permis, însă rata
acestuia se menţine în limite destul de scăzute.

Concluzii
Se poate stabili ca la un anumit grad de echivalenţă între timpurile de societăţi
construite de-a lungul evoluţiei istorice şi tipologiile familiale caracteristice diferitelor
perioade.
Astfel, familia patriarhală, aflată sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex
masculin („pater familias") este specifică popoarelor de culegători şi vânători. Evul mediu şi
societatea agrariană aduc în prim plan un nou tip de familie - familia tradiţională care prezintă
destul de puţine schimbări semnificative dacă raportăm la cea patriarhală.
Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales din secolul al XVIII-lea odată cu apariţia
societăţilor industriale, se impune familia modernă nucleară. Sfârşitul secolului XX se pare că
aduce în prim plan un nou tip de familie "familia restructurată", concept ce cuprinde o
pluralitate de configuraţii familiale.
Dacă anumite transformări pot fi regăsite cu uşurinţă, chiar şi cu note particulare în
societăţile Europei contemporane, nu se poate vorbi totuşi de o universalitate a manifestării
caracteristicilor familiilor moderne. Putem încă identifica în diferite zone ale spaţiului
geografic atribute viabile ale modului de structurare şi funcţionare a familiilor tradiţionaliste.
Elemente de modernitate sunt acceptate încet dar sigur, ele integrându-se în cultura
specifică, în valorile şi tradiţiile fiecărei societăţi în parte, printr-un echilibru dinamic, în
condiţiile iminenţei gradului de deschidere a acestora şi a influenţei procesului de globalizare.

2.6. Teorii despre rudenie

2.6.1. Teoria filiaţiei (Radcliffe-Brown A.R., Fortes M.)


Teoria filiaţiei se întemeiază pe rolul atribuit principiului genealogic care gestionează
apartenenţa la o colectivitate consagvinică. Ea a fost elaborată pornind de la studiul societăţilor
în care această apartenenţă se exprimă în maniera cea mai evidentă, acolo unde filiaţia defineşte
identităţi colective reciproc exclusive. Aceste societăţi se conduc după o filiaţie uniliniară, în
conformitate cu care transmiterea apartenenţei este determinată fie prin referire la unul singur
din cei doi părinţi, fie tatăl (tip patriliniar), fie mama (tip matrilinear). Spre exemplu, într- un
6
regim de filiaţie matriliniară, indivizii de ambele sexe fac parte din grupul de filiaţie căruia îi
aparţine mama lor, acelaşi cu cel căruia îi aparţine mama mamei lor1.

2.6.2. Teoria structurală a alianţei (Levi-Strauss C., Dumont L., Needham R.)
Teoria oferă o explicaţie generală a sistemelor matrimoniale. Bazându-se pe o teorie a
schimbului, promotorii acestei perspective tratează alianţa ca pe un fapt de comunicare:
principiul reciprocităţii guvernează orice uniune matrimonială, astfel încât schimbul pune
mereu grupurile în relaţie iar femeile circulă între bărbaţi asemenea bunurilor. Necesitatea
schimbului îşi are originea, în opinia lui
Levi-Strauss, în exogamie şi în prohibiţia incestului. Astfel prohibiţia incestului reprezintă nu
doar o regulă negativă, ci şi o lege a schimbului iar exogamia este o regulă pozitivă, care îi
constrânge pe bărbaţi să-şi dea surorile altor bărbaţi pentru a obţine, la rândul lor soţii.
Potrivit acestei teorii, regulile căsătoriei se reduc la un mic număr de structuri, împărţite
în trei categorii:
1. Structurile elementare sunt acele structuri în care regulile specifică individului cu ce
grup sau cu ce categorie de persoane se pot căsători. Căsătoria cu oricare altă categorie de
persoane este considerată greşită şi posibil incestuoasă. Ele se caracterizează prin faptul că
regulile de alegere a soţului sunt promulgate într-un mod pozitiv în interiorul consangvinităţii:
este vorba de căsătoria recomandabilă sau preferenţială între rude apropiate.
Aceste structuri se împart la rândul lor în două categorii:
- schimbul restrâns (simetric) asociază întotdeauna un număr par de unităţi de schimb
inter-căsătorii. Autorul dă exemplul unor societăţi australiene organizate potrivit unui mod
simbolic binar care le împarte în jumătăţi exogame. Astfel, într-un trib format din patru secţiuni
exogame membrii secţiunilor 1 şi 3 se căsătoresc în secţiunile 2 şi 4. Alianţa leagă permanent,
două câte două, unităţile între care se produce schimbul şi introduce la nivel local o regulă de
căsătorie între veri încrucişaţi.
- schimbul generalizat (asimetric) se caracterizează prin orientarea căsătoriei într-o
singură direcţie. Astfel, un bărbat este obligat să se căsătorească cu verişoara sa matrilaterală,
fiindu-i interzisă căsătoria cu verişoara patrilaterală. Această orientare unilaterală determină o
împărţire a grupurilor de unifiliaţie între grupuri de donatori şi grupuri de receptori de femei.
2. Structurile semicomplexe funcţionează în societăţile în care interdicţiile
matrimoniale sunt atât de numeroase încât, în cazul unei populaţii reduse numeric, alegerea
soţului este inevitabil limitată. Deşi căsătoria între consagvini apropiaţi este interzisă, rudele
mai îndepărtate sunt alese în mod preferenţial ca soţi de îndată ce prohibiţiile sunt îndepărtate.
3. Structurile complexe sunt acele sisteme în care regulile stabilesc individului cu cine
anume nu se poate căsători, dar ele nu-i specifică cu cine anume poate sau trebuie să se
căsătorească. Un sistem complex poate interzice individului de a se căsători cu anumite
categorii de rude sau chiar cu membrii unui grup etnic particular, dar îi lasă în rest deschisă
alegerea partenerului sau partenerei sale. Aceste structuri promulgă puţine reguli negative, care
nu interzic decât căsătoria între rude apropiate, în cadrul lor alegerea soţului ţinând de alte
determinări decât de cele ale înrudirii (categorii sociale, profesionale, religioase, vecinătate,
moştenire etc) .

1 Hoseman Mv Relaţii parentale, în Pierre Bonte, Michel Izard, „Dicţionar de etnologie şi


antropologie" , Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 511
7
2.6.3. Teoria „caselor" (Boas F., SchmidtK.)
Studiile asupra înrudirii au fost dominate o lungă perioadă de timp de noţiunile de
„descendenţă uniliniară"sau „biliniară". Cercetătorii s-au concentrat exclusiv asupra societăţilor
în care poziţia fiecărui individ este determinată în funcţie de apartenenţa sa la o descendenţă fie
paternă, fie maternă, sau în care elementele de statut individual sunt repartizate astfel încât
unele dintre acestea sunt transmise de descendenţa paternă iar altele de descendenţa maternă.
Ulterior cercetătorii şi-au extins preocupările şi spre sistemele cognatice, în care
individul îşi poate realiza poziţia din structura socială iar elementele statutului său nu depind de
o descendenţă sau de alta.
Cercetările întreprinse de Schmidt în 1957 au evidenţiat faptul că în Evul Mediu
timpuriu descendenţa nobilă nu coincidea cu descendenţa agnatică, existând şi situaţii în care
aceasta era complet lipsită de o bază biologică. Aşa numitele „case" aveau la bază o moştenire
spirituală şi materială care includea demnitatea, originile, neamul, rudele, numele şi
simbolurile, poziţia, puterea şi bogăţia etc.
Spre deosebire de clan sau ascendenţă, casa prezintă o serie de caracteristici distincte,
fiind o persoană morală deţinătoare a unui domeniu compus atât din bunuri materiale, cât şi
imateriale, şi care se perpetuează prin transmiterea numelui său, a averii şi titlurilor sale, în
linie reală sau fictivă, în baza înrudirii şi/sau alianţei.
În societăţile organizate în care continuitatea genealogiei are la bază principiul alianţei
temporare sau prelungite între două sau mai multe ascendenţe, în vederea apariţiei unor unităţi
sociale de tip nou. Hipergamia şi hipogamia devin tactici utilizate simultan sau succesiv, la fel
ca şi endogamia şi exogamia. În funcţie de interesele sociale, politice sau economice
conjuncturale, casele decideau extinderea sau diminuarea reţelelor de alianţe matrimoniale .

Capitolul III CĂSĂTORIA - FENOMEN SOCIAL ŞI


JURIDIC COMPLEX

3.1. Consideraţi generale


Problematica pe care o comportă constituirea familiei este complexă, cuprinzând,
deopotrivă, factori sociali, economici, biologici, psihologici şi juridici. Instituţie juridică şi,
în aceeaşi măsură, un grup social fundamental pentru indivizi şi pentru societate, familia este
puternic legată de căsătorie.
La baza constituirii familiei (la majoritatea popoarelor) se află actul căsătoriei,
considerat de toţi specialiştii ca reprezentând evenimentul demografic cel mai puternic,
influenţat de factori sociali, juridici, culturali, psihologici şi morali.

8
Pentru sociologi şi demografi, căsătoria marchează începutul primei secvenţe a
„ciclului de viaţă familială", ea influenţând evenimente demografice de maximă importanţă,
cum ar fi fertilitatea şi natalitatea.
Viaţa desfăşurată de indivizi în cadrul instituţionalizat al familiei cuprinde două
aspecte esenţiale: o latură biologică constantă, în formă aproape neschimbată de-a lungul
timpului şi care constă în procrearea şi creşterea copiilor şi o latură socială, veşnic
schimbătoare, reprezentând morala, educaţia, economia, aspectele juridice şi psihice.
Căsătoria şi familia cunosc o evoluţie în timp, asupra lor punându-şi amprenta
transformările din viaţa economică şi socială, moravurile, tradiţiile, obiceiurile. Putem spune
că între căsătorie şi familie, pe de o parte şi viaţa sociala în ansamblul ei, pe de altă parte, are
loc un permanent proces de influenţare, de condiţionare, de ajustare. La nivelul vieţii de
familie, în relaţiile dintre parteneri, schimbările nu au aceeaşi esenţă şi profunzime ca cele
din viaţa socială şi, mai ales, nu se instaurează automat. Schimbările petrecute în modelele
familiale sunt şi rezultatul acţiunii convergente a unor factori culturali, psihologici, juridici,
morali.
În această ordine de idei, trebuie menţionat şi faptul că familia nu se manifestă pasiv
în raport cu schimbările din societate, nu se limitează doar la înregistrarea lor şi la
modificarea corespunzătoare a structurii şi funcţiilor sale.
Familia are şi un rol activ în aceste transformări, manifestându-se ca grup, ca agent
transformator în raport cu societatea.
Ideea studiului familiei prin prisma schimbărilor societăţii globale, a rolului ei de
activare şi influenţare a unor structuri sociale este pusă în evidenţă de autori cunoscuţi ai
domeniului, care apreciază: "Familia nu se raportează pasiv la schimbările petrecute în
societate, înregistrând doar aceste schimbări şi modificându-se ca răspuns mai mult sau mai
puţin mecanic la acesta. Familia fiind, într-un fel sau altul, un adevărat "laborator" al vieţii
sociale se manifestă ca un agent activ transformator, atât prin membrii săi, cât şi prin sine ca
grup.
Factorii care influenţează elementele definitorii ale familiei sunt economici, sociali,
morali, juridici, ei reglementând şi orientând constituirea familiei, încheierea căsătoriei,
relaţiile dintre soţi, relaţiile părinţi-copii, ansamblul vieţii de familie.

3.1.1. Precizări terminologice


Potrivit „Dicţionarului de sociologie" (Zamfir C., Vlăsceanu L., 1993, p. 91),
căsătoria reprezintă o „modalitate acceptată social prin care două sau mai multe persoane
constituie o familie".
Căsătoria poate comporta un aspect juridic, constând în sancţionarea formală de către
o instituţie legitimă a uniunii maritale şi un aspect religios, constând în sancţionarea formală
de către o instituţie religioasă legitimă a uniunii maritale.
În prezent căsătoria religioasă este facultativă, neputând fi încheiată decât după
sancţionarea juridică.
Împreună cu filiaţia, căsătoria reprezintă mecanismele sociale de transmitere a
moştenirii, bunurilor materiale şi imateriale, de tip religios, spiritual, cultural etc.

3.1.2. Scurt istoric


9
În amplul şi documentatul studiu despre primitivi, Nicolae Petrescu apreciază
căsătoria drept un act de natură civilă religioasă ce comportă o mulţime de aspecte printre
care evoluţia socială a popoarelor, multitudinea tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor, toate
determinând o mare diversitate a tipurilor în care se realizează căsătoria. La popoarele
primitiv căsătoria, având un pronunţat caracter juridic, poate fi constituită prin: cumpărarea
soţiei, prin unirea preferenţială a partenerilor şi prin răpire.
Pentru popoarele primitive, căsătoria îşi are sorgintea în familie (Westermarck),
adevărata viaţă conjugală începând după ce are loc naşterea unui copil, care marchează
definitivarea actului nupţial.
Unele obiceiuri ce ţin de căsătorie, de formele în care ea poate fi încheiată, se
perpetuează în istoria familiei şi a societăţii, ceea ce face ca pe trepte evoluate de dezvoltare
(secolele XIX şi XX) să mai putem întâlni căsătoria prin răpirea soţiei.
La multe popoare căsătoria este condiţionată de avere, de dreptul părinţilor asupra
copiilor, de prejudecăţi şi diferenţieri sociale, ceea ce duce la o situaţie de înjosire a femeii,
la considerarea ei drept mijloc de sporire a bunurilor soţului.
Asupra formelor de căsătorie s-au făcut numeroase studii, puţin fiind însă cele care
surprind în mod corespunzător corespondenţa dintre acestea şi factorii economici, sociali,
morali existenţi pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. Formele familiei după unii autori
sunt: poligamia, poliandria şi monogamia, iar din punctul de vedere al descendenţei, există
familii matronimice şi patronimice. Alţi autori absolutizează forma monogamă a familiei,
neglijând tipurile variate întâlnite în diverse societăţi şi culturi.
În această ordine de idei, menţionăm poziţia lui Westermarck care defineşte familia
ca ,,o uniune mai mult sau mai puţin durabilă între mascul şi femelă, uniune care durează pe
timpul actului reproducerii şi naşterii progeniturii".
Istoria mai veche şi chiar recentă ne oferă exemple de căsătorii poliandre, în care
deci soţia are mai mulţi soţi, sau de familii poligine. Menţionăm în acest sens o lucrare în
care sunt descrise diverse tipuri de familii poligame şi poligine în triburi din Orientul
Apropiat şi din Africa. Cu toate deosebirile de opinii ale specialiştilor şi în ciuda formelor
variate de căsătorie prezente în lume, există un consens în ceea ce priveşte rolul căsătoriei în
societate.
Fără îndoială, căsătoria poate fi apreciată ca un instrument principal şi dinamic de
creare a grupurilor familiale, a comunităţilor umane si, prin aceasta, un temei al permanenţei
existenţei umane.
Istoria familiei a relevat faptul că structura şi organizarea acestei forme de
comunitate umană depinde, în bună parte de căsătorie. Formele istorice ale căsătoriei sunt
monogamia şi poligamia. Poligamia apare, fie sub forma poligamiei propriu-zisă, adică
căsătoria unui bărbat cu câteva femei, fie sub forma poliandriei, adică căsătoria unei femei
cu câţiva bărbaţi.
După reputatul antropolog G. P. Murdock, poligamia apare frecvent în societăţile
studiate de el. Astfel, el consemnează apariţia monogamiei în 43 de societăţi cunoscute
etnologilor, poligamia în 193, iar poliandria în două. Specialiştii iau în considerare şi alte
criterii, cum ar fi aria de alegere a soţului. Potrivit acestui criteriu, întâlnim căsătorii
endogamice, încheiate în cadrul colectivităţii proprii mai largi şi căsătorii exogamice,
încheiate din necesitate între parteneri care fac parte din grupuri diferite.

10
3.2. Căsătoria — perspectiva juridică

Reglementările juridice care au însoţit familia de-a lungul istoriei s-au concentrat mai
ales asupra căsătoriei. Se poate aprecia că actul căsătoriei apare ca un instrument principal şi
dinamic de creare a grupurilor familiale, a comunităţilor umane şi, prin aceasta, constituie un
temei al permanenţei existenţei umane.
În cele mai multe cazuri, legislaţia familiei a fost marcată în decursul timpului de
inegalitatea femeii cu bărbatul şi de poziţiile privilegiate ale unor clase şi categorii sociale.
Astfel, în vechiul drept roman, familia se afla sub puterea discreţionară a şefului
ei, ,,pater famillias" ale cărui drepturi erau nelimitate. Femeia era considerată ca şi un sclav,
drepturile ei fiind practic nule. La greci dominau aceleaşi reguli de supunere totală a femeii,
începând cu modul de adresare şi până la acceptarea de a fi păzită de câini sau eunuci. Unele
reglementări juridice cu privire la căsătorie puneau în evidenţă carenţe privind concepţia
despre familie, despre relaţiile matrimoniale.
Referitor la vârsta căsătoriei, stabilită diferenţiat de la o epocă la alta şi de la un popor
la altul, existau în unele legislaţii precizări surprinzătoare. Astfel, romanii acceptau drept
vârstă minimă pentru fete 12 ani, iar pentru bărbaţi, după caz, în funcţie de o cercetare
corporală prealabilă.
La popoarele germane, în Evul Mediu se practică în scopuri patrimoniale, obiceiul ca
tatăl sa-şi însoare fiul încă impuber cu o fată nubilă şi să îndeplinească el îndatoririle
conjugale până la vârsta pubertăţii fiului său. Atât la germani, cât şi la romani s-a păstrat
până târziu, spre sfârşitul feudalismului, dreptul stăpânului, aşa numitul ,,jus primae noctis"
în unele cazuri ,,jus tri noctis", potrivit căruia el avea dreptul la favorurile miresei în prima
sau în primele trei nopţi după nuntă.
În ceea ce priveşte adulterul, dacă el era acceptat aproape fără restricţii pentru bărbaţi,
pentru femei atrăgea după sine alungarea, dezonoarea, oprobiul public sau chiar moartea.
În dreptul francez din secolul al XlX-lea, inegalitatea femeii era stabilită prin faptul
că era considerată aproape iresponsabilă alături de minori şi nebuni, ea neavând dreptul sa-şi
administreze bunurile fără consimţământul scris al soţului.
În ţara noastră, deşi vechiul drept românesc poate fi apreciat mai progresist decât al
altor popoare în ceea ce priveşte reglementarea instituţiei familiei totuşi el a păstrat starea de
inferioritate pentru femeie, limitând drepturile ei. Astfel, conform Codului Calimachi,
infidelitatea soţiei se pedepsea cu închiderea la mănăstire şi pierderea zestrei. Codul civil
român de la 1864 a păstrat în mare parte inegalitatea femeii, incapacitatea ei în privinţa
încheierii unor acte civile. Deşi printr-o lege din 1923 s-a abrogat în mod expres
incapacitatea femeii măritate, starea de inegalitate nu a dispărut, bărbatul continuând să
deţină prerogativele şefului familiei.
Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea consimţită dintre un bărbat
şi o femeie, încheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, cu scopul întemeierii unei familii.
Dreptul familiei, ca ramură specializată a dreptului, cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie,
rudenie, înfiere şi altele asimilate de lege cu raporturile de familie.
Principiile fundamentale ale legislaţiei noastre în materie de familie sunt următoarele:
- ocrotirea de către stat a căsătoriei şi familiei
11
- ocrotirea intereselor mamei şi ale copilului
- deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie în toate domeniile vieţii
economice, politice, de stat si culturale;
- asigurarea de drepturi egale la muncă, salariu, odihnă, asigurări sociale şi
învăţământ pentru toţi cetăţenii.
În ţara noastră, scopul încheierii căsătoriei îl constituie în mod implicit întemeierea
unei familii în sprijinul acestui principiu vin şi reglementările stipulate în Codul familiei cu
privire la căsătorie şi familie.
Fără a intra în detalii de ordin juridic, considerăm oportun să facem câteva precizări
ce decurg din legislaţia căsătoriei şi ale căror consecinţe asupra vieţii partenerilor, a grupului
familial în ansamblu, sunt evidente.
a. Scopul căsătoriei îl constituie întemeierea unei familii
Dacă o căsătorie s-ar încheia în mod formal, în alt scop decât al întemeierii unei
familii, aceasta ar cădea sub incidenţa dispoziţiilor legale care sancţionează orice încălcare a
normelor imperative. În ţara noastră ca şi în alte ţări, căsătoria ocrotită de lege şi apreciată
drept bază a întemeierii familiei. Cu alte cuvinte, întemeierea relaţiilor de familie constituie
conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi fundamentală a acesteia.
b. Căsătoria are la bază liberul consimţământ al partenerilor.
Căsătoria este „uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legate, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative
ale legii". În aceste condiţii, legea precizează drept temei al căsătoriei, afecţiunea reciprocă a
soţilor, excluzând presiunea părinţilor sau a altor persoane şi orice considerente de ordin
economic.
c. Căsătoria este monogamă
Acest principiu este circumscris în cadrul legal în forma "este oprit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit, sau femeia care este căsătorită" (Art. 5 din Codul familie)
d. Caracterul solemn şi civil al căsătoriei.
În virtutea acestui principiu căsătoria se poate încheia numai în faţa autorităţii de stat
sau în cazuri excepţionale, în faţa unor persoane ce sunt învestite să înlocuiască autoritatea
de stat (comandantul unei nave etc.). În ceea ce priveşte caracterul civil, menţionăm dublul
caracter al căsătoriei: laic şi religios, cu amendamentul că valoare şi efecte juridice au doar
căsătoriile încheiate în faţa autorităţii de stat.
e. Egalitatea în drepturi a soţilor
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale. Apreciem că statutul soţului şi al soţiei în familie, ca şi rolurile
asociate lor sunt concret determinate, prezentând a serie de particularităţi de-a lungul istoriei
formelor de familie. Sistemul drepturilor şi obligaţiilor ce revin celor doi parteneri,
diviziunea rolurilor în cadrul familiei sunt puternic influenţate de forma familiei, de structura
şi talia ei, de nivelul de dezvoltare economico-socială, de normele şi valorile culturale şi
morale dominante. La acestea se adaugă şi o serie de particularităţi ce ţin de partenerii
cuplului conjugal: temperament, caracter, idealuri, motivaţii legate de viaţa de familie etc.
Cadrul legislativ, alături de alţi factori de natură socio-economică joacă un rol important în
reglementarea relaţiilor dintre soţi, în asigurarea coeziunii şi stabilităţii familiale, potenţează

12
funcţionalitatea grupului şi asigură temei ancorării lui în fenomenele şi procesele sociale ale
realităţii.
Codul familiei, adoptat în 1954, a vizat reglementarea relaţiilor familiale în contextul
societăţii socialiste. Astăzi nu beneficiem încă de un act normativ nou, în materie de familie
şi de relaţii familiale racordat la timpurile pe care le trăim acum, la schimbările sociale
înregistrate. Reglementările juridice ale întemeierii familiei ţin cont de aspectele variate
legate de tradiţii, obiceiuri, aspiraţii, preocupări, de ansamblul condiţiilor de viaţă.

3.2.1. Condiţii de fond ale încheierii căsătoriei


Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei au drept scop să asigure încheierea unei
căsătorii numai de către acele persoane care sunt apte din punct de vedere fizic şi moral să
întemeieze o familie. Aceste condiţii sunt grupate astfel:
a. condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a întemeia o familie;
b. condiţii menite să asigure o căsătorie liber consimţită;
c. condiţii de ordin moral.
Din prima grupă fac parte vârsta legală pentru căsătorie şi starea de sănătate a
viitorilor soţi. Referitor la condiţia vârstei matrimoniale, potrivit reglementărilor legale este
fixată vârsta minimă de 18 ani pentru bărbaţi şi 16 ani pentru femei. Criteriul vârstei se
constituie drept o condiţie de fond a căsătoriei în funcţie de obiceiuri, de politică
demografică şi de maturitatea biologică pe care o reclamă întemeierea unei familii. Aşa se
explică diferenţele privind pragul de vârstă acceptat la diferite popoare (în Polonia, 21 ani
pentru bărbaţi şi 18 ani pentru femei, în Germania 18 ani pentru ambele sexe etc.).
Condiţiile de sănătate au o mare importanţă în încheierea căsătoriei. Soţii, obligaţi să
comunice reciproc starea sănătăţii lor, procedează prin prezentarea unor certificate medicale
de atestare a sănătăţii. Legea ţine seama în acest caz şi de unele considerente de ordin social
şi profilactic în dorinţa de a asigura o descendenţă sănătoasă. În acest scop sunt prevăzute
expres interdicţii pentru alienaţi şi debili mintali, pentru cei cu boli degenerative grave.
Lipsa unor piedici legale la căsătorie
Literatura juridică tratează şi aspectele ce ţin de « piedicile legale" ale căsătoriei.
Există în acest caz o justificare de ordin etic, în sensul de a evita crearea prin căsătorie a unor
situaţii necompatibile cu principiile de convieţuire acceptate. Problemele care sunt
circumscrise condiţiilor de fond negative sunt:
1. Starea de persoană căsătorită
În această problemă codurile familiei din majoritatea ţărilor prevăd interdicţia
cumulului în materie de căsătorie. ,,Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit,
sau femeia care este căsătorită" (art. 5 Codul familiei). Acest principiu decurge din caracterul
monogam al familiei. De altfel, încălcarea principiului monogamiei este sancţionată atât pe
planul dreptului familiei, cu nulitatea absolută a căsătoriei (art. 19 Codul familiei), cât şi pe
planul dreptului penal (art. 443 Cod penal).
2. Rudenia ca impediment la căsătorie. Căsătoria este oprită între rudele apropiate.
Această interdicţie are raţiuni de ordin biologic, considerându-se că unirile dintre rude
apropiate nu asigură o descendenţă sănătoasă. Legea interzice, în primul rând, căsătoria între
rudele fireşti în linie dreaptă, indiferent de grad. Deci nu se pot căsători tatăl cu fiica, mama
13
cu fiul, bunicul cu nepoata ş.a.m.d. Sunt interzise căsătoriile între rude în linie colaterală
până la al patrulea grad inclusiv, adică între frate şi soră, între unchi şi nepoată, mătuşă şi
nepot, între veri primari (art. 6 al. 1 Codul familiei). Căsătoria este interzisă între înfietor şi
înfiat, între ascendenţii şi descendenţii înfietorului şi înfiat, ca şi între ascendenţii primului şi
descendenţii înfiatului.

3.2.2.Condiţii de formă ale încheierii căsătoriei


Condiţiile de formă şi, în special, încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă
constituie forma recunoaşterii sociale a căsătoriei, premisa ocrotirii ei de către stat. Aceste
condiţii implică respectarea unei suite de formalităţi legate de căsătorie (declaraţia de
căsătorie, opoziţia la căsătorie).
3.2.3. Efectele căsătoriei
În cadrul relaţiilor dintre soţi vom distinge între relaţiile personale şi cele
patrimoniale. Legea reglementează în cadrul relaţiilor personale, pe acelea cu privire la
obligaţia de fidelitate, de sprijin moral, material, pe cele privitoare la numele şi domiciliul
soţilor (art. 2, art.. 27, 28, 62 din Codul familiei şi art. 93 din Codul civil).
Relaţiile părinţi-copii
Din punct de vedere juridic filiaţia maternă se dovedeşte prin actul naşterii şi nu
ridică dificultăţi.
În ceea ce priveşte filiaţia după tată, ea poate fi mai greu de demonstrat. „Copilul
născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, iar copilul născut după desfacerea,
declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă
căsătorie" (art. 53 Codul familiei). Prezumţia de paternitate poate fi răsturnată numai prin
acţiune în justiţie, respectiv paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul
mamei să fie tatăl copilului. În acest caz se aduc probe efective (sterilitatea soţului, absenţa
acestuia de la domiciliu în perioada în care a fost conceput copilul, adulterul dovedit al
femeii) care au valabilitate însoţite de tăgăduirea de către soţ a paternităţii.

3.2.4. Desfacerea căsătoriei


Cauzele desfacerii căsătoriei pot fi:
a. moartea unuia din soţi;
b. declararea judecătorească a morţii unuia din soţi;
c. desfacerea căsătoriei prin recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort;
d. divorţul
Divorţul reprezintă forma legală a desfacerii căsătoriei.
În România (ca şi în celelalte ţări foste socialiste) au acţionat principiile juridice ale
divorţului sancţiune. Potrivit acestora, divorţul se pronunţa din culpa unuia din soţi şi antrena
o serie de dificultăţi pentru cel în cauză. În general, se perpetuase o optică potrivit căreia
statutul social al unei persoane divorţate era condamnabil.

14
În prezent se preconizează o legislaţie nouă în materie de divorţ, divorţul prin
consens, prin care se poate desface căsătoria la cererea partenerilor fără proceduri legislative
greoaie şi de durată.
Dreptul familiei reglementează şi alte raporturi importante cum ar fi: drepturile şi
îndatoririle părinteşti, răspunderea penală pentru neîndeplinirea obligaţiilor paterne, alocaţia
şi contribuţia de întreţinere etc.
Cunoaşterea acestora permite înţelegerea corectă a mecanismelor juridice ce
acţionează în sensul asigurării funcţionalităţii uneia dintre cele mai reprezentative instituţii
sociale: familia.

3.3. Motivaţii şi condiţionări ale constituirii familiei

Căsătoria este un fenomen complex ce declanşează multiple consecinţe sociale,


afective, morale, juridice care privesc atât partenerii cuplului, cât şi descendenţii acestora.
Căsătoria este supusă determinismelor sociale, în ciuda faptului că nu are un caracter
obligatoriu. Cu alte cuvinte, 1ibertatea indivizilor nu este totală, ci limitată de o serie de
constrângeri de natură fizică sau geografică, socială sau culturală.
Din multe studii consacrate alegerii partenerului, motivaţiei căsătoriei şi, în genere,
constituirii familiei se degajă ideea după care căsătoriile nu se fac la întâmplare, ci în funcţie
de o serie de determinări mai mult sau mai puţin evidente. Această idee este susţinută şi de
psihologul francez Henri Salvat care, conştient de intervenţia unor factori de selecţie în
stabilirea căsătoriei afirma: ,,alegerea unui tovarăş de viată continuă să fie un fenomen social.
Posibi1ităţile acestei alegeri, în pofida mobilităţii geografice sau sociale sporite nu sunt un
joc al hazardului".
Alegerea partenerului nu este un proces simplu bazat doar pe atractivitate fizică sau
iubire. Conştient sau inconştient, în alegere ţinem seama de o serie de factori individuali sau
sociali.
Persoana aleasă poate să aparţină grupului nostru de prieteni sau colegi de serviciu,
poate fi vecină cu noi, poate avea acelaşi nivel de instrucţie sau poate avea o prezenţă fizică
plăcută. În mulţimea persoanelor eligibile noi intervenim încă de la început, cu numite
criterii, urmând ca apoi, trecând prin mai multe filtre sau luând în considerare mai mulţi
factori, să găsim în sfârşit persoana potrivită. Criteriile de alegere sunt foarte numeroase şi de
o forate mare diversitate; dintre acestea vom încerca să le prezentăm pe cele mai importante
sau cele care apar cel mai frecvent în cercetările pe această temă.
Exogamia - este unul dintre criteriile generale în alegerea partenerului. Prin exogamie
înţelegem presiunea de a te căsători în afara „familiei", a grupului din care faci parte. Astfel,
în legislaţia multor state, printre care şi România, este interzis să te căsătoreşti cu membri ai
propriei familii până la a IV-a spiţă. Există variaţii totuşi de la ţară la ţară. Exogamia este un
criteriu puternic, el fiind susţinut şi de normele religioase (religia creştină interzice rudelor de
gradul I să se căsătorească între ele), de legislaţie sau de normele sociale şi culturale.
Endogamia şi homogamia sunt la rândul lor criterii cu arie largă de cuprindere.
Prin endogamie înţelegem presiunea de a te căsători în cadrul grupului din care faci
parte, excluzând familia. Acest criteriu poate avea o posibilă explicaţie în frică, neîncredere
sau teama de străini. Un important aspect al endogamiei îl constituie homogamia, care poate
15
fi definită ca forţă ce impulsionează o persoană să aleagă pe cineva de aceeaşi rasă, religie,
vârstă, educaţie, inteligenţă, mediu social etc. putem vorbi de o homogamie geografică Acest
criteriu, care cuprinde în aria lui toţi ceilalţi factori exercită o presiune mare, majoritatea
persoanelor ţinând cont de el atunci când aleg - în funcţie de domeniul de interes. Datele
statistice care arată forţa acestui criteriu infirmă teoriile personalităţii, care pun în prim plan
principiul „diferenţele se atrag".
Asupra problematicii complexe pe care o comportă alegerea partenerului sau oprit,
mai mult sau mai puţin direct numeroşi specialişti ale căror preocupări converg în aceeaşi
direcţie. Mulţi sunt tentaţi să studieze dacă alegerea partenerului a fost impusă sau cauzată de
diverse motive raţionale, afective, morale, sociale etc. Lipsesc studiile în care această alegere
este urmărită din punctul de vedere al reuşitei ei, înţelegerii partenerilor, al fericirii cuplului.
De altfel întreprinderea unei astfel de încercări ar necesita un efort interdisciplinar (medicină,
biologie, psihologie, sociologie etc.) greu de realizat.
În această situaţie cel mai uşor pare a fi răspunsul la întrebarea ,,Cine se căsătoreşte şi
cu cine ?". Această întrebare şi-a pus-o sociologul francez Alain Girard, încercând prin
răspuns să găsească o corelaţie între schimbările din structura socială şi familie. Alain Girard
a întreprins o anchetă sociologică prin care a evidenţiat atât caracteristicile sociale şi
culturale ale fenomenului, cât şi implicaţiile lui psihice, mecanismele complexe care stau la
baza relaţiilor interpersonale. El apreciază importanţa căsătoriei din punct de vedere biologic
şi social, arătând că aceasta constituie cea mai importantă şi stabilă instituţie a societăţii.
Studiul său a plecat de la necesitatea evidenţierii transformărilor intense şi profunde din
societatea industrială, care s-au reflectat şi în modul de alegere a partenerului, în constituirea
cuplului, determinând mutaţii în mecanismele de selecţie socială a acestora. Cert este faptul
că un individ ajuns la vârsta căsătoriei are o anumită origine geografică, aparţinând prin
naştere unei familii, unui mediu social bine definit, are un anumit nivel de instrucţie, o
profesie care-şi vor pune amprenta în formularea opţiunii pentru întemeierea unei familii. Pe
scurt, concluziile la care ajunge Girard pot fi astfel sistematizate:
a. apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;
b. locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă viitori soţi se vor căsători în altă
parte
c. condiţia socială este primordială (45% din căsătorii se încheie între tineri
aparţinând aceluiaşi mediu social, oricare ar fi el. Această proporţie se ridică până la aproape
70% dacă adăugăm mediile sociale apropiate);
d. nivelul instrucţiei, afinităţile culturale, credinţele religioase au, de asemenea, un
rol important în acordul ce determină căsătoria.
A1egerea partenerului ca moment de debut al închegării cuplului. căsătoria ca
instituţie ale cărei consecinţe vizează perpetuarea comunităţii, interesează în măsură esenţială
societatea. De fapt, toate societăţile acordă importanţă căsătoriei, reglementărilor juridice şi
consecinţelor sociale ale constituirii şi desfăşurării ei, deţin reguli stricte, o sumă de
imperative şi interdicţii ale realizării mariajului. Căsătoria este un act esenţialmente
individual care reprezintă pentru societate o funcţie continuă, ce se exercită pe tot parcursul
existenţei grupului. Autori de renume, ca M. Mead, Malinovski, Levi-Strauss, H. Hill au
realizat studii de referinţă cu privire la fenomenul căsătoriei. Cunoscutul sociolog american
Rueben Hill, într-una din primele sale lucrări formulează câteva aprecieri a căror valabilitate
a fost confirmată de numeroase studii. El a constatat că:
16
- individu1 caută un partener asemănător sieşi;
- vârsta la care se realizează căsătoria a crescut continuu;
- succesul căsătoriei depinde, nu atât de partener, cât de momentul în care se
perfectează opţiunea;
- căsătoriile între persoane de rase, naţionalităţi diferite sunt mai vulnerabile.
Unele din aceste ipoteze au fost, după aprecierile ulterioare ale lui Hill, supertestate.
Este şi cazul ipotezei homogamiei, potrivit căreia cei asemănători se întâlnesc şi se căsătoresc
şi a ipotezei apropierii rezidenţiale ca factor de predicţie a căsătoriilor.
Alţi autori insistă asupra calităţilor asemănătoare şi a atracţiilor determinate de
acestea în alegerea partenerilor de viaţă. Henry Dicks, un specialist în terapia familiei,
fixează trei grupuri de factori ce acţionează în opţiunea maritală:
1. presiunea socială, religia şi banii
2. conştiinţa personală şi interesele personale
3. atracţia inconştientă.
Psihiatrul englez R. Skynner apreciază că se atrag persoane care au avut situaţii şi
experienţe similare în copilărie, probleme fami1iale asemănătoare. Această idee vine să
întărească afirmaţia sociologilor după care modelul familie de origine influenţează în mod
fundamental opţiunile şi orientările maritale.
Astfel, în formarea unui cuplu, similarităţile îşi spun cuvântul. Se atrag între ei, în
mod inconştient cei care în familiile de origine au avut dificultăţi în „împărţirea" afecţiunii,
au avut mari pierderi... sau cei care au fost crescuţi la casele de copii". Succesul în căsătorie
ar depinde şi de o serie de factori psihologi, de similitudini de caractere şi temperamente, de
slăbiciuni şi defecte apropiate.
Problematica alegerii partenerului este prezentă şi în literatura românească, unde
remarcăm studiile realizate în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti în perioada interbelică
sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti. Xenia Costa- Foru este, în acest sens, un nume
de referinţă, preocupările ei pentru domeniul vieţii familiale, ca şi pentru fundamentarea
metodologică a studiului monografic asupra familiei fiind cunoscute şi apreciate. În această
ordine de idei, ne propunem să prezentăm succint câteva aspecte desprinse din cercetările
întreprinse de autoare în anii 1927— 1931 în localităţile : Fundul Moldovei, Nerej, Runcu,
Drăguş şi Cornova.
Un prim grup do probleme cu referire la motivaţia căsătoriei a permis încadrarea
răspunsurilor subiecţilor în trei categorii de factori, şi anume:
- motivarea prin obicei şi tradiţii;
- motivarea prin impunere din partea rudelor şi colectivităţii;
- motivarea prin propria determinare a individului;
Motivaţia economică, concentrată în jurul zestrei, al pământului în special, a fost
deosebit de pregnantă în perioada interbelică. Acest factor a antrenat şi menţinut multe
conflicte, alterând sentimentele partenerilor, declanşând puternice drame. Nu de puţine ori
căsătoria se încheia în ciuda voinţei partenerilor, ajungându-se la situaţia absurdă ca aceştia
să se cunoască abia cu prilejul căsătoriei. Părinţii şi rudele stabileau de multe ori partenerii în
funcţie de situaţia materială a acestora, urmărind obţinerea unei bucăţi de pământ pe care să

17
muncească membrii familiei. Intervenţia părinţilor trebuie judecată în funcţie de optica
acestora asupra familiei, de numărul celor care o compuneau, de puterea de muncă, de
situaţia lor materială, ca şi de relaţiile interpersonale.
Această motivaţie apare expres formulată în multe studii monografice din care redăm
: ,,căsătoria se face în primul rând din interes material. Se are în vedere, în primul rând,
averea. Zestrea este pe primul plan al preocupărilor viitorilor soţi. Apoi se caută vrednicia,
hărnicia, tot în vederea intereselor materiale de a produce muncă pentru îngrijirea celor
bătrâni".
Frecvenţa motivaţiilor economice nu exclude însă şi situaţiile în care
5 5 y 5

dragostea, afecţiunea reciprocă, calităţile fizice şi morale sunt apreciate şi invocate de


subiecţi. În unele lucrări apare ca problemă de studiu, alături de motivaţie - scopul declarat al
căsătoriei. Întâlnim o paletă largă de scopuri mărturisite, cum ar fi grija perpetuării neamului,
satisfacerea unor necesităţi biologice, nevoia de braţe de muncă, teama părinţilor de a ajunge
la bătrâneţe fără sprijin şi îngrijire etc., — sunt tot atâtea scopuri ale încheierii căsătoriei. De
cele mai multe ori, scopurile mărturisite se suprapun motivaţiei propriu-zise ale alegerii
viitorului soţ, ale întemeierii familiei conjugale.
Alegerea partenerului, deşi un act de opţiune individuală nu depinde întotdeauna de
motivele şi scopurile invocate în acest sens, de dorinţele şi sentimentele viitorilor parteneri.
Colectivitatea a stabilit după caz, o serie de norme şi reguli, restricţii şi chiar interdicţii în
realizarea căsătoriei de care se ţine cont. Printre acestea, amintim rudenia, rangul naşterii,
ieşirea fetelor la horă, satisfacerea stagiului militar de către băieţi, ca şi unele interdicţii ce ţin
de deosebirile de neam, religie, categorie socială specifice organizării sociale din perioada
interbelică din ţara noastră. O preocupare aparte în studiile consacrate familiei o constituie
calităţile partenerilor, însuşirile apreciate şi căutate în vederea întemeierii unui cuplu.
Calităţile morale ale soţilor, hărnicia, puterea de muncă, calităţile gospodăreşti sunt apreciate
în mai mare măsură decât calităţile fizice, frumuseţe, înfăţişare etc.
Din multitudinea problemelor cu care se confruntă partenerii, mai reţinem: relaţiile
sexuale înaintea căsătoriei, fidelitatea conjugală, morala vieţii familiale, interdicţiile privind
practicarea relaţiilor sexuale normale, numărul dezirabil de copii, toate având un rol
important atât în asigurarea coeziunii şi stabilităţii grupului, cât şi în menţinerea prestigiului
său în viaţa socială.
Problemele vieţii de familie, alegerea partenerului, motivaţia căsătoriei, condiţiile
economico-sociale şi morale ale vieţii cuplului au fost studiate în anii 1970—1989 de către
cercetători şi cadre didactice din Universitatea din Bucureşti. Aceste probleme au făcut parte
integrantă din studii privind fenomene sociale şi demografice esenţiale cum ar fi
nupţialitatea, fertilitatea, fecunditatea, natalitatea şi altele, dar ale căror rezultate nu au putut
fi publicate decât parţial şi într-o anumită măsură trunchiat.

3.3.1. Alegerea partenerului — între politica familială şi opţiunea personală.


Un rol deosebit în viaţa tinerilor căsătoriţi îl joacă părinţii, fără al căror consimţământ
nu poate avea loc căsătoria propriu-zisă. ,,Fără consimţământul părinţilor, căruia i se dă
atenţia deosebită, nu se căsătoreşte nimeni, căci pierde averea, zestrea etc. iar tinerii singuri
nu cutează. In lipsa părinţilor, rudele cele mai apropiate îşi dau consimţământul".

18
În satele bănăţene, puterea părinţilor şi socrilor asupra tinerilor căsătoriţi este
deosebit de mare, izvorâtă din stăpânirea averii. ,,Ei poruncesc căsătoriile, divorţurile şi
naşterile. Fără voia lor tinerii căsătoriţi nu au dreptul să facă copii.
De cele mai multe ori, întâlnirile tinerilor aveau loc în circumstanţe „oficiale" : hora,.
şezătoarea, nedeica, claca, iar în unele situaţii se organizau ,,vederi" sau cereri propriu-zise în
căsătorie, conform cărora rudele sau cunoştinţele, printr-o înţelegere prealabilă, stabileau
întâlniri între viitorii soţi. Indiferent de prilejurile de întâlniri pe care le aveau tinerii,
independent de motivele sau scopurile urmărite de ei, alegerea partenerului se face prin
cererea în căsătorie şi tocmirea zestrei. Potrivit regulilor transmise din generaţie în generaţie,
cererea în căsătorie era făcută de părinţii băiatului, sau de rude ale acestuia şi în nici un caz
de viitorul soţ. În viaţa generală a satului cererea în căsătorie, peţitul constituiau momente de
mare însemnătate, cu semnificaţie publicitară deosebită.
În mod obişnuit, căsătoria era precedată de logodnă, despre care întâlnim aprecierea
că ,,este o formalitate de oficializare a stării de fapt existente între doi tineri a căror căsătorie
este definitiv hotărâtă. Oficializarea atrage după sine un anume regim social acceptat de
tineri, de părinţi şi de stat, ea incumbă drepturi şi obligaţii, oferirea de daruri, petrecerea
timpului liber împreună etc.
Studiile întreprinse în această problemă pun în evidenţă aspecte ca:: vârsta la care se
poate încheia logodna, condiţiile puse de parteneri şi, mai ales, de părinţi, durata logodnei,
obligaţiile pe parcursul acestei perioade, consecinţele eventualei ruperi a logodnei, opinia
comunităţii faţă de acestea etc. După o perioadă mai mare sau mai mică de timp, determinată
de încheierea pregătirilor pentru nuntă, de pregătirea trusoului, se poate trece la realizarea
căsătoriei.
În acest cadru, o importanţă mare o are nunta propriu-zisă, care este ,,cea mai mare
sărbătoare în viaţa unui gospodar, o petrecere aşteptată, îndelung pregătită, la care fiecare
caută că arate ce poate şi care este întovărăşită întotdeauna de o serie de acte rituale închegate
în ceremonii".
Atitudinea părinţilor constituie unul din factorii importanţi în alegerea partenerului.
Atunci când această atitudine este pozitivă sau când persoana aleasă este în concordanţă cu
dorinţele familiei procesul de alegere a partenerului se finalizează cu o eventuală căsătorie.
Dar, de multe ori, intervine o neconcordanţă între politica familiei şi opţiunea părinţilor.
Aceştia, considerând că ştiu ce este mai bine pentru copilul lor şi că experienţa de viaţă le dă
dreptul la acest lucru, aleg un partener care poate să nu fie deloc plăcut de fiul sau fiica lor.
În multe societăţi alegerea partenerului este o responsabilitate ce revine părinţilor. De
exemplu, se estimează că 40-50% din căsătoriile japoneze sunt aranjate de părinţi (The
Individual, Marriage and the Family, Lloyd Saxton).
Părinţii au mai multe metode de control asupra alegerii partenerului, care diferă de la
o societate la alta, în funcţie de normele sociale şi culturale, de tradiţii şi obiceiuri. Dintre
aceste metode amintim (Loyd Saxton, 1989):
• în societăţi aranjarea căsătoriei are loc foarte devreme sau chiar la naşterea
copiilor, astfel părinţii putând controla alegerea partenerului. În India căsătoria
are loc la o vârstă foarte fragedă, 10-11 ani, fata urmând să locuiască cu părinţii
băiatului chiar dacă consumarea căsătoriei nu a avut loc.

19
• o altă metodă de control este să supervizezi activitatea socială a copiilor. Astfel,
fata nu poate ieşi în compania unui băiat fără să fie însoţită de cineva care să
vegheze la activitatea cuplului. De multe ori supervizor este o rudă a fetei.
• o a treia metodă de control este aceea de a uza de anumite bariere psihologice,
cum ar fi, de exemplu, de a le învăţa pe tinerele fete că este
bine să fie timide în relaţiile cu băieţii şi de a nu vorbi despre relaţiile sexuale
decât după căsătorie;
• a patra metodă dă o anumită libertate cuplului faţă de supervizare sau faţă de
barierele psihologice, dar, în cazul în care fata rămâne gravidă, cuplul trebuie să
se căsătorească. Părinţii încearcă astfel să prevină ca fata să rămână necăsătorită
dacă aşteaptă un copil.
• ultima metodă dă libertatea tinerilor să se asocieze, păstrând un cvasicontrol al
părinţilor, iar dacă fata rămâne gravidă nu trebuie neapărat să se căsătorească,
copilul fiind acceptat în familia mamei.
Există câteva patternuri, în funcţie de normele culturale şi de tradiţii, cu privire la
alegerea partenerului: mediteranean, nordic şi afro-american.
În cel mediteranean alegerea partenerului este sub totalul control al părinţilor. Fata
trebuie să rămână virgină până la căsătorie. Relaţiile sexuale premaritale nu sunt acceptate
decât pentru băieţi. Există standarde diferite de judecată şi de control al tinerilor, cele pentru
băieţi permit o mai mare libertate în raport cu cele pentru fete.
În modelul nordic părinţii au un rol mai mic faţă de tineri. Există un egalitarism
social şi sexual între băieţi şi fete. Relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt permise atât
pentru fete, cât şi pentru băieţi. Virginitatea îşi pierde din importanţă, iar dublu standard de
control dispare. Necesitatea căsătoriei nu apare decât atunci când fata rămâne gravidă.
În cel afro-american, graviditatea nu mai conduce în mod automat către căsătorie.
Perechea poate rămâne împreună şi după naşterea copilului, dar căsătoria nu mai este
legitimată. Părinţii trăiesc în concubinaj. Existau şi situaţii în care tatăl acceptă paternitatea,
dar nu rămâne cu familia, el putând sau nu să-şi ajute copilul. El rămâne în contact cu familia
chiar dacă nu este obligat să o facă.
Părinţilor le revine misiunea să prospecteze şi mai apoi să aleagă un partener pentru
copilul lor. De cele mai multe ori sunt căutate avantajele materiale, dar acestea sunt corelate
şi cu factori, ca de exemplu, statutul social, sănătatea, educaţia. Cei care au un venit ridicat
pot căuta un partener dintr-o familie bună, care să aibă relaţii în înalta societate.
Un rol important este jucat aici de dotă sau zestre, aceasta putând fi o sumă de bani
sau anumite proprietăţi - case, animale, pământ etc. - dată de către părinţii fetei în momentul
căsătoriei. În multe societăţi - de exemplu Grecia - o fată nu se poate căsători până când nu
are zestrea necesară.
În România, în trecut, zestrea funciară avea o importanţă foarte mare. O fată săracă,
lipsită de pământ nu avea mari şanse pentru o căsătorie reuşită, ea nefiind acceptată de
părinţii băiatului. Un exemplu edificator în acest sens îl găsim în romanul „Ion" de Liviu
Rebreanu. Personajul principal, Ion preferă să se căsătorească cu o fată care avea pământ
decât cu o fată pe care el o plăcea. În perioada comunistă, interesul s-a mutat de la factorii
materiali, care nu îşi pierd de tot importanţa, spre factorii sociali, cum ar fi statusul social sau

20
„relaţiile". Dacă o fată făcea parte din nomenclatură sau părinţii acesteia aveau „relaţii"
atunci ea era considerată o „partidă bună".
În opoziţie cu instituţia zestrei este preţul miresei. Acest preţ intervine în societăţile
în care femeia este considerată ca având o importanţă în creşterea venitului familiei. Aceşti
bani sunt un semn al statusului sau al bunelor intenţii. În multe cazuri părinţii apelează la
serviciile unor peţitori. Ei au rolul de a netezi drumul spre înţelegerea familiilor cu privire la
căsătorie. În România, în perioada interbelică, după cum arăta şi Xenia Costa-Foru, peţitul
era un moment de însemnătate în viaţa satului prin care se semnala viitoarea căsătorie.
De multe ori între dorinţele părinţilor şi opţiunea personală intervine o contradicţie,
tinerii putând sau nu să ia în considerare aceste dorinţe. Ei pot să se căsătorească şi fără
consimţământul părinţilor (majoritatea statelor nu mai iau în considerare dorinţa părinţilor în
momentul încheierii căsătoriei), sperând ca în timp şi mai ales după naşterea primului copil,
relaţiile să se normalizeze. În acest caz există şi alternativa să piardă orice sprijin, cum
spunea Xenia Costa-Foru „fără consimţământul părinţilor ..., nu se căsătoreşte nimeni, căci
pierde averea, zestrea etc." În România de astăzi, în situaţia grea economică în care ne aflăm,
tinerii au de făcut o alegerea grea, când se află în faţa unei astfel de situaţii, deoarece
sprijinul economic al părinţilor, mai ales în primii ani de căsnicie devine foarte important.
În sondajele realizate până în decembrie 1989 privind opţiunile maritale tinerii
apreciau calităţile morale şi psihologice ale partenerilor, personalitatea acestora, aspiraţiile şi
preocupările de viitor. Este de aşteptat ca odată cu schimbările sociale din România, pe
fondul unei instabilităţi economice generate de inflaţie, şomaj, creşterea costului vieţii, în
motivaţia maritală să apară mai puternic factorul material (surse de venituri, mărimea
veniturilor, siguranţa economică, statutul de privatizat etc.).
Rolul părinţilor şi al altor rude (fraţi mai mari) privind căsătoria tinerilor pierde din
influenţă şi importanţă pe fondul emancipării economice a descendenţilor, accelerării
schimbărilor, democratizării relaţiilor dintre sexe, creşterii toleranţei sociale faţă de
comportamentele sexuale premaritale.
În lume astăzi au loc puternice schimbări privind căsătoria şi familia; unele dintre
acestea sunt tot mai evidente şi în România după 1990. Dintre fenomenele şi procesele ce
intersectează familia, cele mai semnificative la noi în ţară sunt: reducerea natalităţii (rata de
natalitatea în 1992 este de 12%); scăderea nupţialităţii, creşterea divorţialităţii, frecvente
coabitaje, fenomene de abandon etc.
Apreciem că aceste schimbări sunt, mai curând, dovada unei tranziţii în privinţa
căsătoriei şi familiei şi nu atât pierderea interesului pentru aceste instituţii şi valorile lor.
3.3.2. Factori motivaţionali implicaţi în alegerea partenerului marital
Referitor la factorii motivaţionali invocaţi în studii mai recente, cele mai
5 5 ~

frecvente opinii ale subiecţilor investigaţi s-au orientat spre:


A. Dorinţa de a întemeia o familie
Această opţiune confirmă cultul pe care românul l-a avut dintotdeauna pentru familie,
propensiunea pentru căsătorie, respectul pentru valorile perene ale acestei străvechi instituţii
sociale. Românii au manifestat interes şi respect faţă de instituţia familiei şi factorii sociali,
culturali, morali implicaţi în constituirea ei, promovând o concepţie sănătoasă, rezultat al
unui lung proces istoric în care sunt antrenate deopotrivă, tradiţii, obiceiuri, mentalităţi,
aspiraţii şi motivaţii.

21
B. Nevoia de dragoste, de afecţiune
Dragostea dintre parteneri este sentimentul trainic şi profund ce anticipează căsătoria
şi constituirea familiei, potenţând comunicarea fizică şi spirituală, stabilizarea relaţiilor
sexuale, complementaritatea psihologică. Fiind un sentiment complex, cu o puternică
dimensiune erotică asigură o relaţie continuă ce acţionează ca un amortizor - cum se exprima
în mod plastic un specialist al domeniului — împotriva presiunilor şi tensiunilor vieţii
cotidiene. Reverberaţiile dragostei partenerilor se resimt în relaţiile acestora cu descendenţii,
în armonia conjugală, în viaţa socială desfăşurată dincolo de „poarta familiei".
Mariajul este cea mai convenabilă cale şi singura acceptată legal prin care o persoană
poate să-şi manifeste iubirea faţă de o altă persoană.
Există mai multe definiţii ale iubirii. Astfel, Lowen consideră că iubirea
5 ~

este promisiunea unei continue plăceri din partea unei persoane care îşi dă dragostea şi
aşteptarea plăcerii din partea persoanei cu care împarte iubire. Pentru Casler, iubirea este
frica de a pierde o importantă sursă de satisfacţii. Adams consideră că iubirea este
sentimentul, simţirea pentru o altă persoană care te acompaniază în dorinţa şi impulsul de a fi
intim pe orice cale (fizică, emoţională, intelectuală) cu persoana iubită. Prin iubire se înţelege
procesul prin care oamenii îşi satisfac o varietate de nevoi sociale şi emoţionale: intimitate,
securitate, afecţiune, grijă, stimulare, acceptare.
Dragostea are multe faţete de manifestare ceea ce face greu procesul de definire şi
înţelegere a ceea ce este considerat esenţial în iubire, ca bază a căsătoriei. Conform lucrării
Today's Marriage în căsătorie contează:
- grija pentru celălalt - 39%
- respectul pentru celălalt - 32%
- acceptarea celuilalt - 31%
- înţelegerea mutuală pentru celălalt - 29%
- o relaţie strânsă, „mereu împreună' - 27%
- sentimentul adânc, puternic pentru celălalt - 27%
- afecţiunea - 24%
5

- sacrificiul de sine - 22%


- dăruirea necondiţionată - 20%
- încrederea şi confidenţialitatea - 18%
- onestitatea - 14%
- compatibilitatea cu privire la scopurile în viaţă - 11%
- prietenia - 9%
- compasiunea - 7%
- sprijinul pentru celălalt - 5%
- abilitatea de a comunica - 4%
- securitatea - 2%
- să faci sex -1%.
Aceste date ne oferă o imagine a multitudinii de înţelesuri care pot exista atunci când
vorbim de dragoste. Se observă că majoritatea răspunsurilor au pus pe prim plan grija şi
respectul pentru celălalt. Dacă unul dintre parteneri înţelege că dragostea se referă doar la
relaţii sexuale şi celălalt partener consideră că dragostea se bazează în principal pe respect,
atunci există o posibilitate foarte mare ca respectiva relaţie să nu conducă spre căsătorie.
Dragostea, consideră Stephen Jorgensen are patru principale forme de manifestare:
22
1. Dragostea prietenească - satisfacţia de a fi cu altă persoană. Fiecare partener
doreşte intimitate, grijă, afecţiune, securitate. Partenerul în dragostea prietenească este
sensibil, calm, relaxat. Multe cupluri îşi petrec o mare parte din timp în cadrul dragostei
prieteneşti ceea ce face ca aceasta să fie una dintre cele mai comune forme de manifestare a
dragostei.
2. Dragostea altruistă - satisfacţia emoţională pe care o produce sentimentul oferit
altcuiva. Sorokin arată că la baza dragostei altruiste stă nevoia de a ajuta pe altcineva. Acest
tip de dragoste este un ingredient necesar în viaţa oricărui cuplu.
3. Dragostea pasională - dragoste profundă, adâncă, cu puternice elemente sexuale şi
erotice. Când dragostea şi dorinţa sexuală există împreună în aceeaşi persoană, fiecare
emoţie, simţire faţă de celălalt devine mai puternică.
4. Dragostea romantică - „idealizarea frumuseţii, graţiei şi şarmului la o femeie şi a
curajului, voiniciei şi sacrificiului la un bărbat". Dragostea romantică poate exista atât în
prezenţa, cât şi în absenţa nevoilor sexuale. Cuplul bazat pe dragostea romantică doreşte să
fie singur deoarece intimitatea puternică generată de această formă de dragoste se bazează pe
dorinţa de a fi singuri. Dragostea romantică poate fi unul din motivele majore care îi împing
pe oameni să se căsătorească.
În dragoste se dezvoltă norme de comportament pentru ambii parteneri. De exemplu,
persoana iubită nu trebuie să-şi arate dorinţa, afecţiunea decât înspre iubit. Pentru Fromm,
dragostea are patru mari componente: grijă, responsabilitate, respect şi recunoaştere. Grija
înseamnă atenţia pe care o acorzi celui de care eşti îndrăgostit. Responsabilitatea implică
abilitatea de a răspunde la nevoile celuilalt ca fiind propriile nevoi. Respectul te face să-i vezi
pe ceilalţi aşa cum sunt şi să le accepţi calităţile şi defectele. Cunoaşterea înseamnă motivaţia
spre înţelegerea sentimentelor, a percepţiilor, a nevoilor sau a temerilor celuilalt.
Unii cercetători consideră că dragostea nu este bună. Ei aduc în discuţie trei
argumente pentru susţinerea acestui punct de vedere. Astfel, ei consideră că dragostea te
împinge să vezi doar calităţile pozitive ale celuilalt, să idealizeze imaginea lui, ceea ce poate
constitui după mariaj un motiv de dispută. Un al doilea argument este acela că dragostea nu
este altceva decât o necesitate. Casler arată că oamenii se îndrăgostesc din patru motive:
- din nevoia de securitate, acceptare şi conformare în societate;
- pentru a justifica relaţiile sexuale;
- din frica de a pierde o sură de satisfacere a nevoilor.
Ultimul argument adus în discuţie este acela că dragostea conduce la ceea ce numim
gelozie, ca un motiv puternic de conflict în mariaj, ce conduce chiar la divorţ, separare sau
crimă pasională.
Dincolo de acest punct de vedere putem considera dragostea ca fiind unul dintre cei
mai puternici factori de alegere a partenerului de viaţă.
Alături de sentimentele de dragoste, de respect şi încredere reciprocă, soţii sunt uniţi
de aspiraţii şi interese comune legate de prosperitate, ascensiune profesională şi socială,
satisfacţii legate de performanţele descendenţilor.
C. Dorinţa de a avea urmaşi

23
Copiii constituie raţiunea de a fi a familiei, liantul partenerilor, concretizarea
sentimentelor de dragoste conjugală. Existenţa copiilor antrenează schimbări radicale în
relaţiile partenerilor, incumbă responsabilităţi noi şi dificile, diversifică rolurile conjugale.

3.4. Teorii privind alegerea partenerului marital


Mulţi cercetători s-au aplecat asupra problematicii alegerii partenerului încercând să
găsească factorul sau factorii predominanţi luaţi în considerare în momentul alegerii. Ei au
propus (regăsite în lucrarea Today's Marriage and Families) câteva teorii despre cum se
întâlnesc, cum aleg şi pe cine aleg cei care se căsătoresc. Dintre aceste teorii prezentăm
câteva:

3.4.1. Teoria rolurilor şi dragostei reciproce


Aceasta pleacă de la ideea că oamenii se îndrăgostesc şi se căsătoresc atunci când „îşi
satisfac unul altuia nevoile pentru dezvoltare personală, atunci când aceste nevoi sunt
înţelese, respectate şi crezute" (Thomas Gullota, Gerald Adams, Sharon Alexander, Today's
Marriages and Families).
Partenerul trebuie să înţeleagă dorinţele celuilalt şi să-i acorde întregul sprijin pentru
ca acesta să se împlinească. Între parteneri trebuie să existe iubire, atracţie interpersonală,
intimitate.

3.4.2. Teoria spiralei dragostei


Această teorie consideră că dragostea între două persoană trece ciclic prin anumite
stadii. Primul stadiu este acela în care partenerii stabilesc anumite raporturi între ei. Cei doi
parteneri se simt bine unul cu altul, „cred că îşi înţeleg unul altuia trăirile, valorile,
aşteptările; şi se simt liberi să vorbească între ei". Al doilea stadiu este cel în care
comunicarea dintre cei doi parteneri devine mai intensă şi mai intimă. Fiecare partener îi
prezintă liber celuilalt scopurile, temerile, aşteptările, trăirile cele mai intime, fără să simtă
nici o constrângere. Este stadiul propriei prezentări.
Cel de-al treilea stadiu este cel de dependenţă mutuală între cei doi parteneri.
Comportamentul partenerilor devine interdependent. Fiecare simte nevoia să-i comunice
celuilalt o dorinţă sexuală, o trăire emoţională, o nevoie materială etc. Cel de-al patrulea şi
ultimul stadiu este cel în care nevoile personalităţii sunt satisfăcute. Este stadiul în care
celelalte trei stadii se „combină pentru a satisface nevoile partenerului pentru intimitate,
respect, încurajare şi recunoaştere". Procesul este reversibil dacă apar neînţelegeri între cei
doi parteneri. Cu cât aceste neînţelegeri sunt mai accentuate cu atât reversibilitatea este mai
rapidă.

3.4.3. Teorii socio-culturale


Aceste teorii consideră că există anumiţi factori socio-culturali, anumite câmpuri
eligibile care pot conduce într-o proporţie mai mare ca partenerii să se întâlnească şi eventual
să se căsătorească. Selecţia partenerului se face după factori ca: rasa, religia, clasa socială,
vecinătatea. Cei mai importanţi sunt însă:

24
- vecinătatea - partenerii tind să fie apropiaşi ca locuinţă unul de celălalt. Alain
Girard consideră într-o anchetă realizată în Franţa că vecinătatea tinde să fie punctul de
plecare al unei căsătorii.
- endogamia rasială şi religioasă - de obicei partenerii tind să aparţină aceluiaşi grup
rasial sau religios.
- homogamia socială şi culturală - persoanele cu acelaşi nivel de instrucţie, educaţie
sau aparţinând aceleiaşi clase sociale tind într-o proporţie mai mare să se căsătorească între
ei. Persoanele care au aceleaşi valori şi aşteptări sunt atrase unele de celelalte într-o proporţie
mai mare.
Una dintre cele mai cunoscute teorii este cea a schimbului social.
Această teorie are ca principale concepte costul şi beneficiul. Aplicată la studiul
alegerii partenerului, teoria schimbului social consideră că partenerii fac alegerea în funcţie
de costurile şi beneficiile rezultate în urma alegerii. Beneficiile aşteptate şi costurile pot fi
bani, bunuri, relaţii, atenţie etc. partenerii intră în relaţie implicând anumite costuri,
considerând că acestea le vor aduce beneficii. De exemplu, o persoană care are un venit
substanţial îşi va alege partenerul care îi va aduce relaţii sau linişte. Principalele implicaţii ale
acestei teorii asupra alegerii partenerului sunt (McCubin, Marriage and Family) următoarele:
- indivizii aleg partenerii care aşteaptă să le aducă cele mai mari beneficii;
- când costurile alegerii sunt relativ egale ei aleg partenerul de la care aşteaptă cel
mai mare câştig;
- când beneficiile sunt relativ egale este ales partenerul care implică cel mai scăzut
cost;
- când efectele imediate sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite un
efect pozitiv de durată;
- când efectele de lungă durată sunt relativ egale este aleasă alternativa care promite
cel mai bun efect imediat.
Alte teorii pun accentul pe transformările din societate care se reflectă şi asupra
modului de alegere a partenerului. Astfel, Alain Girard a întreprins un studiu în care a arătat
că transformările din societatea industrială şi-au pus pecetea şi asupra selecţiei partenerului.
Concluziile la care el a ajuns, multe dintre ele regăsindu-se şi la Rueben Hill, sunt:
- apropierea domiciliilor constituie adesea preludiul unei căsătorii;
- locul naşterii joacă un rol important, chiar dacă viitori soţi se vor căsători în altă
parte;
- condiţia socială este primordială;
- nivelul instrucţiei, afinităţile culturale, credinţele religioase au un rol important în
determinarea căsătoriei.

3.4.4. Teoria personalităţii


Această teorie pune accentul pe personalitate ca factor major care îi face pe oameni să
se îndrăgostească şi/sau căsătorească. Winch consideră că „diferenţele se atrag" şi că
partenerii se aleg astfel încât nevoile lor să fie complementare. Teoria nevoilor
complementare consideră că persoanele evoluează în relaţia lor atunci când au personalităţi

25
diferite. De exemplu o persoană căreia îi place să fie dominată se va căsători cu cineva care
doreşte să domine.

3.4.5. Teoria filtrului


Această teorie consideră că există o serie de filtre care determină cine cu cine să se
căsătorească. „Doi indivizi dezvoltă relaţii intime, se îndrăgostesc şi eventual se căsătoresc
dacă ei trec împreună anumite stagii filtre". Cea mai importantă teorie este cea numită stimul-
valoare-rol (SVR). Teoria SVR arată că atractivitatea fizică este factorul principal care
influenţează alegerea partenerului. Cercetările au arătat că persoanele asemănătoare ca
atractivitate fizică tind să se întâlnească într-o proporţie mai mare între ele. Atractivitatea
fizică este primul filtru, cel numit şi stimul. Al doilea stadiu este numit valoare, începe atunci
când partenerii îşi explorează unul altuia valorile şi interesele. Sunt discutate în acest stadiu
credinţele religioase, dorinţele sexuale, părerile politice, planurile cu privire la familie etc.
Dacă acestea sunt compatibile relaţia se reîntoarce la stadiul stimul unde încearcă să găsească
o altă persoană atractivă fizic. Cel de-al treilea şi ultim stadiu este cel numit rol. În acest
stadiu, partenerii încep să-şi evalueze unul altuia personalitatea, prin aceasta înţelegând
stabilitatea emoţională, maturitatea etc.

3.4.6. Teoria centru-sateliti


Această teorie consideră că există un factor principal care poate fi dragostea,
vecinătatea, condiţia socială, atractivitatea fizică etc. şi o serie de alţi factori care au o
influenţă secundară în alegerea partenerului. Partenerul este ales în principal în funcţie de
factorul central, dar o contribuţie importantă este adusă şi de alţi factori care nu joacă un rol
central, dar care însumaţi pot avea o contribuţie importantă.

3.5. Sex şi căsătorie


Comportamentul sexual în cadrul familiei a suferit unele modificări ca răspuns la
evoluţia acestei instituţii. Transformările ce au intervenit în cadrul familiei în ultimele
decenii impun abordarea relaţiei dintre cei doi parteneri pe baza unor orientări noi:
a) o orientare potrivit căreia individul are propriile drepturi, în care femeia nu este
supusă dependenţei bărbaţilor, nu suferă presiuni sociale şi psihice obligând-o la căsătorie
sau maternitate;
b) o orientare în care individul nu ia iniţiativa în mod agresiv, nu este obligat să
cucerească, să meargă la război.
Aceste două noţiuni sunt strâns legate de aspiraţiile fiecăruia în cadrul unei relaţii, dar
ceea ce este important este de a fi capabili să se considere mutual ca fiind într-adevăr egali.
Unii cercetători utilizează termenul de relaţie doar pentru a defini legăturile intime care
există între doi oameni (de exemplu relaţiile dintre amanţi sau dintre părinţi şi copii), iar alţii
restrâng definiţia doar la partea sexuală a legăturii dintre doi oameni.
Acceptând ideea că ambii parteneri primesc satisfacţie într-o relaţie, dar diferă gradul
în care aceasta se realizează, unii autori consideră că „termenul de relaţie a înlocuit termeni
ca: întâlnire de dragoste, afacere amoroasă, logodnă şi chiar căsătorie în definirea statutului
unui cuplu". (Mc.Cubbin, H.Dahl, 1985)
26
Termenii care au fost menţionaţi mai sus se referă la angajamentele cu
responsabilităţi bine definite şi care sunt mai puţin flexibile, pe când termenul de „relaţie"
reflectă tendinţa tot mai evidentă spre tipuri tot mai flexibile de angajamente.
Psihiatrul E.Fromm, care s-a ocupat în mod deosebit de analiza relaţiilor de dragoste,
a arătat că fiecare fiinţă umană simte nevoia să iasă din izolare şi să se apropie de alţii.
Singura metodă de a scăpa definitiv de izolare este o relaţie intimă de iubire. Pentru a
dobândi capacitatea de a se implica într-o relaţie amoroasă care poate cere sacrificii şi
compromisuri este necesar ca fiecare să poată să-şi împartă personalitatea cu cineva, trebuie
mai întâi să aibă o personalitate puternică pe care începe să şi-o formeze din adolescenţă,
având ca bază socializarea primară. De aceea se recomandă începerea vieţii sexuale după 17-
18 ani; şi aceasta este vârsta minimă legală pentru căsătorie, în multe ţări.
Căutarea unei relaţii se poate explica nu numai la nivelul individului, ci şi la nivelul
colectivităţii. Antropologul Claude Levi Strauss afirmă că ceea ce guvernează toate relaţiile
sociale este „principiul reciprocităţii", care contă în obligativitatea celui care a primit un
cadou de a returna în timp, acela de o valoare echivalentă cadoului primit. Acest punct de
vedere ne indică faptul că schimbările dintre partenerii unei căsătorii reprezintă o parte a
puterii sistemului social. Rangul unei familii pe o scară socială creşte sau se menţine prin
căsătorie. Astfel, folosind explicaţiile conflictuale, schimburile dintre soţi considerate ca bază
a vieţii sociale reprezintă mai degrabă o reflectare a diferenţelor existente în puterea
economică şi politică decât o normă a reciprocităţii. Căutarea unor gratificaţii personale şi
reciproce în cadrul unei relaţii constituie fundamentele pe care se poate realiza alegerea
partenerului.
Formarea unei familii umane, exercitarea comportamentului sexual şi nupţial se
bazează pe o serie de caracteristici cum ar fi:
• limbajul ca indicator al unor sisteme personale de coduri;
• controlul de sine (autocontrolul);
• capacitatea de previziune;
• existenţa unor sentimente puternice de dragoste, de afinitate, de compatibilitate.
Căsătoria rămâne tipul perfect de relaţie intimă în societatea modernă şi în ciuda ratei
tot mai mari a divorţialităţii nu există semne că această instituţie ar
5 5 5

cădea în desuetudine.
Cu toate acestea, trebuie luate în considerare şi ritualurile în care unii indivizi
hotărăsc să iasă din modelele tradiţionale şi să trăiască în una din alternativele căsniciei:
singurătatea sau coabitarea. Alegerea unui stil de viaţă parcurge diferite etape în care cea mai
simplă explicaţie oferită este a instinctului sexual. Astfel, în jurul vârstei de 20 ani, tinerii se
confruntă cu încercarea de a-şi câştiga independenţa, competenţa, responsabilităţile,
egalităţile, toate fiind puse în legătură cu sexualitatea. Este şi perioada în care oamenii iau
cele mai importante decizii privind viaţa lor personală: logodna, uniunea consensuală,
căsătoria, dacă vor avea mai mulţi parteneri sexuali, dacă vor fi homosexuali sau bisexuali.
Multe din problemele vârstei de peste 30 de ani pot avea, de asemenea, conotaţii sexuale:
decizia de a se căsători după o burlăcie îndelungată, decizia de a avea copii, decizia de a
schimba partenerul după divorţ etc.

27
Instinctul sexual este unul dintre cele mai puternice pe care le are specia umană.
Valorizarea rolului sexual-afectiv al femeii care tinde să-l egalizeze pe cel al bărbatului şi
chiar să-l domine sub aspectul iniţiativelor sexuale şi al exigenţei fidelităţii - a condus la
creşterea pretenţiilor de alegere a partenerului de viaţă, oferind astfel şansa celibatului sau
coabitării. În ultimele decenii au loc în lume, în general în Europa şi în România în special, o
serie de schimbări legate de familie dintre care enumerăm:
a) Creşterea vârstei la căsătorie. În România, în ultimii 20 de ani, vârsta medie la
prima căsătorie a variat în jurul vârstei de 21-22 de ani la fete şi 24-26 de ani la băieţi. Media
de vârstă la prima căsătorie în SUA este de 23 de ani pentru fete şi 25,9 pentru băieţi.
b) Scăderea „contingentului" de oameni care se pot căsători. Femeile tind să se
căsătorească cu bărbaţi având doi-trei ani mai mult decât ele. Şansele de căsătorie pentru o
persoană de 25-30 de ani sunt diferite pentru un bărbat sau pentru o femeie: bărbatul tinde să
se căsătorească cu o femeie mai tânără, conferind astfel un dezavantaj femeii care a înaintat
în vârstă.
c) Sexul în afara căsătorie este tot mai mult acceptat. Îmbunătăţirea metodelor
contraceptive, posibilitatea legală a unei întreruperi de sarcină, o mai mare toleranţă a
societăţii faţă de sexualitatea nonmaritală sunt fenomene tot mai
5 5 5

frecvente.
Una dintre marile diferenţe între alegerea partenerului în prezent, faţă de trecut este
aceea că relaţiile sexuale premaritale nu mai sunt cu stricteţe interzise, ci chiar recomandate.
Dacă în trecut era preferabil ca o fată care se căsătoreşte să fie virgină, în zilele noastre acest
criteriu a căzut. Cercetările au arătat că femeile se simt bine sexual atunci când aceste relaţii
au loc cu persoana iubită. De multe ori primele relaţii sexuale au loc cu persoana care va fi
partener de viaţă. Relaţiile sexuale se îmbină foarte bine cu dragostea romantică sau
pasională.
Chiar dacă relaţia sexuală nu mai este un criteriu cu o forţă mare în alegerea
partenerului, acesta trebuie luat în seamă, corelat cu alte criterii cum ar fi dragostea,
atitudinea părinţilor faţă de căsătoria copiilor lor etc.
d) Creşterea ratei divorţurilor contribuie la amânarea deciziilor de căsătorie
pentru o serie de persoane. Oamenii pot fi determinaţi să fie singuri dacă au ca motivaţie
faptul că nu sunt atractivi sexual, sau dacă nu şi-au rezolvat problemele timpurii de natură
psihosexuală sau dacă sunt homosexuali. O altă motivaţie pentru amânarea căsătoriei este
aceea că nu mai resimt presiuni sociale, nu mai sunt stigmatizaţi, ci simt nevoia să aibă mai
mare libertate, să rămână necăsătoriţi pentru o lungă perioadă de timp. Unii oameni au nevoie
de libertate pentru a încerca noi experienţe şi nu vor să pună capăt acestei libertăţi asumându-
şi responsabilităţile emoţionale şi financiare ale unei căsătorii.
Printre avantajele singurătăţii se numără: posibilitatea unei cariere profesionale,
împlinirea de sine, disponibilitatea sexuală, libertatea schimbării etc.
După Peter Stein (1976), dezavantajele căsătoriei sunt: plictiseala, nefericirea, slaba
comunicare, frustrarea sexuală, limitarea mobilităţilor şi a disponibilităţilor pentru noi
experienţe.
Căsătoria poate crea o anume intimitate care nu trebuie confundată cu sexualitatea.
Studiind dezvoltarea individului, E. Erikson a observat că viaţa sexuală a oamenilor
este dominată, în egală măsură, de împlinirea propriei personalităţi şi de găsirea plăcerilor ce
28
fac din viaţa sexuală un fel de bătălie. Astfel, oamenii aspiră la „utopia genitală", cum
defineşte Erikson un tip ideal de relaţii caracterizată prin orgasm reciproc în relaţiile de
dragoste de tip heterosexual, în care există încredere mutuală între parteneri şi în care
ciclurile muncii, procreaţiei şi relaxării se desfăşoară cu regularitate. În climatul contemporan
de libertate sexuală se poate face distincţie între sexualitate şi intimitate.
Olson (1977) a identificat şapte forme de intimitate:
1. emoţională, canalizată spre susţinerea reciprocă şi dragoste:
2. sexuală, care oferă satisfacţii reciproce în viaţa sexuală;
3. socială, centrată pe frecventarea aceloraşi prieteni, prin apartenenţa la aceleaşi
grupuri (biserică, partide etc.);
4. intelectuală, orientată spre discuţii despre idei, valori sau teorii, respectiv spre
dezbateri politice sau literare;
5. recreaţională, caracterizată prin utilizarea timpului liber prin practicarea aceloraşi
hobby-uri, sporturi etc.;
6. estetică, care oferă identificarea partenerilor prin aceleaşi gusturi sau
idei;
7. religioasă, direcţionată spre împărtăşirea aceloraşi credinţe şi idei religioase.
Intimitatea, ca latură afectivă a dragostei - este considerată drept garanţia dezvoltării
şi stabilităţii unui cuplu.

29
Psihologia Online Biblioteca Online

Capitolul IV. SOCIETATEA MODERNĂ ŞI FAMILIA

4.1. Familia: stabilitate şi transformare

Unitatea socială de bază, ce asigură existenţa şi continuitatea societăţii, familia -


indiferent de forma şi dimensiunile sale - a fost permanent şi va continua să fie o constantă a
existenţei umane. Remarcabilele sale posibilităţi de transformare şi adaptare nu au fost poate
niciodată mai bine puse în evidenţă ca în ultimele decenii. Familia tradiţională a fost
înlocuită de familia nucleară care, în societăţile occidentale mai ales, tinde să nu mai
constituie nici ea regula, "împărţind" spaţiul social cu alte forme de familie - ex.
monoparentală, cuplu consensual - care câştigă tot mai mult teren.
Entitatea dinamică, familia este "cutia de rezonanţă în care se resimt toate armoniile
sau dizarmoniile societăţii ca organism viu. În familie se reflectă, la scară mică, mutaţiile
profunde din viaţa socială şi cultura societăţii. Prin familie se transmit obiceiurile, tradiţiile
de la înaintaşi, expresie a perenităţii culturale, a unităţii dintre continuitate şi discontinuitate;
în familie se creează noi modele culturale - consecinţă a condiţiilor socio-culturale în
schimbare.
Din perspectivă culturală familia este mediul socio-uman în care se creează
personalitatea culturală a fiecărei fiinţe nou-născute ţinând seama de reperele trecutului, de
condiţiile prezentului şi aspiraţiile viitoare".
Familia plasează individul într-un sistem coerent de norme şi reprezentări, ghidându-l
spre locul pe care-l va ocupa în societate, creează condiţiile şi oferă reperele necesare
constituirii identităţii sociale şi personalităţii, mediază şi facilitează relaţiile membrilor săi cu
tot ce îi este exterior.
Transformările mediului social au determinat, ca răspuns adaptiv, transformări în
structura familiei. În unele cazuri schimbările au fost atât de mari încât însăşi noţiunea de
familie a devenit relativ neclară, acoperind un spectru tot mai larg de asocieri. Central
rămâne rolul său de refugiu afectiv şi modul cum este percepută de membrii săi. Astfel,
vorbim de familie monoparentală în cazul unei mame singure, care nu a fost căsătorită, dar şi
în cazul unui cuplu consensual, dacă această opţiune ca păstra celelalte calităţi ale familiei,
dar nu va cuprinde actul căsătoriei.
Încă din momentul trecerii de la familia tradiţională la cea nucleară a început să se
vorbească despre o criză a familiei, considerându-se că divorţialitatea în creştere este o
consecinţă a fragilităţii acestui nou tip de familie. De fapt, atât reducerea taliei familiei, ca şi
creşterea divorţialităţii au fost efectele produse de schimbările intervenite în mediul socio-
economic (şi anume procesele de industrializare şi urbanizare).
Mai mult chiar, G. Ferreol susţine că familia nucleară - cel puţin în ceea ce priveşte
numărul de persoane ce locuiesc împreună şi calitatea relaţiilor de sprijin între rude - este
departe de a fi o noutate. Admiţând - cel puţin tacit - că procesele de industrializare şi
urbanizare au dus la modificarea structurii de autoritate, a funcţiilor familiei şi repartizării
rolurilor familiale etc., G. Ferreol demonstrează că în ceea ce priveşte coabitarea
intergeneraţională şi vitalitatea relaţiilor de rudenie, ideea că "urbanizarea şi industrializarea
au antrenat nuclearitatea familiei" nu este decât un alt "stereotip ce trebuie combătut".
El arată că cercetările istoricilor şi cele ale demografilor au demonstrat că în secolele
al XVIII lea şi al XIX - lea, "gradul de coabitare" intergeneraţională - ţinând cont de
procentul mortalităţii - nu era dintre cele mai ridicate. Pe de altă parte, vitalitatea relaţiilor de
rudenie nu s-a dezminţit niciodată cu adevărat. Fie că este vorba de dispoziţii testamentare,
de donaţii sau moşteniri, solidaritatea dintre generaţii continuă să predomine. Aceste
ajutorări, durabile sau ocazionale, ascultă de o logică în acelaşi timp de "subzistenţă" şi de
"promovare". Ea se manifestă în diverse moduri: servicii de îngrijire, împrumuturi financiare,
inserţie profesională (nepotism).
Cuplurile tinere, la rândul lor, nu rămân inactive. Susţinerea lor efectivă este cu atât
mai apreciată în caz de boală sau de văduvie. De altfel, proximitatea rezidenţială nu a apărut.
Cuplurile tinere tind să nu se stabilească prea departe de rezidenţa părinţilor (G. Ferreol:
conform studiilor desfăşurate, în Franţa aproape 75% dintre copii căsătoriţi locuiesc la mai
puţin de douăzeci de kilometri de părinţi).
"De la viaţa cotidiană la ritualurile importante (botez, prima comuniune,
înmormântările) ocaziile de întâlnire sunt facilitate. Toate aceste contacte întăresc coeziunea
şi omogenitatea. Anumite practici de nepotism sunt o consecinţă directă. Informaţiile
schimbate sunt câteodată de un mare interes, căci pot fi folosite pentru lărgirea relaţiilor,
găsirea unei locuinţe sau a unui loc de muncă. Toate aceste perspective merg în întâmpinarea
perspectivelor de nuclearizare. Vicisitudinile conjuncturii nu condamnă dinamica familială ci
o întăresc. Departe de a ne limita la comunităţile săteşti, influenţa relaţiilor de rudenie
(funcţii afective, rituale sau simbolice) rămâne mereu la fel de puternică".
Totuşi, schimbările intervenite în funcţiile familiei au avut şi continuă să aibă şi
efecte negative, atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. Schimbarea comportamentelor
reproductive - sau, dimpotrivă, menţinerea lor în condiţiile unor schimbări importante de
mediu şi progres medical - au avut ca efect îmbătrânirea populaţiei (prin reducerea ratei
natalităţii în condiţiile creşterii semnificative a speranţei de viaţă) sau creşteri alarmante ale
populaţiei, în ţări în curs de dezvoltare. Probleme diferite, cauze diferite, dar acelaşi element
central: familia - formele ei, rolurile ei, valorile ce delimitează existenţa şi dinamica sa.
Normele, valorile interiorizate în procesul socializării primare, vor continua să se manifeste
ca repere puternice în tot restul vieţii, mai ales în cazul persoanelor cu un nivel de educaţie
mai scăzut, care nu au acces la alte sisteme valorice sau alte experienţe, decât cele oferite de
mediul direct de interacţiune, al cărui element central este familia.. Pe de altă parte, aceste
norme interiorizate în familie, în perioada copilăriei, se încarcă cu valoare afectivă, căpătând
astfel o şi mai mare inerţie, deci rezistenţă la schimbare.
Anumite comportamente vor continua astfel să persiste, chiar dacă eficienţa lor
socio-economică este scăzută - aşa cum este, de exemplu, şi tendinţa existentă în unele ţări în
curs de dezvoltare de a refuza înscrierea fetelor în învăţământul primar. Anumite
considerente socio-culturale (uneori şi religioase) se opun educării femeilor, rezervându-le în
societate şi în familie aceleaşi roluri tradiţionale, pentru care se presupune că nu au nevoie de
educaţie. De fapt s-a constatat că un nivel mai crescut de educaţie (primară în primă instanţă)
creşte eficienţa cu care femeile îşi îndeplinesc chiar şi aceste funcţii "tradiţionale". Simpla
existenţă a ofertei de educaţie nu a schimbat, însă aceste comportamente, care au dat rezultate
mult mai bune în cazul băieţilor, dar continuă să aibă o eficienţă mai redusă pentru fete.
Pentru ocrotirea familiei, a copiilor, creşterea/scăderea natalităţii, îmbunătăţirea
accesului la educaţie, stimularea desprinderii de sfera strictă a familiei şi dezvoltarea unor
comportamente asociative utile, şi nu numai, statul, asistat sau nu de organisme

31
internaţionale, a elaborat şi implementat diverse politici şi programe. Având uneori explicit,
alteori implicit în vedere familia, ele nu au reuşit să rezolve toate aceste probleme, chiar dacă
unele au avut rezultate remarcabile pe direcţiile pe care şi le-au propus.
Iată de ce analiza schimbărilor survenite în structura familiei, modul în care s-au
modificat funcţiile sale de bază, efectele conexe acestor schimbări, valorile ce delimitează
viaţa de familie şi efectele pe care le generează în diverse medii socio- economice, sau la
nivel individual, nu încetează a constitui o temă interesantă şi actuală de analiză.
Desigur, pornind de la familie şi de la funcţiile sale se poate ajunge la aproape orice
aspect al existenţei noastre sociale, economice, demografice ş.a. Trebuie aşadar să precizez
asupra căror aspecte mă voi opri în prezenta lucrare şi care au fost motivaţiile pe baza cărora
am decupat aceste teme din problematica vastă a efectelor schimbărilor suferite de modelul
familiei tradiţionale şi chiar şi nucleare.
Creşterea fără precedent a populaţiei, ca urmare a creşterii populaţiei din ţările mai
puţin dezvoltate, ca şi - la antipod - îmbătrânirea populaţiei din ţările occidentale dezvoltate
sunt două dintre problemele cele mai stringente cu care se confruntă societăţile umane ale
acestui început de mileniu. Interesant este că aceste stări de fapt atât de opuse sunt rezumatul
modificărilor suferite de acelaşi element din structura familiei: comportamentele
reproductive, ca urmare a cantonării în valori şi opţiuni comportamentale diametral opuse.
Urmărind modul în care opţiunile valorice şi comportamentale din sfera familiei
influenţează alte comportamente constatăm că putem integra în analiză comportamentele
asociative, cu efecte de lungă durată la nivelul comunităţii, şi nu în ultimul rând, atitudinile
faţă de schimbarea sistemică - ca în cazul familiei româneşti ce reacţionează la tranziţie.
Desigur, normele culturale ce delimitează comportamentele familiale nu acţionează singure,
ci îşi produc efectele într-un mediu complex, cu multiple tipuri de influenţe şi condiţionări.
Rolul şi puterea acestor norme şi valori devine mai clară în momentul producerii unor
schimbări la nivelul celorlalte componente ale vieţii sociale.
Funcţiile familiei au cunoscut transformări profunde, evoluţia familiei sincronizându-
se cu schimbările din mediul socio-economic.
Schimbările produse în comportamentele nupţiale şi nataliste, ca urmare directă a
modificării modelelor familiale au avut consecinţe importante atât pentru individ, cât şi
pentru societate. Consecinţele sunt mixte: şi pozitive şi negative, neputând face o delimitare
consecinţe pozitive . numai pentru individ, negative - pentru societate.
La nivel individual schimbările intervenite în modelele familiale au dus (în unele ţări)
la "creşterea gradului de satisfacţie a partenerilor, creşterea independenţei lor unul faţă de
altul, creşterea inserţiei femeii în activitatea socială şi creşterea posibilităţilor ei de
participare la viaţa socială. Pe de altă parte unele noi modele de familie sau de menaj
(cuplurile consensuale nefertile, menajele de o singură persoană) sărăcesc familia de unele
sau de majoritatea funcţiilor ei".2
În ţările dezvoltate natalitatea a scăzut atât din cauza schimbărilor suferite de
modelele familiale, cât şi datorită schimbării atitudini faţă de copii. Ei nu mai au valoare
productivă, ca în familia tradiţională, ci au devenit investiţii în viitor. Fluxurile de susţinere
se îndreaptă acum dinspre părinţi spre copii, iar în condiţiile în care familia este tot mai
interesată să-şi menţină standardul de viaţă
5 y 5
5
ridicat şi preţul descendenţei este de asemenea mare, apare în mod firesc o scădere a cantităţii
descendenţei, în favoarea calităţii acesteia.

2 Mihăilescu Ioan, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în „Politici sociale. România în context
european", Ed.Alternative, 1995, Bucureşti, p.101.

32
Ţările în curs de dezvoltare se confruntă cu situaţii foarte diferite: creşterea populaţiei
care, în condiţiile unui standard de viaţă foarte scăzut, accentuează sărăcia şi frânează
dezvoltarea.
În ambele cazuri modelele de familie şi valorile acţionale derivate din acestea au o
mare importanţă în generarea şi menţinerea respectivelor situaţii.
Educaţia şi socializarea copiilor este pentru ţările dezvoltate tot mai puţin o funcţie a familiei
şi tot mai mult a societăţii. Familia susţine financiar educaţia copiilor, conştientizând
valoarea sa. În ţările în curs de dezvoltare lipsa educaţiei părinţilor, sărăcia, menţinerea
delimitării rolurilor familiale ca în familia extinsă (pe criterii de sex), formează un complex
de factori ce împiedică accesul universal la învăţământul primar, cele mai afectate fiind
fetele. Lipsa investiţiilor în educaţie scade şansele de dezvoltare economică şi limitează
posibilităţile acestor ţări de a folosi eficient cantitatea mare de forţă de muncă de care dispun
- pentru că este slabă calitativ.
Chiar dacă familia nucleară nu mai constituie forma dominantă, familia - ca instituţie
- nu se află în criză, ci într-un proces de adaptare la cerinţele unei societăţi post-moderne.
Ca grup special de apartenenţă familia nu şi-a pierdut, prin nuclearizare, capacitatea
de a deveni un refugiu şi un mijloc de adaptare în situaţiile de criză. Într-un mediu nou,
instabil, fluctuant, indivizii riscă să-şi piardă chiar identitatea socială, dacă nu au o unitate
socială stabilă din viaţa lor la care să se raporteze. Ori, în familie sunt investite cel mai ades
afectivitatea şi resursele economice; tot aici e regăsit şi grupul predilect de definire a
identităţii, sunt "negociate" semnificaţii, sunt "confecţionate" repere pentru viaţa socială
exterioară grupului familial.
Dacă în momentele de criză centrarea pe familie apare ca o soluţie la complexul de
incertitudine, ca un refugiu în faţa unei situaţii anomice, stabilirea acestei retrageri din viaţa
societăţii ca model stabil şi generalizat şi cantonare în relaţiile de familie nu are efecte
negative.
Centrarea pe familie a comportamentelor de asociere duce la un nivel scăzut de
încredere interpersonală şi instituţională, la creşterea costurilor tranzacţiilor, împiedicând
dezvoltarea. Tendinţa de menţinere a unei fals înţelese autonomii a familiei nu poate fi
funcţională nici sub aspect material, nici relaţional.
Prin universalitatea, complexitatea şi flexibilitatea sa, familia continuă să ocupe un
loc central între factorii ce determină şi orientează dezvoltarea, continuitatea societăţilor
umane, prin oferirea unui climat afectiv, valoric, normativ ordonat, securizant şi
individualizat.

4.2. Schimbări în plan demografic


"În toate societăţile europene, fertilitatea este puternic influenţată de comportamentul
nupţial al populaţiei, întrucât ponderea cea mai mare în fertilitatea totală o au cuplurile
familiale stabile".3
Cuplul familial este axat tot mai mult pe satisfacerea nevoilor sale afective, pe
interesele sale, dinspre familie ca instituţie cu anumite obligaţii faţă de societate accentul se
mută pe individ şi pe nevoile sale. Noile forme de familie răspund, astfel, unor nevoi ale
individului şi mai puţin nevoilor societăţii. Desigur, această atitudine va avea efecte negative
la nivelul societăţii şi implicit, asupra acestor indivizi, dar pe termen lung. Beneficiile ce pot
fi obţinute pe termen scurt
- ca urmare imediată a optării pentru un anumit tip comportament nupţial şi fertil
- primează.

3 Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999, p.55.

33
Căsătoria-sexualitatea şi căsătoria-copii nu mai sunt în relaţie de interdeterminare.
Cercetările făcute în ţările din Europa, S.U.A. şi Canada, deşi nu au ajuns la rezultate
similare, permit totuşi surprinderea principalilor factori care au determinat schimbări în
comportamentele nupţiale şi în modelele familiale.
Factorii cel mai frecvent puşi în evidenţă sunt:
• diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
• creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei femeilor de promovare socială;
• creşterea independenţei economice a tinerilor;
• creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure
şi s-a redus mult frecvenţa căsătoriilor pe motive de constrângere economică;
• creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;
• schimbări şi moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noile forme de
comportament;
• efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la
24
un grup la altul şi chiar de la o societate la alta".

4.2.1. Ţările dezvoltate — îmbătrânirea populaţiei


Asigurarea descendenţei este una din funcţiile fundamentale ale familiei. În ultimele
decenii atât atitudinea faţă de copii cât şi cantitatea descendenţei au cunoscut schimbări
importante, accentul mutându-se pe calitatea descendenţei.
Desigur, cauzele acestor schimbări sunt multiple. Dorinţa de a avea mai puţini copii
este justificată adesea prin costurile tot mai ridicate implicate de creşterea unui copil.
Mobilitatea socială şi profesională crescută, pe de altă parte, ca şi "emanciparea" femeii
determină cuplurile să se axeze pe urmărirea succesului profesional. "În societatea
românească aflată spre economia de piaţă, scăderea natalităţii ca şi a nupţialităţii sunt
indiciile unui cost ridicat al vieţii, ale incertitudinii şi nesiguranţei zilei de mâine, ale
reorientării indivizilor spre alte valori decât cele legate de căsătorie şi copii. Costul
descendenţei este din ce în ce mai mare, exprimând atât cheltuieli directe (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă) cât şi
25
indirecte (întreruperea activităţii lucrative a mamei pentru îngrijirea copiilor)".
"Mişcarea naturală a populaţiei (natalitatea, mortalitatea, sporul natural) a înregistrat,
în ultimele 3-4 decenii, asemenea tendinţe, încât ea este astăzi considerată, în multe societăţi
dezvoltate, o problemă socială importantă. În multe ţări au fost elaborate şi aplicate politici
demografice prin care să se dea un răspuns acestei probleme. Sub acest aspect, ţările
europene sunt confruntate cu probleme complet diferite de cele caracteristice ţărilor în curs
de dezvoltare. Dacă în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare politicile demografice îşi
propun să controleze şi, în multe ţări, să frâneze o creştere demografică foarte rapidă, în
majoritatea ţărilor europene problema principală constă într-o evoluţie demografică
îngrijorătoare care, pe termen lung, poate provoca, în anumite zone, o scădere a populaţiei
totale".4
Creşterea divorţialităţii, fragilitatea familiei nucleare, extinderea coabitării contribuie
de asemenea la scăderea natalităţii. În acest sens se observă că procrearea este încă puternic
legată de structuri familiale complete, proliferarea familiilor monoparentale nereuşind să
compenseze efectele divorţialităţii. Este în primul rând vorba de reducerea numărului de
copii pe care o familie îl consideră ideal, nu de lipsa dorinţei de a avea copii.

4Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999 — p.40

34
Cele mai importante schimbări la nivelul familiei - chiar şi nucleară - ce au afectat
negativ natalitatea sunt schimbarea fluxurilor de susţinere părinţi-copii şi a semnificaţiei pe
care o au copii pentru părinţi. Aceste schimbări se înregistrează şi se explică prin schimbările
suferite de familie în toate dimensiunile sale.
Principalele transformări intervenite în modelele familiale pot fi rezumate astfel: în
ceea ce priveşte relaţia "familie-societate, scăderea importanţei funcţiei economice a familiei;
laicizarea şi dezinstituţionalizarea parţială a familiei; "emanciparea" femeii; preluarea unor
funcţii familiale de către societate; diminuarea relaţiilor de rudenie şi vecinătate; diminuarea
controlului comunitar asupra comportamentelor demografice; creşterea bunăstării materiale a
familiilor; creşterea preocupărilor familiale faţă de problemele sociale; Comportamentelor
tinerilor necăsătoriţi - extinderea experienţelor sexuale premaritale; controlul fecundităţii;
extinderea coabitării premaritale; extinderea celibatului definitiv şi a menajelor de o singură
persoană; creşterea permisivităţii sociale şi a toleranţei părinţilor faţă de comportamentele
premaritale ale tinerilor".5
Familia este adesea mai bogată decât acum 4-5 decenii, deoarece femeile contribuie
semnificativ la creşterea veniturilor. Membrii săi sunt în mare măsură independenţi financiar,
deci raţiunile economice contribuie într-o mult mai mică măsură la stabilitatea grupului
familiar. Vârsta de căsătorie tinde să crească, şi chiar se poate renunţa la formalizarea
relaţiei, mai ales în cazul cuplurilor care nu îşi doresc copii. Preţul descendenţei este ridicat,
atât prin costurile directe pe care le implică - mai ridicate decât în trecut, pentru realizarea
unei descendenţe de calitate superioară (educaţie) - cât şi prin încetarea (temporară a)
activităţii femeii, deci reducere a veniturilor familiei.
Astfel, comportamentele familiale apar şi ele modificate: "creşte importanţa relaţiilor
emoţional-afective dintre parteneri; se intensifică preocupările soţilor pentru calitatea vieţii
familiale; se diversifică formele de convieţuire: de aici declinul relativ al familiei nucleare
bazată pe căsătorie, extinderea cuplurilor consensuale, extinderea cuplurilor consensuale,
extinderea relaţiilor dintre persoane trăind în menaje diferite, apariţia unor norme sociale care
reglementează noile forme de convieţuire, toleranţa socială crescută faţă de aceste noi forme
de convieţuire; modificarea relaţiilor dintre parteneri: tendinţa de egalizare a poziţiilor de
autoritate ale soţilor, emanciparea poziţiei femeii, o mai mare acceptare socială a relaţiilor
sexuale extraconjugale, creşterea importanţei comuniunii de preocupări, mentalităţi, atitudini
şi interese; modificarea fertilităţii şi a rolului copiilor: scăderea fertilităţii, controlul
fecundităţii, unilateralizarea fluxurilor de susţinere părinţi-copii, concentrarea preocupărilor
familiei pe calitatea descendenţei, diminuarea rolului moştenirii (avere, nume, rang social);
creşterea relativă a instabilităţii familiei nucleare: creşterea divorţialităţii, scăderea ratei
recăsătoririlor, o mai mare acceptare individuală şi socială a divorţialităţii, reflectată şi de
modificarea legislaţiilor divorţului.
Ca rezultantă generală, se poate afirma că aceste modificări au produs:
• la nivel individual: o egalizare a statutului bărbaţilor şi femeilor, o creştere a
bunăstării familiei, o creştere a satisfacţiei partenerilor din convieţuire într-un anumit
cuplu şi ca urmare a adoptării unui anumit comportament nupţial şi fertil;
• la nivel societal: o scădere a rate nupţialităţii, o scădere a natalităţii şi o
28
creştere a instabilităţii familiei nucleare".
Pentru familia tradiţională, cu preocupări preponderent agricole, copiii reprezentau
un preţios ajutor în gospodărie şi o asigurare a sprijinului la bătrâneţe. Fluxurile de susţinere
erau orientate şi dinspre părinţi spre copii şi invers. Odată cu mutarea sursei de câştig din
gospodăria agricolă spre industrie şi servicii, copiii au devenit consumatori: fluxurile de

5Idem, p.132.

35
susţinere sunt numai dinspre părinţi spre copii. Oportunităţile de câştig apărute în acest nou
mediu sunt mult mai mari decât cele oferite de agricultura tradiţională, dar necesită deţinerea
unui capital educaţional destul de ridicat - mai ales dacă ne raportăm la cerinţele activităţilor
desfăşurate în familia tradiţională.
Investiţiile ce trebuiesc făcute într-un copil pentru a se forma ca individ cu şanse
ridicate de integrare socială şi profesională în societăţile europene de astăzi sunt, aşadar, mult
mai mari decât în trecut. Pentru a putea realiza acest obiectiv, familia trebuie să se
concentreze pe calitatea descendenţei.
Costul realizării unei descendenţe considerată satisfăcătoare calitativ fiind atât de ridicat
"cuplul încearcă să împace dorinţa de a avea copii cu interesul de a-şi menţine nivelul de trai
şi de a asigura o calitate crescândă descendenţilor. Prin contrast putem remarca că în familiile
în care există o preocupare scăzută pentru
29
calitatea descendenţei, numărul de copii este mult mai mare".
Extinderea noilor forme de familie - incompletă - determină în mod direct schimbarea
fertilităţii, numărul mediu de copii din cuplurile consensuale fiind mai mic decât cel din
cuplurile consensuale.
"Influenţa creşterii ponderii cuplurilor consensuale şi a menajelor de o singură
persoană asupra scăderii fertilităţii este însă mai redusă decât am fi tentaţi să credem. În
paralel cu creşterea ponderii acestui tip de cupluri şi menaje a avut loc o creştere a ponderii
naşterilor ilegitime (în afara căsătoriei) în totalul naşterilor. Menajele de o singură persoană
şi cuplurile consensuale nu suspendă
30
complet fertilitatea, ci doar o diminuează".
Creşterea duratei medii de viaţă, ca urmare a progreselor medicale şi ştiinţifice, a
creşterii gradului de educaţie în populaţie şi implicit a îmbunătăţirii condiţiilor de mediu -
apă, sanitaţie etc. - împreună cu scăderea natalităţii au ca efect scăderea populaţiei şi pe
termen lung îmbătrânirea populaţiei. Scăderea absolută a populaţiei este considerată o
problemă deosebit de gravă, deoarece va avea ca efecte directe scăderea forţei de muncă,
penuria forţei de muncă tânără. În aceste condiţii costurile de producţie vor creşte, ca urmare
a scăderii competitivităţii; mobilitatea socială scade, ducând la blocajul carierelor
profesionale.
Mai mult, povara economică ce va apăsa pe umerii unei populaţii active reduse ce va
trebui să susţină o populaţie trecută de vârsta activă mult mai numeroasă va afecta natalitatea
acestui segment tânăr - costul vieţii fiind ridicat vor suporta cu greu preţul creşterii unui
copil.

4.2.2. Ţările în curs de dezvoltare — explozia demografică


Ţările mai puţin dezvoltate se confruntă cu o problemă diametral opusă: creşterea
îngrijorătoare a populaţiei. "Deşi creşterea populaţiei este în mare măsură controlată în
S.U.A., din punct de vedere global ea continuă să se numere printre cele mai grave (dacă nu
chiar cea mai gravă) problemă socială cu care se
31
confruntă umanitatea".
În general naţiunile considerate a fi mai puţin dezvoltate sau în curs de dezvoltare au
un standard de viaţă mai scăzut decât naţiunile dezvoltate. O mare parte din populaţia acestor
ţări trăieşte la nivelul de subzistenţă, resursele medicale fiind limitate.

36
Creşterea populaţiei în ţările nedezvoltate - fiind vorba de dublarea într-un timp tot
mai scurt a unei populaţii tot mai mari - a dus la creşterea populaţiei totale."Conform unor
estimări 9% din persoanele care au trăit vreodată sunt în viaţă acum".6
Ţările mai puţin dezvoltate nu au parcurs, asemeni celor occidentale, un proces de
transformare dinspre o societate predominant rurală spre una industrială, ci au "importat"
elementele modernităţii, ceea ce a generat efecte benefice îmbunătăţirea asistenţei medicale,
a condiţiilor de viaţă - dar şi consecinţele nedorite asupra evoluţiei numărului populaţiei.
"În ţările dezvoltate inovaţiile ştiinţifice s-au dezvoltat într-o perioadă lungă de timp
şi au dus gradual la scăderea ratei mortalităţii. Între timp
33
productivitatea a crescut şi fertilitatea s-a ajustat la aceste condiţii noi".
Interrelaţionarea tuturor elementelor procesului de modernizare a format un cuplu de
forţe ce a produs efecte conjugale diferite de cele ale fiecărui element luat separat. Acest
lucru este mai evident ca oriunde în evoluţiile înregistrate de ţările lumii a treia.
În ţările nedezvoltate aceste cunoştinţe medicale, experţi, echipamente, proceduri au
fost importate şi au avut efecte remarcabile asupra mortalităţii infantile şi totale, care au
scăzut rapid.
Deoarece locuitorii nu au fost implicaţi în conceperea şi desfăşurarea acestor
programe, schimbările survenite la nivelul cunoştinţelor medicale şi a condiţiilor de mediu nu
au dus la schimbarea comportamentelor lor natale. Iată spre exemplificare cazul Ceylon-ului,
actualmente Sri Lanka. Rata mortalităţii în această ţară a fost redusă la jumătate în numai un
an (din 1946 în 1947). Ce s-a întâmplat ? A fost cumpărat insecticid - DDT cu care s-a stropit
pentru omorârea ţânţarilor şi a altor insecte. Ca urmare, malaria şi alte boli grave au avut o
incidenţă în populaţie mult mai scăzută. DDT-ul a fost importat, ca şi experţii care au condus
operaţiunea. Populaţia ţării nu a jucat - sau a jucat un rol neînsemnat în cadrul acestui
program, care a schimbat atât de profund rata lor de mortalitate. Cu atât mai puţin acest
program ar fi putut să le influenţeze feritilitatea. Astfel, un număr mare de copii şi de nou
născuţi, care în mod "normal" ar fi murit, au supravieţuit. Acest fapt a accelerat creşterea
populaţiei în respectivul an, iar situaţia s-a menţinut şi în anii următori.
Această explozie a populaţiei a modificat structura dominantă de familie existentă
anterior - familia extinsă. Fiind ţări predominant rurale, norma familiei extinse era o adaptare
perfectă la condiţionările mediului socio-economic. Creşterea populaţiei, însă, a determinat o
modificare a structurii sale de bază, împingând tot mai multe familii sub limita sărăciei.
Cei mai săraci membrii ai familiilor din mediul rural au fost rupţi de legăturile cu
familia extinsă - şi de toată protecţia şi sprijinul pe care aceasta putea să li-l ofere - şi
"aruncaţi" în oraşe să trăiască în condiţii extreme de privaţiuni, adesea în capsula fragilă a
unei familii nucleare, aflată şi ea în dificultate.
Oraşele, slab industrializate nu au nici pe departe capacitatea de a absorbi forţa de
muncă disponibilă în interiorul lor, astfel încât segmente largi de populaţie care sperau să
găsească aici rezolvarea problemelor lor - lipsa de hrană, de posibilităţi a familiei de origine
de a întreţine un număr tot mai mare de membrii - ajung de fapt să trăiască în condiţii extrem
de proaste. Mai mult, din cauza sărăciei, lor le lipsesc multe din resursele de care beneficiază
familia nucleară în ţările industrializate. De exemplu, ei nu îşi pot permite să plătească
asigurări de viaţă şi dizabilităţi, care să înlocuiască protecţia pe care în trecut le-o oferea
familia extinsă. Şi, tot din cauza sărăciei, nu pot să se bazeze pe stat ca să le ofere sprijin
pentru îngrijirea bătrânilor sau educaţia copiilor, aşa cum pot să facă familiile nucleare din
majoritatea ţărilor industrializate.

6Idem, p. 504.

37
O altă deosebire între familiile nucleare din ţările mai puţin dezvoltate şi cele din
ţările dezvoltate este că primele au o fertilitate ridicată, în timp ce fertilitatea tot mai scăzută
a celorlalte tinde să fie considerată o problemă tot mai gravă.
Fertilitatea ridicată, şi deci obligaţia de a întreţine un număr mare de copii nu lasă
acestor familii nici o şansă de a ieşi din cercul vicios al sărăciei: din cauză că femeile sunt
atât de frecvent însărcinate şi au mereu copii mici în îngrijire, la care se adaugă lipsa unui
ajutor din partea rudelor - familia extinsă fiind slăbită - le este foarte greu să se angajeze
pentru a mări venitul familiei. Ca urmare, multe familii sunt nevoite să-şi trimită copiii să
lucreze încă de la vârste fragede, pentru a-şi ajuta familia.
Munca copiilor în oraşe are o valoare productivă mică, astfel încât copiii câştigă
foarte puţin. În plus, munca copiilor împiedică dezvoltarea economică pe termen lung,
deoarece se suprapune peste şi perturbă procesul de educaţie. Ca urmare noile generaţii nu
vor avea nivele de pregătire mai ridicate, ci vor rămâne prea mulţi la nivelul înaintaşilor lor
de la ferma tradiţională.
Chiar şi în ţările care înregistrează creştere economică, calitatea vieţii indivizilor nu
se poate ameliora atât timp cât populaţia în continuă creştere absoarbe tot pulsul economic
realizat.
Adoptarea unor politici antinataliste indică faptul că problema a fost deja de mult
percepută, necesitatea schimbării comportamentelor nataliste fiind de mare importanţă. De ce
continuă populaţia să dea naştere la tot mai mulţi copii, ştiind că nu vor putea trăi în condiţii
bune, că vor greva asupra bugetelor familiale, că vor avea de îndurat privaţiuni şi frustrări?
Sărăcia, nivelul slab de educaţie - necunoaşterea mijloacelor contraceptive - sunt
factori determinanţi, dar trebuie să ne întrebăm care este substratul valoric, normativ, al
acestui mod de viaţă, pentru că programele antinataliste nu luptă numai cu slaba educaţie a
cuplurilor, ci şi cu dorinţa acestora de a avea o descendenţă numeroasă. Astfel, cercetările au
delimitat în ţările nedezvoltate existenţa unui ansamblu de norme, valori şi tradiţii
pronataliste care duc la menţinerea unui nivel ridicat al fertilităţii.
Idealizarea familiei cu mulţi copii; căsătoria la vârste fragede, începerea vieţii sexuale
şi a procreării de asemenea la vârste mici sunt valori şi norme comportamentale încă foarte
puternice, ce influenţează direct creşterea populaţiei. Descendenţa numeroasă era necesară
asigurării continuităţii familiei în condiţiile unor rate de mortalitate infantilă şi a copiilor
foarte ridicate. Această situaţie, caracterizând mediul de viaţă timp de secole, a devenit
extrem de puternică, persistând şi după ce nu a mai avut valoare practică.
Modelele tradiţionale de definire a rolurilor în funcţie de criterii sexuale au, de
asemenea o mare rezistenţă. Ca şi modelul tradiţional, femeile trebuie să procreeze, să se
ocupe de creşterea copilului, să se subordoneze soţului, să nu aibă şi să nu îţi dorească
independenţă economică. Conform aceluiaşi model, femeile sunt asociate cu calităţi materne
- emoţionalitate, pasivitate, empatie etc., iar bărbaţii cu calităţi virile - activi, protectori,
asigură resursele economice. Această "împărţire" a calităţilor grevează asupra şanselor
femeilor de a-şi găsi un loc de muncă sau de a beneficia de educaţie.
"În unele ţări cu o creştere demografică rapidă se apreciază că menţinerea unei rate
înalte a fertilităţii poate frâna ritmul dezvoltării şi poate avea efecte socio-economice
negative (suprapopularea oraşelor, creşterea şomajului, poluare, condiţii de locuit inadecvate,
deteriorarea asistenţei sanitare sau imposibilitatea ameliorării acesteia, creşterea
analfabetismului, accelerarea inflaţiei). Potrivit acestor aprecieri au fost adoptate măsuri
antinataliste, de promovare a familiei cu un număr cât mai mic de copii".

38
4.2.3. Reechilibrarea evoluţiei natalitătii

"În ultimii treizeci de ani şi, îndeosebi, după Conferinţa Mondială a Populaţiei din
anul 1974, în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare au fost
formulate politici ale familiei şi politici demografice sau au fost adoptate măsuri legislative,
economice şi sociale privind populaţia şi familia. Este adevărat că multe ţări nu dispun de o
politică a familiei propriu-zisă, pe motiv că asemenea politici ar afecta drepturile fiecărui
individ, ale fiecărei familii de a decide în mod liber asupra numărului de copii pe care să îi
aibă. Sunt şi situaţii în care formularea unei politici demografice este evitată pe considerente
istorice. De exemplu, în Germania, discuţiile referitoare la politica demografică sunt foarte
delicate, întrucât acest tip de intervenţie statală a fost compromis printr-o folosire denaturată
în perioada nazismului".7
Ţările dezvoltate se orientează spre politici pronataliste sau politici neutraliste.
Politicile neutraliste au ca obiectiv ameliorarea situaţiei familiale - creşterea nivelului de trai
ai membrilor familiei, oferirea de asistenţă familiei, dar lasă la latitudinea cuplurilor
hotărârea privind numărul de copii pe care şi-i doresc.
Politicile pronataliste urmăresc creşterea fertilităţii şi a dimensiunilor familiei. Acest
obiectiv este important pentru asigurarea înlocuirii generaţiilor. Scăderea numărului
populaţiei afectează forţa de muncă disponibilă şi - mai ales în cazurile în care pentru
suplinirea nevoilor de forţă de muncă se importă forţă de muncă - menţinerea trăsăturilor
naţionale specifice. O populaţie mai mare asigură menţinerea şi creşterea rolului internaţional
al unei societăţi. Desigur, în cazul în care este valoroasă şi din punct de vedere calitativ - are
o productivitate a muncii ridicată.
În ţările în curs de dezvoltare, datorită creşterii îngrijorătoare a populaţiei este nevoie
de implementarea unor politici, programe antinataliste, care să vizeze scăderea fertilităţii şi a
dimensiunilor familiei.
Asupra acestor aspecte se poate interveni prin măsuri legislative - reglementarea
accesului la mijloacele de control a fertilităţii, reglementarea legislativă a avorturilor,
divorţurilor, reglementări privind cuplurile consensuale, celibatul şi familiile fără copii - dar
şi prin măsuri economice şi sociale - asistenţa familiei, ameliorarea statutului femeii.
"În ţările cu o fertilitate foarte ridicată, îngrijorările demografice şi socioeconomice
justifică preocupările pentru o fertilitate scăzută ca mijloc de a realiza obiectivele de
dezvoltare naţională. Potrivit datelor furnizate de Divizia pentru Populaţie a O.N.U., mai
mult de jumătate dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare (ţări care cuprind peste 60%
din populaţia globului) consideră ratele de creştere a populaţiei din ţările lor ca fiind prea
mari. Circa 40% dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare întreprind măsuri exprese de
reducere a fertilităţii. Conferinţa Mondială a Populaţiei din Mexico din anul 1984 a insistat
asupra legăturilor dintre dezvoltarea socioeconomică şi politica populaţiei şi a adoptat o serie
de recomandări în acest domeniu:
a. formularea planurilor, programelor sau strategiilor de dezvoltare pe bază de
demersuri integrate care să ia în considerare interrelaţiile dintre populaţie, resurse, mediul
înconjurător şi dezvoltare;
b. formularea planurilor şi programelor de dezvoltare în concordanţă cu tendinţele
demografice încât să se poată asigura eradicarea foametei, creşterea nivelului de nutriţie şi
sănătate, eradicarea analfabetismului de masă, îmbunătăţirea statutului femeii, eliminarea
şomajului de masă şi inechităţii în relaţiile economice internaţionale;

7 Mihăilescu I., Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în „Politici sociale. România în context
european", Ed. Alternative, 1995, Bucureşti, p.101.

39
c. intensificarea cooperării internaţionale, creşterea exporturilor, încurajarea
investiţiilor, reducerea dobânzilor;
d. evitarea dezechilibrelor ecologice rezultate din creşterea populaţiei şi din trecerea
de la tehnologiile tradiţionale la tehnologiilor industriale moderne;
e. formularea politicilor populaţiei prin luarea atentă în considerare a nivelului
individual, familial şi comunitar, a factorilor macro-şi micro-sociali;
f. formularea politicilor populaţiei în consens cu valorile şi nevoile locale;
g. fundamentarea ştiinţifică a politicilor populaţiei, creşterea competenţei celor care
aplică aceste politici şi intensificarea cooperării internaţionale în acest domeniu (Report of
the Internaţional Conference on Population, 1984)"8

4.3. Schimbări în funcţiile familiei şi efectele lor

De-a lungul timpului, familia s-a modificat atât ca funcţii cât şi ca structură,
adaptându-se mereu noilor condiţii şi cerinţe ale mediului social.
Unele funcţii ale familiei tradiţionale (extinsă) au fost preluate de alte instituţii -
educarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor - altele s-au menţinut ca funcţii ale familiei, dar au
suferit modificări importante la nivelul conţinutului.
Asigurarea continuităţii biologice şi culturale a fost şi continuă să fie o funcţie
proprie grupului familial. Însă modul cum îşi realizează familia modernă această funcţie
diferă de ceea ce a însemnat ea pentru familia tradiţională, şi mai mult diferă semnificativ
între familia nucleară şi tipurile post-moderne de familie.
Funcţia economică a familiei s-a orientat spre investirea în calitatea descendenţei şi
spre asigurarea unui standard de viaţă mai ridicat membrilor săi. Familia nucleară din ţările
dezvoltate este mai bogată decât familia tradiţională şi decât familia nucleară de acum câteva
decenii, în schimb produce mai puţini copii. Chiar dacă pe termen scurt acest fapt are efecte
(economice) pozitive - o societate mai bogată - pe termen lung situaţia ameninţă să se
răstoarne: scăderea ponderii populaţiei tinere în totalul populaţiei va duce la stagnare
economică, creşterea costurilor de producţie şi nu numai. Important liant în structura familiei
extinse, dependenţa economică faţă de familie (a soţiei în special) s-a redus, considerentele
economice constituind cu greu un argument, în favoarea stabilităţii familiei contemporane.
Satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime şi menţinerii personalităţii,
identităţii, a devenit principala preocupare a familiilor/cuplurilor moderne. Împărtăşirea de
valori, interese, preferinţe comune are pentru familia/cuplul modern o importanţă deosebită.
În ceea ce priveşte transmiterea de la ascendenţi la descendenţi a unei poziţii sociale,
a unor roluri şi statusuri, importanţa moştenirii (nume, avere, status) a scăzut; familia
modernă doreşte să asigure urmaşilor săi posibilitatea de a accede spre statusuri/roluri sociale
mai bune prin investiţii educaţionale şi afective cât mai ridicate.

4.3.1. Socializare şi educaţie


Scopul oricărei societăţi este acela de a-şi menţine echilibrul, ordinea socială şi
normativă. Acest deziderat se poate atinge prin funcţionarea optimă a elementelor structurii
sociale, a grupurilor, colectivităţilor şi a instituţiilor şi, prin integrarea armonioasă a
indivizilor în diverse sfere ale societăţii. Pentru realizarea acestor scopuri funcţionale,
societatea şi-a creat şi perfecţionat mecanisme specifice de socializare şi integrare socială.

8 Idem, p.102.

40
Socializarea este definită în "Dicţionarul de sociologie"9 ca "un proces psihosocial de
transmitere - asimilare a valorilor, atitudinilor, concepţiilor sau modelelor de comportare
specifice unui grup sau unei comunităţi, în vederea formării, adaptării şi integrării sociale a
unei persoane; în acest sens socializarea este un proces interactiv de comunicare,
presupunând dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv
modul de receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi
conţinutului influenţelor sociale".
Conceptul de socializare defineşte procesele, mecanismele şi instituţiile prin care
societatea se reproduce în fizionomia personalităţii umane care îi este specifică, în anumite
structuri de comportament ce răspund aşteptărilor şi prescripţiilor sociale. Socializarea este
abordată şi ca proces fundamental prin care se transmite moştenirea culturală a unei societăţi
şi care asigură transferul de cultură de la o generaţie la alta.
Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o
transmite următoarelor generaţii. Fără socializare societatea nu ar putea supravieţui, după
cum nici individul nu ar putea supravieţui în afara socializării.
În concepţia structural funcţionalistă parsoniană, procesul de socializare poate fi
definit, în ansamblul său, ca transmitere şi însuşire a unor modele cultural normative prin
intermediul cărora indivizii dobândesc conduite socialmente dezirabile şi îşi însuşesc
procedurile sau regulile necesare pentru a putea dezvolta acţiuni dezirabile, "normale",
predictibile, pentru aşteptările colectivităţii. În sistemul construit de Parsons 10, toate
presiunile normative exercitate de subsistemele sau instituţiile sociale sunt orientate în
direcţia realizării scopului distinct de conformare obligatorie a indivizilor la exigenţele
rolurilor sociale pe care sunt chemaţi să le îndeplinească în viaţa socială. Fiecare individ
conştientizează că exigenţa conformării la regulile şi simbolurile grupului din care face parte
este o tendinţă "normală", care trebuie evaluată în mod pozitiv, în timp ce încălcarea acestora
reprezintă o tendinţă "anormală", iraţională chiar, care trebuie sancţionată. Noţiunea
fundamentală care caracterizează scopul principal al socializării este cea de identitate, pe care
Parsons o preia de la Freud, supraeul, sinele şi eul, fiind toate produse ale socializării.
Conţinutul procesului de socializare are o triplă finalitate:
• psihică, implicând maturizarea copilului prin fixarea unor trăsături psihice persistente;
• socială, presupunând deprinderea cu exigenţele impuse de exercitarea corectă a
rolurilor sociale;
• culturală, cu referire la internalizarea "codurilor" culturale, a simbolurilor normative
şi evaluative.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice, care au
urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin
care aceasta se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor
teorii diferite ale socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile
dezvoltării cognitive. Ambele pun în centrul analizelor comportamentul uman, supus unor
continue modificări şi devenirii, ca urmare a experienţelor trăite de individ.
Rezultanta procesului de socializare o constituie personalitatea socială 11, iar modelul
cultural pe care se sprijină formarea acestei personalităţi este aşa numitul sociotip
("personalitatea de bază" la A. Kardiner), definit ca o configuraţie psiho-socio-culturală,
comună membrilor unei anumite societăţi, care reprezintă un tip de personalitate exemplară

9Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord) — "Dicţionar de sociologie", Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p.586.
10Parsons,T., The Social System, The Free Press, New York, 1951, p.247.
11 Rădulescu M. S., Homo Sociologicus. Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană, Casa de editură şi presă
"Şansa" SRL, Bucureşti, 1994, p.237.

41
şi în raport cu care indivizii pot manifesta variante particulare ale propriei lor personalităţi.
Socializarea are loc dea lungul a trei etape de viaţă, implicând astfel trei forme principale:
• socializarea primară (de bază) se desfăşoară în timpul copilăriei timpurii, în cursul
căreia copilul este supus influenţelor exercitate de părinţi şi pe care le internalizează
profund în structura personalităţii sale în formare. Învăţând să distingă între diferite
obiecte fizice şi relaţii familiale, copilul va ajunge ulterior să-şi dezvolte conştiinţa
stabilă a propriei identităţi personale.
• socializarea secundară are loc prin intermediul învăţării normelor care reglementează
relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, colegi, prieteni, etc.); pe de altă parte, această
formă intervine ca element instrumental, care îl obligă pe copil să ia în considerare
faptul că rolurile sociale, pe care este chemat să le îndeplinească, nu se desfăşoară
întotdeauna în contexte afective sau protective, şcoala şi relaţiile implicate de ea,
propunând un tip de socializare definit de instrumentalitate şi neutralitate afectivă,
spre deosebire de familie, care socializează copilul într-un climat predominant
afectiv;
• socializarea continuă (a adultului) în tot cursul desfăşurării vieţii adultului, pe măsură
ce acesta asimilează noi valori, dobândeşte noi deprinderi, aptitudini şi experienţă de
viaţă, se raliază la diferite opinii şi achiziţionează noi roluri sociale. Spre deosebire
de socializarea primară, orientată de elemente ideale, socializarea continuă se
concentrează pe elemente realiste.
Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o perioadă de pregătire în care
învaţă comportamentele pretinse de noul rol, drepturile şi îndatoririle acestuia. Acest proces
de pregătire pentru nou; rol este denumit socializare anticipativă. Aceasta se realizează prin
intermediul familiei, şcolii, prin cursuri de calificare sau recalificare, jocuri, etc.
Ciclul de viaţă, anumite elemente intervenite pe parcursul vieţii, determină individul
să înveţe roluri complet noi şi să le abandoneze pe cele vechi. Un student în primul an de
studiu va avea de învăţat un rol foarte diferit de cel de elev. Dacă va locui într-un campus
universitar, va trebui să se adapteze unui mediu de viaţă complet diferit de cel familial. Un
tânăr care se căsătoreşte începe să exercite un rol şi abandonează comportamentele asociate
rolului de celibatar. O persoană care iese la pensie îşi abandonează o mare parte din rolurile
anterioare şi intră într-un rol, cel de pensionar. În toate aceste situaţii, intervine
resocializarea, care constă într-un proces de învăţare a unor roluri noi şi de abandonare a
unor roluri anterioare.
Există situaţii în care unele persoane sunt constrânse la o resocializare radicală. Într-o
mănăstire, în timpul serviciului militar sau într-un penitenciar, condiţiile de viaţă sunt foarte
diferite de cele în care individul a trăit anterior. Aceste medii de viaţă, denumite de Erving
Goffman (1922 - 1982) instituţii totale,
sunt locuri în care oamenii sunt izolaţi de restul societăţii pentru o perioadă lungă de timp şi
în care comportamentele lor sunt strict reglementate.
Socializarea, deşi este un proces global, se realizează în cadrul unor grupuri, în medii
sociale diferenţiate. Grupurile şi mediile sociale se raportează în mod diferit la cultura
societăţii globale. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă conformă cu
valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile şi promovate de către societate, sau
negativă, contrară aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale generale, dar conformă cu cele
ale unui grup sau ale unei subculturi. Distincţia dintre pozitiv şi negativ implică anumite
judecăţi de valoare, de raportări la anumite ierarhii de valori. Pentru a evita judecăţile de
valoare, unii sociologi propun o distincţie mai neutră, între socializare concordantă
(conformă cu valorile şi normele sociale generale) şi socializarea discordantă (neconformă cu
valorile şi normele sociale generale).

42
Utilizând aceste două perechi de tipuri, se poate face o clasificare mai precisă,
indentificând patru forme:

Socia izare
Concordantă Discordantă
Socializare Pozitivă I II
Negativă III IV
Sursa: I. Mihăilescu — "Sociologie generală", Ed. Universităţii, Bucureşti, 2000, p.101

În forma I (pozitivă - concordantă), socializarea se realizează conform unor valori şi


norme sociale fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele promovate de societatea
globală. În forma II (pozitiv - discordantă), societatea se realizează în conformitate cu
normele şi valorile sociale fundamentale, dar în concordanţă cu unele norme şi valori
promovate de unii agenţi socializatori. De exemplu, într-o societate totalitară, statul poate
promova anumite norme şi valori (obedienţă, reprimarea spiritului critic, delaţiunea) care
sunt în discordanţă cu valorile şi normele fundamentale, esenţiale într-o societate normală,
democratică. O familie, un grup de familii sau un grup social, care îşi vor educa copiii prin
raportare la valorile fundamentale (cinste, respect, demnitate, etc.) vor realiza o socializare
pozitivă, dar discordantă în raport cu normele promovate de agenţii socializatori controlaţi de
statul totalitar. În cazul în care familiile şi grupurile realizează o socializare conformă cu
normele şi valorile statului totalitar, dar neconformă cu valorile şi normele sociale
fundamentale, avem a face cu forma III - socializarea negativă concordantă. În forma IV
(negativ discordantă), socializarea se realizează contrar normelor şi valorilor fundamentale şi
cele promovate la nivel social general. În acest caz, avem a face cu o socializare deviantă în
raport cu societatea globală, dar conformă cu normele unui grup sau subculturi. Socializarea
negativ-discordantă poate fi întâlnită în cazul unor comunităţi marginale (grupuri etnice,
religioase care refuză societatea înglobantă) sau în grupuri delicvente care se raportează la o
subcultură delincventă.
Distincţiile dintre pozitiv-negativ, concordant-discordant nu sunt întotdeauna uşor de
făcut. Ele presupun raportarea la anumite valori generale (universalii culturale, universalii
morale) care sunt dificil de operaţionalizat în cercetarea sociologică. Dificultatea unor
asemenea analize nu trebuie să conducă la evitarea lor, pe motivul asigurării neutralităţii
axiologice.
În mod real, socializarea este echivalentă cu asimilarea creativităţii.
~ 5
Copilul, adolescentul, tânărul, adultul sau vârstnicul vor fi capabili, în urma procesului de
socializare, să exercite "o activitate creativă, mediată de simbolurile normative şi evaluative
generale, care servesc ca ghid al conduitei şi, propriile modele de aspiraţii culturale, cu acest
ansamblu formând configuraţia personalităţii sociale în cadrul căreia motivaţiile interne se
împletesc armonios cu cerinţele normative ale mediului social"12.
Caracteristicile principale ale acestui proces sunt multiple, fiind definite de valenţele
epocii istorice şi de trăsăturile distincte ale spaţiului social. F. Elkin şi G. Handel le
sintetizează în felul următor : a) procesul de socializare este un proces de durată (continuă în
tot cursul vieţii individului; b) el are loc prin interacţiunile cu alţi indivizi; c) de-a lungul său,
un rol important îl joacă mijloacele de comunicare; d) desfăşurarea sa implică existenţa unor

12Rădulescu S. M., Banciu D., Introducere în sociologia delincventei juvenile, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990,
p.20, apud
Rădulescu S.M., Sociologia vârstelor, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti 1994, p.84.

43
contexte semnificative din punct de vedere emoţional; e) aceste contexte sunt modelate de
diferite grupuri
sociale13 .
Toate caracteristicile menţionate evidenţiază faptul că procesul de socializare se află
într-o legătură directă cu particularităţile biologice şi psihice ale dezvoltării umane ale
diferitelor perioade de vârstă:
• socializarea în copilărie implică dobândirea capacităţii de comunicare şi interacţiune,
competenţei de exercitare a rolurilor de copil, şcolar, prieten, conştiinţei datoriilor şi
responsabilităţilor cu privire la normativitatea vieţii sociale;
• are, în esenţa ei, rol anticipativ, pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de adult G.
H. Mead a utilizat, pentru acest caracter anticipativ al procesului de socializare,
noţiunea de "preluarea rolului altuia"14 .Un rol important în acest proces îl are
"cultura" tinerilor şi raporturile între generaţii;
• este caracterizată, mai ales, de experienţele familiale, ocupaţionale şi culturale
dobândite în contexte particulare de viaţă (economic sau politic, de exemplu). În timp
ce socializarea copilului sau adolescentului are caracter general, socializarea
adultului posedă un caracter specific, determinat de participarea la diferite instituţii şi
activităţi sociale cu conţinut variabil. O.G. Brimm consideră că, spre deosebire de
socializarea copilului, socializarea adultului are următoarele trăsături : a. Presupune,
mai degrabă, sinteza "vechiului material" decât dobândirea unuia nou ; b. Implică
schimbarea de la un punct de vedere idealist la unul realist ; c. Are la bază învăţarea
capacităţii de confruntare cu cerinţe conflictuale ; d. Dezvoltă componenţa pentru
exercitarea unor roluri specifice15 .
• presupune "dezangajarea" faţă de rolurile sociale active şi familiarizarea cu alte roluri
participative (în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi culturale şi
chiar productive). Într-o serie de societăţi, cum este cazul societăţii româneşti, lipsesc
mecanismele şi factorii care să asigure socializarea populaţiei vârstnice pentru
cerinţele rolului de "bătrân". Ca o consecinţă, o mare parte dintre bătrâni trăiesc
izolaţi de societate, fără nici un fel de "angajament social", situaţie care contribuie la
accelerarea procesului de îmbătrânire şi la accentuarea trăsăturilor determinate de
patologi bătrâneţii. O serie de sociologi apreciază că, în societăţile contemporane,
este legitimă chiar "o socializare pentru moarte" constând în
48
pregătirea bătrânilor pentru episodul final al vieţii lor . O asemenea formă de
socializare implică şi pe membrii familiei, pe toţi aceia aflaţi în relaţii apropiate
vârstnicilor.
Socializarea este realizată într-o multitudine de forme şi situaţii, de numeroşi agenţi,
dintre care, mai importanţi sunt familia, grupurile perechi, şcoala şi mijloacele de comunicare
în masă.
Grupurile vechi, formate din persoane care au aproximativ aceeaşi vârstă, se
manifestă ca agenţi puternici de socializare, mai ales în perioada copilăriei şi a adolescenţei.
Chiar de la o vârstă foarte mică copiii de aceeaşi vârstă interacţionează uşor. Deşi stăpânesc
mult mai puţin simboluri şi mijloace de comunicare, comparativ cu adulţii, ei comunică mai
uşor decât aceştia. Grupurile perechi oferă posibilitatea manifestării independente, în afara
controlului părinţilor, spontaneitatea limitată, cenzurată (de adulţi) sau autocenzurată în

13Frederik Elkin, Gerald Handel, The Child and Society. The Process of Sociali%ation, New York, Random House,
1984, p.34, apud Rădulescu S.M., op. cit. , p.84.
14Mead G.H., Mind, Self and Society, Chicago, University of Chicago, Press, 1934.
15Orville G. Brimm Jr. , Sociali%ation After Childhood; Two Essays, New York, Willey, 1996, p.25.

44
prezenţa adulţilor, manifestându-se liber. Se stabilesc în aceste condiţii relaţii pe orizontală,
de interacţiune între egali, ca parteneri de cooperare şi competiţie cu acelaşi statut. Grupurile
perechi socializează caracteristici, trăsături culturale sau subculturale care nu sunt avute în
vedere de părinţi sau sunt neconforme cu valorile şi normele acestora, imprimă o subcultură
juvenilă, frecvent ignorată de adulţi.
Şcoala este un agent socializator complex, care oferă atât informaţii, calificări, cât şi
un întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal. Fiecare şcoală ajunge să dobândească
trăsăturile şi elementele culturale specifice, astfel încât elevii unei şcoli se vor deosebi de alţii
de aceeaşi vârstă, dar de la o altă şcoală.
Cercetările efectuate de Jesse Pitts şi Michel Crozie în Franţa, arată că şcoala
dezvoltă un raport de complexitate între copii, pe care îl numesc "comunitate delincventă",
manifestată ca o complicitate între elevi pentru a se proteja de autoritatea profesorului, ceea
ce nu exclude competiţia între elevi, pentru a se identifica cu acesta. Şcolile din România au
caracteristici similare celor franceze, cu unele încercări de implementare a modelelor
pedagogice noi.
Mijloacele de comunicare în masă tind să devină, în societăţile dezvoltate, unul din
principalii agenţi de socializare. Mass-media desemnează ansamblul organizaţiilor care
vehiculează către un număr mare de oameni, efecte socializatoare ale acestora fiind obiectul a
numeroase analize, de cele mai multe ori contradictorii. O concluzie comună a acestor
cercetări este că mijloacele de comunicare în masă au atât efecte pozitive, cât şi efecte
negative, dependente de conţinutul mesajului.
Familia constituie, în orice societate, "factorul primordial al formării şi socializării
copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale
psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare" 16.
Familia este cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare,
indivizii îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie,
marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice; de asemenea,
în cadrul familiei se realizează sociabilitatea, premisa deprinderii normelor dezirabile, a
modelelor de conduită aşteptate, individul stabilind primele contacte în înţelegerea noţiunilor
de responsabilitate şi raţionalitate, primele confruntări cu situaţii supuse prescripţiilor,
interdicţiilor, evaluărilor normelor şi idealurilor grupului social larg.
Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru situaţii specifice:
• situaţiile de educaţie morală, având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul
cărora i se furnizează copilului regulile morale;
• situaţiile de învăţare cognitivă, prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe,
aptitudini, deprinderi necesare convieţuirii în societate;
• situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană, cu
un rol deosebit de important în echilibrul moral şi psihologic al individului;
• situaţiile angajând imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile
creatoare şi gândirea participativă.
Fiind grupul cel mai coeziv şi factorul care exercită influenţele cele mai persistente
asupra personalităţii, familia educă spiritul de comunicare şi cooperare, facilitează
transmiterea obiceiurilor şi valorilor de la părinţi la copii, ghidează din punct de vedere moral
conduitele acestora. În cadrul familiei are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de
la un comportament normal, bazat pe autoreglare şi autonomie morală
"Mediul familial - afirmă Andre Berge - îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi
16Hill R., Teoria modernă a sistemelor şi familia, 1973, apud Voinea M. , op. cit. , p.62.

45
protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe
sine, să se situeze în raport cu ceilalţi, să se polarizeze din punct de vedere sexual, efectuând
fără pericol, primele sale experienţe sociale şi sentimentale"17 .
Socializarea primară este etapa procesului de socializare care orientează evoluţia
copilului 6-7 ani de viaţă. Socializarea primară, sau de bază, permite deprinderea regulilor de
comportare, a normelor şi valorilor ce pot fi asimilate la vârste mici şi care constituie bagajul
informaţional şi afectiv al oricărui individ în această etapă el se consolidează în cadrul
relaţiilor de comportament cu persoanele întâlnite zilnic, cu modul lor de a explica, de a
comunica, de a exprima sentimente, preocupări.
Plecând de la ideea că familia reprezintă primul grup cu care copiii au contact
continuu şi primul context în care se manifestă modelele socializării, se apreciază că, din
acest punct de vedere, familia nu poate fi concurată cu nici o altă instanţă. Prin naştere
copilul este plasat în societate potrivit statutului social al familiei sale. Acest statut va
influenţa modul de relaţionare cu ceilalţi, va influenţa cariera de adult, ascensiune
profesională şi socială, fiind un mediator al culturii care există în societatea mai largă.
Fiecare familie participă direct la un număr limitat de subculturi şi reţele (versiunile societăţii
largi) care ajung la copil prin învăţare, prin activitatea zilnică, familia având un rol activ de
filtrare a elementelor subculturilor existente. Familia este pentru copil cadrul în care se
asigură primele tipuri de relaţii sociale, de experienţe şi exigenţe specifice, este grupul
referenţial ale cărui valori, norme şi practici copilul le adoptă şi le raportează la ele în
evaluarea comportamentului. Pentru a înţelege problemele complexe ale familiei, unii autori
pun în relaţie directă vârsta copiilor cu etapele ciclului familiei:
• familii cu copii preşcolari;
• familii cu copii de vârstă şcolară;
• familii cu adolescenţi.
Potrivit studiului "Pentru o societate centrată pe copil" (Ed. Alternative, Bucureşti,
1997), coordonat de Zamfir C., acest proces are următoarele direcţii:
• 0 - 3 ani - până la această vârstă copilul nu beneficiază de un sistem instituţionalizat
de educaţie în afara familiei. Educaţia primită este realizată exclusiv de către familie,
care trebuie să-şi permită supravegherea şi educaţia copiilor, să aibă timp liber
disponibil şi resursele materiale necesare.
• 3 - 6/7 ani - copilul intră în sistemul instituţionalizat de învăţământ (grădiniţă). Este
esenţială dezvoltarea unei relaţii de cooperare între familie şi grădiniţă sau şcoală.
Este necesară o educaţie a familiei pentru dezvoltarea capacităţii familiei de a oferi o
îngrijire de calitate copiilor.
• 7 - 15 ani - educaţie formală, învăţământ general obligatoriu.
• 15 - 18 ani - adolescenţii caută repere: un sistem de valori, exemple concrete, modele,
sfaturi care să le asigure succesul în societate. Ei au nevoie de sprijin pentru a realiza
trecerea de la adolescenţă la maturitate.
Un accent deosebit trebuie pus pe discuţii privind întemeierea unei familii, privind
alcoolismul, drogurile, riscurile acestora, educaţia sexuală.

17Apud Voinea M., op.cit, p.63.

46
Este îndreptăţită aprecierea după care "familia reprezintă factorul primordial al
socializării morale şi integrării sociale a adolescentului constituind cadrul fundamental în
interiorul căruia sunt satisfăcute trebuinţele sale psihologice şi sociale. În calitatea sa de
mediu natural şi de grup primar, ea este primul intermediar în relaţiile cu societatea şi
constituie matricea care-i imprimă adolescentului cele mai importante şi mai durabile
trăsături caracteriale şi morale".51
Dacă familia este saturată de privaţiuni şi ostilităţi, de condiţii care privează copilul
de afecţiune şi de satisfacerea adecvată a dorinţelor şi aspiraţiilor lui fireşti, tânărul poate
ajunge la un conflict de adaptare. Din această perspectivă se poate aprecia că orice carenţă a
grupului familial, slăbirea unităţii şi coeziunii familiale perturbă viaţa copilului, antrenează o
serie de perturbări de comportament. Asupra relaţiilor părinţi-copii ca nucleu al socializării
familiale sau formulat o serie de observaţii şi deziderate. Herbert Gans sugerează trei tipuri
principale de interacţiuni familiale (cu referire la S.U.A.).
Familii centrate pe adulţi (în care familia este condusă de către adulţi, pentru adulţi,
prin includerea unor comportamente conforme cu modelul parental dezirabil; părinţii din
această categorie nu au preocupări exprese pentru dezvoltarea şi orientarea copiilor lor.
Familiile centrate pe copii, în care părinţii îşi subordonează plăcerile, satisfacerii
dorinţelor copiilor. Aceşti părinţi doresc pentru copiii lor o situaţie mai reuşită decât au avut-
o ei.
Familii conduse de adulţi, specifice vârfurilor din clasa mijlocie. Părinţii au de regulă
studii superioare şi pot aprecia mai bine viitorul adolescenţilor lor. Copiii sunt învăţaţi să
lupte pentru dezvoltarea lor în conformitate cu propria individualitate, să obţină note bune la
şcoală.
În familii se construiesc modele pentru toate relaţiile umane fundamentale, cum ar fi
relaţiile de supra - sau subordonare, de complementaritate, de reciprocitate, se descoperă
comportamente sociale elementare orientate spre apărarea drepturilor proprii şi respectarea
drepturilor altora. Un rol foarte important în procesul de socializare îl are structura şi
funcţionalitatea familiei. Relaţia părinţi copii poate fi distorsionată de o serie de excese ale
părinţilor, dintre care unele se pot datora lipsei de afecţiune şi interes sau, dimpotrivă, unui
interes şi control exacerbat.

Rădulescu S., Banciu D. , Adolescenţii şi familia, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.46.

125

47
CARENŢE ÎN SOCIALIZAREA
______________ COPIILOR
______________
egoism
nesinceritate
superficialitate
insuccese şcolare şi profesionale
comportamente refractare
comportamente deviante________________________
Sursa: Maria Voinea, "Sociologia familiei", Ed. Universităţii Bucureşti, 1993, p.68

Cercetările şi sociologia familiei pun în evidenţă faptul că, în societăţile urbane


moderne, familia a pierdut o mare parte din importanţa sa socializatoare tradiţională. Fie că
există un singur părinte, fie că ambii părinţi, deşi locuiesc împreună, interacţionează cu
copilul doar câteva ore pe zi, funcţia socializatoare a familiei se exercită mai sumar,
împărţindu-şi elementele cu alţi agenţi socializatori amintiţi.
Cunoştinţele necesare astăzi pentru ocuparea unui post pe piaţa muncii sunt
numeroase şi diverse, necesitând în vedere însuşirii depunerea unui efort intelectual constant.
În familia tradiţională socializarea şi educarea indivizilor trebuia să răspundă unor cerinţe
mult mai modeste, fiind realizată în cea mai mare măsură în familie.

48
49
50
51
În societatea modernă această funcţie a fost preluată de alte instituţii, specializate.
Procesul de educaţie din societatea modernă, instituţionalizat şi standardizat, are implicaţii
majore asupra evoluţiei societăţii. Societatea cunoaşte în mod inevitabil diverse sisteme de
EXCESELE PĂRINŢILOR

Suprasolicitări educative
control excesiv
Atitudine liberă
pasivitate indolenţă indiferenţă indulgenţă
sancţiuni negative în cazul
nesupraveghere________ unor eşecuri şcolare
exigenţe profesionale mari
program rigid de învăţătură

inegalităţi, ce au funcţiile lor în mecanismele dezvoltării. Economia de piaţă implică nu


numai avantaje, ci şi riscuri, eşecuri, asumare de răspundere şi eforturi mari, selecţii dure,
impune pregătire şi aptitudini deosebite, pe care nu le are oricine. În aceste condiţii se
remarcă importanţa procesului educaţional, ce are implicaţii sociomorale largi, legate de
traiectoriile de viaţă ale tinerilor.
Familia s-a adaptat la această situaţie, acceptând educaţia formală ca valoare şi ca
atare investind o parte însemnată din venituri în aceasta. Este, bineînţeles, vorba despre o
investiţie în calitatea descendenţei lor.
Unilateralizarea fluxurilor de susţinere - numai dinspre părinţi spre copii - este
rezultatul schimbării atitudinii faţă de copii, care devin centrul existenţei familiei.
Cunoştinţele necesare astăzi pentru ocuparea unui post pe piaţa muncii sunt
numeroase şi diverse, necesitând în vedere însuşirii depunerea unui efort intelectual constant.
În familia tradiţională socializarea şi educarea indivizilor trebuia să răspundă unor cerinţe
mult mai modeste, fiind realizată în cea mai mare măsură în familie.
În societatea modernă această funcţie a fost preluată de alte instituţii, specializate.
Procesul de educaţie din societatea modernă, instituţionalizat şi standardizat, are implicaţii
majore asupra evoluţiei societăţii. Societatea cunoaşte în mod inevitabil diverse sisteme de
inegalităţi, ce au funcţiile lor în mecanismele dezvoltării. Economia de piaţă implică nu
numai avantaje, ci şi riscuri, eşecuri, asumare de răspundere şi eforturi mari, selecţii dure,
impune pregătire şi aptitudini deosebite, pe care nu le are oricine. În aceste condiţii se
remarcă importanţa procesului educaţional, ce are implicaţii sociomorale largi, legate de
traiectoriile de viaţă ale tinerilor.
Familia s-a adaptat la această situaţie, acceptând educaţia formală ca valoare şi ca
atare investind o parte însemnată din venituri în aceasta. Este, bineînţeles, vorba despre o
investiţie în calitatea descendenţei lor.
Unilateralizarea fluxurilor de susţinere - numai dinspre părinţi spre copii - este
rezultatul schimbării atitudinii faţă de copii, care devin centrul existenţei familiei.

Educaţia fetelor
În unele ţări în curs de dezvoltare familia modelul familiei tradiţionale este încă
puternic, socializarea şi educaţia tind să fie reduse - mai ales pentru segmentele cele mai
sărace din populaţie - la sfera familiei. Acest fapt are consecinţe grave asupra economiei,
care nu poate valorifica eficient resursele mari - dar slabe calitativ - de forţă de muncă.

52
5
Accesul inegal la educaţie aduce femeile lumii a treia un standard de viaţă scăzut şi
mulţi copii. Femeile se confruntă cu mari dezavantaje educaţionale în multe părţi din Asia şi
Africa, cu toate că piedicile formale au fost înlăturate în multe aceste ţări. Analfabetismul
este astfel o mare problemă, femeile reprezintă 2/3 din adulţii analfabeţi din aceste ţări.
Această situaţie este rezultatul convingerii că nu are rost să educi o fată, când ea poate să
lucreze în piaţă sau pe câmp -
37
băieţii sunt în mai mică măsură afectaţi de aceste convingeri.
Persistenţa rolurilor definite pe criterii de sex, care rezervă femeii doar sarcinile
casnice, munca în gospodărie şi pe câmp, naşterea şi creşterea copiilor, au efecte negative
atât la nivel individual, cât şi social. La nivel individual generează frustrare, iar la nivel
societal pierderea prin nefolosire eficientă a unui important capital uman.
Site-ul UNICEF oferă informaţii cu privire la cauzele ce împiedică participarea
fetelor la programele educaţionale la care au formal acces şi strategiile UNICEF de depăşire
a acestor bariere în calea dezvoltării acestor copii.
Avantajele investirii în educaţia fetelor sunt multiple şi privesc atât familia fetei, cât
şi societatea:
• cresc ratele de participare a forţei de muncă feminină şi câştigurile
• creşte productivitatea muncii femeilor în sectorul non-formal
• creşterea câştigurilor şi a productivităţii sunt benefice atât pentru comunitate,
cât şi pentru societate
• scade rata fertilităţii - studii din Thailanda arată că cu cât numărul de
copii/familie scade, cu atât cresc ratele de participare şcolară
• scad ratele de mortalitate infantilă şi a copiilor
• scad ratele de mortalitate maternă
• creează beneficii educaţionale intergeneraţionale
• aduce beneficii semnificative relaţiei cu mediul de viaţă.
Printre factorii principali care limitează oportunităţile educaţionale ale fetelor se
numără:
• Sărăcia. Gospodăriile se confruntă cu două tipuri de costuri când îşi trimit fetele la
şcoală: directe - costuri de şcolarizare, rechizite, uniforme, transport, şi alte diverse
costuri şi indirecte - ieşirea fetei din activităţile casnice şi agricultură, curăţenie,
pregătitul mâncării, îngrijirea fraţilor mai mici, a bătrânilor şi a celor bolnavi. Familia
va trebui să găsească alte persoane pentru aceste treburi, deci va trebui să plătească.
Studii în mai multe ţări au indicat că imposibilitatea familiei de a acoperi aceste
cheltuieli este principala cauză pentru care fetele nu merg la şcoală.

37
Internet www.unicef.org/
• Calitatea slabă a educaţiei şi slaba ei relevanţă (importanţa în evoluţia ulterioară).
• Accesul limitat şi infrastructura slabă. Părinţii nu-şi vor trimite fetele la şcoală dacă
ele trebuie să parcurgă distanţe prea lungi până la acestea. Existenţa unor centre -
satelit şcoli mai mici în apropierea localităţilor a dus la creşterea înscrierii şi
frecventării şcolii de către fete. În unele culturi este nevoie să se asigure şcoli
separate pentru fete. Lipsa wc-urilor şi a apei sunt alte motive pentru care fetele nu
frecventează şcoala.

53
• Posibilităţile limitate de generare de venituri. Aşteptările parentale, dar şi ale elevilor
cu privire la beneficiile investiţiei în educaţie influenţează de asemenea participarea
fetelor la procesul de educaţie. Obiceiurile sociale, condiţiile pieţei, legislaţia muncii,
atitudinea angajatorilor influenţează angajarea femeilor în muncă. În ariile rurale
sărace este foarte greu pentru o femeie să găsească de lucru şi de obicei femeile
trebuie să plece din aceste zone pentru a găsi de lucru.
• Factorii socio-culturali. În unele ţări normele socio-culturale nu acceptă educaţia
fetelor. Riturile de iniţiere, căsătoria la vârste fragede şi practicile "seclusionare" se
opun şcolii.
Strategii pentru înlăturarea barierelor din calea educaţiei fetelor - programele de
obicei conţin o combinaţie între următoarele strategii: reducerea costurilor directe şi
conjuncturale: burse, programe pentru grădiniţă şi educaţie preşcolară, programe privind
sănătatea şi nutriţia în şcolile primare, manuale gratuite sau subvenţionate, renunţarea la
uniforme, subvenţionarea transportului etc. multe din aceste programe au dus la rezultate
promiţătoare; îmbunătăţirea calităţii şi utilităţii educaţiei - îmbunătăţirea cursurilor,
manualele şi materiale adecvate, îmbunătăţirea pregătirii profesorilor şi a metodelor de
predare; îmbunătăţirea manualelor pentru a înlătura specificaţiile eronate legate de
implicaţiile apartenenţei la un sex sau la altul, creşterea numărului de profesoare,
administratoare; creşterea accesului la şcoli care beneficiază de infrastructura minimă
necesară; educarea părinţilor cu privire la beneficiile implicate de educarea fetelor pentru
armonizarea acesteia cu credinţele socio-culturale (ex. Fetele nu trebuie să mai continue
şcoala după ritualurile de iniţiere, fetele vor pierde valorile tradiţionale în şcoală, practicarea
căsătoriei la vârste fragede). Creşterea implicării comunităţii în conducerea şcolii s-a dovedit
foarte eficientă în schimbarea opiniei privind educarea fetelor.

4.3.2. Identitate, securitate, integrare socială

În familiile tradiţionale individul se integra prin naştere într-un sistem clar definit de
roluri şi statusuri, iar mobilitatea socio-profesională era foarte redusă. Astfel, încă de la
naştere era prescris social - în funcţie de averea, numele familiei, dar şi de sexul individului -
ce traiectorie profesională, maritală va avea fiecare. În consecinţă, datorită prescrierii sociale
a rolurilor şi statusului fiecărui individ, familia (prin caracteristicile sale) realiza automat
integrarea socială a membrilor săi; cantitatea de incertitudine fiind foarte mică, criza
identitară practic nu exista - pentru cei ce făceau parte dintr-o familie. Asigurarea securităţii
tuturor membrilor săi - îngrijirea copiilor, infirmilor, bolnavilor şi bătrânilor, asigurarea
securităţii economice - este o funcţie esenţială a familiei tradiţionale.
5 5 5 5

În familia modernă autodeterminarea familială, individuală şi profesională a crescut


prin modernizare, în schimb mediul a devenit mai puţin securizat în comparaţie cu familia
tradiţională. Libertatea crescută, plătită cu un sentiment al insecurităţii de asemenea mare a
impus indivizilor eforturi sporite de adaptare nu numai la un dinamism social necunoscut
înainte, dar şi la cerinţa de a răspunde acestui mediu cu o mai mare responsabilitate.
Indiferent în ce forme îşi găseşte echilibrul, familia rămâne un grup special de
apartenenţă, ce oferă individului protecţie, identitate, salvându-l aşa cum spune Neuburger,
de la dispariţia prin uniformizare, prin banalizare. Fundamentul apartenenţei la o familie sau
la un cuplu, argumentează acelaşi autor, este împărtăşirea unui aceluiaşi "mit", imposibil de

54
conştientizat de membrii familiei. Acest mit familial orientează şi determină în mare măsură
toate deciziile personale, atitudinea faţă de viaţă. El nu poate fi schimbat decât odată cu
intrarea într-o nouă familie, într-un nou mit, într-o altă ordine.
Această potenţă a familiei de a genera ordine şi sens este subliniată şi de M.
Larionescu: " una din temele cele mai incitante ale sociologiei familiale din ţara noastră
priveşte credo-ul colectiv sau puterea normală a comunităţii familiale ca posibilă alternativă
la criza de solidaritate, la atomizarea societăţii contemporane.
A reieşit că familia îşi poate asuma rolul de moderator moral al societăţilor
turbulente, anomice, întrucât îndeplineşte câteva cerinţe esenţiale:
a. ea fixează sentimentul public acceptat de conştiinţa socială, facilitând astfel unirea
oamenilor prin ataşarea lor la valori şi credinţe comune.
b. familia poate întreţine o viaţă colectivă de intensitate suficientă pentru a simula
acţiunea protectoare a membrilor săi în faţa deviaţiei, dezintegrării vieţii sociale;
c. când familia este integrată, coerentă, vie, între membri săi există un schimb
continuu de idei, sentimente, un soi de "asistenţă mutuală" care antrenează
~ ~ 5

pe membrii săi în calitate de participanţi la "energia colectivă" care întăreşte energia lor
individuală mai ales atunci când este nevoie (Emile Durkhein "Despre sinucidere", Iaşi,
Institutul European, 1993, p.165)
d. familia poate oferi un fundament omului social din noi "care formează omul
civilizat şi-i dă preţul existenţei" (ibidem p.167)
e. se impune o revizuire a rolului femeii ca agent socializator în cadrul grupului
familial".18
Perioadele de criză traversate de o societate evidenţiază puterea familiei de a-şi
îndeplini, în continuare, funcţia de generare a unui mediu de definire identitară, de securitate
emoţională şi de mediere a relaţiilor individului cu un mediu exterior perceput ca
ostil:"familia are o valoare deosebită ca instituţie prin care membrii societăţii se pot adapta
crizei. Familia rămâne un câmp de cercetare
în perioadele de schimbare socială sau dezorganizare socială".

4.4. Schimbări în structura familiei

Dacă debutul secolului XX marca totodată începutul extinderii şi generalizării


sistemului familiei nucleare, deceniul al optulea consemna regresul acestuia. Familia, arată
specialiştii, "a devenit "insulară", una din funcţiile tradiţionale, cea de îngrijire a vârstnicilor
a dispărut, iar funcţia de socializare a copiilor este împărţită cu alte instituţii sociale.
Schimbarea statutului social al femeii prin implicarea ei în activităţi profesionale
extrafamiliale determină noi regăsiri ale rolurilor acestora. Copilul ocupă un loc central,
altădată mai puţin înregistrat, fapt ce conduce la rândul său la stabilirea de noi relaţii între
părinţi, pe de o parte (e.g.: redistribuirea responsabilităţilor în educaţia şi îngrijirea copiilor),
iar pe de altă parte, la noi raporturi între părinţi şi copii. Familia devine din ce în ce mai mult
un loc de refugiu afectiv ca reacţie la condiţiile stresante ale mediului exterior".
Într-adevăr, societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă privitoare
la viaţa de familie şi cu noi forme de constituire şi de organizare a cuplurilor. Opţiunile
populaţiei sunt diversificate ca urmare a schimbărilor petrecute în plan economic, cultural,
educaţional. Schimbările intervenite sunt atât de importante încât şi termenul de familie a

18Larionescu M., Familia:primatul ordinii morale, în „Sociologie românească", nr.4/1994, p.489.

55
devenit tot mai ambiguu, tinzând să acopere realităţi semnificativ diferite de cele
caracteristice generaţiilor precedente.
Această situaţie se datorează în mare măsură fenomenelor şi proceselor sociale
obiective care au antrenat o serie de modificări la nivelul structurii şi funcţiilor familiei.
Cele mai semnificative dintre aceste sunt:
• angajarea femeilor în activităţi extrafamiliale şi efectele asupra nivelului fertilităţii,
asupra dimensiunilor economice şi socializatoare ale familiei, creşterea divorţialităţii.
• procesul de mobilitate teritorială care a diversificat modelele de viaţă familială,
lărgirea ariei de selecţie a partenerului conjugal şi realizarea unor frecvente căsătorii
exogame geografic.
• urbanizarea şi modernizarea care au contribuit la interferarea modelelor familiale
urbane şi rurale tradiţionale şi au generat apariţia unor noi tipuri de asociere între
sexe: uniuni consexuale, hetero şi homosexuale, căsătorii de probă ş.a.
Creşterea gradului de şcolarizare a populaţiei, ridicarea nivelului de instrucţie al
femeilor au antrenat o serie de modificări în vârsta la căsătorie (în sensul creşterii acesteia),
în distribuţia rolurilor şi autorităţii, în atitudinea faţă de căsătorie, natalitate, planning
familial.
Conceptul clasic de "structură a familiei" teoretizat şi operaţionalizat în literatura de
specialitate [...] I se asociază tot mai mult astăzi cel de "restructurare a familiei". Acesta se
referă la noile tipuri de familii, la modelele alternative tot mai frecvente în ultimii ani, la
particularităţile şi disfuncţiile acestora.
Restructurarea familiei include: cuplurile consensuale, cuplurile fără descendenţi,
familii monoparentale (materne sau paterne), persoane divorţate (cu sau fără descendenţi),
persoane celibatare, mame-fete (mame celibatare).
Familia nucleară se dezintegrează din diferite cauze:

ABANDON
SEPARARE
DECES
DIVORŢ
5

MODELE ALTERNATIVE

CONCUBINAJ
Uniuni hetero
Uniuni homo
Familii
monoparentale

Materne

56
Noile forme de familie prezintă particularităţi faţă de tipul clasic complet de familie,
cu referire în special la perturbările de rol, la restructurarea, diminuarea sau potenţarea unora
din funcţii.
Uneori aceste forme sunt mai puţin eficiente economic (în special în cazul familiilor
monoparentale materne, în care mama este foarte tânără) - insuficienţa veniturilor,
capacitatea scăzută de acoperire a unor tipuri de nevoi, orientarea unidirecţională a
consumului. În plan biologic, aceste familii se confruntă cu probleme de sexualitate, de
restrângerea descendenţei. Lipsa partenerului, a dragostei conjugale este o altă consecinţă
negativă a "descompletării" structurii familiei nucleare. Dificultăţile şi perturbările
intrafamiliale specifice acestor modele se regăsesc în plan extrafamilial în ce priveşte
integrarea socioprofesională a adultului, comportamentul şcolar şi social al minorului,
relaţiile cu instituţiile şi comunitatea.

4.4.1. Noi valori şi modele familiale

După anii '70, schimbările în mentalitatea şi judecata valorilor au dus la transformări


ale familiei moderne. Dorinţa de libertate înregistrată la toate nivelele societăţii, valorizarea
din ce în ce mai pregnantă a individualismului, evoluţia tehnicii şi transformările structurale
ale societăţii au avut repercusiuni şi asupra familiei tradiţionale. Astfel, datorită decalajului
existent între opiniile, mentalităţile şi transformările din structurile sociale au apărut mai
multe modele ale familiei contemporane, ca o alternativă a căsniciei.
La originea transformărilor care au avut loc, la nivelul familiei, în ultimii 30 de ani se
află:
- prelungirea duratei studiilor;
- dificultăţi de inserţie profesională; căutarea, de către femei, a autonomiei;
- folosirea metodelor anticoncepţionale care au redus numărul naşterilor nedorite;
- scăderea creditului acordat căsătoriei ca şi garanţie, odată cu creşterea numărului
divorţurilor;
- diminuarea numărului de practicanţi ai unei religii (în special a catolicismului)
care interzice sexualitatea în afara căsătoriei sau o mai mare libertate de gândire în ceea ce
priveşte această problemă.
Astăzi, vorbim în mod obişnuit despre concubinaj, familii recompuse, familii vitrege,
familii secundare pentru a califica situaţia în care se află un copil.
Cercetările întreprinse de Institutul Naţional de Statistică şi Studii
23 '
Economice din Franţa arată că după 1960 familia a cunoscut o serie de transformări:
- a scăzut numărul căsătoriilor şi al familiilor recăsătorite, dar a crescut numărul
uniunilor libere;
- a crescut numărul divorţurilor sau al separărilor;
- a crescut numărul familiilor monoparentale, al familiilor recompuse (iar unul dintre
soţi are cel puţin un copil dintr-o căsătorie anterioară);
- a scăzut numărul de naşteri;
- a crescut numărul de copii născuţi în afara căsătoriei;
- a crescut numărul femeilor care lucrează şi, deci, şi al familiilor în care cei doi soţi
desfăşoară o activitate profesională.

57
Theodore Caplow stabileşte câteva reguli ale valorilor afective care apar în relaţiile
de rudenie:
• relaţia conjugală are cea mai mare valoare afectivă dintre toate relaţiile existente, atât
pentru soţ, cât şi pentru soţie, dar soţul poate să-i confere o mai mare valoare decât
soţia;
• relaţia părinte-copil are o mai mică valoare decât relaţia conjugală, dar o valoare mult
mai mare decât orice altă relaţie;
• partenerul unei rude apropiate are aceeaşi valoare ca şi ruda însăşi;
• părinţii care au mai mulţi copii trebuie să le atribuie o valoare egală fiecăruia dintre ei
pe tot parcursul vieţii;
• copiii ai căror părinţi sunt căsătoriţi a doua oară pot primi aceeaşi valoare din partea
fiecăruia dintre părinţi;
• un copil trebuie să confere valori egale fraţilor sau surorilor, dar nu mai mare decât
unuia dintre părinţi;
• prietenii de ambele sexe pot avea aceeaşi valoare ca fraţii sau ca surorile, dar mult
mai mică decât valoarea pe care o au partenerul de viaţă, părinţii sau copiii;
• rudele îndepărtate pot avea aceeaşi valoare ca fraţii sau surorile, dar mult mai mică
decât valoarea atribuită partenerului de viaţă, părinţilor sau copiilor.
Coexistenţa legăturilor între soţi, pe de o parte şi între părinţi şi copii, pe de altă parte
diminuează efectele destabilizatoare ale dragostei în familia modernă.
Căsătoria nu mai este o instituţie care să marcheze debutul vieţii în comun. Viaţa
conjugală este instabilă sau, mai bine spus, fragilitatea sa şi-a schimbat sensul în raport cu
alte epoci.
Perioada contemporană este caracterizată de o mai mare stăpânire a destinului
personal şi familial, din două motive:
• un sistem de valori care aprobă această autonomie, devalorizând moştenirea materială
şi simbolică;
• condiţii obiective care fac posibilă această stăpânire a propriului destin (ca de
exemplu, tehnicile moderne de control asupra naşterii).

4.4.2. Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă

4.4.2.1. Celibatul
Celibatul sau nonmariajul reprezintă un model de menaj în care individualitatea se
afirmă în deplină libertate. În general, cauzele extinderii fenomenului de celibat sunt de
natură obiectivă cât şi subiectivă. Cele de natură obiectivă pot fi grupate în câteva categorii:
• cauze de ordin sexual: impotenţă sexuală, dificultăţi de adaptare sexuală;
• cauze de ordin psihorelaţional: lipsa unor atitudini pentru parteneriat, stări
depresive, complexe de inferioritate;
•cauze de ordin material: constrângeri economice, lipsa locuinţei etc. Cauzele
de natură subiectivă pot fi:
• existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi asupra sarcinilor ei;
• lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
• psihotraume, cauzate de conflictele conjugale grave din familia de origine.

58
Din analiza acestor cauze nu trebuie să se înţeleagă că celibatul înseamnă neapărat
frustraţie şi neîmplinire, cel puţin pentru persoanele care îl acceptă deliberat şi care nu au
trăit niciodată vreun mariaj. Celibatul induce o serie de avantaje celor care îl adoptă:
independenţa economică şi libertatea personală, varietatea şi schimbarea, accentul pus pe
realizarea profesională.
Totodată, celibatul se confruntă cu o serie de probleme de ordin psihologic şi social,
cum ar fi: sentimentul de frustrare în raport cu colegii, cunoscuţii sau rudele care îşi au
familiile lor; sentimentul de culpabilitate faţă de sine şi faţă de societate; sentimental izolării,
şi abandonului, sentimental egoismului şi individualismului. Mai mult, cu cât persoana
celibatară înaintează în vârstă, cu atât ea se confruntă cu mai multe probleme, iar sentimental
abandonului se accentuează, la care se adaugă sentimental de insecurizare socială. Totuşi, nu
înseamnă că celibatul induce astfel de stări pentru că există oameni care, deşi căsătoriţi, se
simt singuri, izolaţi faţă de societate aşa cum există celibatari care sunt perfect integraţi
psihosocial.
Consecinţele celibatului sunt multiple şi complexe în plan social. În primul rând, se
diminuează nupţialitatea şi natalitatea, ceea ce poate antrena dezechilibre demografice pe
termen lung. De asemenea, sunt maximalizate funcţiile economică şi sexuală.
Refuzul mariajului - celibatul, duce, în unele situaţii, la traiul restrâns al individului.
Ca şi alte comportamente familiale considerate în trecut deviante, celibatul a câştigat o largă
acceptare socială, mai ales dacă ne gândim că în trecut era nu numai sancţionat formal - taxa
de celibat - ci şi dezaprobat de normele informale în vigoare. Chiar dacă este în prezent
acceptat de societate, celibatul continuă să aibă o serie de consecinţe negative pentru indivizi:
sentimente de frustrare, insatisfacţii pentru cei care din motive obiective nu s-au căsătorit, dar
şi pentru societate - scăderea nupţialităţii, scăderea natalităţii, dezechilibre demografice.

4.4.2.2 Familiile fără copii


O formă a restructurării familiei o constituie cuplul fără copii, modelul spre care se
orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere. În ţările dezvoltate există un procent de
circa 10-15% din populaţia adultă căsătorită reprezentat de persoane fără copii (cazurile sunt
mai frecvente în mediile urbane şi în familiile în care soţia urmează o carieră profesională).
Cuplurile fără descendenţi fac parte din tipurile de familie cu deficit de structură şi
comportă o serie de particularităţi. Ele nu satisfac sarcini semnificative ale familiei şi, în
primul rând, nu asigură reproducerea biologică apreciată ca funcţie fundamentală a
cuplurilor. Cauzele sunt multiple, de la cele de ordin individual (starea de sănătate fizică şi
mentală, egoism), până la cele de ordin social, legate de greutăţile vieţii, de costul ridicat al
creşterii unui copil.
În cadrul familiei fără copii, axul central al vieţii familiale nu îl mai reprezintă copiii,
ci cuplul soţ - soţie, care devine centrul de greutate, în jurul căruia gravitează dorinţele,
aşteptările, speranţele, plăcerile. Partenerii din această categorie, explică alegerea acestui tip
prin dorinţa de a fi independenţi în relaţia lor faţă de copil. Apariţia copilului într-un cuplu
deseori restrânge sfera activităţilor profesionale şi extraprofesionale şi totodată determină o
serie de responsabilităţi parentale faţă de aceştia.
Un alt motiv important care a dus la apariţia şi dezvoltarea acestui tip de cuplu este
emanciparea femeii. Renunţând la poziţia de gospodină casnică, supusă soţului şi societăţii,
multe femei au renunţat şi la maternitate. Libertatea de a fi mamă, de a da viaţă se înţelege ca
o datorie faţă de ceilalţi, de umanitate în general. Lipsa unui copil în familie poate fi
explicată şi de dificultăţile economice cu care indivizii sunt confruntaţi, mai ales în zilele

59
noastre: şomaj, lipsa unei slujbe stabile, venituri foarte mici. Tinerii se gândesc că un copil
crescut în astfel de condiţii ar fi cel mai nefericit şi ajung la concluzia că este mai bine fără
copil.
La cuplurile fără descendenţi, funcţia de reproducere nu există, din aceasta rezultând
şi absenţa funcţiei de socializare. În schimb, familiile fără copii maximizează funcţia
economică şi cea sexuală. Astfel, cuplurile fără copii îşi duc existenţa între o viaţă economică
sigură şi una lipsită de freamătul existenţei urmaşilor. Atâta timp cât ea reuşeşte să treacă
peste insatisfacţiile generate de lipsa copiilor, raţiunea ei de a fi este motivată şi justificată.

4.4.2.3. Concubinajul (uniunea consensuală)


Concubinajul sau uniunea consensuală reprezintă un model de asociere, un mod de a
trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului căsătoriei. O diferenţă
semnificativă între aceste cupluri şi familia nucleară nu există deoarece partenerii care trăiesc
în cadrul uniunilor libere realizează majoritatea funcţiilor familiei normale şi se confruntă cu
aceleaşi probleme.
Cauzele care conduc la formarea uniunilor libere sunt multiple şi complexe.
Conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut şi mai
confortabil de a trăi împreună, ca şi dorinţa de a avea relaţii intime emoţionale nesubordonate
vreunui contract legal fac ca popularitatea acestui mod de viaţă să crească simţitor, mai ales
în ultimii ani. Afirmarea deplină a sentimentului libertăţii şi plenarităţii de manifestare a
partenerilor în toate planurile face ca opţiunea pentru concubinaj să satisfacă nevoia de
autonomie. Refuzul partenerilor pentru un contract legal poate reprezenta respingerea unor
raporturi disfuncţionale între individ şi societate. Regina fidelităţii liber consimţite, ce
decurge din acordul mutual între cei doi parteneri, poate fi mai puternică decât mariajul. În
uniunea liberă, tinerii se angajează în vederea unei creşteri calitative a relaţiei spre deosebire
de cei care optează pentru căsătorie care o fac sub temerea de degradare datorită faptului că
în momentul în care se încheie contractul marital, vigilenţa tinerilor faţă de posibilele
infidelităţi creşte imediat.
Uniunea liberă poate fi, deci, o simplă etapă premergătoare căsătoriei. Totuşi,
realitatea socială demonstrează că acest stil de viaţă se impune tot mai mult ca un model de
convieţuire susceptibil de a se extinde asupra întregii vieţi şi de a înlocui căsătoria.
Se consideră că opţiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare
nevoia de dependenţă şi de identificare cu cea de autonomie, angajând implicarea afectivă
plenară, negând aspectul contractual al relaţiei şi exaltându-l pe cel al libertăţii de
manifestare, pe măsura satisfacţiei mutuale şi a nevoilor autentice de a fi împreună. Uniunile
libere propagă regula fidelităţii liber consimţite, cu mai multă tărie decât mariajul, avantajele
acestora fiind, în viziunea specialiştilor (Coleman J., Rotrin M.), următoarele: satisfacţie
sexuală crescută, un nivel de trai ridicat, posibilitatea realizării compatibilităţii. Principalele
dezavantaje sunt: dezinteresul faţă de funcţia reproductivă, limitarea prematură a experienţei
întâlnirilor, perpetuarea rolului tradiţional al familiei (uneori coabitarea juvenilă poate fi mai
mult în avantajul bărbatului decât al femeii).

4.4.2.4 Familia monoparentală


Familiile monoparentale se referă la menaj ele formate dintr-un singur părinte şi
copiii acestuia reprezintă o serie de particularităţi faţă de tipul clasic complet de familie, mai
ales în ceea ce priveşte redimensionarea funcţiilor pe care ar trebui să le îndeplinească.
Această redimensionare este relativă, deoarece, în condiţiile actuale, acest proces se
întâlneşte şi în cadrul familiei clasice, doar motivele ce stau la baza lui sunt diferite. O

60
situaţie aparte o reprezintă cazul părinţilor adolescenţi, tot mai frecventă în ultimele decenii,
cu consecinţe grave atât pentru părinte cât şi pentru copil. Problematica indusă de
monoparentalitate este complexă, greutăţile fiind cu atât mai mari, cu cât vârsta părinţilor
este mai mică, însă familia monoparentală rămâne, dincolo de efecte o opţiune, o alternativă,
o realitate socială ce capătă consistenţă prin însăşi proliferarea ei.

4.4.2.5. Căsătoria deschisă


Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între concubinaj şi familia
nucleară. Ea se suprapune peste valorile şi stilul de viaţă a concubinajului, dar, în acelaşi
timp, se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură. Având încă multe
"capcane psihologice" legate de socializarea copiilor, de solidaritatea conjugală şi filială, se
consideră, totuşi, că aceasta este o necesitate pentru individ, deşi nu constituie soluţia
definitivă a problemelor maritale şi, cu atât, mai mult, nu reprezintă salvarea familiei ca
instituţie.

4.4.2.6. Familiile reconstituite


Familiile reconstituite (Stahl, 1968) sau comasate (Voinea M., 1993) reprezintă
modele de convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele
anterioare, confruntându-se cu o serie de probleme, din perspectiva funcţionalităţii şi
viabilităţii ei.
Cuplul actual reuneşte copii din mai multe uniuni familiale şi realizează propria
descendenţă. Problemele pe care le ridică aceste cupluri sunt complexe şi dificile, vizând atât
latura economică a vieţii de familie, relaţiile intrafamiliale, solidaritatea şi unitatea cuplului,
îngrijirea şi educarea copiilor naturali şi vitregi.
După separare, există întotdeauna o fază mai mult sau mai puţin lungă de
monoparentalitate, până când fiecare din cei doi soţi vor putea pune bazele unei noi relaţii.
Separarea sau decesul duc la schimbări în lumea individului, individ ce poate să
minimalizeze această schimbare care a apărut şi să încerce intrarea imediată într-un nou
cuplu sau să considere că este mult mai important să rămână singur, cel puţin pentru o
anumită perioadă de timp.
Schimbările în situaţia financiară, profesională sau rezidenţială duc la frecvente
probleme.
Prezenţa copiilor poate să reprezinte o sarcină destul de dificilă pentru un părinte
singur, iar creşterea lor o adevărată problemă, mai ales pentru o mamă care nu are o situaţie
financiară prea bună.
Recompunerea familială se realizează, în medie, în primii cinci ani după despărţirea
de partenerul de viaţă , dar numărul de ani pe care individul îi petrece până la stabilirea unei
noi relaţii este diferit la bărbaţi în comparaţie cu femeile.
Datorită faptului că în cazul femeilor care au avut unul sau mai mulţii copii rezultaţi
în urma relaţiei anterioare îngrijirea acestora le revine, este mult mai greu să se reangajeze
într-o perioadă scurtă de timp într-o nouă relaţie.
În cazul bărbaţilor, aceştia se recăsătoresc mult mai rapid şi într-un număr mai mare
decât femeile.
În cazul copiilor, familia recompusă bulversează noţiunea de părinte. în familia
recompusă, relaţia între părinţii vitregi şi copii poate duce la anumite tensiuni, fiecare dorind

61
să-şi definească propriul loc şi rol, mai ales dacă recăsătoria sau concubinajul va pune la un
loc copiii din două căsătorii anterioare, care acum, vor trebui să crească sub acelaşi acoperiş.
Familia recompusă în urma decesului partenerului de viaţă ridică anumite probleme
speciale, deoarece decesul soţului sau al soţiei lasă un loc vacant, iar alegerea unui nou
partener poate să fie determinată doar de dorinţa de a găsi un substitut al celui care nu mai
este.
În cazul recompunerii familiale ca urmare a unui divorţ, noul partener va avea un alt
statut pentru copil, deoarece mama sau tatăl lui cu care nu mai locuieşte continuă să existe. în
această situaţie, problemele care apar sunt legate de:
- dificultatea de a relaţiona şi de a-şi forma noi modele în afara celor văzute până la
momentul divorţului părinţilor săi;
- imposibilitatea admiterii că locul tatălui/mamei a fost luat de altcineva;
- nevoia de a avea un prieten căruia să îi facă confidenţe, care să îi fie complice şi
găsirea acestuia în părintele vitreg;
- acceptarea autorităţii tatălui vitreg;
- menţinerea unei relaţii cu tatăl sau cu mama sa, în grija cărora nu se mai
află.
Familia recompusă face să crească, probabilitatea ca încă de la naştere un copil să
aibă o soră sau un frate vitreg.
În cadrul familiei recompuse se accentuează foarte mult funcţia de solidaritate, în
timp ce latura economică, este foarte mult afectată. În ceea ce priveşte socializarea, se
consideră că nu se deosebeşte foarte mult de cazul familiei monoparentale, în sensul că
fiecare părinte tinde să-i acorde mai multă atenţie propriului copil, însă există şi alte influenţe
socializatoare, unele indirecte şi inconştiente.

4.4.2.7. Familiile reorganizate


Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, cu deosebirea că cel puţin un
partener nu are copii din mariajele anterioare. S-a constatat că familiile reorganizate sunt
mult mai dinamice şi din punct de vedere statistic, mult mai frecvente decât cele
reconstituite, deoarece o persoană îşi poate reface viaţa chiar de mai multe ori în cadrul mai
multor configuraţii reorganizate. Spre deosebire de familia reconstituită, cu care se aseamănă
sub aspectul socializării, solidarităţii şi al funcţiei sexuale, familia reorganizată se apropie de
modelul de referinţă - familia nucleară - în ceea ce priveşte funcţia economică şi de
reproducere.

4.4.2.8. Simulacre familiale


Semi-căsnicia este un experiment neofamilial sub semnul "falselor soluţii", având ca
scop prelungirea căsătoriei din punct de vedere legal, în ciuda modificărilor şi alterărilor de
esenţă care periclitează în fond continuitatea acesteia, prin degradarea semnificativă a
complexului interrelaţional marital. Această formulă maritală se întâlneşte frecvent în
cuplurile cu relaţii tensiv- conflictuale cronice şi constă în adoptarea şi exercitarea
incompletă a rolurilor maritale de către unul sau ambii soţi.
Pseudo-căsnicia sau "vieţile paralele" constituie forma de manifestare cea mai gravă
a simulacrelor familiale actuale şi constă în adoptarea şi exercitarea inautentică a rolului
conjugal-parental. Astfel de căsătorii aparente sunt de obicei realizate sub influenţa sau
hotărârea unor terţi (părinţi), pe baza unor înţelegeri cu caracter material, situaţie care

62
persistă totuşi în condiţiile societăţii contemporane. Căsătoriile de convenienţă se menţin
pentru problema locuinţei, a investiţiilor materiale comune şi pentru prezenţa copiilor.
Uniunile homosexuale iau amploare în ciuda prejudecăţilor. Fie că rezultă din
complexe inconştiente, din educaţia deficientă sau din decepţii, homosexualitatea este tratată
diferit atunci când se pune problema existenţei copilului. Devenind părinţi prin diverse
modalităţi: adopţie, însămânţare artificială, contact sexual în timpul unei căsătorii sau relaţii
heterosexuală doar în scop procreativ, cuplurile homosexuale îşi susţin dreptul la creşterea şi
educarea copiilor, încurajaţi şi de numeroasele cercetări care s-au soldat cu eşec în
demonstrarea incompetenţei mamelor lesbiene de a-şi creşte copiii.
Grupul comunitar. După anii '60 - '70, ca o replică şi o formulă de protest la dresa
"restricţiile între fidelitate şi ipocrizie din familia strict monogamă, tinerii furioşi ai
sfârşitului de secol îşi caută o nouă mistică - cea a comunităţii sexuale în grup" (G.
Tordjman, 1973 apud Mitrofan I., Ciupercă C. - "Incursiune în psihologia şi psihosexologia
familiei", Edit Pres "Mihaela" SRL, Bucureşti 1998, p.89), adepţii acestor grupuri îşi conferă
astfel iluzia unei pretinse libertăţi individuale, omiţând gradul de degradare a raporturilor
dintre bărbaţi şi femei.
Swingers desemnează un schimb voluntar şi temporar între perechi, în scop sexual.
Aceştia diferă de adulterini pentru că acordul este stabilit între membrii perechi, dar şi între
perechi, fiind consideraţi de cele mai multe ori "variaţie" de la normele sociale, ca posesori ai
unui înalt şi neobişnuit interes sexual.
Controversate sau nu, familia restructurată şi simulacrele familiale se impun în
atenţia specialiştilor şi nu numai, dând un nou sens comportamentelor interpersonale. Pe
măsură ce "realitatea familială" se diversifică, termenul de familie devine tot mai ambiguu.
În studiul "Schimbări în modelele familiale" I. Mihăilescu urmăreşte schimbările intervenite
în modelele familiale, atât la nivelul relaţiei familie - societate, cât şi la nivelul
comportamentelor tinerilor necăsătoriţi, al comportamentelor nupţiale şi al celor familiale.
Dinamica modelelor familiale se datorează unor complexe de factori economici,
sociali, ideologici, însă aceste schimbări nu semnifică nicidecum prăbuşirea familiei ca
instituţie socială. "Indiferent de complexitate şi profunzimea schimbărilor care au avut loc, în
toate societăţile europene se manifestă o atitudine favorabilă faţă de familie şi se practică
comportamente dezirabile din punct de vedere social".

Capitolul V. FAMILIA MONOPARENTALĂ

5.1. Delimitări conceptuale


Definită în "Dicţionarul de Sociologie"19 ca "menaj parafamilial format dintr-un
singur părinte şi copiii săi", familia monoparentală are meritul de a defini familia prin relaţia
parentală care este secundară în definiţiile "clasice" ale familiei, unde decurge din relaţia
conjugală.
Conceptul surprinde una din direcţiile esenţiale ale transformărilor înregistrate în
ultimele trei decenii în domeniul familiei: "posibilitatea ca cele
două tipuri de raporturi familiale - conjugal şi parental - să apară şi să funcţioneze
20
separat unul de celălalt".
Termenul de "familie monoparentală", cu un conţinut simplu şi clar, aparent, ascunde
totuşi o serie de capcane:

63
• Definiţia însăşi, obiect al controverselor, ridică întrebări referitoare la unitatea de
referinţă - menajul, care poate cuprinde şi alte persoane sau, în mod strict, unitatea
părinte - copil, la tipul de copil avut în vedere, definit în funcţie de vârstă sau în
funcţie de statutul marital.
• Utilizarea conceptului, deşi ar trebui să fie neutră, tinde să se înregistreze modului de
a privi lucrurile specific pedagogilor şi psihiatrilor (care atribuie aproape toate
tulburările apărute în dezvoltarea copilului pe seama structurilor familiale
"disimetrice") şi câmpului intervenţiei sociale (aflat în permanentă căutare de
populaţie "în dificultate", care trebuie asistate/3;
• Monoparentalitatea nu este "staţionară": ea poate aluneca într-o coabitare sau într-o
căsătorie, aşa cum, după consumarea unor experienţe de acest gen, poate fi regăsit
caracterul predominant transversal al cercetărilor nu permite, însă, o concluzie certă
în ceea ce priveşte caracterul său tranzitoriu sau durabil19;
• Atributul „monoparentală" instaurează o discriminare între cei doi parteneri din punct
de vedere al raportului între relaţia conjugală şi cea parentală: ultima este
independentă de prima în cazul partenerului căruia îi este încredinţat copilul şi care
poate fi părinte (unic) fără a (mai) fi soţ(ie), dar tot ultima este dependentă de relaţia
conjugală pentru celălalt partener, pentru care încetarea calităţii de soţ(ie)
echivalează cu încetarea calităţii de părinte. Monoparentalitatea efectivă nu coincide
cu cea statistică. L.D. Scanzani şi J. Scanzani (1998) vorbesc despre „sistemul
familial binuclear", iar C. Guillot şi G. Eyrand (1993) preferă folosirea termenului de
„familie bifocală", specifică situaţiei copiilor care au doi părinţi şi, deci, cel puţin
potenţial, două cămine.
Introdusă sub influenţa feminismului, în vederea schimbării modalităţii de abordare a
maternităţii din afara familiei şi a disociaţiei familiei, noţiunea de „familie monoparentală",
în ciuda limitelor sale, este preferată celor de „familie dezorganizată", „familie
dezmembrată", „familie incompletă" sau „disimetrică". E. Stănciulescu consideră că
„termenul de «familie parentală» ar fi, poate, mai
adecvat: el afirmă normalitatea sociologică a unităţii constituite dintr-un adult şi
21
copiii săi, respectiv a existenţei relaţiei parentale independent de cea conjugală" .
Din punct de vedere sociologic, familie monoparentală poate fi definită ca un grup
social constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între unul dintre părinţi (cel singur) şi copilul
sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune. Într-o astfel de
abordare, familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe,
informale.
Din perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca „un grup de persoane între
care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale". Faţă de accepţiunea
juridică a familiei nucleare, clasice, familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în
sensul producerii efectelor juridice nu în urma încheierii unor contracte, cum ar fi cazul în
căsătoria legală ci „preponderent ca urmare a unor relaţii de descendenţă sau adopţie".
În legea cea mai recentă care reglementează suportul social al statului pentru aceste
familii, sunt definite ca « familiile formate din persoana singură şi copiii în vârstă de până la
18 ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta ».
Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite:
• divorţ;

19Kaumon, J.C., Famille etpauvretee en Europe, Rapport â la Commission des Communaute Europeennes,
1990.

64
• decesul unuia dintre parteneri;
• cupluri cu copii, necăsătoriţi;
• naşterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce,
mame adolescente);
• decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara unei
căsătorii legale, etc.
Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme
principale:
• Condiţii de viaţă şi vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trai;
• Eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;
• Efectele „disociaţiei familiale".
Din punct de vedere sociologic, analiza acestui tip de familie vizează mai multe
puncte de discuţie:
• Familia monoparentală antrenează riscul fragilităţii sociale, în sensul că, puţine sunt
rupturile între soţi care se petrec în linişte, fără să existe conflicte majore între cei
doi;
• Creşterea numărului familiilor monoparentale este însoţită, la nivel social, de
pierderea reperelor atât pentru părinţii separaţi, dar mai ales pentru copiii care cresc
într-o astfel de familie;
• Despărţirea de soţ/soţie duce la scăderea nivelului de trai, dar şi la creşterea riscului
de excluziune sau de dependenţă socială faţă de sistemule de asigurări sociale, mai
ales în cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de
separare.
În aceste situaţii reţeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă
pentru limitarea fragilităţii sociale, dar este inegală de la un mediu la altul. Evoluţia reţelei de
relaţii sociale depinde într-o oarecare măsură şi de nivelul de studii al părintelui care rămâne
singur, datorită situaţiei financiare sau lipsei de timp liber;
Chiar dacă fiecare dintre cei doi soţi vor încerca să reintre într-o nouă relaţie, va
exista o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp de „monoparentalitate";
De cele mai multe ori copilul va rămâne în grija mamei, dar şi tatăl trebuie să îşi
asume, în continuare, responsabilităţile legate de educaţia propriului copil.
De asemenea, apar mai multe tipuri de probleme, determinate de separarea
partenerilor care, până nu demult, constituiau un cuplu sau o familie:
• singurătatea;
• probleme de sănătate, depresia;
• dificultăţi financiare;
• probleme legate de viaţa cotidiană;
• suferinţa provocată de despărţirea de propriii copii;
• suferinţa copiilor de a fi despărţiţi de părinţi;
• suferinţa provocată de faptul că părintele va trebui să îşi crească singur copilul,
apărând probleme de autoritate, de educaţie, de responsabilitate, de sănătate;
• suferinţa provocată de conflictele pe care le poate avea cu propriii copii;
• găsirea unei linii de mijloc între viaţa profesională şi cea familială.

5.2. Tipologia familiei monoparentale

65
Cercetările asupra familiei monoparentale au în ţările occidentale o istorie de aproape
30 de ani, în timpul cărora s-au impus câteva puncte de referinţă pentru acest domeniu, prin
lucrările cercetărilor care au studiat această problematică.
Realizarea unei tipologii a familiilor monoparentale este dificilă din cauza
multiplelor aspecte ce trebuie luate în considerare.
Menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia pot apărea în urma
divorţului, abandonului familial, decesului unuia dintre părinţi, a adopţiei realizate de o
persoană singură sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei.

5.2.1. Familii monoparentale cu statut temporar/permanent


R. Hill (1986) reconstruieşte tipologia familiilor monoparentale, având ca punct de
plecare faptul că părintele singur poate sau nu să se (re) căsătorească. Astfel, el distinge opt
tipuri de familii monoparentale, patru cu statut permanent şi patru cu statut temporar, fiecare
tip având caracteristici specifice, precum şi implicaţii şi efecte diferite, mai ales în ceea ce
priveşte creşterea şi influenţarea psiho-comportamentală a copiilor
În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar sunt incluse următoarele
tipuri:
• Soţul divorţat şi recăsătorit;
• Soţul văduv şi recăsătorit;
• Soţii separaţi de război şi apoi reuniţi;
• Căsătoria post-sarcină.
De cealaltă parte, familiilor monoparentale cu statut permanent, putem deosebi:
• Soţul divorţat şi necăsătorit;
• Soţul văduv dar necăsătorit;
• Separarea permanentă;
• Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.

5.2.2 Familia monoparentală versus familia biparentală


Cristian Ştefan ("Familia monoparentală", Ed. Arefeană, 2001, p.9) stabileşte drept
criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta putând fi o familie
monoparentală binară (doi membri), terţiară (trei membri) etc.
P.A. Gongla şi E.H. Thompson (1985, p.401) o tipologie a familiilor (mono şi bi-
parentale), pe baza dimensiunilor specifice unei familii .
• dimensiunea structurală, se referă la numărul şi calitatea familiei în cadrul structurii
relaţiilor de familie (de rudenie);
• dimensiunea interactivă, a organizării familiei se referă la procesele de comunicare şi
contact dintre membri şi variază deopotrivă în interiorul familiei şi în afara ei;
• dimensiunea psihologică, ce include atât particularităţile fiecărui membru, cât şi
sentimentul ataşamentului şi identităţii comune a membrilor familiei.
În abordarea proprie a acestei tipologii, autorii fac următoarele precizări:
- cu toate că se face referire doar la prezenţa sau absenţa implicării unui părinte în
fiecare dimensiune în parte, gradul de implicare al acestuia se află, în realitate pe un
continuum. Acest grad de implicare, extrem de important în realitate, nu este luat în
considerare de această tipologie care, ca orice demers de acest fel, simplifică foarte mult
realitatea;
- se consideră că părintele despre care se vorbeşte poate să fie sau să nu fie prezent
(fizic) în familie.

66
În ambele tipuri de structuri familiale este posibil să luăm în consideraţie că părintele
în discuţie este sau nu implicat psihologic şi interacţional în familie.

31
Apud Preda M., Grupuri sociale ignorate sau excluse de politicile sociale, în C. Zamfir (coordonator) -
"Politicile sociale în România", Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p.318

67
TIPOLOGIA FAMILIILOR MONO ŞI BI-PARENTALE

DOI
PĂRINŢI ?
Interactional ?
Psihologic Prezentă Absentă
Prezentă
?

STRUCTURAL

PĂRINTE SINGUR
Interactional ?
Psihologic Prezentă Absentă
C G
Prezentă
?

B E F

Absen
tă ?
A B
Absen
tă ?

D H

Sursa: P.A. Gongla, E.H. Thompson, 1985, p.401

Tipul A: reprezintă familia nucleară, tradiţională: doi părinţi căsătoriţi, locuind


împreună, interacţionând în mod continuu cu familia, implicaţi psihologic în familie. Acest tip
de familie este conservat de societate, fiind considerat o formă ideală (dezirabilă) şi fiind
folosit ca o normă socială în raport cu care sunt judecate şi etichetate drept deviante (de către
oamenii obişnuiţi) toate celelalte familii care nu-i seamănă.
Tipul B: pune în discuţie acel părinte care interacţionează foarte puţin cu ceilalţi
membrii ai familiei, deşi din punct de vedere psihologic este membru al familiei. Acest tip de
familie poate apare dacă unul din părinţi este spitalizat, la închisoare sau are serviciul în altă
localitate, ceea ce-l obligă să fie despărţit de familie pe o perioadă lungă de timp.
Tipul C: interacţiunea unuia dintre părinţi cu familia este aparentă, el, de fapt,
canalizându-şi energia şi atenţia spre altceva (profesie, relaţie extraconjugală, etc.). Această
situaţie desemnează, în realitate, absenţa din cadrul familiei din punct de vedere psihologic.
Tipul D: considerat de autori, ca fiind foarte rar, poate fi exemplificat prin situaţia în
care un părinte a suferit acţiuni psihice serioase, ceea ce a impus absenţa, psihologică şi
interacţională, din viaţa de familie. Căsătoria dintre soţi este menţinută doar formal (unul din
motive ar putea fi cel economic), unul din părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile
de soţ şi părinte.
O primă observaţie poate fi făcută în legătură cu familiile "normale", social etichetate
astfel, cu ambii părinţi prezenţi, care pot îmbrăca forme diferite în funcţie de tipul de implicare
a părinţilor în viaţa de familie. Putem discuta astfel de o camuflare a familiilor monoparentale
în cadrul legal al familiei nucleare.
Tipul E: reprezintă tipul de familie în care ambii părinţi, deşi separaţi sau divorţaţi,
păstrează legături intense cu copiii şi sunt implicaţi în viaţa acestora, atât psihologic, cât şi
interacţional. Poate fi cazul părinţilor care, după divorţ, au obţinut, fiecare dreptul de custodie
asupra copiilor.
Tipul F: pune în discuţie cazul părintelui care încetează să interacţioneze cu familia, dar
rămâne ataşat de ea, din punct de vedere psihologic. Acesta încă îi priveşte pe membrii familiei
ca fiind importanţi pentru el (ea) şi îşi modifică comportamentul în funcţie de modul în care
percepe aşteptările lor. Acest tip de familie poate cuprinde şi familiile în care unul dintre părinţi
a murit, dar ceilalţi membrii ai familiei îi păstrează amintirea vie şi o evocă pentru a se orienta
şi în funcţie de ea comportamentul, gândurile, emoţiile. Prezenţa acestui părinte în familie este
psihologică, chiar dacă fizic el nu mai există.
Tipul G: de familie monoparentală este foarte rar şi greu de imaginat, referindu-se la un
părinte separat de familie în mod formal, absent psihologic (nu se mai consideră responsabil şi
nu se mai implică în problemele familiale), dar care interacţionează cu membrii familiei şi, deşi
nu-i mai pasă de ea, îi întâlneşte în mod repetat pe ceilalţi membrii ai ei.
Tipul H: este tipul clasic de familie monoparentală, recunoscut ca atare şi de societate şi
de literatura de specialitate. El nu se referă la acea familie în care numai unul dintre părinţi se
ocupă de copii; este implicat atât psihologic, cât şi interacţional în viaţa acestora. Celălalt
părinte a părăsit familia prin divorţ, moarte, abandon sau nu a fost niciodată parte a acelei
familii.
Desigur, există în realitate tipuri de familie care să corespundă fiecărui ideal tip
prezentat, numai că unele - precum tipul A - sunt mai mult răspândite decât altele, după cum
putem spune că există şi situaţii care nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind tipuri
intermediare.
Un tip aparte de familie monoparentală, menţionat de Cristian Ştefan, este cel în care
familia rezultă din adopţia de către un adult a unuia sau mai multor copii, exemplul de
notorietate publică fiind în acest caz al artistei Elena Cârstea. Putem afirma că acest termen
acoperă o mare varietate de situaţii, care se diferenţiază în funcţie de sexul părintelui, situaţia
matrimonială (văduv, divorţat, separat, celibatar), dar şi de factorii care au generat situaţia
monoparentală - separarea cuplului, decesul unuia dintre soţi, maternitatea în afara căsătoriei,
precum şi de factori subiectivi - situaţia dorită, căutată, deliberat sau voluntar asumată sau
impusă, ca urmare a unei opţiuni libere sau survenite în condiţii impuse, mai mult sau mai puţin
conştient asumată sau impusă, percepută negativ sau afirmată voluntar. Diferenţele dintre
aceste situaţii sunt notabile, aşa cum vom vedea într-un capitol viitor.
5.3. Monoparentalitatea - de la stigmatizare la opţiune individuală
normală

5.3.1. Evoluţia percepţiei sociale asupra monoparentalităţii


Societatea tradiţională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea şi încuraja
stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă.
În societatea modernă, datorită apariţiei şi generalizării familiei nucleare, ruptura de
comunitate a permis schimbarea viziunii şi percepţiei faţă de acest tip de menaj. Familia clasică
nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii optime a copilului, în anumite
condiţii, bineînţeles. Pentru un copil este mai indicată o familie monoparentală decât una în
care există certuri şi probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereuşite trebuiau să rămână
împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine pentru copii dacă părinţii
se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.
În ceea ce priveşte repercusiunile asupra adulţilor, se consideră că pentru bărbaţi, cele
mai mari sunt costurile psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este imposibil de
substituit, în timp ce pentru. femei prevalează costurile materiale. Spre deosebire de alte
modele familiale menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi
socializatoare mai mari.
S-au evidenţiat o serie de consecinţe negative şi pentru copii. Astfel, băieţii din
familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante. La nivelul
familiei monoparentale, funcţiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o serie de
dificultăţi şi deficienţe. Funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea
soţilor şi dificultatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i accepte situaţia
împiedică realizarea respectivelor funcţii.
Elementul cel mai vizibil care influenţează viaţa familiilor monoparentale este costul
ridicat al vieţii, implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii. O situaţie
deosebită la familia monoparentală o prezintă funcţia de socializare. Lipsa unui părinte poate
determina lipsa afectivităţii de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări
fireşti şi integrarea în societate. Totuşi, în zilele actuale sistemul şcolar înlocuieşte, în mare
măsură, procesul instructiv - educativ al familiei. Mai mult, chiar în familiile complete părinţii
nu mai dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv - educativ, iar o parte dintre ei
nu au conştiinţa necesităţii acţiunilor educative.
În concluzie, nu se poate afirma cu certitudine că familia monoparentală nu este
indicată pentru evoluţia ulterioară a copilului, din moment ce şi familia clasică se confruntă cu
probleme similare.
Ceea ce se desprinde tot mai clar, dincolo de varietatea şi complexitatea cazurilor de
monoparentalitate, este că urmând percepţia monoparentalităţii, ca "experienţă traumatizantă"
sau ca o "continuitate logica" , există două modalităţi de a trăi şi de a se raporta la
monoparentalitate: ca marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea
că a doua variantă începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi.
Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu constituie
un tip „deviant" sau „anormal". Monoparentalitatea devine „normală" în sens sociologic, în
condiţiile în care înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în societăţile
actuale.
5.3.2. Dimensiunea statistică a monoparentalităţii
Creşterea ratei divorţialităţii, a fertilităţii ilegitime, schimbările valorice, de mentalitate
din ultimele decenii au făcut ca acest tip de familie să cunoască o răspândire deosebită. În
societăţile occidentale contemporane, problematica familiei cu un singur părinte este din ce în
ce mai amplu luată în consideraţie. În unele ţări, cum ar fi Norvegia, ponderea familiilor
monoparentale tinde spre 20%. De asemenea, în Marea Britanie aproximativ una din 5 familii
cu copii este monoparentală (Jarvis & Jenkins, 1997, p.60).
România prezintă un tablou aparte, cu o rată înaltă a căsătoriilor (comparativ cu alte
ţări), cu divorţialitatea scăzută. Un fenomen mai frecvent care conduce la formarea familiilor
monoparentale poate fi separarea, fapt mai greu surprins în studiile sociologice, precum şi
numărul foarte mare de copii născuţi în afara căsătoriei ar putea explica existenţa acestui tip de
familie. Studiile estimează o pondere a acestora de 10-12% în totalul gospodăriilor.

5.4. Probleme asociate familiilor monoparentale


A trăi într-o familie în care unul dintre părinţi lipseşte presupune confruntarea cu
probleme majore care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior, cât şi de relaţiile
dintre membrii familiei, de interacţiunile din interiorul familiei ca subsistem social.
Responsabilităţile părintelui singur cresc atât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul
acesteia, iar statul preia adesea prea puţin din acest surplus de solicitări. Văduv, divorţat sau
niciodată căsătorit, femeie sau bărbat, părintele singur are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi
rezolva problemele care în mod normal sunt rezolvate de două persoane (soţul şi soţia).
Potrivit unei sinteze realizate de Bawin-Legros (1988), studiile asupra familiilor
monoparentale arată că probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime, abandonuri ale copiilor,
tulburări de comportament, abandon/eşec şcolar sau chiar delincventă este mai mare în această
categorie de populaţie. Familiile monoparentale sunt adesea victime ale sărăciei, iar copiii au
tendinţa de a repeta
32
Ghelghel A., Familiile monoparentale, în "Revista Română de Sociologie", Ed. Academiei Române, nr.5-
6, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1999.
experienţa părinţilor. Aceleaşi studii arată că monoparentalitatea rezultată din divorţ este
corelată cu o diminuare a activitătii educative: mama este suprasolicitată atât din punct de
vedere emoţional cât şi material şi relaţional şi este mai puţin disponibilă pentru copil exact
când acesta are mai mare nevoie de atenţie şi eforturi sporite. În acest timp rolul patern este
analizat în termenii "absenţei paterne", "deprivării paterne", "deresponsabilizării paterne". În
urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic diminuată,
părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin afectuoşi le controlează mai puţin
bine comportamentul.
Copiii din familiile monoparentale care au experimentat trauma divorţului părinţilor
sunt marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Totuşi, aceşti copii
reacţionează diferit în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi,
calitatea relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia.
Cei mai puternic afectaţi în urma unui divorţ sunt copiii de vârstă mică, ei devenind mai
neascultători, agresivi şi mai puţin afectuoşi. Studiile arată că sunt marcaţi de tristeţe, de
sentimente de frustrare, confuzie şi anxietate, mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele
absent. Copiii de vârste mai mari sunt adesea furioşi pe părintele pe care îl consideră vinovat.
Nici în adolescenţă experienţa divorţului nu este suportată fără probleme, existând sentimente
de tristeţe, furie, nelinişte în legătură cu viitorul.
Pe de altă parte trebuie remarcată creşterea substanţială pe care au înregistrat-o tinerele
mame necăsătorite. Situaţia lor nu este deloc de neglijat, cu atât mai mult cu cât adesea nasc
copii la vârste mici (adolescenţă). Datorită copilului, în cele mai multe cazuri nu reuşesc să-şi
termine studiile şi să dobândească o calificare pentru a se angaja. De obicei, rămân dependente
de ajutoarele sociale chiar şi atunci când copiii cresc şi ar putea lucra măcar cu program redus.
Studiile sociologice indică faptul că familiile monoparentale sunt mai expuse riscului
de sărăcie decât familiile cu doi părinţi.
Implicaţiile asupra copiilor sunt dramatice. Sărăcia afectează şansele de dezvoltare
normală pe termen lung ale copilului conducând adesea chiar la abandon şcolar, devalorizare a
şcolii şi a menirii ei sociale.

5.4.1. Mame singure


Creşterea numărului familiilor monoparentale a dus la un număr tot mai mare de femei
care au dobândit statutul de mamă singură. Norton şi Glick apreciau că 88% din totalul
familiilor monoparentale în SUA în 1986 erau conduse de femei. Pe de altă parte, Jane Millar
(1992) concluziona că există un milion de mame singure în Marea Britanie, 2/3 din ele trăind în
condiţii de sărăcie. Din 1971 numărul mamelor singure a crescut de 2,4 ori, ajungând la
1.200.000, reprezentând 17,5% din totalul familiilor cu copii şi 93% din familiile
monoparentale (C. Oppenheim, 1990).
Proporţia văduvelor în totalul mamelor singure din Marea Britanie este aproape
neînsemnată, majoritatea acestora fiind cazuri de femei care au fost căsătorite (au trăit
împreună) cu tatăl copiilor lor. În acelaşi timp se constată scăderea vârstei mamelor, situaţie
explicată, pe de o parte, de creşterea ratei divorţurilor la femeile care s-au căsătorit timpuriu şi,
pe de altă parte, de creşterea numărului femeilor tinere cu copii ilegitimi.
În cazul mamelor singure, se apreciază că prima problemă care va apare va fi
experienţa dificultăţilor financiare. Ele pot afecta monoparentalitatea pe termen lung. Copilul
devine un suport economic pentru multe dintre ele. Adolescentele care nu reuşesc să-şi termine
studiile şi, deci, nu se pot angaja, de obicei, rămân dependente de ajutoarele sociale acordate,
chiar atunci când copiii cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus. Cert este că
situaţia economică a mamelor singure este din ce în ce mai gravă şi că ceea ce se numeşte
"feminizarea sărăciei" nu mai este demult doar o temă din cărţi, ci o realitate. Datele din
Europa referitoare la mamele singure, prezentate în tabelul următor, pot fi edificatoare.
Situaţia familiilor monoparentale şi a mamelor singure în Europa

Familii monoparentale (%) Tara Mame singure care


?
faţă de toate familiile din lucrează sau sunt în
ţara respectivă căutare de lucru
19 Marea 50
Britanie
15 Danemarca 87
13 Germania 69
11 Franţa 85
10 Olanda 48
10 Portugalia 71
9 Islanda 37
6 Italia 67
5 Grecia 65
10 Media 66
Uniunii
Europene
21 Norvegia 90
5 Polonia 30
10,5 România -
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică. 1994

În SUA, familiile conduse de o femeie singură înregistrează o probabilitate de a se afla


sub limita de sărăcie de 3 ori mai mare decât familiile conduse de un bărbat singur şi de 6 ori
mai mare decât familiile conduse de ambii părinţi.
Spre deosebire de taţii singuri care, conform statisticilor, se ocupă de copiii cu vârste
mai mari, mamele singure se văd în imposibilitatea de a lucra, în condiţiile în care vârsta
copiilor este foarte mică şi ajutorul din partea rudelor inexistent.
Interesul femeilor cap de familie de a-şi găsi un loc de muncă este foarte mare,
proporţional cu nevoile lor de venituri suplimentare. Din păcate multe dintre ele nu au
calificarea necesară pentru a găsi o slujbă, nu pot lucra datorită vârstei mici a copiilor sau
preferă să nu se angajeze pentru a nu pierde ajutorul social oferit de stat. În acest punct, foarte
importante sunt politicile sociale ale fiecărei ţări în parte, care pot încuraja sau descuraja
părinţii singuri să-şi caute o slujbă. O soluţie adoptată de unele state occidentale este aceea de a
încuraja angajarea cu program redus, prin prevederea numărului de ore de lucru/ săptămână,
permis celor care beneficiază de ajutor social.
Se poate considera că prin angajarea în activităţi profesionale o mamă singură va avea
mult mai puţin timp la dispoziţie pentru a-şi creşte şi educa copiii. Dar în acest caz, ea va
dispune de mai puţini bani pentru a le satisface acestora nevoile. Fără a avea o opţiune
favorabilă uneia sau alteia dintre situaţii, constatăm doar că în Europa Occidentală două treimi
dintre mamele singure lucrează sau caută de lucru, un procent foarte mare, comparându-l cu cel
al mamelor din familiile cu ambii părinţi care lucrează.
Dincolo de problemele economice, mamele singure se pot confrunta cu dificultăţi pe
linia exercitării rolului parental şi a relaţionării interpersonale. În cadrul familiei cu ambii
părinţi distribuţia responsabilităţilor, a rolurilor parentale se realiza în direcţie complementară
şi compensatorie. Mama singură va fi pusă în situaţia unei creşteri a tensiunii şi încordării în
ceea ce priveşte adoptarea rolului parental, a unei extinderi a rolului cu sarcini auxiliare,
nespecifice rol - sexului. Această "acoperire" de roluri simultane parentale necesită timp,
energie şi angajează cereri conflictogene din punct de vedere psihologic.
Pe linia relaţionării mamă - copil se petrec schimbări, de asemenea. Timpul disponibil
afectat relaţionării cu copilul se restrânge considerabil.
Există posibilitatea ca limitele dintre rolul parental şi cel al copilului să se estompeze în
sensul că, pe de o parte, mama, în special dacă are mai mulţi copii poate "abdica" de la rolul
său de părinte, devenind un fel de partener al celui mai în vârstă dintre copii şi, pe de altă parte,
poate pretinde copiilor săi să fie mult mai maturi decât sunt ei în realitate (Glenwick şi
Mowrey, 1986). Aşadar, mama începe să sporească raporturile de comunicare privitoare la
diferite aspecte legate de viaţă cu copilul care, în mod crescător îşi asumă rolul de confident. În
multe situaţii mama tinde să se sprijine pe copil, considerându-l suport emoţional, astfel încât
copilul este implicat în structuri interacţionale ce reclamă un anumit grad de maturitate în
raport cu care el este suficient pregătit. Dacă, treptat mama tinde să se confeseze copilului rolul
de părinte absent, conflictele ce apar între ei tind a se imita vechile conflicte materiale. Copilul
este presat să preia acest rol şi poate fi pedepsit pentru că se "comportă"ca fostul soţ. Deoarece
copiii nu pot să-şi exprime trăirile tensional-conflictuale şi sentimentele, în timp pot să apară
diferite forme "marcate" de reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice.
Unii cercetători atrag atenţia asupra unor probleme particulare mamă-fiică în această
situaţie. În mod primar, sunt implicate aici sentimente de gelozie şi competiţie, în arii
psihologice, cum ar fi "întâlnirile" şi realizările ulterioare academice.

5.4.2. Taţi singuri


Deşi cazurile bărbaţilor în această situaţie sunt mult mai puţin frecvente, se constată în
ultimii ani o tendinţă în creştere. Conform aceleaşi statistici, Norton şi Glick apreciau că în
1986, în SUA, 12% din totalul familiilor monoparentale erau conduse de tată, media de vârstă a
acestuia fiind în jur de 42 de ani, cu tendinţă de scădere. Privitor la sexul copiilor, în cele mai
multe cazuri figurează băieţii, spre deosebire de cazul mamelor singure unde predominau
fetele.
Părinţii singuri, taţi, dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele singure, ca
urmare a nivelului, în general, mai crescut de educaţie, care le permite asigurarea unei securităţi
economice sporite şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare.
Dilatarea rolului parental la taţii singuri este o experienţă diferită de cea a mamelor
singure. Tatăl în calitate de unic părinte prezintă caracteristici diferite pe linia adoptării şi
exercitării rolului parental. El este conştient că trebuie să fie pentru copil şi tată şi mamă ceea
ce conduce la apariţia unor noi responsabilităţi, cum ar fi cele legate de menaj şi de treburile
casnice şi gospodăreşti. Unii sunt lipsiţi de asemenea experienţe şi se manifestă prin tendinţa de
a împărţi acest gen de sarcină cu copiii (Greif G.L., 1985). Fetele sunt de mai mare ajutor în
aceste situaţii.
Comparând cele două tipuri, tatăl primeşte un sprijin mai redus din partea copiilor decât
mama (ca părinţi singuri). Această situaţie este determinată de mai mulţi factori:
• neimplicarea voluntară a copiilor de către tatăl lor pentru ca el să poată
oferi dovezi privind "competenţa" lui în legătură cu treburile casnico-
menajere;
• încercarea de a uşura tranziţia copiilor spre noul stil de viaţă;
dificultatea în planificarea muncilor casnice datorită implicării în două categorii de solicitări
(Hanson, 1986).
În adoptarea şi exercitarea noului său rol, tatăl întâmpină dificultăţi, ei se plâng mai ales
de faptul că nu mai pot sincroniza multiplele îndatoriri legate de creşterea şi educaţia copiilor,
de treburile casnico - menajere şi de activităţi socio- profesionale sursa mijloacelor de
subzistenţă. Cele mai multe dificultăţi apar în cazul în care copiii sunt foarte mici, necesitând
măsuri speciale de îngrijire.
Potrivit investigaţiilor, taţii (în calitate de singur părinte) îşi adoptă şi-şi exercită rolul
parental într-o manieră competentă, cu efecte pozitive asupra profilului psiho-comportamental
al copilului (Ambert A.M., 1982; Hanson S., 1981). De exemplu, ei satisfac în mai mare
măsură, nevoile emoţionale ale copiilor lor, oferindu-le, în manieră compensatorie, răspunsuri
comportamentale specifice rolului matern. Conform unor cercetări, copiii ce aparţin familiilor
numai cu tată apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă a acestuia într-un mod
superior faţă de cei ce aparţin familiilor cu ambii părinţi. Există însă şi multe deosebiri:
• tatăl solicită mai multă independenţă copilului;
• în asumarea noului rol parental tatăl îşi schimbă unele atitudini şi practici folosite în
creşterea şi educaţia copiilor. El devine mai protectiv şi mai grijuliu (slăbind în ceea ce
priveşte autoritatea), acordând o mai mare importanţă aspectelor legate de educaţie şi
nu celor disciplinare;
• apelul la diferite forme de sprijin extrafamilial (bunici, rude) este frecvent;
• se produc mai ample şi mai dese modificări ale stilului comportamental relaţional
existent înaintea preluării noului rol parental;
• tendinţa mai accentuată de "măsurare" şi evaluare a noului stil de viaţă.
Pentru fiecare din părintele singur apar noi tipuri de solicitări ce conduc la schimbări în
plan comportamental. Relaţionarea cu copiii are aspecte diferite, efectele asupra procesului de
creştere şi maturizare psihică şi psihologică a acestora sunt diferite.
O preocupare deosebită o vădesc taţii pentru fiicele lor, în privinţa dezvoltării lor ca
"stăpâne şi mame" ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o
socializare adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale. Aceşti taţi sunt şovăielnici în privinţa
discutării chestiunilor sexuale şi îşi exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului de
rol social al fiicelor lor.
În stilul de viaţă al taţilor singuri, ca indivizi adulţi, se produc unele modificări.
Datorită creşterii implicării lor emoţionale în raportul cu copiii, apare un declin al experienţei
lor în activităţile sociale. Ei preferă să-şi facă noi cunoştinţe (bărbaţi sau femei), dar evită
activităţile sociale care implică prezenţa unor cupluri căsătorite, iar activităţile în care ar putea
întâlni în special taţi divorţaţi sau văduvi sunt puţine. Participarea lor la evenimente e mai
redusă, dar creşte implicarea în activităţi politice, de studii sau antrenament formativ
suplimentar.
În ceea ce priveşte viaţa personală, cei mai mulţi dintre bărbaţii taţi singuri mărturisesc
întâlniri cu impact erotic, dar ei nu îşi fac imediat planuri de recăsătorire. Activitatea sexuală
este, de asemenea, recunoscută, dar majoritatea bărbaţilor simt că trebuie să fie discreţi în
privinţa acestui comportament şi că orice coabitare cu o femeie necăsătorită nu este un model
de vizionat pentru copiii lor.

5.5. Funcţionalitatea familiei monoparentale


În comparaţie cu familia tradiţională, care îndeplinea mai multe funcţii cu impact
pozitiv asupra societăţii, familia monoparentală este considerată „un efect
25
al funcţiei reproductive" , regăsindu-se în ceea ce priveşte socializarea copiilor, îngrijirii şi
protecţiei membrilor săi, al climatului afectiv, dar fiind deficitară sub aspectul realizării
mediului securizat şi în modul de conferire a statusului; de asemenea, reglementarea
comportamentelor sexuale în afara familiei.
Dacă, sub aspectul îndeplinirii funcţiilor specifice, familia monoparentală îmbină
normalitatea cu carenţele, sub aspectul structural, la o primă evaluare, este calificată drept o
„structură familială atipică"20. Aceasta prezintă o structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie
între membrii ei, în sensul în care apare inevitabil o „proeminenţă ierarhică, determinată de
statutul de susţinător şi ocrotitor al părintelui şi acela de dependent şi, în mare măsură, de
neajutorat, al copilului"21.
Din punct de vedere calitativ, privind modul de distribuire a rolurilor şi al exercitării
autorităţii, familia monoparentală poate gravita în jurul autorităţii incontestabile a adulterului
sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, cu o anumită autoritate decizională conferită
copilului sau copiilor.
După numărul generaţiilor, familia monoparentală presupune cel puţin două generaţii
(părinte şi copil sau copii); în cazul în care vorbim de mai multe generaţii, includem şi bunicii.
Rolurile membrilor familiei şi, de aici, realizarea funcţiilor acesteia, sunt condiţionate inevitabil
de structura grupului. Astfel, faţă de modelul tradiţional (familia este privită ca o asociere
naturală, cu caracter privat, alcătuită din bărbat, femeie şi copiii lor naturali), familia
monoparentală apare ca o excepţie, o situaţie la limită (prin care unul dintre soţi a murit, este
20Voinea, M., Sociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1993, p. 32 .
21Ştefan, C. , Familia monoparentală, Ed. Arefeană, Bucureşti, 2001, p.9.
plecat pentru perioade mai lungi de timp sau, foarte rar, este separat sau divorţat), în care
femeile şi copiii (trebuie specificat că taţii conducători de menaj e monoparentale sunt cazuri
rare) riscă să rămână fără suport financiar şi să fie constrânse la a cere sprijin familiei de
origine.
Modelul contractualist, care limitează libertatea indivizilor doar prin obligaţiile
asumate, în care soţii pot decide modul de administrare a relaţiilor personale şi financiare în
timpul căsătoriei şi în eventualitatea unui divorţ, plasează familia monoparentală la o altă
extremă: aceea a independenţei, în care părintele singur şi-a propus în mod deliberat să fie
părinte şi se simte compatibil cu situaţia creată. Aceasta nu înseamnă că nu se resimt
dificultăţile inerente situaţiei, ci doar că le poate aborda pozitiv.
În modelul comunitar, care articulează valorile comune, arătând că nici o persoană nu
devine autonomă fără a parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependenţă, familia
monoparentală va primi un sprijin puternic din partea familiei
extinse, a comunităţii, formându-se, probabil, „un tip de solidaritate analogă
28
oricărei stări de criză resimţită de vreunul din membrii comunităţii" .
Abordarea bazată pe drepturi, ce articulează relaţiile dintre oameni - fiecare libertate de
acţiune a unui individ impune o constrângere, aceea de a fi respectată de către ceilalţi -
determină, în legătură cu problematica familiei monoparentale, o serie de întrebări, cum ar fi:
discriminarea între familii bi- şi monoparentale, între drepturile părinţilor căsătoriţi şi
necăsătoriţi asupra copiilor, etc. Individul este o entitate distinct individuală, dar şi o
perspectivă puternic implicată în relaţii de dependenţă, îngrijire şi responsabilitate; vieţile
oamenilor sunt acordate modelelor culturale; între viaţa de familie şi ordinea politică şi
economică se stabilesc relaţii - acestea sunt, într-o prezentare sumară, puncte de reper ale
modelului bazat pe drepturi şi responsabilităţi relaţionale, care tratează familia monoparentală
ca una responsabilă, ce nu reprezintă o ameninţare pentru tradiţionalişti. Moralitatea şi un
mediu optim pentru dezvoltarea, conform cu aşteptările sociale, a copiilor pot constitui garanţii
ale legăturilor între familie şi comunitate.
Abandonând raportarea exclusiv teoretică, putem afirma că, „deşi nu cuprinde unul
dintre părinţi, familia monoparentală nu este exclusă de la a fi
29 '
numită familie" .
„Faptul că grupul părinte - copil (copii)" se consideră pe sine însuşi o familie, are o
identitate comună, include modele clare de schimb şi reciprocitate, îşi dezvoltă reguli de
rezolvare a conflictelor, satisface nevoile membrilor de afiliere şi suport emoţional, toate
acestea devin criterii de bază pentru a decide
' 30
dacă o familie există sau nu , din punct de vedere sociologic. Familiile monoparentale acoperă
o varietate de situaţii, putând fi la fel de complexe şi diverse ca şi cele cu ambii părinţi.

5.5.1. Relaţia parentală în familia monoparentală


A trăi într-o familie în care unul din părinţi lipseşte presupune a te confrunta cu
probleme majore, care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior (rude, prieteni,
vecini, colegi de serviciu, instituţiile statului), cât şi de relaţiile intrafamiliale.
Odată cu creşterea responsabilităţilor părintelui singur se observă o slabă implicare a
statului pentru a prelua din surplusul de solicitări. Relaţiile părintelui singur cu rudele şi
prietenii sunt foarte importante. În analiza asupra familiilor monoparentale, M. Preda
sintetizează problemele unui părinte singur, precum şi efectele vieţuirii într-o familie
monoparentală asupra membrilor acesteia.
Indiferent de motivul care determină monoparentalitatea, relaţiile cu rudele şi prietenii
sunt foarte importante pentru adult, el având nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva
singur problemele, care, de obicei, sunt rezolvate de două persoane.
Sporirea legăturilor dintre părintele singur şi rudele sale de sânge a fost evidenţiată în
literatura de specialitate de către D. Anspach ("Kinship And Divorce", 1976), P. A. Gongla
("Social Relationship After Marital Separatiori') şi C. Stack ("All Our Kin", 1974), însă au
existat şi cercetări, precum cea a lui R. S. Weiss ("Going It Alone", 1979), care au evidenţiat că
părinţii soţului rămas singur (în special în cazul mamelor singure) îşi critică adesea copilul
pentru situaţia în care se află şi nu se arată înţelegători, uneori refuzând chiar să-i acorde
sprijinul lor moral sau material. În societăţile unde mentalitatea tradiţională este încă prezentă
(în special la persoanele vârstnice), deseori rudele îi cer soţiei să se "supună" şi să accepte
abuzurile soţului, mai degrabă decât să divorţeze.
Referitor la părinţii care nu au fost niciodată căsătoriţi (în majoritate femei), este de
presupus că părinţii şi celelalte rude nu vor privi favorabil situaţia acesteia, care încalcă flagrant
normele sociale general acceptate. Însă, în cazul copilului (copiilor) crescuţi de părintele
singur, blamarea rareori se extinde, astfel că, după o perioadă de "acceptare" rudele vor oferi
ajutor, în general, în numele copiilor.
Relaţiile de prietenie, foarte importante pentru oricine, pot fi afectate de
monoparentalitate. Prietenii pot să nu înţeleagă schimbările care au loc în viaţa persoanelor
amintite, să nu le aprobe şi să diminueze sau să întrerupă relaţiile cu acestea. Pe acest fond, se
manifestă două tendinţe: nevoia de suport şi sprijin a părintelui singur creşte substanţial, în
timp ce resursele sale pentru reciprocitate se micşorează. Este posibil ca prin strângerea
cercului de prieteni să apară un anumit grad de "izolare socială" a acestuia.
Relaţiile intrafamiliale se schimbă substanţial, în condiţiile monoparentalităţii, fie că
aceasta survine în urma divorţului, separării sau decesului unui părinte. Odată cu creşterea
responsabilităţilor, se manifestă şi nevoia de a comunica mai intens cu proprii copii. Singurul
adult din familie va trebui să se "împartă" între rolul de tată şi cel de mamă, va trebui să
răspundă şi nevoii de afectivitate, dar să şi disciplineze copiii. Dacă va fi cazul, insuficienţa
resurselor pentru ca proprii copii să-şi realizeze aspiraţiile va pricinui mai multă durere unui
părinte singur, pentru că toată responsabilitatea se va răsfrânge asupra sa.
Situaţia economică a familiei monoparentale va impune măsuri deosebite (program de
lucru prelungit), precum şi îndatoriri care, la un moment dat, ar putea părea că nu mai iau
sfârşit. În aceste condiţii, ajutat sau nu din exterior, părintele fie va transfera o parte din
responsabilităţi asupra copilului (celui mai mare, în cazul în care există mai mulţi copii), fie va
reduce sau va renunţa pur şi simplu la o parte dintre cele pe care nu le va considera
indispensabile pentru familie.
Implicarea emoţională a părintelui singur în relaţia cu copilul său va fi mai puternică; el
îi va cere şi îi va oferi acestuia afectivitatea de care are nevoie şi pe care nu o va putea găsi la
altcineva. În acelaşi timp, el va fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor. Numărul
şi intensitatea nevoilor emoţional afective ale copiilor vor depăşi adesea resursele disponibile
ale părintelui, fie şi numai pe cele de prezenţă fizică.
Dacă în linii mari, efectele vieţuirii într-o familie monoparentală asupra adulţilor, au
fost amintite, copiii suportă efecte în bună măsură diferite de cele amintite anterior, chiar dacă
sunt interconectate.
Astfel, copiii îşi menţin relaţia atât cu părintele divorţat sau separat, dar şi cu rudele
acestuia. Chiar dacă relaţia conjugală nu (mai) există, relaţia parentală poate exista. Mai mult
chiar în cazul mamelor necăsătorite cu copii, bunicii şi celelalte rude trec peste sentimentele
negative, şi oferă ajutor în numele copiilor. În cele mai multe cazuri, copiii se consideră ai
ambilor părinţi şi chiar dacă rolul părintelui care îi creşte capătă mai mare importanţă, rolul
celuilalt părinte nu se diminuează, din punct de vedere psihologic, pentru copil.
Tatăl sau mama absent(ă) din punct de vedere interacţional, este prezent(ă) psihologic.
În plus, prin intermediul telefonului sau al timpului petrecut în week- enduri ori în vacanţe,
comunicarea se menţine. Aceasta este o situaţie fericită pentru ambele părţi, fiindcă, la noi în
ţară, fie justiţia nu găseşte o cale de a permite ambilor părinţi să petreacă suficient timp cu
copilul, fie părintele care a "obţinut" tutela preferă să nu mai interacţioneze cu celălalt părinte,
izolând copilul de acesta. Dincolo de acestea, ceea ce are o rezonanţă mai puternică pentru
copil este atmosfera din familia, climatul şi mediul familial. Importantă nu este structura
familiei, ci climatul este unul din factorii importanţi pentru dezvoltarea psihică şi socializarea
copilului. Părintele singur trebuie să se străduiască să menţină o atmosferă optimistă, sănătoasă,
în ciuda frustrării şi a problemelor.
Poate părea surprinzător, dar specialiştii afirmă că reducerea mărimii familiei
"transformă nu numai proporţiile comunicării, ci şi gradul satisfacţiei produse de comunicare"
(P.A. Gongla, E.H. Thompson).
Interacţiunea dintre copil şi părinte se intensifică, gradul de afecţiune creşte, iar
ostilitatea scade. Inegalitatea de status dintre părinte şi copil se diminuează, autoaprecierea
copilului creşte, iar sistemul relaţiilor de familie se deplasează spre un nou echilibru, care poate
fi mult mai favorabil evoluţiei psihosociale a copilului.
O altă direcţie de cercetare menţionează impactul pe care îl are sentimentul pierderii
unuia dintre părinţi asupra copilului. Climatul în care are loc separarea îşi pune amprenta
asupra apariţiei la copii a sentimentelor negative de teamă şi vinovăţie, precum şi a
comportamentelor negative de iritabilitate şi agresivitate.
Deşi situaţia economică a familiei monoparentale îl influenţează, întâi de toate, pe
părinte, copilul ia contact cu efectele acesteia, spunem, ulterior. Multe familii îşi dezvoltă, ca
urmare a noii situaţii, anumite strategii de adaptare, una din acestea fiind de a schimba locuinţa
cu una mai mică, într-un cartier mai ieftin, în vederea diminuării cheltuielilor şi a câştigării unei
sume de bani. Ceea ce nu iau în considerare părinţii în această situaţie este că aceste cartiere
sunt deseori "pungi de delincvenţă", că şcolile concentrează într-o mai mare măsură copiii
aparţinând unor familii din spaţiul, numit de occidentali "underclass" . W. J .Wilson (1991)
foloseşte termenul de "efect de concentrare ", pentru a sublinia legătura dintre mediul de
locuire şi apartenenţa unei familii la subclasa celor mai săraci. O familie care trăieşte "într-un
astfel de cartier este influenţată de comportamentul, convingerile şi percepţia socială a altor
familii dezavantajate, disproporţionat concentrate în acel cartier" (W. J. Wilson).
Părinţii şi copiii, împovăraţi de greutăţi, responsabilităţi şi deseori de sărăcie, obligaţi
să-şi împartă sarcini mai numeroase, lipsiţi de intimitate, blamaţi de o societate ghidată de
norme sociale în care ei nu se mai încadrează perfect, tind să se lase "învinşi" de toate,
"înfrângerea" lor având mai multe aspecte negative decât s-ar fi gândit.

5.5.2. Modelul parental - autoreproducere versus opozabilitate

Modelul parental constituie un ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol-statusului


de părinte, impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal (Mitrofan I.,
„Familia de la A la Z", Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991). Acesta vizează, în special, modelul de
relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale ce trebuie utilizate, modelele şi mijloacele folosite
în creşterea şi educarea copiilor, răspunsurile sociale, ce revin părinţilor pe linia formării şi
dezvoltării personalităţii copiilor. Modelul parental ideal se caracterizează prin: înalt nivel de
organizare şi coeziune, echilibru, unitate de acţiune intramaritală, nivel înalt de adaptare şi
integrare, cadru relaţional optim, afecţiune, sprijin, cooperare, colaborare, etc. În alt sens,
modelul parental vizează tipul concret de relaţionare a părinţilor cu copiii într-o anumită
familie. Părinţii acţionează asupra copiilor în dublu sens: ca părinte şi ca soţ, oferindu-le un
model de conduită conjugală şi un model parental.
În cazul relaţiilor intergeneraţionale familiale are loc, de asemenea, interiorizarea
modelelor de rol familial. Acesta constă în preluarea şi fixarea în plan interior (psihomental),
de către copii, a modalităţilor de adoptare şi exercitare a rolurilor familiale de către părinţii lor.
Prin mecanisme de imitaţie şi asimilare conştientă, comportând o dinamică proprie,
determinată de schimbările succesive ale etapelor de vârstă, statut şi rol ale copiilor în familia
de origine, precum şi în concordanţă sau în discordanţă cu stilul marital-parental ce
caracterizează celula familială, interiorizarea modelelor de rol familial se produce nemijlocit în
cadrul interacţiunilor cotidiene familiale.
Influenţa educativ formativă a modelelor de rol conjugal-parental asupra formării
"personalităţii maritale" şi "parentale" de mai târziu a copiilor este considerabilă. Se preiau
frecvent prin mecanismul interiorizării modelelor de rol familial stilul comunicaţional şi
afectiv, comportamentul formal în asumarea şi exercitarea sarcinilor familiale, strategiile de
cooperare şi rivalitate, unele maniere de manifestare, tolerare, moderare şi trăire a situaţiilor
conflictuale, modalităţile de atribuire a gratificaţiilor şi sancţiunilor etc.
Deşi pare paradoxal la prima vedere, partenerul conjugal şi părintele echilibrat sau
dezechilibrat, fericit sau nefericit se anunţă încă din zorii primilor ani de viaţă, se anticipă din
primele manifestă de "fiinţă socială", în relaţiile copilului cu părinţii cu cei din mediul său
apropiat, cu alţi copii, cu animale, cu jucăriile. Capacitatea de a se face înţeles şi de a înţelege,
de a comunica precum şi de a se comunica celuilalt, de a coopera dezinteresat şi entuziast, de a
tolera frustraţia cu demnitate şi optimism de a depăşi obstacolele fără suferinţe
disproporţionate, de a crede în sine şi în altul, de a susţine şi încuraja de a-şi asuma cu
sinceritate şi răspundere sarcinile sale şi ale altora, de a nu persevera în ranchiună şi
negativism, de a-şi organiza timpul util, astfel încât să-şi provoace satisfacţie nu numai sieşi,
dar şi celorlalţi într-un mod pe cât posibil mai bine de suportat, cu alte cuvinte, capacitatea de
a interacţiona socioafectiv pozitiv, sanogen constituie componente bazale ale formării unui
viitor rol conjugal şi parental satisfăcător, eficient, apt să ofere personalităţii individului sens şi
satisfacţie, deplină autorealizare.
Educaţia pentru viaţa de familie, pentru formarea şi adoptarea celui mai adecvat rol de
soţ şi părinte începe, aşadar, de foarte timpuriu, pe măsura construcţiei personalităţii copilului
şi a devenirii sale ca "persoană socială" completă şi complexă. Aptitudinile pentru a fi partener
şi părinte (paternitate şi parentalitate) se clădesc extrem de minuţios în procesul educativ
familial şi şcolar, care începe în copilăria timpurie şi se desăvârşeşte în chiar funcţionalitatea
familială a adultului, el însuşi aflat în continuu proces de modelare, remodelare şi dezvoltare.
Câteva elemente educaţionale sunt considerate ca esenţiale în formarea viitorului rol conjugal
şi parental eficient, sănătos. Dintre acestea, deosebit de importantă este asumarea
corespunzătoare a rolului de sex, cu confruntarea unei identităţi psihosexuale resimţite
satisfăcător. Conduita specific feminin/maternă şi masculin/maternă se preia prin imitaţie,
interiorizare a modelelor de rol ale sexului părinţilor încă de foarte timpuriu, odată cu
conştientizarea apartenenţei copilului la un sex sau altul. Confortul psihic al micului individ în
cadrul propriului său rol de sex, al identităţii sale psihosexuale, este esenţial pentru dezvoltarea
ulterioară a conduitelor, atitudinilor şi aspiraţiilor specifice sexului căruia îi aparţine. Acest
confort psihic creează o stare de siguranţă proprie dezvoltării armonioase a personalităţii
viitorului adult, conferindu-i optimism şi o clarificare a scopurilor şi acţiunilor sale.
Complexele de inferioritate, generate la copil de disconfortul creat de neacceptarea rolului său
de sex, ca urmare a unor atitudini rejective sau ostil punitive (conştiente sau inconştiente) ale
părinţilor constituie primele simptome ale erorilor educative cu răspuns dezadaptiv şi uneori
patologic la distanţă.
Este de la sine înţeles cât de important este pentru copii modelul în care soţul şi soţia
dialoghează, se ajută, se substituie, decid, acţionează, se respectă şi se pun în valoare reciproc,
manifestă afecţiune şi rezonanţă afectivă, echilibru şi consonanţă psihosexuală. Copiii sunt cei
care fructifică şi preiau această experienţă relaţională a părinţilor lor, ca reper fundamental
viitoarelor lor relaţii de paternitate. Tonul, adresabilitatea, manierele, mimica şi pantomimica,
stilul relaţional, interesele şi sistemul de valori (concepţiile, atitudinile, gratificaţiile şi
sancţiunile) sunt înregistrate inconştient, cu fineţea unui seismograf în sufletul celor mici. În
conduita lor ulterioară ei le vor reproduce conştient, considerându-le ca fiind fireşti, potrivite.
Echilibrul conjugal este condiţia primordială pentru echilibrul parental şi ambele
condiţionează echilibrul familiei de mai târziu. Se poate vorbi astfel de o adevărată "ereditate
socială" - proces mobil de transmitere a modelelor de rol conjugal şi parental, pe cale
inconştientă şi conştientă, prin imitaţie şi învăţare socială. "Copiii sunt oglinda părinţilor, iar
nepoţii oglinda oglinzii bunicilor. Şi chiar dacă în timp imaginile sunt din ce în ce mai
distorsionate, ele îşi păstrează un contur de bază, recognoscibil în expresivitatea şi reactivitatea
comportamentală, în stilul de comunicare, în nivelul aşteptărilor şi aspiraţiilor mutuale. Şi chiar
dacă, de la o generaţie la alta, se produc mutaţii în planul unor << concepţii de viaţă>>, în pas
cu particularităţile evoluţiei socio-economice, relaţiile intersexe în ceea ce au ele fundamental
se păstrează, deşi stilul interacţional se modifică el însuşi, conform nevoilor de adaptare şi
integrare a familiei în societate". Nevoia de creştere calitativă şi în domeniul relaţiilor
intersexe în intergeneraţii este fundamental implicată în procesul general al societăţii.
Importanţa şi rolul modelului parental nu pot fi puse la îndoială; ceea ce este mai
interesant este modelul în care copiii percep şi interiorizează conduite specifice rolului
conjugal parental în familia monoparentală.
Potrivit unei sinteze succinte realizate de B. Bawin - Legros (" Famille, mariage,
divorce" - 1988), studiile asupra familiilor monoparentale conchid, în esenţă, că: probabilitatea
de a identifica naşteri ilegitime, abandonuri ale copiilor, retard în dezvoltarea psihoafectivă a
acestora din urmă, tulburări de comportament, abandon/eşec şcolar ori chiar delincvenţă este
mai mare în această categorie de populaţie; familiile monoparentale se adaptează mai greu
modelului cultural consumatorist actual; ele au tendinţa de a se autoreproduce, copiii proveniţi
din astfel de familii au şanse mari de a repeta experienţa în calitate de adulţi reproducând şi
extinzând astfel, un lanţ întreg de probleme sociale. Dacă menţionăm şi acel "sleeper effect"
amintit de J.S. Wallerstein, presupunând existenţa la 10-15 ani după divorţ în cazul copiilor, a
problemelor relaţionale, a sentimentelor de anxietate şi vinovăţie, a aşteptării atitudinilor de
respingere din partea partenerului şi a predilecţiei spre ruperea frecventă a relaţiilor cu
persoanele de sex opus, suntem tentaţi să absolutizăm posibilitatea auto-reproducerii modelului
familial monoparental.
În contradicţie cu această concluzie, vin studiile altor autori, care
9 ~^ ~

menţionează posibilitatea fenomenului invers. În lucrarea "Copiii din familii despărţite: între
traumă şi speranţă. Un studiu psihanalitic" a psiho-pedagogului austriac Helmuth Figdor se
menţionează apariţia fenomenului de opozabilitate în dezvoltarea copilului. Esre vorba despre
copiii la care se dezvoltă însuşiri opuse celor ale părinţilor, fenomen ce pare mai ales atunci
când părinţii şi-au pierdut din prestigiu în faţa propriilor copii. În sistemul relaţiilor părinţi-
copii, modelele de rol conjugal şi parental exercitate de primii pot fi negate de către ultimii,
care încearcă să manifeste ulterior, compensator, conduite familiale opuse (interiorizare
negativă a modelelor de rol familial) sau să-şi creeze disponibilităţi şi modalităţi proprii,
originale de exercitare a rolului familial (distanţare de modelele de rol din familia de
apartenenţă sau depăşirea lor creatoare). Există, astfel, şi situaţii când apar paramodele în raport
cu modelele oferite de părinţi, prin deformări ale trăsăturilor unuia sau altuia dintre aceştia.
Copiii sunt cei care fructifică experienţa relaţională a părinţilor, ca reper fundamental,
pozitiv sau negativ, al viitoarelor lor relaţii de cuplu. În conduita lor viitoare, în funcţie de
aşteptările lor, proiecţia proprie asupra familiei, de traumele la care au fost supuşi trăind alături
de un singur părinte, de nivelul lor de educaţie, de statutul socio-profesional, ei vor reproduce
multe dintre comportamentele părinţilor lor sau le vor evita, considerându-le nepozitive.
În plan ideologic, controversele pe această temă sunt legate de acelea, mai generale,
între susţinătorii normalităţii/legitimităţii unui model familial unic - cel al familiei conjugal-
parentale - şi cei care revendică dreptul individului de a alege o alternativă de viaţă familială
dintre mai multe posibile. Aceste controverse corespund, în planul teoriei sociologice, opoziţiei
dintre perspectivele macro- sociologice (funcţionaliste, structuraliste, sistemice "clasice") şi
cele microsociologice (constructiviste). Ideologia care face din familia conjugal- parentală un
model universal asociază în mod necesar acestui tip de organizare familială o funcţie educativă;
modificarea structurii conduce, în opinia susţinătorilor acestui punct de vedere, la o diminuare
sau chiar la o pierdere a funcţiei. Merton (1949) a observat posibilitatea "substitutelor"
funcţionale, elemente nespecializate care preiau funcţia altor elemente dispărute: este cazul
mamei (sau al tatălui) care preia funcţia paternă (maternă), fără a putea, totuşi, evita
suprasolicitarea şi conflictul de rol rezultat de aici.
Pe de altă parte, concepţia privind carenţele educative ale familiei (mono) parentale este
marcată atât în limite logice, cât şi de limite metodologice. Ea se bazează pe postulatul conform
căruia structurile familiale biparentale reprezintă nu numai mediul care poate asigura nivelurile
cele mai înalte de dezvoltare psiho- afectivă şi integrare socială ale copilului, ci singurul care
permite o dezvoltare normală; rezultă că orice alt mediu împiedică această dezvoltare; o
concluzie categorică este inferată pornind de la o premisă care ar trebui formulată mai curând
în termeni ipotetici. În plus, această concluzie este rezultat al unei inducţii incomplete (singura
pe care orice anchetă empirică o permite) în care cazurile investigate sunt selecţionate în
funcţie de criteriu eşecului educativ: eşantioanele sunt alcătuite din copii cu eşec şcolar sau din
copii delincvenţi, iar dacă, într-un astfel de eşantion, cei mai mulţi copii provin din familii
parentale, se trage o concluzie - a cărei validitate este discutabilă - că există în mod necesar o
carenţă educativă a acestui tip de familie.
Cercetările recente pun în evidenţă faptul că efectele (mono) parentalităţii sunt relative
şi se exercită prin ceea ce sociologii numesc un efect de compunere a mai multor variabile
intermediare. Teza dificultăţilor de investire personală a mamei singure, dominată de propriile
probleme emoţionale, profesionale, relaţionale, de sănătate ş.a.m.d., în educaţia copiilor este,
dacă acordăm credit cercetătorilor europeni şi americani, adevărată. Totuşi, acesta nu înseamnă
că toate mamele fac faţă în aceeaşi manieră situaţiei. Resursele (venituri, locuinţă, timp
disponibil, statut socio-profesional, nivel de instruire, stil de viaţă, reţele de sociabilitate,
raporturi cu fostul partener şi cu trecutul său familial, trăsături de personalitate) de care ele
dispun sunt diferite, iar gradul în care acestea sunt mobilizate este, de asemenea, diferit.
Unele studii arată că legătura dintre eşecul şcolar al copiilor şi monoparentalitate este
dependentă, între altele, de situaţia economică a familiei, ea însăşi dependentă de statutul
socio-profesional al mamei, care se depreciază sensibil în urma divorţului; corelaţia menţionată
(între monoparentalitate şi eşec şcolar) este prezentă în cazurile în care (mono) parentalitatea se
asociază cu un nivel scăzut al veniturilor şi cu o situaţie economică precară, instabilă (Baca
Zinn, 1990; Neyrand şi Guillot, 1988).
Reuşita şcolară mai slabă, se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al
familiei (Martin, 1992), respectiv unui nivel scăzut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de condiţiile în care se instalează (mono)
parentalitatea; cei mai afectaţi sunt copiii familiilor divorţate, iar dintre aceştia cei ai căror
părinţi se separă într-o atmosferă puternic conflictuală.
Reţelele de sociabilitate pot stimula conflictele între foştii parteneri şi pot, de
asemenea, construi un statut aparte al copilului, printr-un lanţ de "etichetări".
Reţelele de sociabilitate, în special reţelele de rudenie, pot stimula sau inhiba
exercitarea rolurilor educative de către părinţi sau pot funcţiona în calitate de "canale de
transfer" a acestor roluri, pe durata crizei sau pe termen mai lung către familia de origine a
adultului sau către alte persoane. Potrivit opiniei lui A. Pitrou, susţinută cu trimiteri la un
număr mai mare de anchete empirice, teza carenţelor educative care survin în mod fatal odată
cu separarea de unul dintre părinţi este inconsistentă: în astfel de cazuri, bunicii se consideră
adesea puternic implicaţi în dezvoltarea nepoţilor, până la exercitarea rolului de suplinire
educativă, iar diferiţi membrii ai reţelelor (în special surori ale mamei sau ale tatălui)
contribuie la restabilirea echilibrului familial, acordând ajutor moral şi material, cu precădere
în perioada de criză a separării. Solidaritatea reţelelor se manifestă frecvent în mediile
defavorizate, dar ea devine efectivă şi eficientă în cazul mamelor active profesional; pentru
femeile fără calificare şi fără proiect familial, sprijinul rămâne de multe ori ineficace ori este
chiar absent, datorită precarităţii economice a reţelelor.
Un studiu din 1974 al lui Wallerstei şi Kelly - citat de Saxton, 1990 - arată că modul
angajării foştilor soţi în relaţia parentală dup influenţează situaţia copiilor. Copiii care, la
cinci ani după divorţ, au depăşit în mare măsură şocul iniţial sunt beneficiarii unei atitudini de
angajare din partea ambilor părinţi, împreună sau separat (contactele cu tatăl sunt frecvente, iar
relaţiile cu ambii părinţi sunt descrise ca bune). Dimpotrivă, situaţia celor care "eşuează"
reflectă un "eşec al divorţului": copiii sunt utilizaţi frecvent ca "paratrăsnet" al conflictelor care
nu încetează între părinţi; în consecinţă, atât relaţiile cu mama, cât şi cele cu tatăl se
deteriorează după divorţ.
Aproximativ un sfert dintre părinţii divorţaţi pot fi încadraţi în categoria "asociaţii
furioşi" (angry associates): este vorba de foştii parteneri care păstrează resentimente cu privire
la mariajul desfăcut, la procesul însuşi de divorţ (partajul bunurilor, custodia copilului, plata
pensiei alimentare şi administrarea ei, dreptul de vizită). Furia reprimată reprezintă aspectul
caracteristic al relaţiilor lor, iar întâlnirile - rare - prilejuite de evenimente din viaţa copilului
devin ocazii de stres care impun negocieri delicate. Un al doilea tip de relaţie parentală poate fi
numit "inamici înfocaţi" (fiery foes): custodia copilului rămâne - ca, de altfel, tot ce ţine de
separare - o sursă continuă de conflict; nici unul nu este dispus să accepte calităţile parentale
ale celuilalt, problemele copilului sunt puse pe seama greşelilor sau dezinteresului acestuia,
evenimentele cu prilejul cărora se întâlnesc se transformă în "teatru de război". Totuşi, dacă
jumătate din cuplurile desfăcute se află într-un conflict continuu în legătură cu exercitarea
drepturilor şi obligaţiilor parentale şi mai ales cu plata pensiei alimentare, cealaltă jumătate
întreţine raporturi cordiale. Aproape % dintre părinţii care rămân în relaţii bune după divorţ pot
fi numiţi "colegi care cooperează" (cooperative colleagues): ei împărtăşesc toate grijile şi
bucuriile legate de copil, participă împreună la viaţa acestuia şi se străduiesc să-i asigure
bunăstarea, fără ca relaţia lor să depăşească, însă, limitele îndatoririlor parentale, de multe ori
formulate explicit de instanţa judecătorească. Ceilalţi sunt "prieteni la cataramă" (perfect pals):
ei pun interesul copilului mai presus de orice, au încredere unul în celălalt, se consideră
reciproc părinţi responsabili şi grijulii, iar modul în care îşi exercită rolurile parentale este
foarte apropiat de cel din perioada căsătoriei, continuând să trăiască împreună cu bucurie şi
plăcere problemele şi evenimentele din viaţa copilului; atunci când este cazul, se ajută unul pe
celălalt şi în alte privinţe.
Separarea soţilor nu conduce automat la o ruptură cu modul de angajare parentală şi
familială înainte de divorţ. Experienţele trăite în familiile de origine, distribuţia rolurilor
domestice şi educative în familia conjugal-parentală, natura raporturilor conjugale şi a relaţiilor
copilului cu fiecare dintre părinţi modelează implicarea educativă a acestora din urmă.
Rezultă că, dacă copiii aparţinând unor familii parentale sunt mai frecvent înregistraţi
printre cei care eşuează şcolar sau manifestă comportamente asociate, nu (mono) parentalitatea
în sine trebuie pusă în discuţie, ci situaţia socială particulară a familiilor respective,
caracterizată printr-un cumul de factori "de risc": studiile (sintezele realizate de Baca Zinn şi
Eitzen, 1990; Bawin - Legros, 1988; Saxton, 1990; Segalen, 1981 şi 1996) dezvăluie faptul că
cele mai multe dintre femeile care divorţează au un statut socio-profesional, un nivel al
veniturilor şi un nivel educaţional scăzute, preferă divorţul din culpă care implică importante
costuri psihologice şi sociale, aparţin unui mediu cultural tradiţional - care, deşi oferă suport,
incriminează conduita de rupere a căsătoriei, culpabilizează adultul şi victimizează copilul,
întreţinând un climat conflictual - sunt obligate să-şi schimbe repetat domiciliul, schimbând,
prin acesta, frecvent anturajul şcolar şi social al copilului care ar avea, dimpotrivă nevoie de
stabilitate.
Această concluzie are o importanţă crucială pentru orientarea intervenţiei sociale: ea
arată că pentru a asigura copiilor şanse maxime de dezvoltare, ţinta intervenţiilor trebuie să fie
în primul rând situaţia socială a părintelui care primeşte custodia copilului, respectiv
fenomene cum sunt vulnerabilitatea statutului socio-profesional al femeilor, veniturile scăzute,
nivelul scăzut de cultură, costurile materiale, psihologice şi simbolice ale divorţului şi
maternităţii solitare şi nu familia conjugală (în sensul "salvării"/impunerii ei ca model unic).
5.5.3. Familia monoparentală şi integrarea socială a copiilor

Prin "integrare socială" înţelegem situaţia în care un individ se manifestă ca membru al


unei colectivităţi, fiind capabil să participe la viaţa acesteia, să recepteze şi să prelucreze
informaţia specifică, să comunice printr-un sistem simbolic împărtăşit de toţi, să ocupe poziţii
şi să-şi asume roluri legitime. Este evident că integrarea într-o colectivitate presupune un nivel
corespunzător al dezvoltării cognitive şi al abilităţilor motrice, o anume implicare emoţională a
individului - încredere, sentiment de securitate, posibilitate de a conserva respectul de sine şi
respectul celorlalţi.
Influenţa mediului familial asupra dezvoltării cognitive trebuie corelată cu o serie de
factori interni, dar şi externi. Dincolo de variabilele "clasice", nu mediul în sine este
determinant, ci asocierea lui cu diferiţi factori de risc, între care: patologia mentală cronică a
mamei, anxietatea acesteia, rigiditatea atitudinilor parentale, dar şi apartenenţa la o minoritate
etnică, reţeaua săracă a suportului familial, evenimente externe stresante cărora familia trebuie
să le facă faţă. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei poate transforma copilul
în victimă şi îi poate zdruncina atât echilibrul neuropsihic cât şi bazele psiho-morale ale
personalităţii. În plus, aceste traume neuropsihoafective se vor declanşa la un moment dat, fie
în adolescenţă, fie la vârsta adultă, cu posibilitatea unor reacţii agresive. Unele studii, încercând
să evidenţieze rolul structurii familiei şi climatului ei afectiv în formarea şi dezvoltarea
personalităţii copilului, au pus în evidenţă faptul că copiii proveniţi din familiile dezorganizate
sunt mai anxioşi, mai interiorizaţi şi se simt mai frustraţi decât copiii din familiile organizate.
Preşcolarii sunt inhibaţi, se simt dominaţi de tensiunile din familie, dar şi neglijaţi, neapreciaţi
şi uneori excluşi. Fac încercări firave de a atrage atenţia, doresc să se afirme, să li se arate că
sunt mai importanţi decât toate celelalte probleme ale părinţilor lor. Prin analiza testelor pe
bază de desen - testul omului, testul arborelui şi testul familiei - cercetătorii au descoperit că
aceşti copii au realizat desene care indică dificultăţi de adaptare la mediu şi ataşament mai ales
faţă de trecut şi faţă de mamă. Tulburările de afectivitate sunt mai accentuate în categoria de
vârstă 3 - 7 ani decât în categoria 7 - 11 ani, pentru că primii sunt mai vulnerabili şi mai imaturi
afectiv, având resurse limitate pentru a se adapta şi apăra. Pentru copiii din familiile în care
dezorganizarea se datorează tatălui, acesta rămâne totuşi un personaj important, încărcat de
semnificaţii afective, fie că sunt negative fie că sunt pozitive, uneori copilul iubindu-l şi
detestându-l în acelaşi timp.
Există numeroase anchete care indică, ca şi în cazul dezvoltării cognitive şi afective, o
dependenţă a reuşitei şcolare de stilul parental. Performanţa şcolară pare a fi legată de un
control parental uneori omniprezent şi hiper-autoritar, corelat cu autonomia instrumentală şi
funcţională a copilului. Clark (1983) asociază reuşita şcolară cu stilul "autorizat", cu alte
cuvinte, cu atitudinea înconjurătoare a părinţilor dublată de formularea unor norme clare şi
ferme de conduită în interiorul şi în afara familiei, de supravegherea strictă a orarului zilnic şi a
contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinţi şi copii. O condiţie importantă a
reuşitei şcolare este şi afecţiunea maternă, însă această relaţie nu este mecanică. Afecţiunea
maternă pare să conducă mai degrabă la insucces, atunci când este dublată de permisivitate în
domeniul activităţii şcolare: mamele copiilor performeri sunt mai autoritare şi impun mai multe
restricţii decât cele ale copiilor care eşuează şi care le descriu ca permisive, credule, apropiate
şi aprobatoare. Referitor la modul în care autoritatea parentală este exercitată, mulţi autori,
printre care J. Forquin, J.P. Purtois şi H. Desmet, insistă pentru îmbinarea afecţiunii cu
raţionamentul, ceea ce facilitează interiorizarea normelor şi construirea unei motivaţii interioare
pentru reuşită. Pe lângă acestea, comportamentele şi atitudinile paterne, caracteristicile
interacţionale şi dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria familială,
acordul/dezacordul între părinţi cu privire la şcolaritatea copilului sunt foarte importante.
Evaluând mediul familial prin caracteristici culturale şi sociale (IQ al mamei, trăsăturile
de personalitate ale acesteia, adaptarea sa socială şi familială, atitudinile sale educative) şi prin
stilul educativ (caracteristici ale interacţiunilor educative mama - copil) Purtois (1991) afirmă
că familia este responsabilă direct de 70,63 din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului
de 7 ani şi de 13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare.
Discuţia despre integrarea socială a copiilor proveniţi din familii dezorganizate impune
cu necesitate luarea în considerare a devianţei comportamentale sau a delincvenţei, înţelese ca
manifestări/consecinţe ale unui grad scăzut de integrare. Majoritatea anchetelor pe această temă
pun în legătură aceste fenomene cu structuri familiale disimetrice, conflicte, violenţe şi
maltratări în familie. Deşi stilul educativ al fiecăruia dintre părinţi şi al familiei ca unitate
educativă poate explica distribuţia diferenţiată a delincvenţei juvenile, nu putem afirma că toţi
copiii proveniţi din familii monoparentale au sau vor avea comportamente delincvente doar
pentru că aparţin unei astfel de structuri familiale.
„Când avem în vedere impactul educaţiei copiilor asupra personalităţilor suntem
interesaţi adesea de structura familiei: credinţa conform căreia copiii au nevoie de doi părinţi a
generat confuzie... Studiul nostru sugerează că modul în care părinţii se comportă este mai
important decât faptul de a locui sau nu cu copiii lor" (J. Mc.Cord, 1994).
Delincvenţa juvenilă poate să apară, fie ca ultimă tentativă a adolescentului de ai
apropia pe membrii familiei, fie se poate asocia cu un nivel scăzut de adaptabilitate caracteristic
familiilor rigide, care nu găsesc resurse interne pentru a depăşi o problemă oarecare. Aşadar, nu
se poate furniza o „reţetă" exactă a familiei perfecte din punctul de vedere al raportului dintre
stilurile educative şi integrare socială, de fiecare dată trebuind să adecvăm analiza situaţiei
particulare în care se află actorii.

5.6. Suportul pentru familiile monoparentale


Guvernele îşi structurează în general programele şi politicile sociale în funcţie de
familia tradiţională, cu doi părinţi, ca atare multă vreme familiile monoparentale au tins să
cadă în afara sistemului de suport deşi ele ar avea nevoie de un suport sporit.
Rezultate ale cercetărilor privind sărăcia arată că aceasta este asociată cu şomajul de
lungă durată, munca în sectorul informal, lipsa de calificare, cu tipul de familie monoparentală
sau alte forme atipice de familie, ne-participare şi marginalizare socială, fenomene de
dezagregare socială, tendinţe de etnicizare şi de concentrare a săracilor în anumite zone clar
delimitate teritorial.
În zonele sărace urbane, peste jumătate din familiile monoparentale, indiferent dacă
locuiesc singure sau în familii extinse, dacă au în întreţinere copiii mici sau de peste 15 ani,
sunt în sărăcie extremă.
Deşi reprezintă o proporţie importantă dintre familiile cu copii din fiecare ţară, familia
monoparentală este adesea lăsată să-şi rezolve mai mult singură problemele, statul ocupându-
se, ca în cele mai multe cazuri de problemele majorităţii a ceea ce este considerat "normal", în
cazul nostru familia nucleară. În acest fel, problemele economice şi sociale se adaugă celor
afective sau relaţionale şi transformă membrii familiilor cu un singur părinte într-o categorie de
dezavantajaţi.
În acelaşi timp, suportul destinat familiilor monoparentale nu este lipsit de critici.
Specialiştii susţin că în prezent majoritatea măsurilor par să încurajeze absenţa tatălui, că
sistemul de beneficii pentru părintele singur vorbeşte despre moartea cuplului, despre absenţa
oricărei implicări individuale în privinţa celuilalt partener sau a copilului. Argumentele
familialiste de acest tip arată că valorile tradiţionale asociate instituţiei familiale şi funcţiilor
sociale ale acesteia sunt încă
5 5 y 5
prezente în atitudinile contemporane.
Autorităţile devin adesea conştiente de anumite probleme sau de implicaţiile acestora
prea târziu pentru a acţiona într-un mod optim asupra lor. Deşi, în politicile publice se
consideră uneori că cel mai potrivit moment pentru a începe rezolvarea sau prevenirea unei
probleme este ca o criză să determine includerea urgentă a unei chestiuni pe agendă politică
este de dorit ca dificultăţile pe care le întâmpina familiile monoparentale, să fie subiect de
interes public mai înainte de a atinge caracteristicile unei crize.
Prin măsuri specifice de suport se poate ameliora situaţia familiilor monoparentale cu
probleme. Politica socială în acest domeniu ar trebui focalizată mai mult pe activităţi de
prevenire cum ar fi : educarea viitoarelor mame pentru a nu avea copii nedoriţi sau în afara
căsătoriei sau chiar susţinerea cuplului (astfel încât să se evite divorţul), punându-se mai mare
accent pe consiliere familială, care să ajute partenerii să depăşească problemele fără a renunţa
la căsătorie, făcându-i să înţeleagă importanţa familiei pentru ei şi creşterea sănătoasă a copiilor
lor.
Intervenţia statului în susţinerea familiilor monoparentale trebuie să vizeze în principal
diversificarea serviciilor în comunitate, în special cele privind creşterea şi educarea copiilor.
Capitolul VI DESTRUCTURAREA FAMILIEI

6.1. Instabilitatea familiei


Instabilitatea familiei poate fi determinată de o multitudine de cauze interne şi
macrosociale care pot degenera în violenţă, abuz, abandon, divorţ.
Deşi familia trebuie asociată cu stabilitatea, echilibrul, moralitatea şi durabilitatea, în
multe situaţii ea devine opusul acestora.
Chiar dacă de familie se leagă o serie de elemente indispensabile omului şi societăţii:
copiii, casa şi gospodăria, protecţia, siguranţa, afecţiunea, intimitatea, valorile morale - unele
dintre acestea sunt realizate şi în alte forme de convieţuire, mai mult sau mai puţin acceptate.
Aşa se face că în paralel cu forma universală recunoscută a familiei - întâlnim modele
nonmaritale care pun problema legitimităţii instituţiei clasice a familiei.
Dinamica societăţii şi proliferarea formelor alternative nu trebuie şi nu poate să
determine dispariţia familiei. Familia trebuie să rămână ceea ce a fost dintotdeauna, „leagănul
naturii umane", unitatea structurală de bază a oricărei societăţi.

6.1.1. Familia dezorganizată


În anii '80 problematica familiei s-a confruntat în diverse ţări cu situaţii noi: crize
economice, inf1aţie, şomaj, creşterea divorţurilor etc. Caracteristicile, ponderile şi consecinţele
acestor noi probleme se manifestă diferenţiat de la o zonă geografică şi socială la alta,
antrenând schimbări în structura, funcţiile şi modul de viaţă al familiei.
Lucrarea cu titlu sugestiv, „Apropieri străine" dezvo1tă tema adaptării familiei la noile
schimbări, racordarea ei la noile mecanisme ale dezvoltării. Sunt aici analizate tipurile noi de
conflicte datorate schimbărilor economico-sociale, accelerării creşterii demografice.
Schimbările sociale generale antrenează o serie de elemente noi privind modul de raportare la
familie, căsătorie şi valorile lor specifice. Un număr tot mai mare de femei munceşte pentru a
face faţă dificultăţilor economice, fapt ce antrenează noi raporturi între parteneri, cu consecinţe
diverse în planul unităţii cuplului. Rolurile tradiţionale ale partenerilor s-au schimbat, oamenii
înşişi raportându-se la căsătorie şi diviziunea rolurilor în mod diferit faţă de perioadele
anterioare. Dacă în trecut soţia era orientată spre îngrijirea căminului şi creşterea copiilor, iar
soţul era cel care furniza veniturile necesare întreţinerii familiei, în anii '80 familia americană
se confruntă cu dificultăţi pe care L. Rubin, autoarea cărţii menţionate, le numeşte ,,un
complicat set de forţe care presează asupra familiei".
Conflictul normativ ameninţă stabilitatea familiei, partenerii fiind în permanentă
căutare de situaţii care să-i avantajeze. Schimbarea are loc treptat, întâlneşte rezistenţe în
oameni şi în sistemul instituţiilor sociale care se sprijină pe imaginea socială generală despre
atribuţiile fiecăruia dintre membrii unei familii.
Autoarea arată că există trei posibilităţi în care familiile se raportează la schimbările
intervenite în societate:
1. Familii care vorbesc despre schimbare fără să o realizeze cu adevărat; este situaţia
care generează stări conflictuale puternice în interiorul familiei;
2. Familii care sunt antrenate de schimbare fără să o conştientizeze;
3. Familii în care partenerii întreprind serioase eforturi pentru a prelua noi roluri şi
responsabilităţi în locul celor tradiţionale. Aceste cupluri reuşesc să stăpânească constrângerile
sociale şi conflictele interne, comportamentul lor adaptându-se noilor exigenţe, fiind receptive
la schimbare. În general, unitatea, coeziunea familială poate fi erodată, subminată prin diferenţe
mari între aspiraţiile şi ambiţiile partenerilor, prin nepotrivire de caracter, prin imposibilitatea
adaptării sentimentale sau sexuale ca şi printr-o serie de dificultăţi de ordin economic. Aceşti
factori pot fi atenuaţi de existenţa copiilor, de intensitatea sentimentelor partenerilor, de
respectul instituţiei familiei şi valorile ei.
După Robert F. Winch, dezorganizarea familială vizează trei situaţii specifice familiei
contemporane:
1. Dezacordul membrilor familiei în ceea ce priveşte cerinţele şi obligaţiile fiecăruia,
scăderea consensului asupra statutului şi rolului;
2. Reducerea numărului de poziţii în structura familiei, exemplificată prin
transformarea familiei tradiţionale în familie nucleară. In această direcţie, T. Parsons apreciază
familia conjugală ca reprezentând structura cea mai potrivită a societăţii urbanizate ,,care prin
modificările condiţiilor socio-culturale şi de mediu nu mai permite relaţiile proprii familiilor
lărgite". In legătura cu acest tip structural de familie se ridică întrebări referitoare la capacitatea
lor de realizare a socializării primare:
3. Reducerea numărului şi a îndeplinirii unor cerinţe şi obligaţii ale partenerilor.
Dezorganizarea familială priveşte atât eşecul instituţiei familiei, cât şi consecinţele
individuale. V. Goode consideră familii dezorganizate atât pe cele nelegitime, pe cele
incomplete prin separare, divorţ, deces, cât şi pe cele în care există bolnavi psihici, cronici.
Cu toate eforturile soţilor de a realiza pe un timp nelimitat o viaţă unitară, trainică,
fericită sunt situaţii prin care se creează fisuri în viaţa cuplului ce pot antrena distrugerea
unităţii şi stabilităţii familiei. Putem menţiona câteva situaţii de acest gen: atracţia spre alt
partener, ataşamentul exclusiv al unui partener sau al ambilor fată de grupuri de rude sau
prieteni în ciuda preferinţelor expres formulate de celălalt partener, independenţa economică
a soţiei, neînţelegeri privind distribuţia rolurilor, divergenţe legate de creşterea şi educarea
copiilor ş.a. Aşa cum solidaritatea cuplului se formează în timp, treptat, prin acumulare de
experienţă familială, prin acomodare şi ajustare, tot aşa dezagregarea unităţii familiei
cunoaşte mai multe etape în care au loc forme specifice de slăbire a relaţiei conjugale.
Etapele dezagregării sunt: a. etapa tensionării; b. etapa încetării relaţiilor conjugale;
c. etapa desfacerii vieţii de familie prin părăsire, abandon, divorţ.
În cazul în care unul din soţi îl părăseşte pe celălalt fără a recurge la reglementarea
juridică a situaţiei avem de-a face cu o situaţie complexă în plan economic şi moral.
Partenerul rămas preia o serie de responsabilităţi ale celuilalt partener, încearcă să rezolve
singur unele greutăţi şi obstacole.
Familiile în care apar dificultăţi şi perturbări în coeziunea şi solidaritatea familială se
confruntă cu o serie de greutăţi, tensiuni, conflicte, insatisfacţii şi frustrări cu grave
consecinţe pentru cei în cauză, pentru integritatea familiei. Unele dintre ele antrenează
dezechilibre psihice, sentimentele de insecuritate şi provizorat, traumatisme ce se pot
exterioriza în comportamente brutale şi agresive, în conduite deviante.
TIPOLOGII MARITALE
Criteriul acomodării Analiza conduitelor
1. Căsnicii în care soţii sunt obişnuiţi 1. Căsnicia furtunoasă (în care
cu conflictele; soţii discută în perioadele de armonie alternează cu
contradictoriu; cele de indiferenţă); nu eşuează;
2. Căsnicii devitalizate (armonia şi 2. Căsnicia molatică (personalităţi
comunicarea dispare treptat, se naşte o slabe, interese neaccentuale);
tensiune permanentă latentă; partenerii 3. Căsnicia dură, lipsită de
sunt legaţi doar de interesul pentru comunicare, stare de criză
creşterea copiilor); quasipermanentă; şanse sporite de
3. Căsnicia posiv-cordială în care eşec, de divorţ;
fiecare îşi urmăreşte propriile interese;
lipsesc tensiunile;
4. Căsnicia vitală (parteneri uniţi
satisfăcuţi de activităţi comune;
posibile rivalităţi şi conflicte);
5. Căsnicia totală (conflicte
inexistente, participarea soţilor la
rezolvarea problemelor),

6.2. Cauze şi consecinţe ale dezorganizării familiei


Funcţiile clasice ale familiei pot cunoaşte în unele cazuri abateri de la exigenţele
funcţionalităţii normale, unele lacune şi fisuri, deficienţe şi deformări. Normalitatea vieţii de
familie este o expresie care desemnează întregirea funcţiilor, manifestarea lor în direcţia
asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viaţa socială, a stabilităţii şi coeziunii.
Normalitatea priveşte întregul ansamblu al funcţiilor, atât interne cât şi externe.
În literatura de specialitate întâlnim diferite concepte care se referă, în esenţă, la
aceeaşi problemă: lipsa de funcţionalitate. Expresiile utilizate sunt: familie dezorganizată,
carenţată, deficitară, dezbinată, descompletată, vulnerabilă, cu probleme. Problematica pe care
o comportă aceste familii este deosebit de complexă, antrenând o serie de consecinţe negative
pentru individ şi pentru colectivitatea respectivă. Cele mai multe din aceste probleme pot fi
considerate eşecuri ale procesului de socializare.
Atunci când socializarea primară nu se realizează din diferite motive, şi în primul rând
în situaţiile de deces al unuia din părinţi, divorţ, abandon familial sau părăsire, slabă autoritate
parentală, relaţii conflictuale, între soţi pot avea loc manifestări deviante şi delincvente la
minori.
M. J. Ch. de Lauwe, cunoscuta autoare franceză, a urmărit corespondenţa dintre
compoziţia familiei şi tulburările de comportament la copii. Folosind expresia "familii
dezbinate", autoarea pune în evidenţă frecvenţa tulburărilor de comportament la copiii care apar
unor astfel de familii cu părinţi alcoolici, nervoşi, dezechilibraţi, violenţi. Aceste tulburări de
comportament concretizate în furt, fuga de acasă, vagabondaj sunt, de cele mai multe ori
conduite predelincvente. Conduitele care încalcă normele morale ale grupului, ale societăţii se
încadrează în ceea ce se numeşte predelincvenţa juvenilă.
Predelincvenţa juvenilă este ansamblul de acte intrate în conflict cu norma de
comportare morală şi care, în anumite condiţii, pot fi indicii ale unei viitoare cariere
infracţionale. Specialiştii au arătat că aceste fenomene specifice cel mai frecvent adolescenţilor,
reprezintă un anumit gen de ruptură cu modul de viaţă obişnuit, cu comportamentul anterior şi
cu aşteptările profesorilor şi părinţilor.
„Asemenea acte şi comportamente care încalcă norma morală şi care aduc prejudicii
mai mult celui care săvârşeşte decât anturajului sa, aparţin devianţei sociale nepenale, de natură
morală, înscriindu-se în aria predelincvenţei sau delincvenţei juvenile potenţiale."
Într-un studiu consacrat acestei problematici a fost avansat un model explicativ care
testează relaţia dezorganizare familială-conduite predelincvente ale minorilor. Modelul
cuprinde şase variabile explicative şi mai multe ipoteze prin care sunt avansate tipuri de
corelaţii, rod al unor studii prealabile în acest domeniu. Considerăm că acest model sugerează
cele mai frecvente tipuri de condiţionare a fenomenului predelincvenţei minorilor şi prezintă
„avantajul" de a fi fost testat în teren.VARIABILE EXPLICATIVE
1. Situaţia socio-economică a familiei 1. Cu cât familia se confruntă cu dificultăţi
?

- mărimea venitului materiale mai mari, cu atât probabilitatea


- surse de venit de apariţie a comportamentelor
- condiţii de locuit predelincvente şi delincvente în rândul
?

- mod de administrare a bugetului minorilor este mai mare;


2. Stabilitatea căminului 1. In familiile dezorganizate prin absenţa
- de structurarea familiei prin divorţ, unui părinte, propensiunea către
deces, delincvenţă a
abandon; descendenţilor este mai mare decât în
familiile ?
complete şi funcţionale;
2. Absenţa din cămin a mamei constituie
un
?

element esenţial al afectării echilibrului


familial, cu efecte vizibile în tendinţele spre
devianţă ale copiilor.
3. Climatul conjugal 1. Dacă în familie există un climat
- coeziunea morală şi afectivă a nefavorabil de viaţă, concretizat prin
cuplului; raporturi conflictuale puternice între soţi,
- calitatea relaţiilor dintre soţi tendinţa spre devianţă a copiilor este mai
(tensiuni, conflicte); mare.
- modele negative de comportament 2. Absenţa unui climat moral şi afectiv
corespunzător în familie se corelează cu
lipsa controlului parental.
4. Atitudini antisociale ale mediului familial 1. Familiile caracterizate prin atitudini
- alcoolism; antisociale şi comportamente delincvente
- parazitism; ale membrilor dezvoltă un climat lipsit de
- conduite agresive şi de violenţă valenţe morale, propice săvârşirii unor acte
faţă de copii; deviante de către minori.
- părinţi cu antecedente penale;
- părinţi (adulţi) cu tulburări
psihopatologice;
5. Stilul educativ al familiei 1. Lipsa de supraveghere a
- control parental; comportamentelor copiilor în societate şi
- cunoaşterea anturajului copiilor; insuficienta cunoaştere a anturajului
- sistemul de recompensare şi însoţită de absenţa legăturii cu şcoala
sancţiuni; facilitează comiterea unor acte deviante de
- autoritatea excesivă sau lipsa de către aceştia.
autoritate a tatălui; 2. O autoritate excesivă a părinţilor
bazată pe pedepse corporale şi sancţiuni
- frustrarea afectivă maternă;
punitive prea drastice creşte sentimentul
- frecvenţa legăturilor cu şcoala
de independenţă al tinerilor şi duce la
comiterea unor delicte.
6. Comportamente predelincvente ale copiilor şi tinerilor Minorii care, în cursul carierei lor şcolare au
- carieră şcolară; avut o serie de dificultăţi de integrare
- absenteism; socială, concretizate în comportamente
- utilizarea unui anumit limbaj; predelincvente, sunt mai puţin predispuşi
- eşecuri şcolare şi profesionale; decât alte categorii de tineri să încalce
- modalităţi de petrecere a timpului normele juridice.
liber.
Testarea acestui model teoretic a permis formularea următoarelor observaţii:
1. Situaţia socio-economică precară datorată insuficienţei veniturilor, administrării
deficitare a bugetului familial, orientării prioritare a veniturilor spre acapararea unor bunuri
materiale şi consumul excesiv de alcool sunt deficienţe grave în organizarea familiei, surse ale
frustrării copiilor de o serie de facilităţi necesare;
2. Deficienţele datorate relaţiilor intrafamiliale tensionate, conflictuale
5 5 ~

determină minorilor sentimente de insecuritate. Absenţele îndelungate din cămin ale unuia din
părinţi separarea, abandonul, divorţul, decesul reduc considerabil sentimentul securităţii
afective, privează minorul de posibilităţile identificării lui cu părinţii.
Un cuplu armonios, o familie unită, un climat moral afectiv adecvat, ca şi
responsabilităţile împărţite echitabil între părinţi constituie premise obligatorii ale desfăşurării,
în bune condiţii a socializării şi educării morale a copilului.
3. Familiile deficitare în privinţa sarcinilor socializării copilului promovează un stil
educativ carenţat definit, fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv.
Familiile dezorganizate perturbând procesul normal al dezvoltării personalităţii tinerilor
creează grave carenţe în conduita acestora. La rândul lor, adolescenţii utilizează următoarele
reacţii de apărare faţă de deficienţele
5 5 X 5 5

structurale sau organizatorice ale acestor familii:


a) afective: anxietate, depresie, stări de excitaţie şi hipomaniacale, fenomene
ipohondrice, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate;
b) caracteriologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea
proceselor afective, agresivitate, ascetism, detaşare, perfecţionare, suprasensibilitate;
c) cognitive: eşecuri ale performantei şcolare;
d) psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativa (revoltă
contra părinţilor, efortul brutal pentru a slăbi legăturile de dependenţă faţă de părinţi);
Aplicând o serie de tehnici specifice depistării factorilor predictivi ai delincvenţei
juvenile se pot contura următoarele cinci categorii de predicţie:
A. Disciplina minorului asigurata de tată: severă dar prietenoasă; slabă; prea severă
sau neregulata;
B. Supravegherea minorului de către mama: corespunzătoare; exemplară;
necorespunzătoare;
C. Afecţiunea pentru minor: caldă şi supraprotectivă; indiferentă sau ostilă;
D. Coeziunea familiei: puternică; slabă; absentă
Şansele cele mai mari ca un minor predelincvent să devină delicvent le are cel care
provine dintr-o familie cu un climat necorespunzător, cu o coeziune slabă sau absentă. Aceşti
indicatori sunt apreciaţi ca având o suficientă valoare predictivă pe baza căreia să ne putem
pronunţa dacă minorul este sau nu un virtual delincvent.
În familie pot apărea deficienţe şi în alte planuri decât în cel socializator, educativ.
O serie de disfuncţii îşi au geneza în lipsa sentimentelor de dragoste, respect, stimă
între parteneri, în deficienţe privind alegerea partenerului, în educaţia primită în familia de
origine privitor la responsabilităţile şi obligaţiile pe care le incumbă statutul unei persoane
căsătorite.
De exemplu, exercitarea exclusivă a rolurilor menajere de către un singur partener (de
regulă soţia) ca şi asumarea de către bărbat a autorităţii familiale generează un climat
necorespunzător, tensiuni, neînţelegeri, subminarea solidarităţii şi coeziunii grupului.
Nesatisfacerea uneia din cele mai importante funcţii - asigurarea descendenţei - duce la
frustrarea sentimentelor paterne, la egoism, la orientarea exagerată a cuplului spre sine.
Deficienţele în acest plan sunt considerate importante atât pentru cuplu cât şi pentru societate.
Menţionăm că în această direcţie se pot aduce „corecturi"; este vorba de tratamente împotriva
sterilităţii şi frigidităţii, de adopţii.
În general, situaţia familiei se agravează când deficienţele se cumulează punând în
pericol stabilitatea grupului.
Se apreciază că o serie de disfuncţii de scurtă durată, diferitele accidente şi incidente
ivite în viaţa de familie pot fi depăşite. În situaţia în care deficienţele devin insurmontabile
asistăm la falimentul instituţiei familiei, faliment care poate consta în separarea soţilor,
abandon sau divorţ. La acestea se pot adăuga situaţiile de promiscuitate, bigamie, concubinaj,
infidelitate, narcomanie care creează un amestec de valori, principii, reguli ce pot dezorienta şi
socializa negativ minorul. De asemenea, un factor negativ care influenţează structura
personalităţii copilului îl reprezintă reconstituirea unor familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii
rezultaţi din căsătorii anterioare, cu deprinderi educative diferite, la care se pot adăuga copiii
noului cuplu.
Prevenirea manifestărilor delincvente ca şi profilaxia lor se pot realiza prin măsuri şi
acţiuni de revigorare a instituţiei familiei. Cele mai multe orientări în materie de sancţionare şi
readaptare a tinerilor cu comportamente deviante insistă asupra importanţei contextului familial
sau social în care are loc resocializarea lor, reintegrarea în structurile sociale protectoare. ,,In
această variantă reintegrarea tânărului în familia de origine, recalificarea sa profesională,
plasarea şi integrarea lui într-o activitate socială utilă, crearea de raporturi sociale normale, de
colegialitate şi de prieteni, petrecerea în comun a timpului liber, reprezintă tot atâtea „canale"
care duc spre resocializare şi reinserţie socială normală".
Dezorganizarea familiei, carenţele ş problemele funcţionale nu duc în mod automat şi
obligatoriu la manifestări antisociale ale minorilor. Familiile dezorganizate în sine nu sunt
neapărat criminogene, chiar dacă 80% din actualii delincvenţi provin din asemenea familii,
totuşi nu orice familie dezorganizată prin orfanaj, divorţ, abandon etc. aduce după sine în mod
automat delincvenţa copiilor". De regulă, dezorganizarea familială poate determina un
comportament deviant când se asociază cu alţi factori negativi extrafamiliali (un anturaj
negativ, dezinteres pentru cariera şcolară şi profesională, consum de alcool etc.).
Rolul familiei în prevenirea comportamentelor predelincvente şi deviante a fost
subliniat de o serie de autori. Astfel, T. Parsons arată că familiile sunt necesare în primul rând
pentru că personalitatea umană nu este înnăscută, ci trebuie ,,construită" prin procesul de
socializare.
Familia este prima şi cea mai importantă şcoală a relaţiilor interpersonale, afirma P.
Osterrieth - fiind în acelaşi timp şi un loc de individualizare a personalităţii în formare a
copilului. Pe bună dreptate, H. Pieron, afirma că, de fapt, „copilul nu este decât un candidat la
umanitate", deoarece tipul adult este fixat în el la naştere. Intrând la naştere într-un anumit
sistem de relaţii socioafective şi culturale, copilul se va umaniza prin familie în funcţie de
acestea, îşi va forma personalitatea prin asimilarea normelor şi valorilor specifice. Instituţia
familiei este - după părerea lui J. Lacroix - ,,reglatoarea gândurilor puerile şi adolescenţei"; ea
îşi disciplinează intelectual şi moral copiii, îi învaţă să devină oameni, să promoveze conduite
acceptate, dezirabile, să evite abaterile de la acestea.

6.3. Divorţul

6.3.1. Etapele şi formele divorţului


Divorţul este o "modalitatea prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei"22 proces
care cuprinde mai multe etape:
În legislaţia europeană divorţul este privit în trei ipostaze:
• divorţul sancţiune (din vina uneia dintre părţi);
• divorţul faliment (legăturile sunt atât de puternic afectate încât inevitabil
se ajunge la faliment);
• divorţul remediu (oferă posibilitatea de recăsătorire).
Divorţul este un proces adesea traumatizant, care cuprinde următoarele
etape:
Stările conflictuale şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este
manifestarea insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu.
Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sunt aproximativ aceleaşi: infidelitate,
agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai frecvent agresivitatea fizică şi
alcoolismul soţilor, iar bărbaţii invocă mai frecvent agresivitatea fizică şi lipsa de afectivitate.
Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele cu un nivel mai ridicat de instrucţie
invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa camaraderiei.
În prima fază partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau discută cu prieteni
apropiaţi sau rude. În faza a doua, partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi se confruntă iar în faza
a treia ajung la concluzia că relaţia lor este neviabilă.
Separarea premergătoare. Nu toate separările conduc la disoluţia căsătoriei, dar
majoritatea disoluţiilor sunt premerse de separare.

22 C. Zamfir, Vlăsceanu L. (coord), Dicţionar de sociologie, Ed.Babel,


Bucureşti, 1998, p.180
Disoluţia legală. Cererea de divorţ este luată de către un tribunal sesizat prin petiţie de
unul dintre soţi. Cererea de divorţ este înaintată mai frecvent de femei.
Acomodarea în perioada de după divorţ. Foştii parteneri trebuie să se adapteze unui
nou stil de viaţă: convieţuirea într-o nouă locuinţă şi vecinătate, schimbarea eventuală a locului
de muncă, stabilirea de noi de relaţii şi prieteni, refacerea în urma stresului provocat de divorţ,
acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngrijirea de unul singur a copiilor încredinţaţi,
pregătirea pentru o eventuală recăsătorire.
Divorţul este un fenomen complex, ce comportă mai multe aspecte. Paul Bohannan
("Divorce and After", 1970, New York, Doubleday, p.23), sintetizează următoarele aspecte ale
divorţului:
• divorţul emoţional (manifestarea divergenţelor dintre parteneri şi deteriorarea
raporturilor afective);
• divorţul legal (pronunţarea de către o curte de justiţie a disoluţiei căsătoriei);
• divorţul economic (divizarea proprietăţii între parteneri, separarea bunurilor casnice,
stabilirea obligaţiilor de plată a pensiei alimentare);
• divorţul părintesc (încredinţarea copiilor numai unui părinte şi stabilirea drepturilor
celuilalt părinte asupra copiilor minori);
• divorţul comunitar (divizarea comunităţii de prieteni şi izolarea de comunitatea de
rudenie a fostului soţ);
• divorţul psihic (dobândirea autonomiei psihice faţă de fostul partener de căsătorie).
Principalele probleme care intervin în cazul divorţului sunt: stresul emoţional,
încredinţarea şi îngrijirea copiilor, divizarea proprietăţii.
În mod tradiţional încredinţarea copiilor s-a făcut mamei. Începând cu anii '60 - 70 s-au
intensificat presiunile din partea bărbaţilor pentru a se modifica prevederile legale
discriminatorii. De asemenea, a crescut numărul cazurilor în care copiii au fost încredinţaţi
ambilor părinţi. Această variantă, deşi preferată de majoritatea cuplurilor, poate avea adesea
efecte negative. Majoritatea reglementărilor privind divorţul stabilesc obligaţia ambilor părinţi
de a contribui la îngrijirea copiilor. De regulă, acest lucru se realizează prin plata unei pensii
alimentare (reprezentând aproximativ 30% din veniturile părintelui obligat să o plătească).
Refuzul de a contribui la acoperirea cheltuielilor pentru îngrijirea copiilor se pedepseşte de
lege.
După 1970 rata în creştere a divorţurilor s-a stabilizat sau a scăzut datorită extinderii
coabitării consensuale. În acelaşi timp a crescut rata recăsătoririlor şi toleranţa socială faţă de
persoanele care divorţează.
Devenit, mai ales după cel de al doilea război mondial, un fenomen obişnuit, divorţul
nu mai este privit neapărat negativ. El este văzut deseori nu ca
35 ^
un eşec, ci ca o soluţie, un "răspuns pozitiv la o situaţie critică". În consecinţă, nici cei divorţaţi,
nu mai sunt priviţi ca o paria, învinovăţiţi de către ceilalţi, culpabilizaţi. Nu neapărat divorţul
este o vină, el sau ea în cauză putând să-şi refacă viaţa, deturnată de pe drumul iniţial, printr-o
nouă relaţie sau căsătorie. Desigur, divorţul nu trebuie să fie considerat ca soluţia oricărei
situaţii critice dintr-o căsătorie.

6.3.2. Efectele divorţului5

Din punct de vedere social şi individual divorţul este un fenomen ambivalent: el rezolvă
o serie de dificultăţi (înlăturarea tensiunilor şi conflictelor familiale, atenuează traumatizarea
copiilor ca urmare a disputelor dintre părinţi) dar creează şi altele noi (stres psihic, dificultăţi
economice).
Divorţul ridică probleme serioase pentru parteneri, afectând stabilitatea căsătoriei şi
antrenând după sine multiple efecte demografice şi sociale negative.
De regulă, divorţul este precedat de o lungă acumulare de insatisfacţii ale cuplului şi
grupului familial în ansamblu, de alterarea progresivă a funcţiilor sale, de apariţia unor stări de
tensiune şi instabilitate afectivă între soţi, de diminuarea sentimentelor de dragoste şi fidelitate,
neîndeplinirea obligaţiilor morale şi legale asumate reciproc etc Uneori el este urmat de
recăsătorirea părintelui restant, cu tot alaiul de evenimente care o reînsoţesc: apariţia unor alţi
copii din căsătoria anterioară a noului soţ, apariţia unor copii din actuala căsnicie, schimbarea
configuraţiei şi relaţiilor familiale. Dezorganizarea familiei nu se reduce la divorţ. Disocierea ei
prin decesul unuia dintre parteneri sau prin crizele de mai mare sau mai mică intensitate care o
perturbă - spitalizarea, privarea de libertate a unuia din părinţi, alcoolismul, pierderea unui
copil, abandonul familial, absenţa afecţiunii, confruntarea cu probleme economice insolubile,
conflictele între soţi - exercită şi ele, în grade diferite, influenţe negative asupra copilului..
Reacţiile copiilor în faţa unor astfel de situaţii îmbracă o multitudine de faţete: afective
(anxietate, depresie, obsesii, fobii, insecuritate), caracteriologice (agresivitate, detaşare,
suprasensibilitate), cognitive (eşecuri ale performanţei şcolare), psihosociale (conflict cu
familia, revoltă contra părinţilor, încercările de a slăbi legăturile de dependenţă faţă de aceştia).
Numai unul din patru copii provenind din familii divorţate îşi vede tatăl sau mama o dată pe
săptămână. Şi aproape jumătate nu au deloc sau au prea puţin contacte de orice fel cu taţii lor
după divorţ. Contactul bărbaţilor cu copii lor provenind din căsătorii anterioare este redus
atunci când se recăsătoresc şi au copii cu noua soţie.
Familiile alcătuite dintr-un singur părinte reprezintă 16% în unele statistici. În unele
cazuri copilul este îngrijit exclusiv de tată. Acesta preia toate sarcinile de îngrijire şi educare a
copilului. Acest tipar familial este destul de rar în ţara noastră şi chiar dacă tatăl are oficial
întreaga responsabilitate, el este ajutat de obicei de către alţi membri ai familiei, de obicei
bunicii. Situaţia în care mama rămasă singură creşte copii familiei este mult mai frecventă. Ea
face eforturi majore pentru a câştiga bani, şi drept urmare are puţin timp pentru a se îngriji de
copii. Multe din mamele aflate în această situaţie devin hiperprotectoare, copilul unic fiind
singura relaţie psihologică pe care şi-o pot permite.
Divorţul are un puternic impact asupra copiilor, care sunt marcaţi de numeroase
probleme psihologice şi relaţionale. Reacţia lor este diferită în funcţie de vârstă, sex, timpul
trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre
aceştia etc.
Pe termen scurt, cel mai afectaţi sunt copiii de vârstă mică (sub 6 ani), care devin mai
neascultători, mai agresivi, mai puţin afectuoşi. Copiii de vârste mai mari sunt marcaţi de
tristeţe, sentimente de frustrare, confuzie, anxietate, de conflicte de loialitate, mulţi dintre ei
căutând contactul cu părintele absent.
Nici în adolescenţă experienţa divorţului nu este suportată fără probleme: furia,
sentimentul de nelinişte în legătură cu viitorul, decepţia, indignarea morală, chiar dispreţul.
Reacţiile se manifestă cu cea mai mare parte în primul an după separarea părinţilor, cu timpul
ele atenuându-se, dar nu în toate cazurile (după cinci ani aproximativ o treime continuă să
manifeste insatisfacţie, depresie, solitudine, întârzieri în dezvoltare).
O anchetă realizată în 1986 în SUA a pus în evidenţă faptul că un sfert din părinţii
divorţaţi au resentimente cu privire la procesul de divorţ (partajul bunurilor, custodia copilului,
plata pensiei, dreptul de vizită) iar întâlnirile cu fosta familie constituie situaţii de stres.
Aproape jumătate continuă să rămână în relaţii bune după divorţ. Dintre aceştia trei sferturi
împărtăşesc toate grijile şi bucuriile legate de copil, participă împreună la viaţa acestuia, fără ca
relaţia lor să depăşească însă limitele drepturilor şi îndatoririlor parentale. Restul celor aflaţi
într-o astfel de situaţie pun interesul copilului mai presus de orice, au încredere unul în celălalt
iar modul în care îşi exercită rolurile parentale este foarte apropiat de cel din perioada
căsătoriei.
Despre costurile psihologice şi sociale masculine ale divorţului se vorbeşte foarte puţin.
Opinia comună consideră bărbatul dacă nu cel mai adesea vinovat de stresul separării, măcar
mai puţin vulnerabil şi capabil de nu privi în urmă şi a se consola repede într-o nouă relaţie.
Studiile întreprinse evidenţiază însă o mare varietate a situaţiilor. La 10 ani după divorţ
jumătate din bărbaţii care aveau peste 40 de ani sunt necăsătoriţi; mai puţin de jumătate din cei
care s-au recăsătorit au un mariaj reuşit, restul divorţând pentru a doua oară; mulţi dintre ei nu
au altă viaţă socială în afara celei profesionale şi trăiesc un sentiment acut de singurătate.
O contribuţie importantă la schimbările aduse în atitudinea paternă revine normelor
instituţionale adoptate în unele legislaţii începând cu anii '80. Acestea încearcă să prezerve
cuplul parental şi după disoluţia cuplului conjugal, introducând concepte precum „custodie
partajată'1 sau „autoritate parentală" Acest sistem oferă avantajul continuităţii legăturii copilului
cu ambii părinţi şi permite implicarea egală a acestora în dezvoltarea sa. în practica judiciară
însă, în 9 cazuri din 10 copilul este încredinţat mamei, considerându-se că aceasta răspunde mai
bine nevoilor copilului, indiferent de resursele personale şi sociale ale celor doi părinţi.
Indiferent de numărul copiilor rămaşi în grija unui singur părinte, şocul şi efectele
divorţului sunt aceleaşi.
"Cred că atunci când părinţii divorţează amândoi au responsabilităţi deosebite faţă de
copiii lor. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l facă părinţii este să-şi ajute copiii să
înţeleagă de ce divorţează. Ar trebui să-i lase să se gândească la divorţ cât de mult vor şi să-i
lase să pună atâtea întrebări câte vor". (Lulu, Pavi). Aceasta este mărturisirea făcută de un copil
trecut printr-un proces de
37
divorţ şi surprinsă în lucrarea "Separarea, divorţul şi familia" de Lisa Parkinson. Pentru adulţi
este adesea foarte dificil să-i ajute pe copii să facă faţă durerii provocate de divorţ, pe lângă
faptul că ei înşişi resimt durerea mult timp.
Walezak şi Burna (1984), citaţi de L. Parkinson, au intervievat 100 de copii, tineri şi
adulţi, în vârstă de la 6 la 57 de ani, care s-au oferit voluntar să vorbească despre experienţa
divorţului parental. 17% au spus că le-a adus o oarecare uşurare, 26% simţeam că divorţul i-a
afectat foarte tare, iar 32% spuneau că au suportat consecinţe amestecate. Cea mai rea
consecinţă a fost că, "se simţeau frământaţi de proasta comunicare". Mitchell (1985) a constatat
că două treimi din părinţii din eşantionul utilizat nu au explicat nimic copiilor pentru că
"motivele pentru separare erau evidente".
Fiind un proces ce antrenează multiple coordonate, divorţul şi efectele sale asupra
copiilor sunt greu de estimat, influenţa unor factori precum: existenţa unui conflict între părinţi
înaintea separării, vârsta copiilor în acel moment, existenţa fraţilor şi a surorilor,
disponibilitatea bunicilor şi a altor rude, relaţiile copiilor cu fiecare părinte şi frecvenţa
întâlnirilor cu ambii părinţi (A. Giddens, opera citată, p.170), aducând un plus de complexitate
cercetărilor pe această temă.
J. Wallerstein şi J. B. Kelly (1980) au studiat copiii a 60 de cupluri separate,
contactându-i pe aceştia în momentul în care divorţul era pe rol la tribunal, un an şi jumătate
mai târziu şi după alţi cinci ani. Conform afirmaţiilor autoarelor, aproape toţi cei 131 de copii
suferiseră puternice tulburări emoţionale în perioada divorţului părinţilor.
Copiii de vârstă preşcolară erau confuzi şi speriaţi şi aveau tendinţa de a se învinui
pentru separarea părinţilor. În legătură cu aceasta, L. Parkinson
38
menţionează prezenţa unor "strategii ale reunirii" , ce se referă la simptomele fizice şi
tulburările comportamentale legate de stres, care, pot reflecta încercările, conştiente sau nu, ale
copiilor de a-şi reuni părinţii, chiar dacă asta ar fi însemnat ca ei înşişi să sufere în acest proces
mai multă durere sau mai multe pedepse. Un copil bolnav poate deturna atenţia părinţilor de la
problemele căsniciei, unindu-i în grija faţă de copil, dar conflictul marital poate să reapară
odată ce copilul redevine sănătos. Alteori, copilul se oferă inconştient (iar uneori conştient)
drept ţap ispăşitor care atrage asupra sa mânia părinţilor ca un mod de a reduce ostilitatea dintre
ei. Saposnek (1983) descrie cum delicvenţa copiilor, lipsa de la şcoală sau comportamentul
agresiv pot provoca certuri între părinţi, menţinându-i implicaţi emoţional cu copilul şi între ei.
Comportamentele deviante sau tulburările de comportament pot avea o funcţie pozitivă în
menţinerea relaţiilor în familie, iar unul sau mai mulţi membrii ai familiei vor menţine
asemenea comportamente până când ating scopuri mai profunde.
J. Wallerstein, continuându-şi studiul, a descoperit că după 10 - 15 ani, aceiaşi subiecţi
simţeau că suferiseră într-un fel sau altul de pe urma greşelilor părinţilor lor.
Creşterea ratei divorţurilor a condus şi la o creştere a numărului recăsătoririlor.
Cercetări realizate în SUA au stabilit că 80% din cei care divorţează sub 30 de ani se
recăsătoresc în următorii cinci ani. Termenul de familie compusă desemnează un grup rezultat
dintr-o recăsătorire, în care cel puţin unul din parteneri are în îngrijire copii dintr-o căsătorie
anterioară. Familia compusă poate fi simplu compusă (doar unul din parteneri a fost căsătorit şi
are copii), dublu compusă (ambii parteneri se află în aceeaşi situaţie) şi complexă (cuplul are în
plus şi copii născuţi din relaţia respectivă). Familia compusă reprezintă o subclasă a familiei
reconstituite. Studiile americane arată că 15% dintre părinţi şi 31% dintre copii nu îi consideră
pe copiii şi, respectiv, pe părinţii vitregi cu care coabitează membrii ai familiilor lor. În general
recăsătoririle sunt mai puţin stabile decât prima căsătorie.
Nu toate căsniciile nefericite se finalizează prin divorţ. Există mai mulţi factori care
împiedică un cuplu să se despartă, chiar şi în condiţiile unei insatisfacţii ridicate. Dintre aceştia,
menţionăm: convingerile religioase, presiunea din partea familiei sau prietenilor pentru a
rămâne împreună, lipsa unei alternative atractive la căsnicie.
În prezent divorţul nu mai este considerat o devianţă, ci se înscrie în noua logică a
mariajului. Un argument în acest sens îl constituie rata înaltă a recăsătoririlor. Pentru unii autori
prima căsătorie este de probă iar cea de a doua facilitează o mai mare adaptare maritală a
partenerilor. Noua relaţia beneficiază de achiziţia şi experienţa căsătoriei anterioare. Din
această perspectivă divorţul constituie soluţia ieşirii dintr-un eşec, o eventualitate normală în
proiectul matrimonial. Concluzionând, divorţul nu poate fi şi nici nu trebuie tratat ca un act
incriminatoriu.

6.4. Decesul şi abandonul familial

6.4.1. Decesul unuia din părinţi


Decesul este fenomenul care impune despărţirea definitivă atât a soţilor, cât şi a copiilor
de părintele mort, acesta fiind şocul cel mai puternic.
Dacă, în cazul divorţului copilul poate avea contacte cu părintele care nu mai locuieşte
cu el, având (în cazurile în care acest părinte se implică în creşterea sa) cel puţin emoţional încă
un suport, decesul unui părinte provoacă o "prăbuşire" psihologică atât pentru văduv/ă, cât şi
pentru copil. Cu atât mai mult, pentru a-şi rezolva de unul singur problemele care, de obicei,
sunt rezolvate de două persoane (soţul şi soţia).
Dacă după divorţ, relaţiile dintre un soţ şi rudele de sânge ale celuilalt soţ dispar, în
cazul decesului este de aşteptat ca părintele văduv să primească sprijin mai mare atât de la
rudele soţului/ei, cât şi de la rudele de sânge. În cazul morţii unuia dintre soţi, suportul acordat
de rudele rămase în viaţă este considerabil, mergând până a locui în continuare în cadrul
familiei extinse.
În societatea post-industrială însă, părintele singur îşi diminuează relaţiile cu rudele de
sânge ale fostului partener şi menţine relaţii strânse cu propriile rude. Acestea, în special
părinţii, vor prelua o parte din îndatoririle fostului soţ, sprijinind cu bani, sfaturi şi cu timp
efectiv consumat pentru supravegherea nepoţilor. Acest sprijin pare să fie mult mai mare în
mediul rural unde adesea bunicii locuiesc împreună cu copiii şi nepoţii lor şi, ceea ce este foarte
important, acest sprijin oferă şi un "substitut", dacă putem numi astfel, pentru pierderea
părinţilor. Văduva nu poate fi condamnată, nici chiar de cele mai tradiţionale mentalităţi, astfel,
că dragostea bunicilor pentru nepoţii aflaţi într-o astfel de situaţie nu este umbrită de acuze
pentru părintele rămas. Dimpotrivă, chiar şi acesta îşi poate regăsi mai uşor drumul şi îşi poate
educa copiii normal.

6.4.2. Abandonul familial


Abandonul de familie este, din punct de vedere juridic, fapta celui care, având obligaţia
legală de întreţinere faţă de o persoană, o părăseşte, o alungă sau o lasă fără ajutor, expunând-o
la suferinţe fizice sau morale, ori nu asigură, cu rea credinţă, timp de două luni, pensia de
întreţinere stabilită pe cale judecătorească. După cum se precizează în Codul penal (art. 3 05), o
asemenea faptă constituie infracţiune, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În
situaţia de abandonat pot fi soţul sau soţia, copiii minori sau cei care, deşi majori, au nevoie de
ajutor, părinţii. Abandonul de familie constituie o faptă cu urmări deosebite asupra
personalităţii abandonatului, mai ales dacă acesta este o persoană în formare. Nimic nu poate
justifica un asemenea gest, deoarece în general în relaţiile interumane din cadrul familiei apar
în prim plan de natură afectivă, care înglobează foarte multe elemente: afecţiune, mare
apropiere sufletească, grijă, sprijin, puternică preferinţă şi atracţie interpersonală.
Abandonul familial implică, de cele mai multe ori, o etichetare a familiilor, ceea ce
afectează atitudinile şi comportamentul părinţilor şi, implicit, al copiilor. Dincolo de această
problemă, abandonul aduce în viaţa celor rămaşi "vina" pentru ceea ce s-a întâmplat. Dacă
pentru adulţi problemele căsniciei şi ale traiului împreună fac abandonul mai uşor suportabil,
copiii nu se pot adapta uşor la această situaţie. Pentru ei, chiar dacă au fost martorii
dificultăţilor de comunicare ale părinţilor şi ale violenţei, de foarte multe ori prezentă,
abandonul este şocant.
Întotdeauna cineva poartă vina părăsirii, iar copiii o resimt ca pe o vină fie a părintelui
rămas cu ei, fie ca pe o vină a lor înşişi. Părintele rămas cu copiii poate evita discuţiile, fiind
nervos şi confuz sau crezând că-şi protejează copiii, nedeschizând subiecte tabu.
Studiile făcute de J.Wallerstein şi R.Kelly au arătat că, în condiţiile în care este
imposibil ca părinţii să locuiască împreună, copiii vor, de regulă, să ştie că nici unul dintre
părinţi nu i-a abandonat şi nici nu are intenţia să o facă. Aceleaşi autoare menţionează
existenţa, la un număr semnificativ de copii, a unor probleme psihologice nu numai pe termen
scurt, dar şi în adolescenţă. La şocul dispariţiei, adesea inexplicabile, a unuia dintre părinţi, se
adaugă suferinţa provocată de diminuarea grijii şi atenţiei părintelui care a rămas, de vreme ce
acest părinte este adesea prea preocupat de a procura copiilor siguranţa şi sprijinul de care au
atâta nevoie. Wallerstein şi Kelly, citate de L. Parkinson ("Separarea, divorţul şi familia", Ed.
Alternative, Bucureşti, 1993, p.60-61) se aşteptau ca atunci când au început cercetarea, copiii
să aibă un sentiment de uşurare direct proporţional cu nivelul conflictului dintre părinţii lor. Nu
a rezultat deloc aşa, copiii mai mici exprimându-şi uşurarea lipsei părintelui în măsura în care
se temeau ei înşişi de violenţa acestuia (tatăl, de obicei), însă mai puteam considera un remediu
pentru problemele insolubile ale familiei.
De altfel, "părăsirea" este o temă de discuţie consacrată în psihologia copilului.
Protecţia şi dragostea pe care le presupun rolul de părinte nu pot fi înlocuite în sufletului
copilului. Chiar dacă, iniţial copilul îl urăşte pe părintele care a abandonat familia, ulterior îi va
simţi lipsa, fiind dispus să-i ierte totul, cu condiţia reîntregirii familiei.
Dacă în cazul divorţului, în care ambii părinţi sunt actorii unui proces, acceptă anumite
decizii, sunt prezenţi, copiii pot spera că strategiile lor de reunire mai pot da roade, abandonul
lasă loc numai speranţei că, la rândul lui şi părintele plecat, va resimţi la fel de acut lipsa
familiei şi se va întoarce.
Efectele psiho-traumatizante ale abandonului de familie sunt incontestabile. Pentru
menţinerea echilibrului psihologic, a sănătăţii psihice a individului, mai ales a copilului, când
se află în plină perioadă de conturare şi stabilizare a diferitelor comportamente ale personalităţii
sale este necesară, în primul rând, menţinerea unor relaţii normale intrafamiliale, conduita
părinţilor oferind copiilor modele de identificare. Starea de abandonat se poate asocia cu
instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autodepreciere,
autodevalorizare. Chiar dacă prin acţiune judecătorească cel ce a comis fapta de abandon de
familie îşi reia obligaţiile, nu înseamnă că, automat, şi celelalte efecte, mai ales cele de natură
psiho-traumatizantă sunt total şi definitiv înlăturate.

6.5. Violenta domestică

Istoria demonstrează că violenţa familială a existat în toate timpurile şi în toate


societăţile, însă, definirea acesteia ca problemă socială a avut loc de abia în a doua jumătate a
secolului XX, pe fondul schimbărilor economice şi ideologice profunde produse iniţial în
Occident şi, ceva mai târziu, în ţările din fostul bloc comunist.
Principalul motiv pentru care conştientizarea şi, implicit, preocuparea legată de
problema violenţei familiale au avut loc atât de târziu, este reprezentat de specificul familiei,
percepută ca un spaţiu privat, un „cerc închis" în care nu poate fi admisă nici o imixtiune din
exterior. Această stare de fapt a fost dublată în ţările comuniste de proclamarea unei
„perfecţiuni" a societăţii şi, implicit, de nerecunoaşterea existenţei cazurilor de violenţă
exercitată la nivelul familiei.
Amploarea deosebită a fenomenului (numai în SUA 6 milioane de femei sunt agresate
anual de soţi, foşti soţi sau concubini) i-a determinat pe cercetători să îi acorde o atenţie
deosebită, în ultimele decenii violenţa familială impunându-se pe plan internaţional ca o
problemă socială care afectează toate mediile sociale şi toate societăţile umane.
Odată recunoscută ca problemă, violenţa domestică a fost conceptualizată în mod
gradual, folosind termeni precum: bătaia soţiei, violenţa domestică, violenţa în relaţia de cuplu,
conflict conjugal, violenţa în familie, violenţa împotriva familiei.
În ceea ce priveşte percepţia violenţei exercitate împotriva femeii (statisticile
evidenţiind că 95% din victimele violenţei familiale sunt femei), se recunoaşte faptul că există
anumite stereotipuri şi prejudecăţi care au drept consecinţă neintervenţia în violenţa conjugală
sau stigmatizarea victimelor acesteia. Astfel, specialiştii în domeniu au identificat o serie de
mituri, care funcţionează la nivelul tuturor societăţilor (inclusiv la nivelul celei româneşti):23
1. violenţa conjugală este o problemă privată în care nu trebuie să se amestece
nimeni, însă, extinderea fenomenului, costurile sociale, economice şi generaţionale au
determinat o serie de ţări să o abordeze ca pe o problemă naţională, promovând politici mai
adecvate şi mai eficiente sau chiar legi distincte (aşa cum de altfel s-a întâmplat şi în România);
2. violenţa conjugală se produce rar, doar în familiile cu probleme sau sărace, însă
studiile realizate în diferite ţări au arătat că violenţa conjugală nu are limitări pe anumite clase
sociale sau statute socio-profesionale şi economice ale familiilor;
3. femeile sunt abuzate pentru că ele însele cer acest lucru, direct sau indirect, însă
gradul de acceptabilitate al acestei afirmaţii conduce la întărirea ideii false că violenţa este o
formă acceptabilă de rezolvare a conflictelor din cadrul relaţiilor interpersonale;
4. femeilor care trăiesc în cupluri violente le place acest lucru, pentru că altfel ar
pleca, însă, motivaţiile pentru care femeile nu-şi părăsesc partenerul violent sunt mult mai
ample pentru a accepta această teorie hedonistă restrânsă;
5. nu există nici o posibilitate de a ajuta o maltratată de partenerul de cuplu dacă ea
decide să rămână cu agresorul, însă femeia în cauză se confruntă cu o situaţie ambivalentă, din
care cu greu mai poate ieşi (motivele care ar determina-o să plece sunt la fel de importante ca
cele care o determină să rămână);
6. bărbaţii care-şi abuzează soţiile sunt persoane cu probleme psihice, însă, în urma
unor studii clinice, concluziile au demonstrat acest mit;
7. agresorii sunt violenţi în toate relaţiile pe care le stabilesc, însă statisticile confirmă
doar în parte acest mit;
8. consumul de alcool este principala cauză a violenţei conjugale, însă, această
afirmaţie nu este sprijinită de realitate. Deşi cele două tipuri de comportamente se asociază, nici
unul dintre acestea nu reprezintă cauza directă a celuilalt;
9. nimeni nu poate să-i ajute pe agresori să renunţe la comportamentul violent, însă,
experienţa multor ţări care au încercat acest lucru a demonstrat că pot fi mobilizate diferite
mijloace şi resurse, cu rezultate notabile;

23 Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei (intra)familiale: victime şi agresori în familie,


Editura LuminaLex Bucureşti, 2001, p. 285-290.
10. sancţionarea fizică a agresorului reprezintă cea mai bună cale pentru a-l determina
să înceteze cu actele de violenţă, însă, în această situaţie s-ar ajunge la crearea unui cerc
vicios al violenţei.
6.5.1. Violenţa domestică: definiţii şi accepţiuni
Conceptul de violenţă domestică a fost introdus în vocabularul ştiinţelor socio-umane
destul de recent, prin anii 1970. Termenii de violenţă în familie şi de violenţă între rude sunt
folosiţi pentru a se referi la orice act, care este săvârşit cu intenţia de a răni sau de a face rău din
punct de vedere fizic individului cu care persoana se înrudeşte din punct de vedere legal ori
este rudă apropiată de sânge (Gelles şi Straus 1988).
Hartmann (1981) menţionează că familia este locul în care convieţuiesc „oameni care
au activităţi şi interese diferite şi care, în acest proces, intră adesea în conflict." Alţi specialişti
definesc violenţa domestică „ca orice act violent comis de o persoană de pe poziţia unui rol
marital, sexual, parental sau de ocrotire asupra altor persoane, cu roluri reciproce" (Stith şi
Williams, 1990).
Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea
formulată de Stark şi Flitcraft (1996), care consideră că aceasta „este o ameninţare sau o
provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei dintre
partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal, sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate
fi însoţit de intimidări sau de abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei,
izolarea de prieteni, de familie sau de alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la
adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra
banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse
de îngrijire şi protecţie."
În anul 1988, Correctional Service Canada, (apud Rădulescu, 2001) definea violenţa
(intra)familială drept „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui
membru al căminului familial, a unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul
familial."
Potrivit definiţiei formulate de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei,
violenţa în familie este „orice act sau omisiune comisă în interiorul familiei de către unul din
membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau psihologice sau libertăţii
altui membru al acelei familii, şi vatămă în mod serios dezvoltarea personalităţii lui/ei".
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii din România defineşte violenţa
(intra)familială mai restrictiv, referindu-se îndeosebi la agresiunile exercitate asupra femeilor şi
copiilor, considerând că violenţa domestică reprezintă „utilizarea constrângerii fizice sau
emoţionale asupra unui alt membru al familiei în scopul impunerii puterii şi controlului asupra
acestuia" sau „ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea
partenerului sau a copilului".
Violenţa domestică se referă, ca arie de cuprindere la:
- abuzul copilului în familie;
- violenţa la nivelul relaţiei de cuplu, denumită generic violenţă maritală;
- violenţa între fraţi;
- abuzul şi violenţa asupra părinţilor sau a membrilor vârstnici ai familiei.
Această arie de cuprindere realizează o localizare a fenomenului şi o delimitare a
tipurilor de relaţii în care pot exista violenţă domestică (Ana Munteanu şi colaboratorii, 2000).
În decursul timpului s-au semnalat opinii divergente cu privire la legitimitatea sau
ilegitimitatea folosirii violenţei în familie, motiv pentru care nu există statistici clare în acest
domeniu, întrucât autorităţile ezită să intervină. Din această perspectivă, Straus, Gelles şi
Steinmetz (apud Rădulescu, 2001) au propus separarea conceptului de violenţă în două noţiuni:
violenţă normală şi violenţă abuzivă. Violenţa normală beneficiază de aprobarea socială, fiind
reprezentată de acte care provoacă suferinţa fizică, dar sunt aplicate corecţional. Violenţa
abuzivă nu beneficiază de aprobarea socială şi se caracterizează prin acte care au un grad înalt
de risc în ce priveşte rănirea.
Ambele forme de violenţă sunt nocive prin efectele pe care le au asupra victimei şi prin
faptul că duc la perpetuarea violenţei, întrucât violenţa naşte violenţă, fie ca reacţie de răspuns,
fie ca formă de apărare.
Violenţa a fost considerată ca un abuz de putere, o modalitate de impunere a puterii
asupra celorlalţi, dar în mod paradoxal ea semnifică uneori şi lipsa de putere. În această
situaţie, dorinţa persoanei agresive de a se afirma într-un fel este atât de puternică, încât se
transformă în agresivitate distructivă care conduce la violenţă.
Astfel spus violenţa intrafamilială este un act sau un ansamblu de acte la săvârşirea
cărora se foloseşte un anumit grad de forţă fizică, realizat în cadrul unui grup care îndeplineşte
funcţiile familiale (Ana Munteanu şi colaboratorii, 2000). Aşadar, violenţa intrafamilială
cuprinde mai multe tipuri de violenţă:
- violenţa fizică activă, prin care se provoacă celuilalt membru de familie o serie de
vătămări;
- violenţă fizică pasivă, care impune victimei izolarea, inclusiv refuzul de a-şi vizita
copiii;
- violenţa psihologică activă, reprezentând agresiunile verbale periodice şi susţinute la
adresa victimei, inclusiv poreclirea acesteia;
- violenţa psihologică pasivă, constă în întreruperea sau insuficienţa relaţiilor sociale
şi sexuale, oprirea accesului la bani sau la alte mijloace economice;
- violenţa sexuală reprezintă forţarea la activitatea sexuală nedorită, realizarea unor
acte cu conotaţii sexuale, atingerea fizică a diferitelor părţi ale corpului (Graţiela Văduva şi
Marina Roman, 2003);
Alte concepte care sunt folosite pentru a desemna atacurile asupra persoanei sunt
agresiunea, abuzul şi maltratarea.
Din perspectivă psihologică, agresiunea este determinată de două variabile principale:
- intensitatea senzaţiei de furie determinată de o frustrare;
- tendinţa de a exprima, în mod deschis, această senzaţie.
Abuzul desemnează, în limba română, folosirea excesivă a unor prerogative, în aşa fel
încât actul respectiv devine o faptă ilegală. În limba engleză, această noţiune are mai multe
semnificaţii, printre care aceea de maltratare, molestare, agresiune sau violenţă.
Maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale persoanei (neglijare) sau
prin comiterea cu intenţie a unor acte agresive (Ana Munteanu, 2001). Din acest punct de
vedere, abuzul nu se referă numai la o sancţiune fizică, ci la orice act care are ca scop
agresiunea îndreptată asupra unui adult (insulta, violul şi chiar, violul marital).
Violenţa domestică include orice act violent comis de o persoană de pe poziţia unui rol
marital, parental sau de ocrotire, asupra altor persoane cu roluri reciproce. Această sintagmă
reuneşte violenţa la nivelul relaţiei de cuplu (denumită generic violenţă maritală), abuzul
copilului, abuzul şi violenţa asupra părinţilor sau membrilor vârstnici ai familiei.
Violenţa familială este strâns legată de anumite caracteristici structurale ale familiei
(venit, status ocupaţional al părinţilor, sexul acestora şi al copiilor, nivelul de instrucţie,
modelele de autoritate parentală). De cele mai multe ori aceste familii se confruntă cu
dificultăţi insurmontabile: resurse materiale extrem de modeste, şomaj, dezorganizarea familiei,
abandon, alcoolism, existenţa unor copii nedoriţi. În afara caracteristicilor structurale ale
familiei, există şi alţi factori care întreţin sau sporesc violenţa familială: lipsa de ataşament între
soţi, absenţa afectivităţii faţă de copii, izolarea socială a familiei faţă de grupul de rudenie sau
de comunitate.
Cele mai frecvente forme de violenţă familială sunt cea manifestată de un soţ împotriva
celuilalt şi cea manifestată de un părinte împotriva copiilor.
Violenţa domestică se poate manifesta printr-o combinaţie de mai multe acţiuni, de
tipul:
- agresiune emoţională - umilirea în faţa familiei, a rudelor, prietenilor şi chiar a
străinilor;
- agresiune prin intermediul copiilor - îndepărtarea copiilor de unul din părinţi,
limitarea accesului şi întâlnirilor cu aceştia, ameninţări legate de copii;
- agresiunea prin control - interzicerea întâlnirilor cu prietenii, verificarea programului
zilnic, a corespondenţei sau a jurnalului intim;
- agresiune prin intimidare - observaţii cu privire la orice activitate, distrugerea unor
lucruri îndrăgite de victimă, ameninţări;
- agresiune financiară - neconsultarea în problemele financiare ale familiei, controlul
banilor şi al cheltuielilor;
- agresiune fizică - lovirea, bătaia, ameninţarea cu obiecte periculoase.
Violenţa conjugală, comparativ cu violenţa domestică în care este inclusă şi care are o
arie de cuprindere mai mare (abuz asupra copilului în familie, violenţa la nivel de cuplu,
violenţa între fraţi, abuzul şi violenţa asupra părinţilor sau membrilor mai vârstnici) se
limitează numai la agresiunea din cadrul cuplului.
De-a lungul evoluţiei istorice au existat precedente legale şi culturale care au îngrădit
dreptul soţului de a folosi violenţa împotriva soţiei. Expresia „regula degetului" vine de la
romani, care dădeau justificare legală legii prin care se permitea soţului să-şi lovească soţia cu
un beţişor, cu condiţia ca el să nu fie mai mare decât degetul cel mare al soţului. Această lege,
deşi limita într-un fel violenţa, nu presupunea că romanii nu aveau dreptul să-şi pedepsească
aspru soţiile, să divorţeze sau chiar să le omoare.
Abuzul împotriva soţiei, ca şi violenţa familială, au fost recunoscute ca probleme
sociale la începutul anilor '70. Deşi violenţa împotriva femeilor a devenit o problemă oficială,
ea a fost trecută cu vederea, iar victimele violenţei domestice au fost chiar blamate pentru
propria lor victimizare. Se consideră că certificatul de căsătorie reprezintă o „autorizaţie pentru
bătaie" (Straus, 1974). Dacă abuzul împotriva copiilor dobândeşte tot mai multă atenţie publică,
deoarece copiii, mai ales cei mici, sunt priviţi ca neajutoraţi, femeile bătute sunt privite cu
suspiciune şi dispreţ.
Cercetările efectuate de Gelles (1987) asupra violenţei domestice au subliniat faptul că
serviciile sociale pentru protecţia femeilor bătute şi schimbările care au avut loc în structura
familiei au determinat efecte pozitive în ultima perioadă. Astfel, în America, între anii 1975-
1985 s-a înregistrat o scădere a ratei violenţei conjugale. Dintre cauzele care au determinat
scăderea abuzului împotriva soţiei se numără:
- climatul economic, care a fost favorabil reducerii factorilor de risc pentru abuzul
împotriva soţiilor;
- mariajele la vârste mai înaintate, care au favorizat apariţia familiilor cu un număr mai
mic de copiii, existând şi posibilitatea evitării copiilor nedoriţi (Thornton şi colaboratorii,
1983);
- egalitatea dintre soţi şi împărţirea în mod corespunzător a atribuţiilor în cadrul
relaţiilor maritale (Coleman şi Straus, 1986; Straus şi colaboratorii, 1980);
- disponibilitatea unui număr mai mare de servicii şi tratamente oferite soţiilor abuzate
abuzatorilor;
- apariţia unui cadru legal care asigură protecţia victimelor.
Cu toate că violenţa domestică a scăzut datorită unor factori sociali şi politici
favorizanţi, ea se menţine la scară destul de extinsă, incluzând o serie de riscuri pentru femeile
abuzate. Majoritatea riscurilor generate de agresor, pe care femeile bătute le identifică, pot fi
împărţite în 7 categorii largi şi anume: rănirea fizică, probleme psihologice, riscuri ce implică
copii, riscuri financiare, riscuri ce implică familia şi prietenii, distrugerea relaţiei maritale şi
riscuri ce determină privarea de libertate sau afectează statutul legal.
Riscurile de rănire fizică cuprind atacurile fizice, uneori asociate cu atacuri sexuale,
care pot determina posibilitatea infestării cu HIV sau cu alte boli cu transmitere sexuală. În
afara rănilor rezultate din atacul direct al agresorului, o femeie mai poate suferi o serie de
efecte fizice secundare, determinate de atacul fizic, cum ar fi dureri de cap, ameţeli, somnolenţă
etc.
În aceste cazuri femeile bătute care au în vedere părăsirea relaţiei abuzive, evaluează
modul în care va determina acest fapt creşterea sau diminuarea violenţei fizice şi sexuale.
În afara riscurilor fizice, este necesar să fie menţionate şi riscurile psihologice, care au
ca efect subminarea autonomiei şi încrederii în sine a partenerei. Atacurile psihologice pot
implica o serie întreagă de insulte, ameninţări ale partenerei, acuze pentru tot ce nu merge bine,
punându-li-se la îndoială inteligenţa, capacitatea de a soluţiona o problemă, calităţile fizice,
abilităţile sexuale şi performanţele profesionale.
Un alt risc important, luat în calcul de majoritatea femeilor bătute, este cel care îi
implică copiii. Efectele negative includ agresarea copiilor de către partener sau modul în care
aceştia sunt afectaţi de faptul că sunt martorii violenţei existente în familie. O femeie bătută,
când vrea să părăsească relaţia abuzivă, estimează anumiţi factori de risc, printre care şi
posibilitatea de a-şi creşte copii pe cont propriu.
Există, de asemenea, un acord asupra riscurilor pe care le implică direct abuzul fizic
asupra copiilor, menţionându-se efectele distrugătoare în plan cognitiv, emoţional şi social.
Studiile efectuate asupra violenţei domestice subliniază că jumătate din bărbaţii care îşi băteau
soţiile abuzau şi copiii de mai mult de două ori pe an.
De asemenea, s-a constatat că există efecte negative şi în cazul copiilor care sunt
martorii violenţei domestice. Ei au mărturisit că au sentimente de teamă pentru ei şi pentru
mamele lor, precum şi pentru schimbările necontrolabile din viaţa lor. În funcţie de severitatea
şi frecvenţa violenţei la care asistă, de vârsta, de sexul, de relaţia lor cu adulţii şi de alţi factori,
s-a constatat că la aceşti copii se pot semnala efecte negative în ceea ce priveşte manifestarea
comportamentală emoţională, socială şi cognitivă. Astfel de efecte se înregistrează în
performanţele şcolare şi în modul de relaţionare cu celelalte persoane, determinând creşterea
ratelor de delincvenţă juvenilă.
Violenţa domestică este una dintre cauzele majore ale pierderii relaţiei, deci ale
divorţului. Un agresor poate să-şi oblige soţia să participe la acţiuni care contravin legislaţiei în
vigoare şi să o ameninţe apoi că dacă îl va părăsi, o va denunţa. În această situaţie privarea de
libertate şi statutul de cetăţean pot constitui riscuri care trebuie analizate la luarea deciziei de
părăsire a partenerului.
Davies (1998) a stabilit principalele categorii de riscuri la care este expusă femeia
agresată, în situaţia în care rămâne cu partenerul sau îl părăseşte. Studiile efectuate de acesta
atrag atenţia asupra faptului că violenţa conjugală nu încetează odată cu părăsirea partenerului
agresiv, ci continuă, pe diferite planuri, problema nefiind soluţionată. Cercetările au insistat
asupra riscurilor - fizice, psihologice, asupra copiilor, financiare, în relaţia cu familia şi cu
partenerii, în alte tipuri de relaţii - pe care şi le asumă, independent de voinţa sa, femeia supusă
violenţei domestice, care conştientă de incertitudinea vieţii în cazul părăsirii partenerului, de
cele mai multe ori menţine relaţia abuzivă.
În concluzie, violenţa domestică include toate actele de violenţă apărute într-o relaţie de
tip familial, între rude de sânge, rude prin alianţă sau concubini indiferent de factori ca etnia,
mediul cultural de provenienţă, educaţie, culoarea pielii, starea economică. Deoarece femeile
sunt victime predilecte ale violenţei domestice, sintagma de violenţă domestică se foloseşte în
vorbirea curentă pentru a desemna, de obicei, violenţa bărbatului împotriva partenerei sale.
Violenţa domestică se poate manifesta prin:
- abuz fizic, de orice formă, de la bătaie la omucidere, de la mutilare genitală feminină
la uciderea soţiei după moartea soţului sau infanticidul feminin;
- abuz sexual, viol marital, obligarea partenerei să se prostitueze;
- abuz psihic şi emoţional: intimidări, ameninţări (inclusiv la adresa copiilor sau a
unor rude apropiate), agresiune verbală, umilirea constantă, distrugerea demonstrativă a unor
obiecte, şantajul, izolarea de familie, prieteni;
- abuz economic: lipsirea de mijloace de subzistenţă (hrană, medicamente), refuzul de a
contribui la susţinerea familiei, împiedicarea femeii să lucreze, luarea cu forţa de către partener
a banilor câştigaţi de femeie, lipsirea femeii de control asupra bugetului comun"24.
a. Abuzul fizic este cel mai des întâlnit în regimul manifestărilor de violenţă conjugală,
el este mai uşor de sesizat decât agresiunea psihică, pentru că pot exista semne ale violenţei
care, uneori, necesită îngrijiri medicale. Însă există dificultăţi în raportarea acestuia, fie pentru
că victimei îi este ruşine de opinia publică, fie că nu are încredere în poliţie sau îi este frică de
agresor, fie pentru că se consideră vinovată pentru acestea. De obicei abuzul fizic este raportat
autorităţilor, atunci când îmbracă forme grave care necesită spitalizare sau când victima o
percepe ca pe o ameninţare la adresa propriei vieţi.
b. Abuzul psihic este mult mai greu de identificat decât celelalte forme pe care le
îmbracă violenţa conjugală şi deci, mai greu de cuprins în statistici. Acest lucru se explică pe
de o parte datorită faptului că semnele (tulburări psihice şi chiar fizice) apar mult mai târziu,
neindicând drept cauză abuzul psihic, iar pe de altă parte pentru că victima nu recunoaşte
agresiunea exercitată, în faţa sa sau a altor persoane, din cauza variaţiilor culturale ce privesc
abuzul psihic. Deseori, din raportările victimelor reiese că această formă de abuz este percepută
ca fiind mai gravă prin consecinţe decât maltratarea fizică.
c. Abuzul sexual (contact sexual realizat între parteneri fără dorinţa victimei) apare, de
regulă, în cadrul relaţiei de lungă durată, atunci când rutina sexuală ia locul pasiunii ce
caracterizează începutul relaţiei sexuale între parteneri, însă această formă de abuz se poate
manifesta şi la începutul relaţiei sexuale. Rareori, victima reclamă exercitarea unui abuz sexual
din partea partenerului de cuplu, motivele datorându-se variaţiilor culturale cu privire la relaţia
sexuală la relaţia sexuală în cuplu (supunerea necondiţionată a soţiei faţă de dispoziţia sexuală
a soţului fiind cea mai des întâlnită) sau ruşinii (faţă de opinia publică sau faţă de ginecologul
care trebuie să o examineze pentru a stabili săvârşirea abuzului).
Aşadar, din perspectiva momentului recunoaşterii agresiunii ca şi a consecinţelor
medicale şi sociale importante pe care le implică, aceasta (violenţa familială/conjugală)
îmbracă două forme de manifestare:

24Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, Lexicon feminist, Polirom, 2002, p. 370.


- Prima se referă la violenţa de durată (cronică) în regim moderat, disimulată, ale cărei
consecinţe vizează tulburări psihogene (în special la femei) şi deseori, clacarea definitivă a
resurselor de activitate socială sau profesională.
- A doua formă se referă la violenţa explozivă, în registru acut, deconspirată printr-un
act medico-legal, reprezentată în principal de violenţa fizică (inclusiv sexuală); această formă
stă la baza unor tensiuni şi situaţii umilitoare care pot cauza mai ales, tulburări psihopatologice:
izolare, depresie, tentative de suicid,
47
abuz de alcool, etc."
d. Abuzul economic este mai rar întâlnit, reprezintă o formă de violenţă pasivă, care
presupune oprirea accesului victimei la bani sau la alte mijloace economice.
Violenţa împotriva femeii include şi violarea drepturilor femeilor ca drepturi ale omului
în situaţii de conflict armat, în special crimele de război, violul, sclavia sexuală şi constrângerea
de a rămâne însărcinată şi de a naşte copii, precum şi sterilizarea forţată, avortul forţat,
constrângerea de a folosi pilule contraceptive, uciderea copiilor noi născuţi de sex feminin şi
selecţia sexuală prenatală.

6.5.2. Teorii privind violenţa domestică

În legătură cu violenţa domestică au fost emise o serie de teorii sociologice, psihologice


şi feministe, care încearcă să explice cauzele apariţiei acestui comportament. Cercetările
violenţei domestice consideră ca pe „un caz special" violenţa, care necesită propriul suport
teoretic pentru a fi explicată (Gelles şi Straus, 1979). Astfel, teoriile existente asupra agresiunii,
cum ar fi teoria agresiunii-frustrării (Berkowitz, 1962; Dollar şi colaboratorii, 1939; Miller,
1941), teoria atitudinii individuale (Kaplan, 1972), teoria funcţională (Coser, 1967) sau teoria
culturilor violente (Wolfan şi Ferracuti, 1967), nu au fost direct aplicate în studiul violenţei
familiale. Singurul model teoretic din studiul general al violenţei, care este frecvent aplicat în
cazul violenţei familiale, este teoria învăţării sociale (Bandura şi colaboratorii 1961).

6.5.2.1. Teorii sociologice


Perspectiva sociologică subliniază că însăşi forma de organizare a vieţii indivizilor în
familie contribuie la mărirea intimităţii, predispunând spre violenţă, în ciuda imaginii pe care o
oferă, de loc a dragostei, înţelegerii şi protecţiei.
Discrepanţele de vârstă, de sex, de activităţi şi de interese, disonanţa şi inflexibilitatea
rolului, rigiditatea graniţelor sistemului familial sunt variabile care cresc tensiunea, favorizând
violenţa. (Ellen Janosik, 1994)
O cauză importantă o constituie şi violenţa în societate, care contaminează toate
canalele informaţionale din mass-media, furnizând modele care sunt preluate la nivelul
microstructurilor sociale, creând astfel un cerc vicios al violenţei, în care se evidenţiază un
patern circular. Violenţa generată în familie conduce la o societatea violentă şi invers, o
societate care acceptă violenţa în sferele vieţii publice accentuează tendinţele violente în cadrul
familiei. În anumite segmente ale societăţii, actele violente pot fi considerate legitime, ca
răspuns la anumite comportamente.
Erodarea valorilor tradiţionale şi impunerea unor noi valori, ca şi lipsa unor modele
pozitive în societate pot contribui, de asemenea, la modificarea comportamentului între
partenerii cuplului.
Faptul că aceste violenţe în familie nu sunt sancţionate, neexistând norme şi legi care să
le interzică, iar recompensele imediate fiind mult mai mari decât sancţiunile, determină
perpetuarea acestor forme de manifestare.
Unii cercetători consideră că aceste manifestări violente din mediul familial se transmit
intergeneraţional, reprezentând o formă de comportament care se învaţă în copilărie, conform
teoriei neajutorării învăţate a lui Walker (1979). Se cunoaşte faptul că natura relaţiilor intime în
subsistemul cuplu (soţ-soţie) oferă un model de legătură între bărbat şi femeie, afectând mai
târziu modul de comportare şi relaţiile copilului în viaţă.
Cercetările au demonstrat că o cauză importantă a acestor manifestări ar putea fi şi
stresul vieţii cotidiene, subliniind faptul că bărbaţii stresaţi sunt mai predispuşi să-şi maltrateze
soţiile, în cazul în care familia nu este importantă pentru ei, iar rolul lor de „cap de familie" este
incompatibil şi inconsistent, fiind caracterizat prin nereuşita profesională (Ellen Janosik, 1994).
Cercetările asupra violenţei din familie au justificat dezvoltarea unui grup special de
teorii explicative, determinate pe baza ratei mari de răspândire a fenomenului, a naturii unice a
familiei ca instituţie socială (Gelles şi Straus, 1979). Teoriile speciale asupra violenţei familiale
au evoluat în trei direcţii:
- teorii care să explice abuzul împotriva copiilor;
- teorii care să explice abuzul împotriva soţiei/soţului;
- teorii care să explice violenţa în general.

6.5.2.2. Teoriile psihologice


Explicaţiile tradiţionale care se referă la maltratarea soţiei au ca punct de plecare
conceptul lui Freud (1959) de „masochism feminin". Freud (1959) vede acest comportament
autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a complexului oedipian. Copilul de sex
feminin concurează cu mama, dar se teme de pierderea iubirii acesteia. Pentru a renunţa la tată,
fata, în mod inconştient, provoacă agresiunea acestuia, comportamentul agresiv din partea
tatălui determină părăsirea bărbatului, temperând dorinţele timpurii pentru tată prin asocierea
vinei. Ideea care stă la baza teoriei lui Freud este că femeia se subordonează din credinţa
inconştientă că trebuie să sufere.
Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-
culturale. Bărbaţii violenţi tind să-şi folosească violenţa ca pe un mecanism de intensificare a
eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente non-violente şi abilităţi de comunicare este
foarte limitat.
De obicei, femeile masochiste sunt, adesea, atrase de acest tip de bărbat. Se poate trage
concluzia că masochismul poate fi influenţat de evenimentele culturale şi modul de evoluţie a
individului, nefiind determinat numai de instinct, care se subordonează forţelor primare
(libidoului).
De-a lungul vieţii, femeile masochiste au experimentat şi au asimilat în subconştientul
lor comportamente violente din partea unor persoane importante pentru ele (tată, frate, profesor
etc.), aceasta constituind teoria aşa-numitei legături traumatice, propusă de Dutton şi Painter
(apud Rădulescu, 2001).
Alţi factori, ca superioritatea fizică masculină şi lipsa controlului asupra proceselor
sexuale, determină comportamente de supunere din partea femeilor. Acceptarea tacită a
abuzului este realizată de femeile care au o moştenire socială şi biologică în acest sens,
adoptând un comportament care favorizează abuzul.
Violenţa în familie constituie, uneori, o deviere a comportamentului autodistructiv,
dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbaţii care se simt frustraţi sub un anumit aspect
îşi exteriorizează sentimentele negative asupra soţiei şi a copiilor. Comportamentul violent din
partea bărbatului este de fapt o formă de apărare împotriva dependenţei faţă de parteneră.
Teoria frustraţiei consideră că agresivitatea este rezultatul blocării cauzată de factori
externi sau împiedicarea pulsiunii vitale să-şi realizeze scopul. Printre factorii externi care sun
percepuţi ca fiind frustranţi şi generatori de stres se numără: statutul socio-economic scăzut,
şomajul, lipsa locuinţei, aglomerarea, izolarea şi condiţiile de viaţă alienate.
Agresivitatea poate fi determinată şi de agravarea unor tulburări psihice, ale unuia sau
ambilor soţi. În cazurile în care agresivitatea se socializează, ea devine patologică, determinând
disfuncţii la nivelul sistemului familial.

6.5.2.3. Teoriile feministe


Din perspectivă feministă, maltratarea soţiei trebuie studiată în contextul societăţii, care
se bazează pe o formă de organizare patriarhală, normele şi legile patriarhale consolidând
poziţia de subordonare a femeilor şi subliniind autoritatea bărbatului. Accentuarea, din partea
societăţii, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului superior să-şi neglijeze soţia, să o
maltrateze sau să folosească alte practici similare.
O atitudine contradictorie rezultă din faptul că societatea, în esenţa ei, nu este
patriarhală, ci matriarhală (Lesse, 1979), deoarece femeile sunt cele care impun valorile morale
şi disciplina în familie, devenind dominante în viaţa copiilor. Din punct de vedere psihosocial,
copilul de sex masculin, crescut într-un mediu matriarhal, interacţionează cu mama sa într-o
manieră de dependenţă, iar aceste nevoi sunt transferate, de către bărbat, prin căsătorie.
Ostilitatea latentă, orientată către femei, inhibată în perioada copilăriei prin norme culturale,
care nu permit copilului să-şi lovească mama, poate fi exteriorizată în căsătorie.
Maria Roy (1977) oferă un punct de vedere istoric, contemporan şi de viitor asupra
acestei probleme, care a fost menţionată în cadrul teoriilor sociologice, considerând că
maltratarea soţiei este ciclică şi transmisă între generaţii, impunând, sub acest aspect, o
abordare globală, care determină schimbări educaţionale şi legislative la nivelul societăţii.
Autoarea subliniază faptul că, într-o societate violentă, oricine poate deveni agresor sau
victimă, atunci când violenţa este tolerată, iar victimele sunt blamate. În acest context, toţi
învaţă că agresiunea poate fi folositoare

6.5.3 Cauze ale violentei domestice


5

Violenţa familială, implicit cea conjugală, nu poate fi abordată separat de contextul


economic, social politic şi cultural educativ în care aceasta apare şi se dezvoltă, astfel încât
convulsiile vieţii economice şi sociale ca şi carenţele educative au o contribuţie importantă la
apariţia acestui gen de violenţă.
Studiul asupra cauzelor care determină sau favorizează apariţia violenţei conjugale, i-a
făcut pe specialişti să afirme că unele sunt comune, întâlnite la nivelul întregii societăţi, în
vreme ce alte cauze sunt specifice unor categorii sociale.
Astfel, cauzele comune se referă la atitudinile şi stereotipurile sociale care „legitimează
rolul dominant" al bărbatului şi pe cel „subordonat" al femeii, la inegalităţile dintre sexe care s-
au perpetuat de-a lungul istoriei omenirii. Cu toate că statele contemporane şi-au modificat
legislaţia în sensul garantării egalităţilor drepturilor femeii cu cele ale bărbatului, totuşi,
atitudinile sexiste şi concepţia dublului standard prin care este judecată sexualitatea celor două
sexe au supravieţuit în mare măsură pentru a menţine în continuare, poziţia de subordonare a
femeilor faţă de bărbaţi.
Deşi statisticile semnalează un număr mai mare de cazuri de violenţă conjugală care are
loc în familiile defavorizate (deoarece în cadrul lor violenţa fizică este o „resursă" substitutivă
pentru frustrările determinate de lipsa altor resurse - bani, ocupaţie, cunoştinţe, respect etc.)
acest lucru este explicat de mai mulţi cercetători prin faptul că aceste familii au mai puţină
intimitate, fiind mai expuse controlului exercitat de agenţiile publice, printre care poliţie.
Dimpotrivă, familiile din clasele favorizate au mai mare acces la serviciile private (consilieri
familiali, psihiatri, psihologi, medici particulari etc.), motiv pentru care violenţa conjugală din
cadrul lor este mai puţin transparentă.
Dintre factorii mai specifici care determină sau favorizează violenţa conjugală pot fi
menţionaţi următorii:
1. consumul de alcool şi alcoolismul - în general numeroase incidente între soţi au loc
atunci când unul sau ambii soţi au consumat alcool;
2. gelozia;
3. problemele sexuale ale cuplului (impotenţa sau frigiditatea);
4. certurile cu privire la copiii, existenţa unor copii nedoriţi sau adoptarea unor
modalităţi diferite de creştere şi educare a acestora;
5. dorinţa soţiei de a deveni independentă din punct de vedere economic;
6. factori specifici pentru dificultăţile cu care se confruntă familia defavorizată:
- sărăcia asociată cu sentimente de eşec şi frustrare
- şomajul asociat cu sentimente de insecuritate
- stresul asociat cu diferite evenimente neplăcute.
Printre factorii agravanţi ai fenomenului se numără criza încrederii în sistemul juridic,
liberalizarea sexuală bruscă, care a accentuat imaginea de „obiect sexual" a femeii, accentuarea
dependenţei reciproce a soţilor din cauza sărăciei, subestimarea amplorii fenomenului la nivelul
conştiinţei publice, cele mai grave cazuri de violenţă familială fiind percepute ca aparţinând
categoriilor marginale ale societăţii.
Concluzionând, principalele surse ale violenţei familiale sunt:
a) perpetuarea mentalităţii tradiţionale cu privire la statutul superior al bărbatului în
familie şi legitmitatea folosirii violenţei în baza superiorităţii sale (acest pattern este mai
frecvent în mediile rurale);
b) violenţa generată structural de procesul de tranziţie de la familia tradiţională la cea
modernă (consolidarea statusului femeii în familie, negocierea necooperantă a poziţiei în cadrul
structurilor de autoritate şi al diviziunii rolurilor şi responsabilităţilor);
c) procesele de dezorganizare socială (creşterea stresului şi frustrării generate de
depresiunea economică, rata ridicată a şomajului, deprecierea dramatică a nivelului de trai,
creşterea explozivă a polarităţii sociale).

6.5.4. Efecte ale violenţei domestice


5

Violenţa domestică are efecte negative importante asupra femeii, îi afectează sănătatea
fizică, îi periclitează sănătatea mintală, îi scade încrederea în sine şi în ceilalţi.
Femeia victimă prezintă trăsături de personalitate ce sunt urmarea mecanismelor
defensive puse în funcţiune pentru a face faţă situaţiilor. Acestea sunt cu atât mai persistente cu
cât durata relaţiei violente a fost mai mare şi fragilitatea ei psihică este mai accentuată, stresul
ridicat şi anxietatea permanentă pe care le trăieşte îi vor crea sau agrava boli cronice. Adesea ea
va începe să consume alcool, medicamente psihotrope, substanţe care să-i aducă o stare de
îndepărtare psihică de realitatea pe care o trăieşte. Poate avea tentative de suicid orientându-şi
agresivitatea asupra ei însăşi sau poate dezvolta comportamente de deplasare a furiei asupra
copiilor devenind o mamă violentă. Din punct de vedere al expertizei capacităţii de muncă
violenţa familială cronică (verbală şi fizică) în registrul cvasipermanent este o sursă importantă
de alimentare a tulburărilor psihogene, iar după un număr mare de ani creează fundalul cauzal
al clacării.
Extrem de afectaţi sunt şi copiii cuplului care asistă la actele de violenţă sau, devin la
rândul lor victime.
Copiii care cresc în familii violente prezintă probleme fizice, boli inexplicabile, sunt
victime ale unor accidente domestice (dar şi în afara casei) au o creştere mai lentă, dezvoltă
neîncredere în sine, depresie, mai ales că au tendinţa de a observa viaţa colegilor mai fericiţi.
Ei au diferite probleme de comportament de tipul agresivităţii sau al pasivităţii la
agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul, tulburări de control sfincterian, se bat cu alţi
copii, uneori au tendinţa de a se automutila, au comportamente defensive de tipul minciunii şi
fugii de acasă. Totodată, marea lor majoritate au frecvente probleme cu şcoala datorită
instabilităţii şi incapacităţii de a se concentra.
Ca adolescenţi, consumă alcool, droguri, au relaţii sexuale precoce şi sarcini la vârste
mici şi o rată crescută a tentativelor de suicid.
Ca orice fenomen de mare amploare, violenţa domestică implică nişte costuri
importante pentru societate:
- costuri directe: valoarea serviciilor destinate tratării victimelor violenţelor (concediile
medicale, spitalizările repetate, consilierea, cheltuielile de judecată, cheltuielile implicate în
aplicarea unor sentinţe, cheltuieli pentru plasarea victimelor sau a copiilor proveniţi din astfel
de familii în centre de ocrotire, cheltuieli suplimentare date de distrugerea unor bunuri private
sau publice).
- costuri sociale: creşterea mortalităţii, scăderea nivelului de sănătate, căderea calităţii
vieţii.
- costuri economice: scăderea productivităţii muncii, scăderea numărului adulţilor
activi pe piaţa muncii, creşterea numărului concediilor medicale, costuri pentru realizarea unor
programe de prevenire şi intervenţie în condiţiile escaladării violenţei.

6.5.5 Violenţa domestică în România


5

Schimbările socio-economice din România aduse de evenimentele din decembrie 1989


au generat şi o serie de condiţii favorizante pentru producerea comportamentelor violente de la
nivelul familiei, respectiv al cuplului. Însă, multă vreme, amploarea acestui fenomen a rămas
necunoscută, motivele principale fiind:
- lipsa unei legislaţii adecvate care să califice ca atare actele de violenţă săvârşite de un
membru al familiei asupra altuia;
- nerecunoaşterea drepturilor pe care femeile le au;
- prejudecăţile care domină societatea românească actuală, ca şi manifestarea
neîncrederii în organele de poliţie (urmare a epocii comuniste).
În asemenea condiţii, preocupările legate de violenţa familială/conjugală (programe
ministeriale, ale unor organizaţii neguvernamentale sau în parteneriat, adaptarea legii
legislativă) sunt de dată mai recentă, apărând pe fundalul unei intense mediatizări a cazurilor
grave şi mai puţin pe baza datelor statistice.
În principal, sursele de date oficiale care orientează acţiunile de prevenire şi combatere
în domeniul violenţei domestice sunt reprezentate de anchetele victimologice, cele efectuate în
cadrul secţiilor de poliţie, în spitalele de urgenţă, în instituţiile medico-legale sau în aşa
numitele „case de refugiu", în care sunt adăpostite temporar victimele agresiunilor conjugale.
Totuşi, cu excepţia anchetelor victimologice în care cercetătorul stabileşte categoriile de
analiză, instituţiile menţionate nu utilizează o clasificare sistematică a diverselor forme de
violenţă conjugală şi nu folosesc rubrici oficiale pentru a înscrie în cadrul lor aceste forme.
În general, informaţia cu privire la acest subiect este diseminată în cadrul unor categorii
mai ample, cum sunt de exemplu, accidentele sau rănirile grave înregistrate în spitalele de
urgenţă ori evenimentele care tulbură liniştea publică, înregistrate de către secţiile de poliţie. În
plus, date fiind spaţiul în care se consumau conflictul între soţi şi noţiunea de violenţă specifică
cu care operează poliţia, aceasta fie nu intervine, fie nu întocmeşte nici un raport asupra
cazului. O intervenţie mai decisă a poliţiei are loc numai cu ocazia unor omucideri sau răniri
foarte grave, care definesc, în opinia ei, veritabila violenţă.
Pe de altă parte, nu toate cazurile de violenţă conjugală sunt raportate poliţiei sau
spitalelor, mai ales atunci când victimei îi este ruşine de opinia publică sau îi este teamă de
agresor. Adeseori, când se adresează medicului pentru răni mai grave, victima preferă să
declare că „s-a rănit din întâmplare" fără a menţiona pe agresor.
O sursă mai importantă de date oficiale o reprezintă dosarele de divorţ existente la
tribunale, în care sunt consemnate motivele desfacerii căsătoriei, printre care şi acela care
vizează violenţa partenerului. Totuşi, nici aceste dosare nu reproduc fidel fenomenul, deoarece,
fie că soţia nu poate aduce dovezi certe care să poată fi administrate şi probate în instanţă, fie
că ambii soţi negociază cu privire la condiţiile desfacerii căsătoriei, fără a menţiona agresiunile
comise.
O orientare mai complexă asupra fenomenului de violenţă conjugală poate fi găsit în
rezultatele studiului „Sănătatea Reproducerii", efectuat în România (1999) de Centrul pentru
Controlul şi Prevenirea Bolilor (C.D.C.) - Atlanta, SUA şi Asociaţia Română de Sănătate
Publică şi Management Sanitar Bucureşti,
România (acest studiu a fost realizat de C.D.C. în toate ţările din Europa de Est şi din fosta
URSS). Instituţiile implicate în studiu au urmărit evaluarea gradului de realizare a
comportamentelor cu risc patogen pe un lot de 6888 de femei (15-44 de ani, căsătorite şi
anterior căsătorite) şi 2343 de bărbaţi (15-49 de ani, căsătoriţi şi anterior căsătoriţi), între
comportamentele vizate numărându-se şi violenţa conjugală. De remarcat la acest studiu este
faptul că prin chestionarea bărbaţilor se oferă ocazia unică până la acest moment de exprimare
a raportării actelor abuzive şi din punctul de vedere al acestora (nu doar al victimelor
agresiunii), ca şi o înţelegere mai bună a concepţiilor lor cu privire la rolurile celor două sexe.
Din datele obţinute se poate constata, pe de o parte, că violenţa conjugală atinge cote
înalte în România, iar pe de altă parte că modul de raportare faţă de actele abuzive diferă la
bărbaţii şi femeile chestionate. Astfel:
- „în ceea ce priveşte abuzul fizic, ponderea bărbaţilor care au declarat că au fost
abuzivi cu partenerele de cuplu a fost aproape identică cu ponderea femeilor care au afirmat
acest lucru (femei: 25%, căsătorite şi 64% anterior căsătorite; bărbaţi: 28%, căsătoriţi şi 41%
anterior căsătoriţi).
- în ceea ce priveşte abuzul verbal (psihic) ponderea bărbaţilor a fost mai mare decât la
femei (femei: 42%, căsătorite şi 72% anterior căsătorite; bărbaţi: 57%, căsătoriţi şi 60%
anterior căsătoriţi)
- în ceea ce priveşte abuzul sexual s-a înregistrat o răsturnare a situaţiei în sensul că
bărbaţii nu au recunoscut deloc că au fost vreodată abuzivi cu partenerele lor (femei: 6%,
căsătorite şi 20% anterior căsătorite; bărbaţi: 0%,
48 '
căsătoriţi şi 1% anterior căsătoriţi)" .
Raportul Naţional privind Sănătatea Reproducerii, realizat în 1999, a stabilit că 41%
dintre femei şi 60% din bărbaţi au suferit abuzuri fizice în copilărie şi că 25% dintre femei şi
26% dintre bărbaţi au fost martori în copilărie la abuzuri fizice şi violenţă în relaţiile cu părinţii
lor.
O anchetă realizată în anul 2000, pe populaţie românească, a relevat faptul că 23,4%
din femei au suferit comportamente verbale violente din partea partenerilor lor, 10% abuzuri
fizice şi 1,8% abuzuri sexuale25.
Un studiu recent privind violenţa în familie a fost realizat de către Centrul Parteneriat
pentru Egalitate în luna iulie 2003 (organizaţie membră a Reţelei Deschise Soros - SON).
Datele obţinute constituie semnale de alarmă îngrijorătoare cu privire la dimensiunile violenţei
în familie.
În ceea ce priveşte atitudinea faţă de violenţa în familie, în comparaţie cu datele
existente la nivelul Uniunii Europene, populaţia din România este semnificativ mai
îngăduitoare faţă de acest fenomen social, în toate formele acesteia. Toleranţa ridicată faţă de
violenţa în familie, împreună cu vehicularea clişeelor referitoare la violenţă, generează, în
multe cazuri considerarea comportamentului violent ca un comportament normal. În
consecinţă, comportamentul violent deghizat în normalitate se transmite de la o generaţie la
alta.
Instrumentul de culegere a datelor a permis, dincolo de studiul de ansamblu al realităţii
violenţei în familie, identificarea şi analiza tipurilor de violenţă pentru ultimele 12 luni care au
precedat culegerea datelor (iulie - august 2003) este vorba de violenţa în familie ca „stil de
viaţă", violenţa în familie care se manifestă şi care marchează viaţa de zi cu zi.
Astfel în România în intervalul iunie 2002 - iulie 2003:
„- în jur de 800.000 de femei au suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite
forme
- mai mult de 340.000 de copii (0-14 ani) au asistat în mod frecvent la scene de
violenţă fizică între părinţi

25apud Aurora Liiceanu, Violenţa umană: o nelinişte a societăţii contemporane, în


„Violenţa. Aspecte psihosociale",
volum coordonat de Gilles Ferreol şi Adrian Neculau, Editura
Polirom, Bucureşti, 2003.
- mai mult de 370.000 de copii (0-14 ani) au asistat la insulte şi injurii frecvente între
părinţi sau între adulţi în gospodărie"26.
De asemenea s-a observat că rata globală a violenţei în familie de-a lungul vieţii este
semnificativ mai mare pentru femei decât pentru bărbaţi atât în mediul urban cât şi în mediul
rural.
Proporţia persoanelor (atât femei cât şi bărbaţi) care raportează violenţa în familie de-a
lungul vieţii nu diferă semnificativ, nici în funcţie de mediul de rezidenţă, nici de regiunea
istorică din care provin acestea, nici de mărimea localităţii de rezidenţă, nici de nivelul lor de
educaţie, religia sau statutul socio- ocupaţional.
„În schimb, dintre toate categoriile de vârstă, femei şi bărbaţi de 60 ani şi peste
raportează semnificativ în mai mică măsură violenţa în familie de-a lungul vieţii: 12,8% dintre
femeile de 60 ani şi peste 5,2% dintre bărbaţii de 60 ani şi peste, spre deosebire 19,1% dintre
femeile 18-59 ani şi 12,4% dintre bărbaţii între 18-59 ani declarau că au fost abuzaţi în familie,
sub una sau mai multe forme".27
De asemenea, rata globală de violenţă în familie, de-a lungul vieţii diferă semnificativ
în funcţie de statutul marital al persoanelor intervievate precum şi de tipul de familie (cu sau
fără copii) din care provin aceste persoane. Astfel, „aproape una din trei femei de 18 ani şi
peste aflate în uniune consensuală (concubinaj) precum şi una din două femei divorţate sau
separate raportează violenţa în familie (sub una sau mai multe forme), ponderi care sunt
semnificativ mai mari decât la nivelul celorlalte femei. Spre deosebire, femeile căsătorite şi
cele văduve, în considerabil mai mică măsură declară că au fost supuse la abuzuri în familie.
Dintre bărbaţii de 18 ani şi peste cei care trăiesc în uniune consensuală şi cei necăsătoriţi
raportează în semnificativ mai mare măsură violenţa în familie în contrast, bărbaţii căsătoriţi în
mod oficial în semnificativ mai mică măsură decât ceilalţi bărbaţi declară astfel de fapte în
familie".
Violenţa în familie de-a lungul vieţii este raportată în mai mare măsură de către femeile
de 18 ani şi peste, care provin din familii cu copii (21,6%) prin comparaţie cu femeile din
familii fără copii (15,1%).
Sondajul pune în evidenţă existenţa unui segment consistent de populaţie supus la
forme severe de violenţă, în familie, exercitate repetat, cu efecte multiple asupra sănătăţii,
personalităţii şi şanselor de viaţă ale persoanelor victimă.
Violenţa în familie în România este, ca şi în celelalte ţări, predominant violenţa
împotriva femeii, dar şi violenţa împotriva copiilor, persoanelor vârstnice şi persoanelor
bolnave. Două treimi din victimele violenţei sunt femei în timp ce bărbaţii reprezintă o treime.
„Cea mai mare parte a victimelor violenţei în familie au experimentat mai multe tipuri
de violenţă. Astfel, din totalul victimelor (femei şi bărbaţi) doar 1/3 raportează un singur tip de

26Cercetarea naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă, România 2003, Centrul
Parteneriat pentru
Egalitate.
27Idem.
violenţă în familie, pondere care în cazul victimelor femei scade la 29%. Cu precădere femeile
raportează forme multiple de violenţă - 8 din 100 de femei din România (spre deosebire de 2
din 100 de bărbaţi) au suferit de-a lungul vieţii mai mult de 3 tipuri de violenţă, violenţa psihică
fiind combinată cu cea fizică şi cu violenţa sexuală, socială sau economică."
Cel mai răspândit tip de violenţă în familie este violenţa psihologică, care în aproape
toate cazurile acompaniază celelalte tipuri de violenţă practicate în familie. Violenţa fizică şi
cea socială reprezintă doar o jumătate din cazurile totale de violenţă în familie. Violenţa
economică este mai rară, reprezentând doar 1/3 din totalul cazurilor, iar violenţa sexuală este
cea mai rară, fiind localizată la nivelul populaţiei de femei.
Tipurile de violenţă definite de victimele autodeclarate ca fiind cele mai grave sunt:
- violenţa psihologică: 79% dintre victimele bărbaţi şi 46% dintre victimele femei
declară victima psihologică drept experienţa „care m-a rănit cel mai mult";
- violenţa fizică: 43% dintre victimele femei, spre deosebire de doar 11% dintre
victimele bărbaţi susţin că, dintre toate formele de violenţă pe care le-au suportat, aceasta a fost
cea mai gravă;
- violenţa socială este considerată drept cea mai gravă de către 13 din 100 de persoane,
victime ale violenţei în familie, femei şi bărbaţi fără diferenţe statistic semnificative. Aceştia
sunt cu precădere tineri, studenţi şi elevi, mai ales din
52
oraşele mari şi capitală."

Idem
În concluzie fenomenul violenţei în familie în România, deşi nu pare să aibă o incidenţă
mult mai mare decât în ţările membre ale U.E., are altă natură. Violenţa în familie în România
are drept factori determinanţi semnificativi alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un mediu
marcat de violenţă şi modelul patriarhal de organizare al familiei. Prin urmare, dacă dorim să
tratăm un efect - violenţa în familie - trebuie să tratăm în primul rând cauzele acestuia.
Nu ajunge însă să tratăm alcoolismul sau sărăcia, atâta timp cât societatea românească
este caracterizată încă de o mentalitate care tratează cu înţelegere comportamentul violent în
familie.
La nivelul mentalităţilor suntem încă departe de obiectivul „toleranţa zero faţă de
violenţa domestică" promovat de Uniunea Europeană şi susţinut de Guvernul României. Înainte
de toate este evidentă necesitatea unei campanii susţinute de conştientizare a problemei şi de
reducere a toleranţei populaţiei în această privinţă.
Din punct de vedere al stării infracţionale, Inspectoratul General al Politiei Române,
prin Institutul pentru Cercetarea si Prevenirea Criminalităţii a analizat şi monitorizat violenţa în
familie, începând cu anul 1996, de când au fost realizate studii care au evidenţiat dimensiunea
fenomenului, cauzele ce determină sau favorizează manifestarea acestuia, rezultatele obţinute
fiind valorificate pentru fundamentarea strategiilor şi programelor de prevenire în domeniu, dar
şi pentru orientarea actului managerial în aceasta direcţie. În acest context s-a constatat că
violenţa intrafamilială se datorează în mare măsură unor cauze obiective, fiind şi consecinţa
recesiunii, a crizei pe care o traversează societatea româneasca, a şomajului şi inflaţiei, care
determină, toate la un loc, inegalităţi economice frapante, sentimente de nesiguranţă si
frustrare, iar în ultima instanţă existenţa unor medii de subcultura si de viata
necorespunzătoare, completează tabloul determinărilor violentei în familie. Sărăcia, numărul
mare de copii, existenţa unor copii nedoriţi, cuplate cu un consum exagerat de alcool, conduc la
escaladarea conflictelor în cadrul familiei, ale căror victime sunt, în primul rând, femeile si
copiii.
Întrucât cifra reală a violenţelor comise în familie nu se cunoaşte, aspect subliniat în
studiile care analizează fenomenul şi în alte state, cauzele ţinând atât de aspecte sociale
(rolurile şi autoritatea tradiţionale în cuplu, lipsa unor alternative materiale pentru victime,
teama de oprobiul public) cât si individuale (în special ataşamentul demonstrat faţă de agresor),
cercetările în domeniu nu au putut reflecta decât în mică măsură amploarea fenomenului, aşa
cum se manifestă ea în prezent în ţara noastră.
Studiile realizate de Institutul pentru Prevenirea şi Cercetarea Criminalităţii au
evidenţiat un trend ascendent al violenţei în familie, pe fondul creşterii, de la an la an, a
infracţiunilor comise cu violenţă. Astfel, fenomenul analizat este reflectat mai aproape de
realitate de datele statistice referitoare la infracţiunile de omor, lovituri cauzatoare de moarte,
vătămare corporală:
Trebuie menţionat faptul că din totalul autorilor infracţiunilor comise cu violenţă în
cadrul familiei, 70% sunt bărbaţi, aflaţi în diverse tipuri de relaţii cu victimele (soţi, concubini,
copii, părinţi, fraţi tec.).
În ceea ce priveşte victimele violenţei intrafamiliale, acestea reprezintă (în semestrul I /
2003) aproximativ 10% din totalul victimelor infracţiunilor cu violenţă (respectiv 545 de
victime din totalul de 5892).
Distribuţia acestora în funcţie de anumite criterii socio-demografice este următoarea:
Victime pe categorii de infracţiuni
- omor 66 (12%)
- tentativa de omor 47 (8,6%)
- lovire sau alte violente 156 (28,6%)
- vătămare corporala 127 (23,3%)
- vătămare corporală gravă 33 (6%)
Victime femei: 266 (aproximativ 50%). Cele mai multe victime femei sunt înregistrate la
infracţiunea de lovire sau alte violenţe - 102 din totalul de 156 (65%).
Victime pe principalele categorii de vârstă:
- 40- 59 ani:183 (33,5%)
- peste 60 ani: 131 (24%)
Victime în funcţie de mediul de producere a infracţiunii
- în mediul urban 209 (38,3%)
- în mediul rural 416 (61,7%). La infracţiunea de omor, în acest mediu s-au
produs de 2,6 ori mai multe omoruri decât în mediul urban.
Principalul factor favorizant al comiterii infracţiunilor cu violenţă în mediul familial
este consumul de alcool, 70 dintre victimele din familie (13%) au consumat alcool în momentul
victimizării. La unele dintre infracţiuni, procentul acestora este mult mai mare:
- 23,4% din victimele infracţiunii de tentativa de omor;
- 40% din victimele infracţiunii de lovitura cauzatoare de moarte;
- 41% din victimele infracţiunii de omor.

Violenţa în familie este un fenomen omniprezent, iar prin caracteristica sa de vizibilitate


sociala redusă este periculos şi greu de controlat, de asemenea, dificil de surprins în statisticile
oficiale. Departe de a fi o particularitate a societăţii româneşti, violenţa în familie constituie
astăzi, deopotrivă o problemă socială şi o problemă de sănătate publică. Amplu prin proporţii,
răspândire geografică şi cuprindere socială, acest fenomen este simptomatic pentru
discriminarea femeii şi perpetuarea inegalităţii între sexe. El reflectă o încălcare flagrantă a
dreptului la viaţă şi integritate fizică si psihică, consacrat în Declaraţia Universala a Drepturilor
Omului (art.3) şi în alte acte normative internaţionale şi interne.
Capitolul VII. FAMILIA ROMÂNEASCĂ ÎN TRANZITIE

7.1. Caracteristicile perioadei de tranziţie

7.1.1.Schimbări în planul mentalităţilor


"Sociologic vorbind, prin expresia perioadă de tranziţie se desemnează o fază
particulară a evoluţiei unei societăţi, fază în care aceasta întâmpină tot mai mari dificultăţi,
interne sau externe, de a-şi reproduce raporturile economice şi sociale pe care se bazează şi
care îi dau o logică de funcţionare şi de evoluţie specifică şi în care apar, în acelaşi timp, noi
relaţii economice şi sociale ce regenerează mai mult sau mai puţin rapid, mai mult sau mai
puţin violent, devenind condiţiile de funcţionare ale unei noi societăţi" (Maurice Sodelier,
"Introduction: Ianalyse des processus de transition, RISS, 114, nov.1987, p. 501"). În această
optică, tranziţiile sunt, generic vorbind, faze "de însemnătate excepţională în schimbarea
societăţilor", caracterizate printr-o tensiune accentuată între procesele reproductive şi cele
transformatoare. Este momentul în care moduri de a produce, moduri de a gândi şi de a
acţiona individual şi colectiv ajunse la limită încep să se descompună stingându-se fie prin
ele însele, fie prin voinţa sistematică a unor grupuri sociale care se opun reproducerii lor, în
vederea unor noi moduri de a produce, de a acţiona şi de a gândi. Sunt "momente de răscruce
ale istoriei, care mai mult decât altele făuresc sau rezumă istoria" (idem p.501).28
Piedici în calea acestei transformări, mai puţin vizibile la nivelul simţului comun sunt
vechile mentalităţi, stereotipuri, nivelul scăzut al încrederii - interindividuale şi instituţionale
- antiideologia, perceperea deformată a realităţii, etc.
"Într-o accepţie foarte largă, mentalităţile sunt "forţă de inerţie ale structurilor
mentale". Ele sunt nişte repere stabile, familiare, la care oamenii apelează pentru a se putea
orienta în viaţa socială. Datorită lor, oamenii îşi pot stabili un sistem de coordonate în care îşi
înscriu mediul social, în aşa fel încât lumea să nu li se pară străină. Mecanismul de formare a
mentalităţilor se bazează deci pe acumulări succesive ale experienţei oamenilor, experienţe
care, în condiţii date şi-au dovedit eficacitatea". 29 Chiar dacă sunt structuri logice, ele au o
puternică încărcătură afectivă şi de aici o mare rezistenţă la schimbare. De asemenea, trebuie
remarcat că mentalităţile sunt structuri, care la rândul lor structurează. Altfel spus, opiniile,
atitudinile, modul de apreciere şi evaluare a anumitor situaţii şi evenimente sunt modelate pe
baza unei structuri mentale afective determinate. Deci mentalităţile nu se identifică cu
atitudinile şi comportamentele, şi reprezintă acea structură care face ca anumite atitudini şi
comportamente să se grupeze într-un sistem oarecum coerent.
De altfel apare întotdeauna şi inevitabil un decalaj de timp între o schimbare în
planul concret (un aparat nou, o tehnică nouă) şi formarea reprezentărilor sociale ale acelui
obiect scheme de înţelegere şi interpretare a realităţii bazate pe acumularea şi validarea
experienţei, care vor permite respectivei tehnici sau obiect să devină cu adevărat funcţionale
pentru categorii mai largi de oameni.
Dezintegrarea unui sistem sau subsistem social şi înlocuirea lui cu un altul este
totdeauna însoţită de o stare de confuzie, dezorientare, datorată incompletitudinii sistemului
de norme şi reglementări formale, a cunoaşterii insuficiente a celor care există şi lipsei
reperelor informale. În mod firesc o schimbare în planul formal este făcută atunci când la
nivelul informal al relaţiilor ea s-a produs deja, astfel încât reglementarea formală a căzut în
desuetudine şi a devenit nefuncţională.
Atunci când schimbarea se produce în sens invers, printr-o situaţie excepţională
(dictatură, revoltă, revoluţie), dinspre formal înspre informal, ea este însoţită de o stare de
anomie.
Reperele informale cele utilizate în viaţa de zi cu zi sunt cuprinse într-un sistem
coerent de reguli şi valori, o "grilă" de orientare în viaţa socială şi de interpretare a ei. Pentru
a-şi putea forma o astfel de grilă trebuie să existe în conştiinţa indivizilor o imagine a
societăţii ca ansamblu; fără o astfel de imagine individul nu poate supravieţui în societate nu

28Drăgan I., Sociologia şi problemele tranziţiei, în „Sociologie Românească", nr.3-


4/1991, p.148.
29Marcel Doru, Mentalităţile în perioada de tranziţie, în „Calitatea
vieţii", nr. 1/1994, p.4.
ştie ce poate folosi în favoarea sa, care sunt căile posibile de realizare, atingere a scopurilor
sale.

7.1.2. Revalorizarea familiei


"Deşi pe plan mondial asistăm la o dezintegrare a familiei, iar unii viitorologi
pesimişti vorbesc chiar despre dispariţia familiei nucleare, aparent paradoxal, în România
postrevoluţionară, categorii largi de populaţie se îndreaptă spre revalorizarea familiei (şi nu
doar a celei nucleare, ci şi a celei extinse).Există, în opinia noastră, două ipotetice cauze ale
acestui fenomen:
1. Cauze economico-sociale: criza economică din România deceniului al IX-lea a
făcut practic imposibilă supravieţuirea familiei nucleare în cadrul unor categorii foarte largi
de populaţie. Ca urmare, au fost redescoperite calităţile familiei extinse, de tip comunitar. Se
poate vorbi în cadrul acestor grupuri familiale, de constituirea unor "economii
complementare" în cadrul unui sistem închis (în cadrul acestor sisteme "cererea" şi "oferta"
sunt complementare de cele mai multe ori).
Situaţia descrisă anterior a fost prefigurată de A. Toffler, care considera că singura
soluţie pentru restabilirea familiei nucleare este "îngheţarea progresului tehnologic, blocarea
serviciilor, împiedicarea mobilităţii sociale, standardizarea normelor sociale, limitarea
activităţii femeilor în gospodărie, prelungirea dependenţei tinerilor faţă de părinţi şi
intensificarea controlului naşterilor şi scăderea nivelului de trai al familiilor". Fără a se
intenţiona experimentarea ipotezei lui Toffler, în România contemporană sunt prezente toate
condiţiile citate mai sus (poate doar cu excepţia standardizării normelor sociale). Singura
diferenţă între situaţia imaginată a Toffler şi cea prezentă în actualitate în România se referă
la cauza care a determinat aceste condiţii. În ipoteza lui Toffler "cauza" este reprezentată de
o politică, iar în situaţia concretă din România "cauza" este reprezentată de o voinţă politică,
iar în situaţia concretă din România "cauza" este economică (cu tot cortegiul său de
neajunsuri: inflaţie, şomaj, sărăcie, lipsă de educaţie etc.).
2. Cauze psihologice, dintre cea mai importantă ni se pare a fi "concentraţia" foarte
mare a incertitudinii.
Predă tensiunilor şi anxietăţilor (generată de această "suprasaturaţie" cu
incertitudine), individul simte o nevoie acută a unui punct fix în existenţa sa; simte nevoia
unei surse de siguranţă şi încredere. Într-o lume în permanentă schimbare are nevoie de ceva
sigur şi constant; şi pentru că toate aceste atribute aparţin - conform modelului tradiţional -
familiei, tânărul contemporan alege familia, oricât
42
de raţional ar părea acest lucru".
Complexul de incertitudine se caracterizează în plan psihic prin "nesiguranţă", iar în
plan comportamental, prin "blocaj şi oscilaţie". Blocând decizia, incertitudinea produce, în
cele din urmă, blocarea acţiunii. Putem vorbi de o "psihoză a incertitudinii" caracterizată prin
pesimism maladiv, incapacitate de decizie şi imobilism (inactivitate). "Incertitudinea
reprezintă în esenţă "incompletitudinea cunoştinţelor". În condiţiile normale, incertitudinea
motivează cunoaşterea, dar atunci când "cantitatea de incertitudine" depăşeşte capacitatea
individului de a o integra şi de a se adapta, apare aşa numitul "complex de incertitudine".30
Incertitudinea este o componentă esenţială permanentă a procesului de decizie".
Menţinută în anumite limite, incertitudinea reprezintă o motivaţie pentru cunoaştere şi
performanţă. În perioada postdecembristă, neexistând alternative reale, nici procesele de
decizie nu erau autentice, deoarece toate deciziile erau predeterminate şi, ca urmare, nu
există certitudine. Lipsa incertitudinii ducea fie la un optimism steril, fie la absenţa
motivaţiei şi deci la imobilism.
Pe de altă parte, după 1989, indivizii au fost confruntaţi cu un potop de alternative şi
decizii cărora trebuiau să le facă faţă în condiţiile lipsei totale de educaţie şi de experienţă în
domeniu. Ca urmare, o mare parte din populaţie a dezvoltat un "complex al incertitudinii".31
Într-o cercetare mai amplă, efectuată de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, s-a
avut în vedere şi o "analiză a tendinţei indivizilor de a se implica sau nu în viaţa socială,
având în vedere modul de percepţie a schimbărilor intervenite şi de aprecierea locului şi
şanselor individului în noul context social. Reţinerea sau chiar reculul în faţa realităţilor
actuale sau, dimpotrivă, abordarea dinamică şi curajoasă a obstacolelor inerente situaţiei
prezente sunt considerate chiar de la debutul acestei analize "elemente importante ale
prefigurării noilor stiluri de viaţă"
Analiza a relevat, într-adevăr existenţa a două orientări principale, două tipuri de
abordare a vieţii şi deci două categorii de oameni: "Pe de o parte, sunt persoanele care
recepţionează din plin duritatea existenţei, simţindu-se înconjuraţi de ostilitate şi fiind gata să
folosească orice mijloace pentru a supravieţui".32
Caracteristicile ce se pot asocia fiecărei atitudini a reieşit că sunt următoarele: cei ce
sunt ataşaţi schimbărilor în societate, preferă o viaţă în care trebuie învinse obstacolele ce
apar în cale; şi, dimpotrivă, cei ce nu sunt de acord cu schimbarea, optează pentru o viaţă în
care să nu fie nevoiţi să facă eforturi mari. Teama de schimbare este corelată cu un stil de
viaţă bazat pe stimă, pe minim de efort. Iar la celălalt pol se află stilul de viaţă de luptător
care vrea să trăiască într-o lume deschisă schimbărilor". "La o viaţă dinamică, elementul
"tradiţie" din societate îşi pierde interesul iar acordul cu valorile tradiţionale ale societăţii
aparţine în special persoanelor care optează pentru un stil de viaţă liniştit"'.33
"Retragerea" în familie presupune nu doar valorizarea acesteia, ci valorizarea ei în
opoziţie cu restul societăţii. Ea este opusă societăţii ca mediu ordonat ce se opune unui
mediu haotic, ca mediu moral ce se opune unui vid moral, etc.
Principalele efecte pozitive ale acestei atitudini sunt: conferirea unui sentiment de
securitate şi definirea unui cadru de acţiune şi a unor aspiraţii legitime, astfel încât individul
30Zamfir Cătălin, Costurile politice ale tranziţiei, în „Sociologie românească",
nr.3/1993, p.37.
31Mărginean Ioan (coordonator), Tineretul Deceniului Unu: Provocările Anilor 90, Ed.
Expert, Bucureşti, 1996,
p.262.
32Idem.
33Idem.
să-şi poată stabili scopurile proporţional cu posibilităţile proprii şi apariţia unui prea mare
decalaj între aspiraţii, aşteptări, şi posibilităţi de realizare decalaj care ar avea drept imediată
consecinţă scăderea satisfacţiei faţă de viaţă.
Consecinţele negative se referă în special la rolul frânător al unei astfel de
apartenenţe - atât în ceea ce priveşte individul, cât şi societatea. Un individ poate astfel avea
aspiraţii mult mai scăzute decât capacităţile sale datorită mediului familial căruia îi aparţine;
iar la nivel global (al societăţii), rezistenţa pe care societatea o opune boilor valori
individualism, acţiune, spirit antreprenorial - şi-ar putea foarte bine avea originea tot în
aceste valori tradiţionale.
Familia rămâne însă, dincolo de toate schimbările generate de situaţia socio-
economică şi de modul în care indivizii se adaptează la ele, o valoare centrală, integrată
organic "spiritului poporului român".

7.2. Mutaţii şi schimbări în cadrul familiei din perspectivă socio-


economică

Sfârşitul secolului al XX-lea pare să fie pentru familie momentul cristalizării unor
mutaţii profunde în relaţia dintre sexe, în raporturile şi responsabilităţile parentale în
opţiunea oamenilor pentru viaţa lor personală.
Familia românească s-a dovedit a fi o structură socială deschisă la comunicare şi
coezivă în raporturile sociale cu exteriorul.
Consensualitatea sa cu structurile de apartenenţă a fost de natură să-i compenseze
sentimentul acut de insecuritate social-politică şi frustraţiile economice şi spirituale pe care
în special anii de dictatură comunistă le-au accentuat dincolo de suportabil. Această situaţie
s-a reflectat în raporturile intergeneraţionale şi intersexe, producând unele alterări şi
intoleranţe care nu ţin de specificul psihologic al poporului român.
Schimbările radicale deteminate de evenimentele din decembrie 1989 în ţara noastră
în toate sferele vieţii economice, sociale, politice, morale, lansează noi provocări în sfera
familiei, a structurii şi funcţiilor ei, cât şi în ceea ce priveşte implicarea statului în asigurarea
protecţiei familiei. Familiile au fost puternic afectate de scăderea veniturilor de creşterea
şomajului, de agravarea sărăciei. Din această perspectivă se consideră că familia românească
se află sub influenţa şocului creat de dificultăţile tranziţiei.
Datorită acestor dificultăţi au apărut o serie de simptome ale disfuncţionalităţii
familiale, relevante pentru starea de criză familială. Dintre acestea, cele mai importante sunt
conflictul conjugal, violenţa familială, abandonul copilului, divorţul emoţional corelat cu
infidelitatea uni sau bilaterală, apariţia unor mari deficienţe în raporturile părinţi-copii, prin
defectuoasa exercitare a rolurilor parentale, creşterea riscului de fragilizare în dezvoltarea
psihocomportamentală a copiilor, ca urmare a confruntărilor cu părinţi multipli sau prin
abandon, nesupraveghere etc.
În perioada dictaturii, ca urmare a unei legislaţii abuzive vizând problematica
divorţului, a interzicerii avortului, concomitent cu absenţa şi interzicerea utilizării măsurilor
contraceptive, ca şi pe fondul unei progresive deteriorări a nivelului de viaţă şi a condiţiilor
materiale, familia românească a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricţii, care i-au
crescut anxietatea şi i-au zdruncinat stabilitatea emoţională. În consecinţă au apărut „reacţii
nevrotic e familiale şi comportamente aberante de tip familial" (Iolanda Mitrofan şi Nicolae
Mitrofan - „Dialogul familial", în vol. „Cabinet de psihologie", Bucureşti, 1992), ale căror
consecinţe se menţin şi se amplifică în perioada de tranziţie la economia de piaţă.
Ca urmare a unui fenomen social specific în perioada regimului comunist -
urbanizarea cvasiforţată a unei importante părţi a populaţiei rurale absorbită ca forţă de
muncă într-un proces forţat de industrializare - s-au produs dislocări cu consecinţe
psihosociale nefaste în relaţiile şi în structura familiei. Absenţa prelungită a tatălui, în
special, dar şi a mamei, ca urmare a locurilor de muncă îndepărtate de rezidenţa familială,
angajaţi frecvent în navetism obositor, a avut drept consecinţă slăbirea raporturilor de
comunicare şi intimitate în numeroase familii, favorizând mai întâi divorţul emoţional, apoi
şi cel de facto, chiar dacă acesta nu a fost întotdeauna oficializat.
Pe de altă parte, procesul de adaptare la modul de viaţă urban al familiilor de
provenienţă rurală a produs adesea „fracturi spiritual-morale (I. Mitrofan, N. Mitrofan -
„Familia în perioada de tranziţie", în „Psihologia", nr. special, 1994) şi preluarea unor
modele de comportament improprii, ce au generat confuzia şi mutilarea raporturilor
interpersonale familiale, în special ale soţilor şi de aici şi ale părinţilor cu copii.
O altă problemă care a contribuit la scăderea funcţiei educative a familiei şi la
diminuarea suportului său afectiv-moral, a fost aterizarea forţată prin întregul sistem de
influenţe instrucţionale şi mass-media, care a condus la o culpabilizare şi o reprimare a
sentimentelor şi convingerilor religioase, precum şi la conduite sociale duplicitare, cu
profunde implicaţii psihologice şi morale. Generaţiile tinere, în special, au fost lipsite chiar
în propriile lor familii de o hrană spiritual- religioasă pe măsura aspiraţiilor şi nevoilor lor,
ceea ce s-a adăugat ca o frustraţie importantă în cadrul crizelor lor de identitate şi de
dezvoltare. Aşa se poate explica întoarcerea explozivă a tineretului actual către valorile
spiritual-religioase şi cultural-umaniste, tendinţă care corespunde unui proces de normalizare
psihologică a poporului nostru, de purificare şi însănătoşire morală.
În cei cincisprezece ani de tranziţie, familia românească, deşi şi-a păstrat caracterul
de instituţie tradiţională care tinde să-şi păstreze structurile, nu a putut evita transformările în
societate în domeniul economic, politic, spiritual, legislaţiile, care au produs efecte imediate
sau pe termen lung la nivelul acesteia.
Situaţiei materiale precare a unei părţi semnificative a populaţiei i se adaugă lipsa
unor modalităţi viabile de protecţie socială a familiilor defavorizate socio-economic, ceea ce
contribuie la perpetuarea stării de marginalizare în care se află, precum şi devalorizarea
familiei, căsătoriei legitime, descendenţei.
Creşterea costului vieţii, inflaţia, şomajul, incertitudinile şi dezechilibrele au antrenat
schimbări în comportamentul marital, în atitudinile şi mentalităţile indivizilor. Revenirea la
autentica spiritualitate a familiei româneşti este însoţită de convulsii şi confuzii care se
reflectă în criza relaţiilor intergeneraţionale.
Schimbările cele mai semnificative în societatea românească postrevoluţionară au
antrenat apariţia unor sentimente contradictorii şi fenomene care nu pot fi ignorate şi care nu
pot decât să îngrijoreze previziunile ulterioare:
• Sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale, cu creşterea anxietăţii de relaţie,
a suspiciunii şi conflictualităţii familiale, a diminuării autocontrolului vieţii
instinctuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului şi al abuzului sexual al
copilului au început să se manifeste ca o tristă realitate în etapa actuală. O influenţă
nefastă o exercită şi impactul cu sursele de informaţie pornografică pătrunse haotic şi
adesea fără discernământ pe piaţa liberă.
• Proliferarea fenomenului „copiii străzii" - victime ale abandonului şi dezorganizării
familiale, sărăcirii şi prăbuşirii morale, expuşi nu numai vagabondajului, ci şi
toxicomaniilor cu aurolac.
• Existenţa unei rezistenţe psihologice a femeilor de peste 30 ani şi a cuplurilor în
general, ca urmare a unor carenţe educaţionale şi inerţii psihologice, faţă de
utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se abuziv şi îngrijorător avorturile.
• Neînţelegeri familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr a cărui durată de viaţă
comună este în scădere.
• Preferarea de către tot mai numeroase cupluri tinere (în special studenţi sau după
absolvirea liceului) a formelor de convieţuire nelegiferate - uniuni libere - în cadrul
cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale liber consimţită este crescut, dar cu o
respingere de plano a funcţiei de procreare, în actuala etapă copiii nefiind doriţi de
către cei mai mulţi.
• Cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă de
responsabilizare a grijii faţă de vârstnici (familiile de origine), raporturile cu aceştia
fiind resimţite tot mai frecvent ca împovărătoare şi tensiune.
• Actualele modificări legislative cu privire la proprietatea privată şi drepturile de
moştenire au conferit, pe lângă speranţa şi mobilizarea benefică a persoanelor, şi o
creştere a tensiunilor şi conflictelor părinţi- copii şi în special a celor fraterne la
adulţi.
• Abandonul bătrânilor şi dificultăţile materiale şi emoţionale deosebite ale familiei
vârstnice în actuala etapă, constituie o problemă ce suscită asistenţa socială şi de tip
familial deosebită. Pe de altă parte, vârstnicii încă în putere exercită presiuni
psihosociale şi barează sau condiţionează evoluţia liberă a familiei tinere, conflictele
intergeneraţionale repercutându- se din sfera socială în sfera familială. În consecinţă,
distanţa psihologică între generaţii are o tendinţă de creştere prin accentuarea
raporturilor emoţionale de opoziţie şi de negare reciprocă, uneori chiar de intoleranţă.
Fenomenul este propriu şi raporturilor dintre tânăra generaţie şi generaţia de mijloc,
fără a fi însă un fenomen general.
O problemă specială şi delicată, prin consecinţele viitoare, pare să o ridice raporturile
părinţilor cu adolescenţii. Conform unei mentalităţi educaţionale specifice poporului român ,
părinţii îşi orientează, susţin şi fac eforturi materiale deosebite pentru un nivel de şcolarizare
şi culturalizare înalt, aspiraţia către o pregătire universitară fiind unanim exprimată şi
resimţită ca un factor de autorealizare deplină. Acestei mentalităţi tradiţionale i se opune
actualmente o atitudine pragmatică a adolescenţilor, adaptată noilor condiţii economice şi
spectrului şomajului, care devalorizează pregătirea cultural-informaţională, aceştia trăind
iluzia posibilităţii unei reuşite materiale facile, prin învăţarea doar a unor strategii de
orientare socială, inteligenţă speculativă, cu efort propriu productiv minim şi cu efect
material maxim. Această concepţie a tinerilor, nutrită de eşecul material al eforturilor de
pregătire culturală susţinute, are drept consecinţe fie o superficială pregătire şi o prăbuşire a
aspiraţiilor profesionale şi familiale, ceea ce într-o primă etapă, corelat şi cu absenţa locurilor
de muncă, îi face dependenţi de familie, fie - în cazuri limită - îi conduce la abandonarea
timpurie a studiilor şi antrenarea în activităţi confuze, nu de puţine ori cu impact antisocial.

7.2.1. Efecte negative ale tranziţiei asupra familiei


Din punct de vedere economic, al veniturilor şi al cheltuielilor, tranziţia a adus o
seamă de schimbări majore în viaţa de familie şi din păcate, de ordin negativ: scăderea
nivelului de trai prin reducerea puterii de cumpărare datorită inflaţiei şi salariilor mici,
imposibilitatea cumpărării unui apartament datorită preţurilor exorbitante, reducerea
posibilităţilor de participare la activităţi culturale sau de a beneficia de vacanţe, călătorii. În
cei zece ani de tranziţie, oamenii au reuşit să deprindă obişnuinţa de a gestiona eficient
veniturile şi cheltuielile, pentru a rezista provocărilor la care este supusă. Ei au conştientizat
conceptul de a investi ceea ce e profitabil pentru economia de piaţă pe care vrem să o
dezvoltăm.
Numai că problema reală este cuantumul mic al veniturilor în raport cu inflaţia care
nu mai permite şansa punerii deoparte pentru investiţii, mai ales în ultimii ani. Starea de
spirit generală care se răsfrânge asupra tuturor membrilor familiei este cea de oboseală şi
dezorientare, de pesimism, ceea ce la nivel naţional nu poate decât să îngrijoreze.
Una din problemele cele mai dure cu care se confruntă familia în zilele noastre este
şomajul. Şomajul real şi potenţial a devenit un puternic factor de stres pentru o însemnată
parte a populaţiei. Deşi tranziţia la economia de piaţă nu se putea face, evitând un astfel de
fenomen, scăderea producţiei economice nu face decât să crească numărul celor fără loc de
muncă, în care ponderea cea mai importantă o au oamenii cu 10 clase, c ei cu şcoala post-
liceală şi cei cu studii superioare. În privinţa repartiţiei pe sexe, femeile sunt net
dezavantajate prin restructurările masive din industria uşoară şi cea alimentară, unde acestea
aveau o pondere majoritară.
Alături de şomajul femeilor, o gravă problemă de ordin social o reprezintă şomajul
tinerilor. Să înceapă viaţa de lucrători cu ajutorul de şomaj şi cu „statutul" de şomeri este
total descurajant pentru aşteptările şi proiectele lor viitoare. În plus, şomajul înseamnă
degradarea calificării profesionale pentru care s-au pregătit, ca şi lipsa mijloacelor materiale,
financiare pentru a duce un trai decent. Nevoile relativ superioare ale tinerilor conduce la
scăderea nivelului de viaţă pentru întreaga familiei.
Lipsa unui loc de muncă în care tinerii să se exprime ca specialişti duce la îngustarea
orizontului valoric şi de aspiraţii. Neavând unde să muncească încetează tensiunea creatoare,
dorinţa de depăşire şi autodepăşire. Pe planul valori, se produce o reală răsturnare reflectată
în confuzie şi dorinţă.
O altă consecinţă nefastă a „statutului" de şomer este lipsa orizontului familial la
tânăra generaţie. Fără un loc de muncă, fără casă, fără dotările necesare în ea, tinerii nu mai
îndrăznesc să se căsătorească. În acest fel. Familia este afectată de esenţa ei, în fiinţa ei
fizică.
Scade natalitatea, se produce un păgubitor echilibru în piramida vârstelor. Apar astfel
şi cazuri când scade şi nivelul de moralitate al relaţiilor dintre tineri. Se încurajează relaţiile
efemere, neresponsabile cu consecinţe, uneori novice asupra sănătăţii. Din acest punct de
vedere, familia trăieşte un profund sentiment de criză.
O expresie a crizei generale a societăţii reflectată în familie este trecerea în condiţiile
lipsei acute de locuinţe pentru tineri, de la familia nucleară la familia extinsă, asemănătoare
cu cea tradiţională.

• . /
În satele româneşti, tinerii proaspăt căsătoriţi îşi continuă o bună perioadă
V w * 1 * * / V w / V ' . / V / V w 1

viaţa împreună cu părinţii unuia din ei, până îşi strâng împreună resursele financiare pentru o
casă separată a tânărului cuplu familial.
În rândul implicaţiilor nocive ale şomajului este şi aceea că el începe să afecteze
orizontul şcolar sau dorinţa de a învăţa a viitoarelor generaţii. Unii părinţi şi copii gândesc
după modelul „Dacă învăţând o şcoală sau o facultate, tot şomer ajung, atunci la ce bun să o
mai urmez", aceasta neavând alt efect decât scăderea aspiraţiei pentru care şi şcoală, având
ca premisă drumurile lungi şi fără nici un succes pe care le bat tinerii absolvenţi la oficiile de
distribuire a forţei de muncă.
Negestionându-se eficient piaţa muncii, în lipsa unui management al resurselor
umane, s-a pierdut o valoare fără de preţ: încrederea în şcoală, în carte şi s-a dobândit
deziluzia în ele, credinţa că „merge şi aşa", când abia se terminase cu ea.
La fel de păgubitoare pentru interesele naţionale este decizia tinerilor de „aşi lua
lumea în cap" sau „de a pleca peste graniţă", de a emigra pentru a se realiza uman şi
profesional. Lipsa unor strategii pe termen lung privind planul de învăţământ, resursele de
muncă şi utilizarea lor eficientă netezeşte drumul unui simplu „brain-drain", cu implicaţii
profunde în ceea ce priveşte ritmul şi dimensiunile dezvoltării viitoare a ţării.
7.2.2. Efecte pozitive ale tranziţiei asupra familiei
Perioada de tranziţie se caracterizează însă şi printr-o serie de trăsături cu efecte
benefice asupra familiei şi expresiei ei în societate.
În primul rând a impus modelul exprimării sincere, deschise, în familie, a tuturor
problemelor sociale spinoase sau controversate, renunţându-se la comportamentul duplicitar
potrivit căruia în casă vorbeşte liber, iar „în afara ei" codificat sau extrem de prudent.
Libertatea dobândită a descătuşat comunicarea intrafamilială şi extrafamilială, unificându-le
spre beneficiul tuturor membrilor ei.
Tranziţia a dus şi la democratizarea crescândă a relaţiilor dintre părinţi şi copii, dintre
profesori şi elevi. Trecerea de la autoritatea absolută a părinţilor şi profesorilor, la fluidizarea
relaţiilor şi la relativizarea lor, este una din trăsăturile de fond specifice nu numai tranziţiei
din ţara noastră, dar marii tranziţii a societăţii umane spre o societate globală.
Trecerea la o societate deschisă şi democratică a deschis drumul larg informării,
cunoaşterii, accesului la informaţii tinerilor, astfel încât nivelul lor de cunoaştere depăşeşte la
cote fără precedent pe cel al predecesorilor lor la aceeaşi vârstă. Cu pătrunderea mijloacelor
electronice de comunicare umană, cu extinderea televiziunii prin cablu, antenă satelitară,
pământul devine realmente „un mic sat" (D. MacLuhan), iar tinerii sunt primii beneficiari ai
progresului tehnic asimilat. Muzica, sportul, ca şi matematica şi informatica, ştiinţa în
general, formează mediul cultural transnaţional al tinerilor.
În această nouă lume, părinţii sunt cei care trebuie să înveţe de la tineri, să-i asculte
şi să îi înţeleagă, pentru a se stabili un dialog între generaţii. Adolescenţii şi tinerii de azi
ascultă mai puţin de proprii lor părinţi şi profesori şi se ascultă mai mult pe ei înşişi. Au
scăzut influenţele educative pe verticală în favoarea celor pe orizontală. Influenţa crescândă
şi nevoia de autonomie a tinerei generaţii, ruptura ei de valorile, credinţele şi convingerile
generaţiei adulte, fac să se adâncească criza de comunicare, de dialog dintre ele, se constituie
totodată în tot atâţia factori care dezarticulează vechile metode şi tehnici educative.
Şcoala, familia, prin reprezentanţii ei - profesori, părinţi - nu au fost pregătiţi să
răspundă noilor nevoi ale tinerilor. Comunitatea educativă formată din instituţiile culturale,
presa, TV, radioul, înregistrează prăbuşirea valorică şi a reperelor societăţii, dar acţionează
slab şi în general ineficient pentru coeziunea valorică a generaţiilor.
Un model cultural familial generat de perioada de tranziţie este iniţiativa, spiritul
întreprinzător. Societăţile familiale cu răspunderi limitate răspund nevoii de câştig, dar şi de
realizare umană, de servire a semenilor, de ridicare a calităţii vieţii.
Ele refac unitatea nucleară a familiei destrămate în perioade de dezvoltare industrială,
asigură buna gestionare a bunurilor, a materiilor prime, materialelor şi produselor finite
generează o nouă etică a muncii bazată pe responsabilitate, eficienţă, raţionalitate.
Totodată, ele angajează simultan generaţia adultă şi cea tânără în realizarea
obiectivelor propuse, asigurând transmisia de modele culturale comportamentale de la o
generaţie la alta, de la tineri la vârstnici în probleme tehnice noi, de la vârstnici la tineri în
cele tradiţionale.
În rândul tinerilor, pare să se răspândească modelul occidental preponderent
consumatorist, bazat pe nevoia de „a avea" în detrimentul lui „a fi". Dorinţa de a avea, de a
se îmbogăţi peste noapte, rămâne un miraj pentru unii tineri, chiar dacă în ţara noastră
condiţiile sunt mai puţin propice. Totuşi se conturează şi un alt model cultural ideal şi anume
acela „de a avea pentru a fi".
Idealul de „a fi" un VIP (very important person) începe să se răspândească în rândul
familiilor şi al tinerilor, singura cale reală rămânând însă munca, învăţătura şi studiul -
mijloace lăudabile şi demne de tot respectul.
Perioada de tranziţie a facilitat modele culturale, de modernizare a vieţii de familie în
stilul de viaţă, vestimentaţia, dar şi modele de sărăcire a ei, prin procesele economice de
inflaţie, de şomaj. În ultima vreme se resimte limitarea comunicării interumane în sensul
restrângerii vizitelor reciproce, a convorbirilor la telefon, a utilizării serviciilor de poştă şi
telecomunicaţii, datorită costurilor mari. În acelaşi timp, familia şi-a restrâns şansa trăirii în
colectiv a evenimentelor legate de momentele fundamentale ale vieţii: naşterea, căsătoria,
botezul, înmormântarea sau alte ritualuri religioase, ca şi aceea a refacerii capacităţii de
muncă prin odihnă, recreare, vacanţe, concedii, datorită aceluiaşi factor economic, resursele
limitate de câştig.
Posibilitatea redresării producţiei poate avea loc în creşterea spiritului întreprinzător
şi a iniţiativelor de angajare în activităţi aducătoare de profit, atât în familiile din oraş, cât şi
de la sat.
O problemă cu care se confruntă societatea civilă se referă la analizarea cu atenţie a
sistemului de aşteptări, aspiraţii de muncă, de viaţă a tinerei generaţii. Transnaţionalizarea
unor fenomene culturale de divertisment sunt elemente ale înscrierii familiei româneşti prin
produşii ei, tinerii, în fluxul fenomenelor mai mult sau mai puţin pozitive, ce caracterizează
lumea contemporană modernă. Tinereţea are nevoi comune, dovadă că orice tânăr se poate
înţelege cu orice alt tânăr de pe mapamond, uneori mai bine decât cu proprii săi părinţi.
Ieşirea din actuala stare de criză în care se află România, redresarea tuturor
sectoarelor economiei naţionale şi ale vieţii sociale, rezolvarea problemelor sociale severe cu
care se confruntă familia, în general nu sunt posibile în afara triadei muncă, învăţătură,
cercetare.
~ 5 ~

Numai muncind, învăţând şi utilizând rezultatele cercetării ştiinţifice pentru o mai


bună gestionare a avutului public se constituie o scală de valori, se refac pe o bază nouă
structurile societăţii, inclusiv familia, aducând acel belşug material, sufletesc şi spiritual după
care naţiunea română aspiră de atâta vreme.

7.3. Schimbări în dimensiunile demografice ale familiei

Modificarea structurii populaţiei după starea civilă


La 1 ianuarie 2005 aproape jumătate din populaţia masculină (49,5%) era căsătorită,
faţă de 49,3% în 2004. Ponderea femeilor căsătorite a fost de 47,1% comparativ cu 47,0% la
1 ianuarie 2004.
Ponderea populaţiei căsătorite a crescut odată cu vârsta, atingând cea mai mare
valoare la bărbaţii din grupa de vârstă de 60-64 ani (83,8% la 1 ianuarie 2005) şi la femeile
din grupa 40-44 ani (78,0% la 1 ianuarie 2005).
În cadrul populaţiei masculine de 60 ani şi peste, bărbaţii căsătoriţi reprezentau la 1
ianuarie 2005 aproximativ patru cincimi. Femeile căsătorite, cu vârsta de peste 60 ani
reprezentau circa jumătate din populaţia feminină din această categorie de vârstă.

Schimbările din societatea românească, în contextul trecerii la economia de piaţă,


cerinţele tot mai presante de calificare şi educaţie tot mai înaltă de pe piaţa muncii, lacunele
din politica familială de după 1989 sunt doar câţiva factori care determină amânarea
căsătoriei.

% so- 51,8 Masculin

50403020100-

1992 2004

□ Necăsătorit DCasatorit DDivortat IUVaduv


140
% 60 50 40 30 20 10 0
50,3 Feminin
47,0
□ Necăsătorit DCasatorit DDivortat
35,4 dVaduv

11,5

III
2,8

1992 2004

Sursa: INS, 2004, Femeile şi bărbaţii. Parteneriat de


muncă şi viaţă.

La 1 ianuarie 2005 populaţia necăsătorita era de 8479,1 mii persoane, în scădere faţă
de anul anterior cu 49,7 mii la bărbaţi şi cu 53,8 mii la femei.
Persoanele necăsătorite predominau atât la bărbaţi, cât şi la femei, până la vârsta de
24 ani, după care scad semnificativ la grupele de vârstă imediat următoare. În cadrul grupelor
de vârstă de peste 40 de ani la femei şi de peste 50 de ani la bărbaţi, procentul persoanelor
necăsătorite scade sub 10%.

7.3.1. Natalitatea şi fertilitatea

După 1989 s-a înregistrat o scădere dramatică a ratei natalităţii. În anul 2003, rata
natalităţii a fost de 9,8 născuţi-vii la 1000, locuitori faţă de 13,6%o în
7 7
~ 5 5 ~ 5

anul 1990. Indicatorul conjunctural al fertilităţii a scăzut de la 1,83 la 1,27 copii pe femeie.

Evoluţia fertilităţii în perioada 1990 - 2003


1990 1992 1994 1996 1998 2000 2001 2002 2003

Indicatorul conjunctural al 1,83 1,52 1,41 1,30 1,32 1,31 1,23 1,25 1,27
fertilităţii
Sursa: INS, 2004

Femeile nasc tot mai puţini copii şi la vârste tot mai înaintate. Vârsta medie a
mamelor la prima naştere a crescut faţă de 1990 aproape 2 ani. Şi vârsta medie la naştere
urmează aceeaşi tendinţă.

www.psihologiaonline.ro141
Evoluţia vârstei medii la prima naştere şi a vârstei medii la naştere

26,0
27
25,0 25,3 25,5 25,8
26,2
26
24,5 24,4 24,3 24,4 24,6 24,8 24,9 25,1

25
--- --- ________» 24,3
24
24,2
, 23,9
23
23,1 23,5 23,7
23,3
22 22,4
22,2 22,3 22,4 22,5 22,7 22,9

21

20
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

La prima nastere M La nasterea copiilor


Sursa: INS, 2004

Deşi copiii născuţi în cadrul căsătoriei deţin în continuare ponderea cea mai importantă,
ponderea copiilor născuţi în afara căsătoriei este în creştere. Din 2000, fiecare al patrulea nou
născut a avut ca mamă o femeie necăsătorită.

Evoluţia naşterilor în afara căsătoriei

10

0-j

80-

60-

40-

20-

0
%
85,0
83,0 81 7 79 3
, 81,7
803 ZT 77,8 77,0 75,9 74,5 73,3
73,3 71,8
Sursa: INS, 2004

28,2

142

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003

□ in cadrul casatoriei Din afara casatoriei


7.3.2. Nupţialitatea
În perioada 1990 -2004, ca o consecinţă a schimbărilor majore petrecute în
societatea românească, fenomenul nupţialităţii a cunoscut schimbări importante.
Înainte de 1989 existau două caracteristici care defineau nupţialitatea în România:
vârsta medie la prima căsătorie relativ scăzută şi procentul ridicat al persoanelor care se
căsătoreau cel puţin o dată în timpul vieţii.
Trecerea la economia de piaţă, schimbarea condiţiilor de viaţă, cerinţe crescânde de
înaltă calificare şi educaţie corespunzătoare pentru asigurarea unor locuri de muncă stabile,
dispariţia unor avantaje specifice care să stimuleze constituirea de noi familii şi dispariţia
unor restricţii impuse modului de convieţuire sunt numai câteva dintre motivele care fac ca
tinerii să amâne tot mai des căsătoria.
Rata nupţialităţii înregistrată în 2004 a fost de 6,6 căsătorii la 1000 locuitori,
înregistrându-se numeric cu aproape un sfert mai puţine căsătorii decât în 1990. Este de
remarcat însă ca nivelul nupţialităţii înregistrat în anul 2001, reprezintă cea mai scăzută
valoare înregistrată în ultima jumătate a secolului al XX- lea. Rata brută de nupţialitate, pe
medii, în perioada 1990-2004, arăta o degradare a condiţiilor de căsătorie atât în mediul
urban, cat şi în mediul societăţii româneşti în ansamblu şi, pe de alt ă parte, de o degradare a
condiţiilor externe ce influenţau căsătoria în perioada anterioară anului 1990.
Dinamica ratelor de nupţialitate calculată pentru perioada 1980-3004 a relevat
existenţa a trei perioade distincte:
• 1980-1985: scădere de la 8,2%o la 7,1%0;
• 195-1990: creştere de la 7,1% la 8,3%;
• 1990-2001: scădere accentuată de la 8,3 % la 5,8%;
• 2001-2004: creştere moderată de la 5,8% la 6,6%.

Evoluţia indicatorilor nupţialităţii în perioada 1990 - 2004

1990 1992 1994 1996 1998 2000 2001 2002 2003 2004
8,3 7,7 6,8 6,7 6,5 6,1 5,8 5,9 6,2 6,6
Rata nupţialităţii (la
1000 locuitori)

Vârsta medie la 25,0 25,2 25,6 26,0 26,4 26,9 27,2 27,3 27,7 28,3
prima căsătorie (ani)
22,0 22,1 22,4 22,8 23,2 23,6 23,9 24,1 24,4 25,0
- masculin

- feminin

Sursa: INS, 2004


Comparativ cu 1990, în 2004 vârsta medie la prima căsătorie a crescut, cu 3,3 ani la bărbaţi şi 3
ani la femei. Pe medii de rezindenţă se păstrează diferenţele, astfel încât în rural vârsta la prima căsătorie
este mai redusă cu 0,5 ani la bărbaţi şi 2,2 ani la femei faţă de mediul urban. De asemenea, decalajul
între vârsta soţilor la căsătorie a rămas mai mare în rural decât în urban (4,3 ani în rural faţă de 2,6 ani în
urban).

143
7.3.3.Divorţialitatea
5

În România divorţialitatea a cunoscut evoluţii oscilante. Astfel, dacă în anii '30 divorţialitatea era
deosebit de scăzută (sub 0,75 divorţuri la 1000 de locuitori) în perioada 1050-1966 aceasta a crescut
semnificativ (în anul 1965 s-a înregistrat un maxim de 1,94 divorţuri la 1000 de locuitori). În perioada
1968-1974 divorţialitatea a înregistrat o nouă scădere, numărul divorţurilor la 1000 de locuitori scăzând
sub 0,70, fiind urmată de o perioadă de creştere şi descreştare însă menţinându-se rate ridicate ale
acesteia (între 1,19 şi 1,68 divorţuri la 1000 de locuitori).
În intervalul 1990 - 2004, alături de evoluţiile oscilante ale acesteia se remarcă înregistrarea în
anul 1998 a unei rate de 1,78 divorţuri la 1000 de locuitori, cea mai mare valoare a indicatorului in
ultimii 30 de ani.
Dacă în anul 1990, profundele transformări sociale şi politice au determinat o creştere aşteptată a
divorţialităţii, valorile ridicate ale acesteia înregistrate în perioada 1994-1998 ar putea fi rezultatul crizei
economice prelungite (şi, mai ales, a efectelor acesteia asupra vieţii de familie: şomaj, venituri reduse
etc.) cu care s-a confruntat România în anii '90. Un rol important în explicarea evoluţiei ratei
divorţialităţii revine şi legislaţiei privind desfacerea căsătoriei; odată cu simplificarea procedurilor de
desfacere a căsătoriei, în prima jumătate a anului 1994, numărul de divorţuri a crescut brusc.
După 1998 rata divorţialităţii a scăzut până la valoarea de 1,39 divorţuri la 1000 de locuitori,
pentru ca în ultimii trei ani să înregistreze o creştere semnificativă, ajungând la 1,63.
Analiza divorţialităţii după durata căsătoriei şi grupa de vârstă a soţilor arată că în perioada 1990
- 1999, s-au înregistrat mai multe divorţuri în primii doi ani de la căsătorie, pentru femeile de 20 - 24 de
ani şi după 3 - 4 ani, pentru bărbaţii de 25 - 29 de ani.
Există o excepţie în acest interval - anul 1997 - când la femei numărul maxim de divorţuri s-a
înregistrat la grupa de 25 - 29 ani după o durată a căsătoriei de 6 ani. Se remarcă, de asemenea, creşterea
ponderii divorţurilor în primii 5 ani de căsătorie, în 1994, ajungând la 41,9% cu 8,9% mai mult în
comparaţie cu perioada anterioară anului 1990 (Anexa 1).

144
Un aspect important se referă la numărul de minori rămaşi prin desfacerea căsătoriei, deci
numărul familiilor monoparentale la un moment dat.

Divorţurile după numărul copiilor minori rămaşi prin desfacerea căsătoriei

Anii Total Cu 2 Cu 3 copii Cu 4 copii Cu 5 Nedeclarat


Fără Cu un
copii copii
copii copil
1994 39663 17172 14672 6089 1220 373 137 -

1995 34906 16031 12561 4922 938 315 139 -

1996 35586 16808 12653 4802 939 275 109 -

1997 34752 15826 12945 4639 915 299 128 -

1998 39985 18614 14518 5351 1062 317 123 -

1999 34408 16903 12285 4200 713 222 85 -

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2000, p.81

Divorţurile după numărul copiilor minori rămaşi prin


desfacerea căsătoriei

199
9 □ Cu 5 copii
□ Cu 4 copii
199 □ Cu 3 copii

8 □ Cu 2 copii
□ Cu 1 copil
199 □ Fără copii

7
199
6
199
5
199 Datele sunt edificatoare în acest caz. Familiile cu un copil i-au decizia de a se
destrăma
4 aproape la fel de uşor ca şi cele fără copii, în timp ce, pe măsură ce numărul
copiilor creşte, scade numărul divorţurilor, aceasta fiind determinată şi de durata mai lungă a
căsniciei. 0 5000 10000 15000 20000

145
7.3.4. Recăsătorirea
În România, în perioada de tranziţie, fenomenul recăsătoriri a înregistrat câteva modificări
însemnate. Analiza datelor statistice pentru perioada 1990-2004 relevă creşterea constantă a procentului
recăsătoririlor persoanelor divorţate în totalul căsătoriilor înregistrate (de la 9,3% în 1990 la 13,1 % în
1999 pentru femei şi de la 8,3% în 1990 la 11,6% in 1999 pentru bărbaţi), proces urmat concomitent de
scăderea atât a căsătoriilor între persoanele necăsătorite, cât şi a recăsătorim văduvelor.
Dacă până în anul 1992, recăsătorirea bărbaţilor divorţaţi (soţilor) se realiza preponderent tot cu
femei divorţate (circa 46% din loialul recăsătoririlor bărbaţilor divorţaţi), după aceasta dată recăsătoririle
s-au realizat mai mult cu femei necăsătorite.
Majoritatea femeilor divorţate se recăsătoresc tot cu bărbaţi divorţaţi (peste 50% din totalul
recăsătoririlor femeilor divorţate) însă, în intervalul 1990-2004, se observă o uşoară scădere a ponderii
acestui tip de căsătorii în totalul căsătoriilor femeilor divorţate, înregistrându-se concomitent o creştere a
recăsătoririlor femeilor divorţate cu bărbaţi necăsătoriţi.
5 5 5

Recăsătoriile între bărbaţi sau femei divorţate şi persoane văduve sunt reduse şi în scădere în
perioada 1990-2004.
Majoritatea recăsătoririlor persoanelor văduve se realizează cu persoane divorţate sau văduve,
existând diferenţe în funcţie de sex. Bărbaţii văduvi se recăsătoresc în majoritate tot cu femei văduve, în
timp ce femeile văduve se recăsătoresc în majoritate cu bărbaţi divorţaţi.
•J 5 55

7.4. Noi modele familiale în perioada de tranziţie


Procesul de industrializare şi urbanizare, exodul rural, creşterea mobilităţii sociale, evoluţia
stilurilor de muncă şi a calităţii vieţ ii, structura şi funcţionalitatea habitatului, dimensiunile sectorului
servicii care preiau o parte din funcţiile tradiţionale ale familiei sunt câţiva dintre factorii care au
influenţat forma şi mărimea familiei, precum şi relaţiile din interiorul acesteia. Ca rezultat al acţiunii
conjugate a acestor factori, putem consemna scăderea semnificaţiei acordată actului căsătoriei, însoţită
de impunerea unor modele alternative de viaţă, precum coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără
copii ori menajele monoparentale.
Transformările intervenite în ţara noastră după decembrie 1989 au avut efecte puternice asupra
familiei, a structurii şi funcţiilor ei, cât şi în ce priveşte implicarea statului în asigurarea protecţiei
familiei. Procesele de schimbare socială antrenează noi forme şi modele de asociere, comporta multe
schimbări în structura şi funcţiile sale, apărând tot mai multe alte cazuri. în orice caz, modelul familiei
nucleare a încetat să mai fie singurul model de familie practicat şi acceptat. Schimbările vizează atât
structura, componenţa numerică şi generaţională, distribuţia rolurilor şi autorităţii, relaţ iile
intrafamiliale, cât şi stilul de viaţă, aspiraţiile şi valorile fundamentale legate de instituţia familiei.
Cuplul conjugal, bazat tot mai mult pe parteneriat (în domeniul consumului, organizării timpului liber, al
educării copiilor), este profund interesat de satisfacerea propriilor interese, de asigurarea confortului
material şi emoţional şi mai puţin de funcţiile atribuite de societate.
Schimbările survenite în anii '90 în România au dinamizat evoluţia tuturor componentelor
structurii familiei, apărând astfel noi tipuri de familii prezentând avantaje sau dezavantaje specifice.
Potrivit datelor recensământului populaţiei din 1992, în România există 7.288.676 gospodării din
care: menaje de o singură persoană - 17%, familiile fără copii - 20%, familii monoparentale - 7%.
Rezultă deci o frecvenţă mare, 44% a gospodăriilor cu altă configuraţie decât cea clasică asociată

146
familiei nucleare (soţ, soţie şi copii). O pondere importantă a populaţiei este regăsită şi în modelul
concubinajului.
Familiile fără copii reprezintă o formă a restructurării familiei, cu o pondere importantă în ţara
noastră (20%) şi totodată un model spre care se orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere. În
România, procentul cel mai important este întâlnit la cuplurile urbane şi la cele în care soţia urmează o
carieră profesională.
În România familiile monoparentale sunt destul de răspândite. Acestea reprezintă 12,9% din
totalul gospodăriilor alcătuite dintr-un singur nucleu familial. Mai mult de două treimi (68,3%) au în
componenţă un singur copil şi o cincime (22,9%) - 2 copii.
După metodologia CASPIS de măsurare a sărăciei, aproximativ o cincime dintre gospodăriile
monoparentale sunt sărace. Rata nu foarte ridicată se datorează în special celor cu 1 copil, întrucât cel
de-al doilea copil şi următorii cresc dramatic riscul sărăciei. Familiile monoparentale cu 3 şi mai mulţi
copii au o rată a sărăciei de aproape 60% (CASPIS, 2003)
Marea majoritate a gospodăriilor monoparentale (86,4%) sunt conduse de femei, fapt care
sporeşte vulnerabilitatea acestor familii (veniturile femeilor sunt în medie mai mici decât cele ale
bărbaţilor). Totuşi, ratele sărăciei nu diferă semnificativ (familiile monoparentale conduse de bărbaţi au
o rată de 19,3%, comparativ cu 19,6% a celor conduse de femei).
Deşi mai mult de două treimi (66,5%) din familiile monoparentale se află în urban, proporţia
celor sărace este mult mai mare în rural. Acest fapt vine să confirme distribuţia sărăciei în general care
este mult mai ridicată în mediul rural, unde peste o treime dintre familiile monoparentale sunt sărace).
Restructurarea familiei vizează deci o restrângere a dimensiunilor şi funcţiilor familiei. În
societatea românească, aflată în tranziţie spre economia de piaţă, întâlnim un alt tip de familie care
vizează mai degrabă lărgirea componenţei grupului. Este vorba de familiile reconstituite (Stal, H., 1968)
sau familii comasate (Voinea, 1994). Aceste modele reprezintă cupluri în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariaje anterioare. Cuplul actual reuneşte copiii din mai multe uniuni
familiale şi realizează propria descendenţă. Problemele pe care le ridică aceste cupluri sunt complexe şi
dificile, vizând latura economică a vie ţ ii de familie, relaţiile intrafamiliale, solidaritatea şi unitatea
cuplului, îngrijirea şi educarea copiilor naturali şi vitregi.

7.5. Problematica familiei în contextul politicilor sociale din România


Problematica familiei capătă conotaţii specifice, în strânsă legătură cu politicile sociale şi cu
modul de implementare ale acestora. Deşi familia este o instituţie cu independenţă relativă faţă de
contextul socio-economic, ea poate, în unele situaţii, devansa schimbările social-politice.
Astfe1, familia românească este definită în prezent de două caracteristici ale sale care se
întrepătrund:
• Adâncirea modernizării şi liberalizării compartimentelor şi valorilor familiale;
• Adaptarea la economia de piaţă - acest aspect grăbind sau distorsionându-l pe primul.
Cele două aspecte se desfăşoară simultan şi interacţionează. Studierea familiei se realizează la
două niveluri:
• Nivelul microsocial ce abordează familia ca unitate statistică sau ca instituţie socială subliniind
schimbările legate de fenomenele sociale cu influenţă implicită sau explicită asupra familiei.
• Nivelul microsocial priveşte familia ca un grup uman aflat în interrelaţie cu mediul social.

147
Studiile de sociologia familiei au insistat mai puţin asupra corelării ei cu schimbările sociale. Sau
dezvoltat în schimb cercetări care investighează familia mai ales din perspectiva dinamicii sale interne.
Noi am considerat că analiza modernizării comportamentelor familiale şi specificul tranziţiei
sale la economia de piaţă ar putea evidenţia deopotrivă relaţiile din cadrul familiei cât şi cele existente
între familie şi societate. Se înţelege că problematica politicilor legate de sfera familiei nu poate fi ruptă
de contextul larg al politicilor sociale.
Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activităţi ale statului care au ca obiectiv
modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivităţi.
Statul dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere: economică, culturală, educaţională, de
sănătate, a populaţiei şi familiei, a copilului, a handicapaţilor, a sexelor, a mediului înconjurător etc.
Toate în scopul creării unor mecanisme proprii capabile să asigure egalizarea oportunităţilor pentru
membrii unei colectivităţi. În acest mod se încearcă rezolvarea unor probleme sociale, încercându-se
asigurarea unor condiţii de dezvoltare a indivizilor la nivel decent de viaţă.
Politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice
unei anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi
dezirabilă. Se încearcă astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente
în comunitate la un moment dat, realizarea unei bunăstări colective.
Desigur, conceptul de politică socială are o sferă mult mai largă, el incluzând programele,
activităţile organizaţiilor non-guvernamentale, voluntare şi private care au însă un scop similar:
modificarea într-un anumit sens a realităţii sociale pe linia dezirabilităţii colective.
Din sistemul social se constituie ca obiectiv al politicilor sociale doar acele puncte considerate
de actorii politici ca fiind necesare de modificat.
În funcţie de organizarea societăţii, de ideologia actorilor politici, politica socială poate cuprinde
o arie mai mare sau mai redusă de obiective sociale.
Politicile sociale se definesc prin mai multe obiective:
• Promovarea unor bunuri publice: apărare, securitate, infrastructură urbanistică, sănătate,
educaţie, cultură, ştiinţă.
• Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei care, dintr-un motiv sau altul, sunt
în dificultate. Aceasta are două componente distincte: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei
sociale.
• Dezvoltarea socială prin care se formulează obiective de asigurare a unor condiţii sociale,
considerate a fi importante pentru colectivitate în procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului
de educaţie, de promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a solidarităţii sociale etc..

7.5.1. Politicile sociale în sfera familiei


Politica socială în sfera familiei se constituie ca subsistem al politicilor sociale în general şi
reuneşte un ansamblu de măsuri sau programe, un cadru legislativ adecvat şi are ca obiect modul în care
aceste măsuri structurează condiţiile de existenţă ale familiilor.
Politicile sociale în domeniul familiei derivă din importanţa acesteia pentru orice naţiune. Astfel
populaţia umană trăieşte structurata în familii, familia fiind considerată "nucleu de bază", "celula
fundamentală" a societăţii.

148
Sistemele politice contemporane se referă la familie subliniind importanţa ajutorului dat de stat
dezvoltării acesteia, elaborării si promovării unei politici referitoare !a familie. Toate acestea în strânsă
legătură cu tendinţa de modificare a structurii si modelelor familiei, cu creşterea independenţei
economice a femeii şi cu modificările survenite în funcţiile familiei.
Structura şi modelele familiale prezintă numeroase tendinţe de modificare:
• se accentuează procesele de disoluţie a familiilor,
• numărul familiilor monoparentale şi a altor tipuri de uniuni conjugale decât
cuplul legitimat oficial este în creştere;
• creşte numărul copiilor afectaţi de divorţ şi separări;
• creşterea numărului de menaje non-familiale şi a ponderii lor în totalul
menajelor.
A apărut o adevărată subcultură "single", cu locuri de întâlniri specifice, vacanţe-tip etc. Aceasta
dovedeşte importanţa acordată autonomiei (femeii, printre alţii) de care societatea contemporană
(individualizarea societăţii).
De asemenea căsătoria, cuplul, încep să fie bazate din ce în ce mai mult pe parteneriat (in
domeniile consumului, organizării timpului liber, al educaţiei copilului, mai puţin al treburilor
menajere). Parteneriatul în cadrul familiei are consecinţe şi asupra organizării pieţii muncii, ducând la
răspândirea unor forme ca: orar flexibil, timp de muncă parţial.
Alături de modificările modelelor familiale adăugăm şi o altă caracteristică ce influenţează
familia: creşterea independenţei economice a femeii. Drept urmare au apărut prestaţii şi servicii acordate
familiei pentru creşterea şi educaţia copiilor, astfel, socializarea copiilor a fost, parţial, transferată altor
instituţii specializate în educaţie, asistenţă socială, asistenţă medicală.
O altă caracteristică a familiei actuale este dată de modificarea funcţiilor familiei. Familia şi-a
pierdut treptat funcţia economică, nemaifiind, în principal, o unitate de producţie, devenind
predominantă funcţia sa de consum. Deşi funcţia economică a familiei contemporane numai este, în
general, cea de producţie, există totuşi o economie familială şi domestică ce cuprinde: bugetul familial,
costul copilului (direct sau indirect), responsabilităţile domestice, amploarea muncii casnice (sarcini
menajere, educative), stăpânirea diferitelor situaţii de risc de către familie.
Astfel copilul, cu un sport economic nul, are un cost din ce în ce mai mare în societatea
contemporană, cost exprimat atât în cheltuieli directe (hrană, îmbrăcăminte) cât şi indirecte (locuinţă,
întreruperea activităţii lucrative a mamei pentru îngrijirea şi educarea lui).
Se afirmă tot mai mult că avantajul de a avea copii este mai degrabă emoţional şi afectiv decât o
"asigurare materială de bătrâneţe". Dificultăţile materiale şi sociale ale celor ce dau naştere , la copii
trebuie compensat de către societate (mai ales în probabilitatea îmbătrânirii demografice). Drept urmare,
statul trebuie să acorde o atenţie sporită faţă de situaţia social-economică a părinţilor şi copiilor.
Dacă în familia tradiţională copii erau consideraţi o forţă de muncă, sporirea numărului lor
crescând puterea economică a familiei, în familia nucleară modernă copii devin o sarcină suplimentară
prin costul întreţinerii şi educării lor. Alături de copii, şi alţi membrii ai familiei incapabili de muncă -
bolnavi, vârstnici - beneficiază în societatea modernă de sprijinul asistenţei sociale sau al sistemelor de
asigurări sociale.

149
Din aceste caracteristici derivă şi tendinţa de îmbătrânire a populaţiei precum şi scăderea
solidarităţii familiale între generaţii, familiile de vârstnici fiind din ce în ce mai numeroase. Studiile
demografice au arătat că, cel puţin pe continentul nostru, populaţia activă scade iar cea non-activă creşte.
Printre cauze amintim: fertilitatea redusă, mărirea speranţei de viaţă, îmbătrânirea populaţiei,
prelungirea perioadei de studii de formare şi reorientare profesională. Prognozele pentru anul 2040 arată
creşterea acestei ponderi de la 20,8% la 28,2% (medie europeană). Creşte, de asemeni, numărul celor de
peste 80 de ani.
Consecinţele acestei situaţii sunt: mărirea sarcinilor populaţiei active şi mărirea nevoilor de
îngrijire şi asistenţă (medicală, socială). E posibil ca viitorii pensionari să aibă un nivel de trai şi de
cultură mai mare ca astăzi şi să rămână mai mult timp "tineri" (din punct de vedere social sau biologic)
dar bătrâneţea e asociată totuşi cu reducerea nivelului de trai şi cu izolarea socială la care se adaugă
degenerarea fizică care duce la pierderea independenţei.
În concluzie, dacă în trecut membrii familiei erau protejaţi de solidaritatea colectivă (a clanului,
familiei lărgite, comunităţii rurale) procesele de industrializare şi urbanizare au dus la necesitatea
acoperirii riscurilor standard de către societate, în condiţiile în care majoritatea populaţiei a devenit
dependenţa de un salariu controlat de forţele impersonale ale pieţii.
Continuând seria influenţelor exercitate de planul socio-economic asupra familiei menţionam
faptul că restructurarea economică şi socială pot determina carenţe de adaptare a familiei: creşterea
şomajului, scăderea veniturilor, criza de locuinţă etc. O astfel de situaţie o reprezintă şi tranziţia ţărilor
foste comuniste către economia de piaţă.
De aceea, politica familială interferează cu multe politici sectoriale: politica demografică,
politica locuirii, politica sanitară, politica în domeniul tineretului etc. Spre deosebire de aceste politici
sectoriale, politica familială realizează o sinteză globală şi chiar o coordonare a influenţei tuturor acestor
măsurii sociale la nivelul grupului familial.
Pornind de aici, problematica politicilor din sfera familiei presupune luarea în considerare a
următoarelor aspecte:
• funcţiile de procreare, de creştere şi educaţie a copiilor în cadrul familiei sunt tratate în relaţie
cu fenomene precum: nupţialitatea; divorţialitatea, celibatul, uniunile informale, disoluţia familiei etc.;
• influenţele marilor domenii economice şi sociale (învăţământul, sănătatea, condiţiile de locuit,
serviciile sociale asupra familiei;
• relaţiile familiale (constituirea cuplului conjugal, stuctură de autoritate, relaţia soţ-soţie,
părinţi-copii; o mare o au pentru societate consecinţele interacţiunii inadecvate copil-părinte) exercită
influenţe asupra societăţii întrucât interacţiunile inadecvate dintre părinţi şi copii conduc la abandon,
comportament deviant, etc..
Aşa cum am mai arătat, în societatea contemporană există o tendinţă de scădere a dimensiunii
familiei, atât prin trecerea de la familia lărgită la cea nucleară , cât şi prin reducerea numărului de copii.
Aceasta a dus la schimbări în:
• relaţiile părinţi-copii;
• valoarea socială a muncii casnice şi a maternităţii;
• reducerea perioadei de creştere şi îngrijire a copiilor;
• prelungirea fazei post parentale;

150
• identificarea pragului de intervenţie a statului la nivelul grupului familial.
În stabilirea obiectivelor privind politicile sociale în sfera familiei trebuie să pornească de la
diagnoza situaţiei existente, urmărind în principal:
• ce structuri familiale există, ce pondere au aceste structuri?
• în ce măsură sunt familiile capabile să depăşească situaţiile de criză, în ce condiţii ele nu-şi mai
pot asuma acest rol?
• care sunt situaţiile şi fazele ciclului familial cele mai critice din punct de vedere social şi
economic şi cum pot fi ele controlate?
• ce prestaţii de întrajutorare există între membrii familiei?
• care este situaţia femeii în societate?
• ce politică socială există şi cu ce efecte?
Influenţa obiectivelor asupra demersului de politică familială este vizibilă în toate cele patru
domenii principale ale problematicii politicii familiale.
Se vorbeşte de existenţa mai multor tipuri de politici familiale: implicite şi explicite.
Cele explicate sunt cele care cuprind măsuri luate expres pentru familie şi recunoscute astfel
în mod oficial.
Cele implicite cuprind politicile şi măsurile guvernamentale care nu vizează în mod direct
familia, dar care o influenţează. O asemenea politică, care este implicită pentru familie, poate să fie
explicită pentru alte sectoare sau grupuri sociale.
În stabilirea unei politici familiale se folosesc două modele principale, şi anume: modelul
instituţional şi cel rezidual.
Modelul instituţional (redistributiv) vede politica familială ca pe un domeniu social major,
îndeplinind servicii universale, în afara regulilor pieţii, după principiul nevoilor. Acest model este bazat
pe principiul egalităţii sociale şi tinde să se extindă asupra tuturor aspectelor vieţii civile, pieţii, după
principiul nevoilor. Acest model este bazat pe principiul egalităţii sociale şi tinde să se extindă asupra
tuturor aspectelor vieţii civile, având ca scop redistribuirea resurselor.
Modelul rezidual presupune existenţa unor căi "naturale" prin care nevoile individuale sunt
îndeplinite (piaţă liberă şi familia). Numai atunci când acestea nu funcţionează sau sunt distruse intervin
instituţiile sociale şi statul. Protecţia socială
5 5 y 5
vizează familiile marginale sau cele aflate în mare nevoie.
În evaluarea diferitelor politici sociale şi situarea lor mai aproape de un model sau altul, se au în
vedere următoarele criterii:
a) Raportul dintre universalism şi selectivitate;
b) Sistemul de prestaţii familiale, avându-se în vedere:
• sfera de cuprindere;
• distribuţia pe categorii de familii;
• procent în produsul naţional;
• cheltuieli/locuitor;

151
• structură.
c) Reţelele locale ale asigurării resurselor politicii familiale, unde vor fi analizate:
• ponderea contribuţiilor publice;
• ponderea contribuţiei persoanelor protejate;
• ponderea contribuţiei patronilor;
• ponderea contribuţiei organismelor non-guvernamentale;
• procentul cheltuielilor totale de securitate socială în P.I.B.
d) Modul în care este realizată egalitatea dintre bărbaţi şi femei mai ales în ceea ce priveşte
activitatea profesională.
e) Modul de calcul a impozitelor.
f) Serviciile sociale familiale cu accent pe:
• diversitate;
• cost (gratuităţi, reduceri, cost integral);
• ponderea sectorului de stat şi a celui privat în acest domeniu;
• sfera de cuprindere, categorii de beneficiari; procentul cheltuielilor alocate în acest domeniu
din P.I.B.
g) Raportul dintre administrarea centrală şi locală a politicii familiale, dintre sectorul public şi
cel privat.
h) Asigurarea alegerii modului de viaţă familială dorit si a numărului de
copii.

7.5.2. Instrumentele politicilor familiale


Politicile familiale se servesc de o arie de instrumente între care: legislaţia familială, veniturile,
sistemul fiscal, sistemul de asistenţă socială, serviciile sociale, politica financiară.
Legislaţia familială reprezintă principalul instrument non-economic al politicii familiale. Ea
poate fi concepută ca un pachet de legi cu referire expresă la familie sau poate să fie inclusă în dreptul
constituţional sau alte reglementări juridice. Dispoziţiile legale reglementează căsătoria, vârsta minima
de căsătorie, divorţul, întreţinerea copiilor, contracepţia şi avortul, drepturile mamei şi a copilului,
drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de copii minori, legitimitatea copiilor, drepturile văduvelor, ale
persoanelor în vârsta, ale handicapaţilor, drepturile femeilor etc.
Alături de cadrul legislativ, celelalte instrumente ale politicii familiale sunt susţinute de
mecanisme bugetare şi sisteme instituţionale care să permită aplicarea în practică a proiectului politic,
urmărirea şi controlul acestei aplicări.
Veniturile şi repartiţia lor; acestea se constituie în instrumente ale familiei în măsura în care se
supun următoarelor obiective: garantarea veniturilor familiale minime necesare unui trai decent,
menţinerea puterii de cumpărare a veniturilor disponibile ale familiei (compensate, indexare).
Sistemul de prestaţii (beneficii) familiale în bani şi natură. Aici se includ alocaţiile pentru copii,
beneficiile legate de maternitate şi de compensare a unui eveniment familial. Prestaţiile sunt diferite de

152
la o ţară la alta în privinţa: criteriilor de eligibilitate, beneficiilor, cuantumurilor, administrării şi surselor
de finanţare.
Sistemul fiscal, ca instrument al redistribuirii.
Sistemul de asistenţă socială (prevederile referitoare la asistenţa familiilor situate în condiţii de
riscuri diferite).
Serviciile sociale în favoarea familiei.
Politica financiară, care cuprinde subvenţii şi credite acordate familiilor.

7.5.3. Politica familială în România post-decembristă


După 1989 politica familială în România a avut o serie de caracteristici cu totul aparte. Începând
cu 1991, statul a avut de înfruntat, pe larg dificultăţile create de consecinţele crizei socialismului şi
dificultăţile tranziţiei la economia de piaţă.
În această situaţie, măsurile luate în privinţa familiei de noul regim s-au concentrat, practic
asupra a două aspecte:
• Susţinerea familiilor în efortul de a face faţă rigorilor tranziţiei;
• Politica reparatorie a efectelor politicii familiale anterioare.
In privinţa primului aspect:
• s-au luat măsuri în vederea unei relansări a funcţiei economice a familiei;
• măsuri de protecţie socială a şomerilor;
• omogenizarea sistemului de alocaţii pentru copii;
• reorganizarea asistenţei pentru cei săraci;
• indexarea periodica 2 veniturilor în raport cu dinamica preţurilor.
În privinţa celui de-al doilea aspect:
• retragerea treptată a statului din sfera vieţii familiale;
• liberalizarea avorturilor şi a folosirii mijloacelor contraceptive;
• liberalizarea legislaţiei în domeniul divorţurilor;
• mărirea concediului de maternitate plătit;
• protecţia intrinsecă a statutului mamei şi copilului prin înlăturarea accentelor forţat
pronataliste;
• măsuri de încurajare a adopţiei şi plasamentului familial.
Principalele instrumente ale politicii familiale utilizate în perioada de după 1989 sunt
următoarele: serviciile sociale, asistenţa socială, alocaţiile de stat pentru capii, reducerea de impozit,
politica financiară.
Serviciile sociale. Eficienţa, calitatea, diversificarea şi modernizarea serviciilor sociale familiale
lasă mult de dorit. Acest lucru este datorat inerţiei instituţionale precum şi penuriei de resurse financiare.
Astfel, sunt foarte slab dezvoltate următoarele categorii de servicii:
• servicii pentru îngrijirea şi supravegherea copiilor la domiciliu;

153
• servicii orientate spre dezvoltarea timpului liber al copilului;
• terapia de familie;
• consiliere în probleme familiale;
• servicii de îndrumare a adulţilor în relaţiile cu copiii;
• servicii pentru bătrâni.
• asistenţa socială este slab dezvoltată, hipercentralizată, subfinanţată şi bazată excesiv pe
sprijinul în bani.
Fără a avea un sistem de alocaţii familiale diversificat şi consistent, transferurile de asistenta
socială acoperă doar anumite cazuri-limită şi au un cuantum foarte redus.
Tot în domeniul serviciilor sociale s-au făcut primii paşi spre privatizare. Serviciile sociale
private au şi consecinţe negative, restrângând accesul unor categorii largi ale populaţiei (care nu au
venituri suficiente pentru a accede la aceste servicii).
Alocaţiile de stat pentru copii au cunoscut o serie de transformări. Faptul că în România familia
este predominant nucleară şi veniturile sunt puţin diferenţiate duce la situaţia practică în care familiile
cele mai numeroase sunt cele mai sărace. Numărul aducătorilor de venituri în familie rămânând fix (1-
2), indiferent de dimensiunea familiei, iar aceste venituri nedepăşind, în general, o sumă modică, în
cazul familiilor numeroase rezultatul este că, practic, mai mulţi oameni trebuie să trăiască din
aproximativ aceleaşi venituri ca şi în familiile mai puţin numeroase.
Principalele neajunsuri ale sistemului actual al alocaţiilor pentru copii pot fi sintetizate astfel:
• ignorarea vârstei copilului ca şi criteriu de diferenţiere;
• lipsa diferenţierii în raport cu veniturile susţinătorului legal şi rangul copilului;
• desfiinţarea plafonului maxim de venit a împiedicat focalizarea fondurilor asupra copiilor care
aveau efectiv nevoie de sprijin;
• necorelarea corespunzătoare a creşterii alocaţiilor cu dinamica preţurilor a dus la scăderea a
puterii de cumpărare a acestor prestaţii;
• alocaţiile au crescut mai lent decât celelalte venituri ale populaţiei;
• cuantumul prea mic în raport cu cheltuielile necesare întreţinerii unui
copil.
Reducerea de impozit este un mijloc de compensare a cheltuielilor legat de creşterea şi educaţia
copiilor.
Indexarea periodică a veniturilor familiei, care a înlocuit practica compensaţiilor fixe, este un
instrument mai adecvat inflaţiei rapide. Din păcate, prăbuşirea producţiei nu a dus la acoperirea
completa a creşterii preţurilor.
Politica financiară. Creditele sunt cu totuşi insuficiente şi au condiţii deosebit de restrictive de
acordare. Subvenţiile sunt treptat înlăturate datorită austerităţii fiscale.
5
Rezumând, putem aprecia că politica familială în România are câteva realizări, dar şi lipsuri
importante.
Printre realizări se număra:
• legiferarea egalităţii dintre bărbat şi femeie;

154
• unele reglementări ce echilibrează obligaţiile familiale cu cele profesionale;
• existenţa unui sistem de alocaţie familială;
• învăţământul şi asistenţa medicală gratuite.
La capitolul lipsuri se pot aminti:
• organizarea şi funcţionarea necorespunzătoare a serviciilor sociale pentru familii; insuficienta
lor diversificare;
• declinul cheltuielilor reale ale guvernului în domeniul sănătăţii, educaţiei, asistenţei sociale, al
cheltuielilor sociale în general;
• reducerea utilizării creşelor şi grădiniţelor;
• excesiva centralizare a sistemului de asigurări sociale;
• monetizarea excesivă a prestaţiilor, ceea ce duce, în condiţiile inflaţiei, la erodarea valorii
reale;
• neimplicarea sistemului fiscal în susţinerea familiilor cu sarcini familiale sporite;
• insuficienţa utilizării creditelor şi restrictivitatea excesivă a condiţiilor for de acordare.
În concluzie, între politicile legate de problematica familiei si cele cu caracter social există
raporturi de interdependenţă.
Se afirmă tot mai des ideea potrivit căreia politicilor familiale le revin tot mai mult o sarcina de
integrare, de sinteza globală şi reconstrucţie a tuturor influenţelor sociale exercitate la nivelul familiei.
Aceasta întrucât familia şi calitatea vieţii de familie se află în strânsă interconexiune cu toate aspectele
vieţii economice, sociale, culturale. Diferitele programe sociale care vizează piaţa muncii, educaţia,
sănătatea ş.a. nu pot fi eficiente dacă nu prezintă o coerenţă a intervenţiilor la nivel familial.
Conştientizarea importantei familiei pentru dezvoltarea şi echilibrul social a determinat
guvernele să ajungă la un relativ consens în proclamarea ataşamentului faţă de familie. Diferă însă
modul de concretizare a acestui ataşament.
Calitatea vieţii familiilor, susţinerea constituirii şi stabilităţii familiei, egalitatea de şanse,
drepturile femeii, asigurarea, în general, a funcţiilor familiei - sunt obiective des întâlnite în documentele
programatice ale guvernelor.
Până în prezent, statul a făcut prea puţin pentru a uşura povara tranziţiei suportate de familii, iar
efectele acestei politici sunt vizibile prin deteriorarea continuă a nivelului economic al familiilor, prin
deficienţele în starea de sănătate şi nutriţie a populaţiei, prin scăderea utilizării serviciilor sociale, prin
creşterea fenomenelor de devianţă socială.

7.6. Concluzii
Procesul de tranziţie desfăşurat în România şi reformele asociate acestuia are atât efecte directe,
cât şi efecte indirecte asupra familiei, cauzând modificări ale structurii şi funcţiilor acesteia. Deşi
majoritatea persoanelor nu conştientizează aceste mulaţii, existenţa lor este de necontestat.
Dintre funcţiile familiei cea mai afectată este funcţia economică, lipsa resurselor financiare şi
materiale fiind principala problemă identificată de majoritatea persoanelor. Slăbirea situaţiei financiare a
familiei are ample repercusiuni atât asupra structurii, cât şi asupra celorlalte funcţii ale familiei: funcţiile
biologice şi sanitare (reproducere, sexualitate, asigurarea necesităţilor biologico-sanitare), funcţiile de
solidaritate familială (sentimente de dragoste şi respect), funcţiile pedagogico-educative (socializarea

155
copiilor). Adesea, multe dintre aceste funcţii suni afectate de lipsa timpului liber al partenerilor ca
urmare a orarelor de muncă prelungite determinate de nevoia unor venituri suplimentare. Ca urmare,
majoritatea familiilor se află în imposibilitatea de a-şi satisface suficient necesităţile.
Instaurarea unui climat impropriu desfăşurării normale a vieţii de familie afectează grav unitatea
cuplurilor, crescând probabilitatea disoluţiei acestora.
Cel mai important efect direct al slăbirii unităţii cuplului este divorţul, urmat fie de constituirea unei
familii monoparentale, fie de recăsătorii sau apariţia unor cupluri consensuale.
Deşi văzute ca soluţie a unora dintre problemele vieţii de familie, divorţurile determină
constituirea unor familii mononucleare, compuse predominant din mamă şi copiii ei minori. Aceste
familii sunt caracterizate de o situaţie economică deosebit de precară, fapt ce determină apariţia unor noi
probleme. Acestea sunt resimţite direct şi indirect atât de către mamă, cât şi de către copii săi.
Nici formarea unui alt cuplu (pe baze consensuale sau prin recăsătorire) nu reprezintă o soluţie
deoarece, deşi se îmbunătăţeşte într-o anumită măsură situaţia economico-financiară a persoanelor
divorţate, traumele cauzate de divorţ şi noua structură a familiei, cresc riscul disoluţiei noului cuplu.
Tranziţia şi efectele acesteia au determinat creşterea numărului modelelor familiale alternative
(cupluri consensuale, familii monoparentale, recăsătorii). Schimbările înregistrate de societatea
românească in ultimul deceniu au făcut ca familia contemporană să aibă o nouă înfăţişare, mult
schimbată comparativ cu imaginea tradiţională.
De asemenea, schimbările concepţiile indivizilor în ceea ce priveşte viaţa familială, structura şi
funcţiile acesteia sunt un alt efect direct al modificărilor produse în societatea românească în perioada
de tranziţie. Astfel, majoritatea studiilor efectuate în România relevă desprinderea persoanelor tinere de
tradiţionalism şi acceptarea modernismului (atitudinea este mult mai puternică pentru persoanele tinere,
cu un nivel educaţional ridicat, care locuiesc în oraşele mari). La polul opus se află persoanele vârstnice,
caracterizate de păstrarea unor mentalităţi tradiţionale (acestea sunt mai pronunţate în cazul persoanelor
vârstnice cu un nivel educaţional scăzut, care locuiesc în mediul rural). Ca urmare, o dată cu schimbarea
generaţiilor actuale, imaginea societăţii româneşti va fi una substanţial diferită, mult mai modernă.
Este greu să apreciem efectele schimbărilor cauzate de tranziţie asupra structurii şi funcţiilor
familiei în viitor, cum va fi şi cum va arăta noua societate, însă ş tim cu certitudine că ne confruntăm cu
fenomene noi, de o amploare nemaiîntâlnită până acum, trebuind să găsim modalităţile de înţelegere şi
adaptare la noile realităţi.
BIBLIOGRAFIE:

1. Alland, A., An Introduction to CulturalAnthropology, John Wiley & Sons Inc, 1981
2. Bawin-Legros, B., Sociologie de la familie, De Boeck Universite, Bruxelles, 1996
3. Batâr Dumitru, Familia în dinamica societăţii, Editura Universităţii „Lucian Blaga", Sibiu, 2004
4. Băran-Pescaru Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
5. Beker, G.S., A Treatise on the Family, Cambridge, Harvard University Press, 1981
6. Bonte Pierre, Izard Michel, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Boudon Raymond (coordonator), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1996
8. Burgess, E.W., Locke, H.J., Thomes, M.M., The Family from Institution to

156
Companionship, New York, American Book Company, 1993
9. Cârţână C., Tone T., Tendinţe în evoluţia familiei în România, în Sociologie românească, Editura
Academiei Române, Bucureşti, nr. 5/1994
10. Ciupercă, C., Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Ed. Tipoalex, Alexandria, 2000
11. Ciupercă, C., Modificarea rolurilor în cuplul contemporan în "Sociologie românească", nr. 4/1999
12. Ciofu Carmen, Interacţiunea _părinţi-copii, Editura Medicală Almateea, Bucureşti, 1998
13. Codul Familiei (actualizat la 01.02.2005), Editura All Beck, Bucureşti, 2005

14. Corhan Adriana, Dreptulfamiliei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004


15. Costa-Foru Xenia, Cercetarea monografică a familiei — contribuţie metodologică, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1945
16. Crăciunescu Mihaela Cristiana, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
17. Druţă Florin, Psihosociologia familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
18. Durkheim, E., La Familie conjugale, în „Textes. Volume 3: Fonctions sociales et
institutions", Paris, Editions de Minuit, 1975
19. Elkaim, M., Panorama des therapies familiales, Paris, Seuil, 1995
20. Epstein, M.B., Bishop, D.S., Problem - centred systems: therapy of the family, New York,
Brunner/Mazel, 1981
21. Eshleman, J. R., The family. An introduction, Allyn and Bacon, Inc., 1998
22. Ferreol Gilles (coordonator), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
23. Filipescu Andrei, Filipescu Ioan, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002
24. Ghebrea, G., Familia şi adaptarea la economic de piaţă, în Calitatea vieţii, Nr. 2-3/1993, Bucureşti
25. Good, W.J., World Revolution and Families Patterns, New York, Free Press, 1963
26. Goodman Norman, Familia, în „Introducere în sociologie", Editura Lider, Bucureşti, 1992, p.
242 - 265
27. Goody Jack, Familia europeană. O încercare de antropologie istorică, Editura Polirom, Iaşi, 2003
28. Hill, R., Contemporary developments in family theory, New York, Harper, 1966
29. Hill, R., The American Family in the Future, în „Journal of Marriage and the Family", 1964
30. Homans, G.C., Social behavior: its elementary forms, Londra, Routledge and Kagan, 1961
31. Iluţ Petru, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995
32. Institutul Naţional de Statistică, Recensământul Populaţiei şi al Locuinţelor, Bucureşti, 2002
33. Jarvis, S.; Jenkins, S., Marital Splits and Income Changes: Evidence for Britain. Innocenti
Occasional Papers, no 60, UNICEF, 1997
34. Kellerhals, J., Troutrot, P.Y., Lazega, E., Microsociologie de la familie, PUF, „Que sais-je?",
1984
35. Kernbach Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995
36. Lemenncier, B., Le Marche du mariage et de la famille, Paris, PUF, 1988
37. Lenski, G., Lenski, J., Human Societies, McGraw Hill Book Company, 1974

157
38. Mărginean, I., Tineretul deceniului unu. Provocările anilor '90, Bucureşti, Editura Expert, 1996
39. Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Polirom, Iaşi,
2003
40. Mihăilescu Ioan, De la familie la familii, în „Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a
familiei în România", UNICEF, Bucureşti, 2000
41. Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, 1999
42. Mihăilescu Ioan, Schimbări în modelele familiale din România şi implicaţiile asupra politicii în domeniul
familiei, în „Sociologie românească", nr. 3-4/1990

43. Mihu Achim, Antropologie culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002


44. Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe. Mutaţii şi alternative, Editura Alternative,
Bucureşti, 1997
45. Mitrofan, I, Mitrofan, N., Familia românească în perioada de tranziţie, în Psihologia, număr special,
Bucureşti, Editura Ştiinţă si Tehnică, 1994
46. Mitrofan I., Mitrofan N., Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
47. Panea Nicolae, Antropologie culturală şi socială, Editura Omniscop, Craiova, 2000
48. Parkinson Lisa, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993
49. Parsons, T., Bales, R.F., Family Socialization and Interaction Process, London, Routledge şi
Kegan, 1956
50. Pop Luana Miruna (coordonator), Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002
51. Preda, M., Grupuri sociale excluse / ignorate de politicile sociale din România, în Zamfir C. (coord.),
„Politici sociale în România", Bucureşti, Editura Expert, 1999
52. Pricopi Adrian, Rudenia în Dreptul român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
53. Richmond-Abbott, M., Masculine & Feminine - Gender Roles Over The Life Cycle, McGraw Hill
Inc., 1992
54. Scanzoni, J., Sexual Bargaining, Power, Politics and the American marriage, New Jersey, Prentice
Hali, 1972
55. Schneider, A., Schneider, L., Global Society, McGraw Hill Inc., 1997
56. Singly, F., Sociologie de la familie contemporaine , Nathan, Paris, 1993
57. Stăciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. II, Familie şi educaţie în societatea românească,
Editura Polirom, Iaşi, 2002
58. Stăciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. II, Strategii educative ale familiilor
contemporane, Editura Polirom, Iaşi, 2002
59. Stephensen, W., N., The Family In Cross-Cultural Perspective, Holt, Rinehart & Winston Inc.,
1963
60. Sternberg, R.J., Hojjat, M., Satisfaction in close relationships, Guilford, 2004
61. Ştefan Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Arefeană, Bucureşti, 2004
62. Touraine, A., Pourrons-nous livre ensemble, Livre de poche, Biblio essais, 1999
63. Uberti, M.L., Les metiers de lapsy, Paris, Rebondir, 2000
64. Voinea Maria, Familia tânără — particularităţi sociodemografice, în Zamfir Elena, Bădescu Ilie,
Zamfir Cătălin, „Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie", Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.
65. Voinea Maria, Familia — grup social fundamental, în „Sociologie generală şi juridică", Editura Sylvi,
Bucureşti, 2000, p. 73-8

158
66. Voinea Maria, Aspecte psihosociale ale modelelor familiale de tranziţie, în România: accelerarea tranziţiei
(coord. Chelcea S., Bratu D.), Editura I.N.I., Bucureşti, 1998
67. Voinea Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1996
68. Voinea Maria, Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă, în „Sociologie românească",
nr.5/1994
69. Voinea Maria, Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1993
70. Voinea Maria, Banciu Dan, Sociologie juridică, Universitatea Româno - Americană, Bucureşti,
1993
71. Voinea Maria, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
72. Zamfir Cătălin (coord.), Politici sociale în România: 1990-1998, Bucureşti, Editura Expert, 1999
73. Zamfir Cătălin, Politica socială în România în tranziţie, în Revista de cercetări sociale, Nr. 11/1994,
Bucureşti, Editura IMAS
74. Zamfir Cătălin (coord.), Dimensiuni ale sărăciei, Bucureşti, Editura Expert, 1995
75. Zamfir Cătălin, Zamfir Elena (editori) - Politici sociale. România în context european, Bucureşti,
Editura Alternative, 1995
76. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1993
77. Zamfir Elena, Zamfir Cătălin, Situaţia femeii în România, Editura Expert, Bucureşti, 2000

Anexa. Dictionar de termeni

159
Căsătorie

Modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o
familie. C. poate comporta un aspect juridic (sancţionare formală de către o instituţie
legitimă a uniunii maritale) şi un aspect religios (sancţionare formală, prin sacralizare,
de către o instituţia religioasă legitimă a uniunii maritale). C. civilă (sancţionarea
juridică) este de dată relativ recentă. Mult timp, unirea maritală era sancţionată doar
religios, în prezent, c. religioasă este facultativă şi nu poate fi făcută decît după
sancţionarea juridică. În ambele tipuri de sancţionare, esenţială este recunoaşterea
socială a uniunii maritale. În mod tradiţional, aceasta se realizează printr-o ceremonie
publică, organizată la nivel comunitar (nunta). C. împreună cu filiaţia reprezintă
mecanismele sociale de transmitere a moştenirii, a bunurilor materiale şi imateriale
(de tip religios, spiritual, cultural). Căsătoria are ca funcţie principală să lege între ele
două neamuri între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate. În
majoritatea societăţilor, legătura este realizată prin femeie.

♦ În fiecare societate există anumite reguli de constituire a cuplurilor familiale, de


alegere a partenerului. În principal, există două tipuri de reglementare maritală:
endogamia şi exogamia. Endogamia stabileşte alegerea partenerului din cadrul
aceluiaşi grup; oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi caste, rase,
religii sau aceluiaşi grup etnic. Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara
grupului (din afara familiei nucleare, a clanului, a tribului sau comunităţii locale).
Exogamia se bazează pe rudenie şi pe afirmarea incestului drept tabu (interzicerea
relaţiilor sexuale între rude de sînge). Definirea rudeniei de sînge este o problemă de
ordin social, cu răspunsuri foarte diferite de la o societate la alta. În unele societăţi,
tabuul de incest acţionează pînă la a treizecea generaţie (persoanele care cu 30 de
generaţii în urmă au avut un strămoş comun sînt considerate rude şi nu au voie să se
căsătorească între ele). Deşi este o normă culturală universală, tabuul de incest a fost
parţial ignorat în unele sociatăţi. Sînt cunoscute exceptările de la acest tabu practicate
de familiile regale (dinastiile egiptene, familiile regale din Hawaii, familiile imperiale
Inca). În mod obişnuit însă, incestul este în toată lumea nu numai prohibit dar este
considerat şi cu aversiune şi desgust. În concepţia lui Claude Levy-Strauss, tabuul
incestului promovează alianţele între familii şi întăreşte interdependenţele sociale. De
regulă, reglementările juridice contemporane limitează tabuul de incest pînă la relaţia
de rudenie de veri primari, în cazuri deosebite, autorităţile pot aproba căsătoria şi între
veri primari.

160
♦ Căsătoria poate avea mai multe forme: a. monogamie (c. unui soţ cu o singură
soţie); b. poligamia (c. unui soţ cu două sau mai multe soţii); c. poliandria (c. a doi sau
mai multor bărbaţi cu o singură soţie); d. c. de grup (c. a doi sau mai multor soţi cu
două sau mai multe soţii). Monogamia este forma cea mai răspîndită la nivel mondial
(din punct de vedere statistic, al numărului de persoane care trăiesc în această formă
de familie), fiind practicată în toate societăţile, pe cînd celelalte forme sînt practicate
doar în anumite societăţi. În ţările europene sau de cultură europeană, se consideră la
nivelul simţului comun că monogamia este o formă civilizată de c., celelalte fiind
considerate barbare. Poligamia a fost o formă de c. răspîndită în multe societăţi
tradiţionale (în 83% din cele 862 de societăţi analizate de Murdock, 1967), deşi, în
cadrul unei societăţi, este practicată îndeosebi de bărbaţi cu status economic ridicat şi
în cazurile în care femeile au o contribuţie importantă la subzistenţă. Poliandria este o
formă de c. relativ rară. În mod obişnuit, ea îmbracă forma dreptului fratelui mai mic
de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare (în cazul în care nu se pot
asigura soţii pentru toţi fraţii, se asigură soţie doar fratelui mai mare), în ce priveşte c.
de grup, nu au putut fi aduse dovezi că aceasta ar fi fost practicată ca normă socială.
Majoritatea specialiştilor o consideră ca un mod de c. marginal, alături de celelalte
tipuri. În unele societăţi sînt admise şi c. între persoane de acelaşi sex, îndeosebi sub
forma dreptului soţului de a avea pe lîngă o soţie-femeie şi o soţie-băiat (cazurile unor
grupuri etnice de amerindieni din America de Nord, Sudan). Cazurile de c. a femeilor
între ele sînt mult mai rare.

♦ Cercetările comparative de sociologie a familiei realizate în societăţile europene sau


de cultură europeană au pus în evidenţă o serie de transformări comune în
comportamentele maritale: desacralizarea c, reducerea motivaţiei economice a c.,
creşterea heterogamiei c. (origini sociale diferite ale partenerilor), tendinţe de
egalizare a poziţiilor economice şi profesionale ale partenerilor în momentul c.,
diminuarea sau dispariţia rolului părinţilor şi rudelor în căsătorirea tinerilor, scăderea
ratei nupţialităţii, afectarea natalităţii de scăderea nupţialităţii. Declinul relativ al
familiei nucleare bazate pe c., extinderea cuplurilor consensuale, extinderea relaţiilor
dintre persoane care trăiesc în menaje diferite, creşterea toleranţei sociale faţă de noile
forme de convieţuire. Un caz aparte este aşa numita „c. mixtă" între parteneri care
aparţin unor etnii diferite. Incidenţa acestora este din ce în ce mai mare datorită
creşterii mobilităţii geografice, facilitînd dezvoltarea relaţiilor inter şi trans-culturale.
Aceste transformări au generat la nivelul discursului ştiinţific şi ideologic două
interpretări diferite. Una care minimizează rolul acestor transformări, argumentînd că
în ciuda tuturor transformărilor care au avut loc la nivelul familiei şi c., majoritatea
persoanelor care trăiesc în societăţile europene sau de cultură europeană continuă să
aibă faţă de sexualitate, dragoste şi căsătorie o opinie relativ tradiţională. Relaţiile
sexuale sînt, în mod obişnuit, limitate la raporturile dintre soţi şi au ca obiectiv
principal procrearea. Alte practici sexuale care nu conduc la procreare sînt considerate

161
de majoritatea persoanelor drept perversiuni. Satisfacţia sexuală a femeii, chiar în
interiorul cuplului familial, este o idee relativ recent acceptată la nivel social.

Continuă să fie încă destul de larg răspîndită distincţia dintre dragostea spirituală
(agape) şi dragostea erotică. Prima este considerată „bună", iar a doua „rea" întrucît
produce rupturi în structura socială prin izolarea amanţilor de rudeniile lor. În
majoritatea societăţilor, c. continuă să fie percepută ca un aranjament economic şi
social între grupurile de rudenie, deşi rolul părinţilor a scăzut foarte mult în alegerea
partenerului şi în c. A doua luare de poziţie consideră că aceste atitudini tradiţionale
faţă de sexualitate, dragoste şi c. sînt pe cale de a suferi transformări de amploare.
Creşterea ponderii cuplurilor consensuale este un argument puternic în această
privinţă. Se consideră că, deşi noile modele atitudinale şi comportamentale maritale
au o pondere statistică încă redusă, ele sînt semnificative din punct de vedere social
întrucît ar exista suficiente argumente pentru a prevedea o generalizare rapidă a lor.
Ambele tipuri de argumentări sînt puternic încărcate cu judecăţi de valoare
extraştiinţifice (de natură politică, ideologică, religioasă, morală). O analiză riguros
ştiinţifică nu permite emiterea de afirmaţii categorice privind viitoarea dinamică a
modelelor maritale, întrucît c. este un domeniu foarte complex în care acţionează
numeroşi factori impredictibili şi în care judecăţile de valoare pot fi cu greu ocolite.
I.Mih.

Endogamie

Căsătorie realizată în interiorul unui grup familial sau local. Acest tip de reglementare
a căsătoriei este caracteristic societăţilor şi comunităţilor tradiţionale, Alegerea
partenerului este supusă controlului părinţilor şi grupului de rudenie care pretind să
cunoască familia cu care se prevede stabilirea unei alianţe. În raport cu sistemul de
comunicaţii de care dispune o comunitate, universul endogamic poate fi mai restrîns
sau mai larg. Pentru comunităţile ţărăneşti tradiţionale, universul endogamic se reduce
la satul de reşedinţă şi la satele învecinate. Pentru comunităţile urbane universul
endogamic este foarte larg. Pentru a arăta că o populaţie se căsătoreşte într-o arie
geografică delimitată, demografii utilizează termenul de „izolat". I.Mih.

Homogamie

Căsătorie între persoane cu aceeaşi condiţie socială. Ea poate fi de ordin geografic


(endogamie), cultural şi social, în societăţile tradiţionale, regula h. este strict
observată, căsătoriile heterogame (între parteneri cu caracteristici socio-culturale
diferite) fiind o excepţie. Ca tendinţă generaiă, în toate societăţile europene sau de
cultură europeană, s-a constatat în a doua jumătate a secolului al XX-lea o diminuare

162
a ponderii căsătoriilor homogame şi o creştere a ponderii căsătoriilor heterogame.
Această nouă tendinţă nu a anulat principiul h.; majoritatea căsătoriilor continuă să se
stabilească între persoane care locuiesc în aceeaşi regiune şi între persoane care provin
din acelaşi mediu social sau aparţin aceleiaşi categorii socio-profesionale. Cercetările
de sociologia familiei au pus în evidenţă o mai mare stabilitate a căsătoriilor
homogame comparativ cu cele heterogame. l.Mih.

Exogamie

Căsătorie realizată în afara unui grup familial sau local. Este forma cea mai răspîndită
de căsătorie în societăţile contemporane în care, din punct de vedere teoretic, o
persoană îşi poate alege partenerul din orice zonă geografică. Dezvoltarea mijloacelor
de comunicaţii şi intensificarea mobilităţii au condus la extinderea ariilor de alegere a
partenerului şi scăderea ponderii căsătoriilor endogame. Cu toate acestea, cercetările
de sociologia familiei au pus în evidenţă că proximitatea geografică continuă să
acţioneze ca un factor important în căsătorire. Universul exogamic (zona geografică
extralocală din care membrii unei comunităţi îşi aleg partenerii de căsătorie) este
dependent de mărimea comunităţii, intensitatea raporturilor economice şi culturale ale
comunităţii cu lumea exterioară, intensitatea mobilităţii geografice şi profesionale,
nivelul de compatibilitate dintre normele şi valorile locale şi cele specifice altor
comunităţi, nivelul de compatibilitate dintre modelele familiale locale şi cele
extralocale. I.Mih.

Bigamie

Formă de căsătorie în care bărbatul trăieşte cu două femei, sau o femeie are doi soţi în
acelaşi timp. Istoria familiei a consemnat două situaţii tipice, a. Bărbatul trăieşte cu
două surori (instituţia sororatului); cu o femeie şi cu fiica acesteia căreia nu-i este tată;
cu două femei neînrudite între ele. Adesea, vîrsta înaintată a soţiei determină soţul să
se căsătorească cu cea de a doua femeie. De cele mai multe ori, bărbatul este
determinat să procedeze în acest fel de factori sociali, de statutul de şef, de dorinţa de
a acumula bogăţii sau de a-şi ridica prestigiul social. Există o formă de b. care este
legată de instituţia de levirat, care obligă bărbatul, chiar căsătorit, să ia de soţie pe
soţia fratelui decedat, b. Femeia trăieşte cu doi fraţi (această variantă de b. se
întîlneşte în societăţile poliandrice, unde organizarea familiei este legată de intenţia de
a menţine nedivizată proprietatea familială a fraţilor); cu doi bărbaţi neînrudiţi între ei
(aceasta formă se întîlneşte în anumite societăţi de vînători şi culegători, unde
poliandria ocazională este determinată de influenţa economică a anumitor femei).

163
Dacă în societăţile arhaice b. era aprobată şi instituţionalizată, în societatea modernă
se asociază cu o încălcare a normelor morale şi juridice şi este sancţionată ca atare.
M.Vn.

Monogamie

Căsătorie a unui soţ cu o singură soţie. Este forma cu frecvenţa cea mai mare în toate
societăţile. Creştinismul o consideră o formă naturală şi binecuvîntată de Dumnezeu,
interzicînd celelalte forme de căsătorie. Societăţile europene sau de cultură europeană
sînt exclusiv monogame; codurile civile recunosc doar această formă de uniune
maritală. M. modernă se bazează pe drepturile sexuale exclusive ale soţilor, pe
rezidenţa comună şi pe independenţa economică a cuplului în raport cu familiile de
origine ale soţilor şi în raport cu rudele. Ca urmare a creşterii ponderii cuplurilor în
care unul sau ambii parteneri întreţin relaţii sexuale extraconjugale şi ca urmare a
creşterii toleranţei sociale faţă de aceste comportamente, regula drepturilor sexuale
exclusive alesoţilor nu mai reprezintă un criteriu suficient de discriminator în
definirea m. La fel, rezidenţa comună este un criteriu care nu se mai aplică într-un
număr relativ mare de cazuri. Aspectul definitoriu principal rămîne cel de drept
(reglementarea faptului că o căsătorie nu se poate încheia în acelaşi timp decît între
două persoane de sex opus). I.Mih.

Poliandrie

Căsătorie a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie. Formă puţin răspîndită,
cercetările antropologice rezumîndu-se la citarea doar a două societăţi poliandre
(Nayar şi Toda din India) şi a unor grupuri din Nepal. Pahari din Nepal practică o p.
fraternă: o femeie se căsătoreşte cu fratele cel mai vîrstnic, iar fraţii mai mici pot avea
relaţii sexuale cu ea. Ea consideră toţi fraţii ca fiindu-i soţi şi nici unul nu poate
revendica drepturi exclusive asupra ei. Copiii recunosc toţi fraţii ca fiindu-le taţi şi
moştenesc în comun proprietatea deja comună a taţilor lor. Dacă familia se divizează,
copiii sînt împărţiţi între fraţii-taţi, prin tragere la sorţi, sau în funcţie de rangul

164
naşterii, sau cum decide mama. Etnologii şi antropologii consideră p. drept un mijloc
de a suprima partajul dintre fraţi, de a restrînge numărul moştenitorilor şi de a suprima
certurile ivite cu ocazia partajului sau un mijloc de a suplini absenţa bărbaţilor (în
societăţile în care bărbaţii petrec o bună parte din viaţă în grupuri militare izolate de
femei sau participă la lungi procese de transhumantă). I.Mih.

Poliginie

Căsătorirea unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Această formă de căsătorie este
considerată foarte atractivă, dar este practicată numai în unele societăţi. În ţările de
religie creştină este condamnată de Biserică, fiind considerată o formă de păgînism.
Islamul permite căsătoria cu maximum patru femei. P. este considerată, de către cei
care o practică, o formă de prestigiu şi de profit, dar numai bărbaţii bogaţi îşi permit
căsătoriile multiple, întrucît este necesar să se achite un preţ al logodnicei. Din acest
motiv, chiar în societăţile în care p. se bucură de un prestigiu ridicat, un număr mare
de familii, îndeosebi din categoriile sărace, sînt monogame. I.Mih.

Matrilinear

Transmisie a rudeniei numai prin femei. În acest sistem, fiica rămîne împreună cu
mama sa şi cu fratele său. Ea îşi păstrează clanul, numele şi bunurile pe care le
transmite copiilor ei. Fratele este considerat drept tată al copiilor care vor avea acelaşi
nume ca mama şi unchiul lor. Încă din secolul trecut, în antropologie există o dispută
cu privire la evoluţia sistemelor familiale. Teoria care a dominat multă vreme afirmă
că a avut loc o trecere de la un sistem originar de filiaţie indistinctă spre un sistem
matrilinear care a devenit mai tîrziu patrilinear. Această teorie evoluţionistă nu a fost
confirmată cu date certe. I.Mih.

Patrilinear

Transmisie a rudeniei numai prin tată. În acest sistem familial soţia locuieşte
împreună cu soţul ei; copiii rămîn împreună cu tatăl lor care le transmite bunurile şi
numele. Acest sistem are o variantă patrilocală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi
are reşedinţa împreună cu părinţii lui sau în apropierea acestora) şi o variantă matrilo-
cală (copiii stau cu tatăl lor, iar acesta îşi are reşedinţa împreună cu părinţii soţiei sau
în apropierea acestora). În colectivităţile tradiţionale din România, sistemul familial
cu răspîndirea cea mai mare era cel p. şi patrilocal. În societăţile contemporane,
importanţa reglementării p. s-a redus, transmisia rudeniei operînd atît pe cale paternă

165
cît şi maternă. Regula p. continuă însă să fie mai importantă decît cea matrilineară
(aspect reglementat şi în codurile civile). I. Mih.

Matrilocal

Reşedinţă a noilor soţi împreună sau în apropierea părinţilor soţiei. În comunităţile


tradiţionale, regula m. era aplicată într-un număr relativ redus de cazuri, îndeosebi în
situaţiile în care soţia era singura moştenitoare a părinţilor ei sau avea un statut
economic mai ridicat decît al soţului, în aceste situaţii, se organiza un ritual special de
acceptare a soţului în grupul familiei şi în comunitatea soţiei care putea să prevadă şi
preluarea de către soţ a numelui de familie al soţiei. În prezent, căsătoria m. are în
principal o motivaţie economică (deţinerea unei locuinţe de către soţie, deţinerea de
către soţ a unui loc de muncă în localitatea de reşedinţă a soţiei) sau de asistenţă
familială (preluarea parţială de către părinţii soţiei a îngrijirii copiilor atunci cînd
ambii soţi desfăşoară activităţi permanente extrafamiliale). I.MIh.

Patrilocal

Reşedinţă a noilor soţi împreună sau în apropierea părinţilor soţului. În colectivităţile


tradiţionale acesta era sistemul cel mai răspîndit de căsătorie. Acesta decurgea şi din
regulile de transmitere a moştenirii bunurilor, rudeniei şi numelui. Băieţii moşteneau
pămîntul, iar băiatul cel mai mic moştenea şi casa părintească. Amplasarea locuinţelor
fiilor căsătoriţi se făcea pe pămînturile părinţilor acestora, deci în comunitatea sau în
apropierea comunităţii în care aceştia îşi aveau reşedinţa. În prezent, reglementarea p.
şi-a diminuat aria de cuprindere, crescînd ponderea căsătoriilor matrilocale şi,
îndeosebi, a celor neolocale. Familiile p. continuă însă să fie mai numeroase decît cele
matrilocale. I. Mih.

Nelocal

Caracteristică a unui cuplu familial care îşi stabileşte domiciliul în alte localităţi decît
cele în care locuiesc familiile de origine ale soţilor. În societăţile în care au avut loc
procese rapide de urbanizare şi mişcări migratorii puternice, foarte multe familii rurale
şi majoritatea familiilor urbane au un caracter n. Căsătoriile n. conduc la o slăbire a

166
legăturilor de rudenie şi pot genera probleme de adaptare a cuplurilor la noile
reşedinţe.

Amplasarea masivă a unor cupluri n. în unele comunităţi poate provoca şocuri


culturale între populaţia locală şi cea n. În situaţiile în care amplasările n. depăşesc
capacitatea de asimilare a comunităţii locale, au loc procese de schimbare a modelelor
culturale sau se declanşează chiar procese anomice. Problemele cu care se confruntă
familiile n. sînt în raport şi cu gradul de permisivitate sau de xenofobie al comunităţii
în care se fixează reşedinţa. În comunităţile xenofobe, familiile n. sînt marginalizate
spaţial şi social. Cercetările comparative de sociologia familiei au pus în evidenţă că
legăturile dintre familiile n. şi familiile de origine ale soţilor sînt mai puternice în
ţările în care procesele de mobilitate sînt mai recente şi în cazul primei generaţii care
adoptă un comportament n.

FAMILIE

1. În sens larg: grup social ai cărui membri sînt legaţi prin raporturi
de vîrstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună,
cooperează sub raport economic şi au grijă de copii (Murdock,
1949).

2. În sens restrîns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi


copiii acestuia.

♦ Fiecare societate are un anumit sistem familial, adică un sistem


de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii şi femeile de vîrstă
matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale pot fi foarte
diferite de la o societate la alta, dar ele există peste tot. Sistemele
familiale se diferenţiază între ele după gradul de cuprindere a
grupului familial, forma de transmitere a moştenirii, modul de
stabilire a rezidenţei noilor cupluri, modul de exercitare a autorităţii
în cadrul f. În raport cu gradul de cuprindere, f. se poate limita la
soţ, soţie şi copiii lor minori (f. nucleară) sau poate cuprinde un
număr mare de rude de sînge (f. extinsă). În prezent, în majoritatea
societăţilor din lume, forma cea mai răspîndită de f. este cea
nucleară. Fiecare individ face parte din două f. nucleare: f. părinţilor
săi sau f. de origine, în care el deţine rolul de copil, şi f. pe care şi-o
constituie prin propria căsătorie sau f. de procreaţie, în care el are

167
rolul de soţ sau soţie. Antropologii (George Peter Murdock, Social
Structures, 1949) au argumentat multă vreme că f. nucleară este
universală. Ea permite realizarea a patru funcţii fundamentale
pentru viaţa socială umană: sexuală, economică, reproductivă şi
educaţională. Fără realizarea primei şi a celei de a treia funcţii,
societatea s-ar stinge, fără a doua viaţa ar înceta, iar fără a patra
cultura s-ar sfîrşi.

Imensa utilitate socială a f. nucleare îi conferă universalitate.


Cercetările sociologice şi antropologice mai recente manifesta
reţineri faţă de ideea universalităţii f. nucleare sau avansează chiar
teorii contrare. Sînt invocate exemplele unor societăţi tradiţionale
care nu au cunoscut această formă de organizare familială sau
exemplele unor forme de convieţuire de tip comunitar.
Contraargumentele la teoria lui Murdock nu sînt totuşi suficient de
consistente pentru a respinge ideea universalităţii f. nucleare sau,
cel puţin, a considerării ei ca forma cea mai răspîndită de viaţă
familială.

♦ Transmiterea moştenirii unei familii (proprietate, nume, status) se


poate face în trei forme: patrilinear (pe linia tatălui), matrilinear (pe
linia mamei) şi bilinear (liniile paternă şi maternă au acelaşi rol). În
majoritatea societăţilor europene sau de cultură europeană,
transmiterea se face în sistemul bilinear (deşi numele de familie se
transmite, în majoritatea cazurilor, pe linie paternă).

♦ Stabilirea rezidenţei unui nou cuplu familial se face în mod


diferenţiat de la o societate la alta. În sistemul patrilocal, noul cuplu
îşi stabileşte reşedinţa în f. sau în comunitatea din care a provenit
soţul. În sistemul matrilocal, noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în f.
sau în localitatea din care a provenit soţia. În societăţile
industrializate, majoritatea cuplurilor se conformează sistemului
neolocal, fixarea reşedinţei se face în afara f. sau comunităţilor din
care provin soţii. În raport cu modul de exercitare a autorităţii în
cadrul f., sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau
egalitare. În sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul f. este
deţinută de bărbatul cel mai în vîrstă (f. extinsă) sau de soţ (f.
nucleară). În sistemul matriarhal, autoritatea este deţinută de
femeia cea mai în vîrstă sau de soţie. Existenţa matriarhatului este
un fapt foarte disputat în cercetarea antropologică. Majoritatea
cercetătorilor sînt totuşi de acord că matriarhatul este un sistem

168
familial relativ rar. În societăţile europene sau de cultură europeană
este foarte răspîndit sistemul egalitar, puterea şi autoritatea fiind
relativ egal distribuite între soţ şi soţie.

♦ În secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în


societăţile europene sau de cultură europeană s-a generalizat
sistemul f. nucleare în care soţul era principala sursă de venituri ale
f. şi exercita cea mai mare parte a autorităţii, soţia era ocupată în
principal în gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de
soţ, copiii minori erau îngrijiţi în interiorul f., vîrsta partenerilor la
căsătorie era relativ scăzută, numărul de copii era relativ mare şi
asigura înlocuirea generaţiilor şi creşterea demografică, rata
divorţurilor era scăzută. Acest tip de f. s-a impus ca un model
normativ unic, iar tot ce nu se încadra în acest model era considerat
devianţă (maternitatea solitară, divorţul, concubinajul). Începînd cu
anii 1970, f. nucelară tradiţională a înregistrat un regres rapid, în
multe societăţi ea nu mai reprezintă decît 7-10% din totalul
grupurilor familiale.

O cauză principală a acestui declin o reprezintă creşterea ponderii


femeilor ocupate în activităţi permanente în afara f. Acest fenomen,
caracteristic tuturor societăţilor dezvoltate sau în curs de
dezvoltare, este foarte controversat. Ca aspecte pozitive se enunţă:

• creşterea independenţei economice a femeilor şi prin aceasta


creşterea posibilităţilor de egalizare a poziţiilor de putere şi
autoritate în cadrul f.;
• creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi
profesională proprie şi, prin aceasta, creşterea gradului de
satisfacţie psiho-socială a femeilor;
• creşterea avuţiei naţionale prin intermediul activităţii
extrafamiliale a femeilor.

Ca aspecte negative se enunţă:

• diminuarea funcţiilor f.;


• sărăcirea vieţii de f.;
• diminuarea îngrijirii copiilor în termeni de afecţiune,
supraveghere, îmbogăţire cognitivă.

Ocuparea femeilor în activităţi extrafamiliale poate conduce la


supraîncărcarea lor cu muncă: pe fîngă activitatea profesională ele

169
trebuie să realizeze o bună parte din activităţile ce le exercitau în
mod tradiţional. Dobîndirea independenţei economice poate
conduce la confllote de roluri în cadrul f. O situaţie extremă o
prezintă f. în care urmărirea unor cariere profesionale de către soţi
poate să conducă la separarea soţilor (in condiţiile în care soţii nu
pot găsi în aceeaşi localitate locuri de muncă care să corespundă
aşteptărilor lor). Se constituie astfel f. migrantă: soţii locuiesc în
localităţi diferite şi se vizitează periodic. Această formă de f. este
mai răspîndită în S.U.A. (peste 700 000 familii în 1989) şi în unele
ţări din Europa Occidentală. Consecinţele ocupării femeilor în
activităţi extrafamiliale nu sînt unilineare. Ele depind atît de factori
interni f. (raporturile dintre soţi, diviziunea rolurilor în cadrul f.,
gradul de satisfacţie al femeii în activităţile extrafamiliale), cît şi de
factori externi f. (gradul de extindere a serviciilor sociale pentru f.,
calitatea acestor servicii).

♦ F. este nu numai o unitate socio-afectivă ci şi un grup în care au


loc tensiuni şi conflicte. Principalele surse de tensiuni şi conflicte
sînt: gelozia şi îndeosebi gelozia iraţională (aceasta poate conduce
la pierderea totală a încrederii în partener şi la distrugerea
comunicării maritale); diferenţele în modelele de utilizare a banilor
(banii pot să reprezinte şi o sursă a puterii, dragostei, statusului
social şi un mijloc de dominare familială); diferenţe cu privire la
modul creşterii copiilor; disatisfacţia sexuală; diferenţele de
concepţie privind diviziunea rolurilor; diferenţele de concepţie
privind rolul raporturilor de rudenie. Alte surse principale de tensiuni
şi conflicte sînt violenţa şi alcoolismul. Violenţa familială se
manifestă ca un abuz fizic la care este supus un membru al f. de
către un alt membru. Cele mai frecvente forme de violenţă sînt cea
manifestată de un soţ împotriva celuilalt şi cea manifestată de un
părinte împotriva copiilor.

Violentarea copiilor (inclusiv sexuală) se explică prin factori


psihologici şi sociali. Părinţii care îşi violentează copii au fost ei înşişi
obiectul unor abuzuri în copilăria lor; nu-şi pot controla
comportamentele şi au tendinţa de a proiecta asupra copiilor
propriile lor frustrări. Violenţa se răspîndeşte de la un membru la
altul al f. şi de ia o generaţie la alta. Satisfacerea maritală depinde
în mare măsură de capacitatea partenerilor de a comunica şi a-şi
ajusta reciproc modalităţile de realizare a rolurilor maritale.
Cuplurile care nu-şi pot soluţiona singure problemele, pot apela la

170
specialişti (consilieri familiali) care ajută partenerii să înveţe să-şi
definească problemele şi să identifice ceea ce îi împiedică să le
rezolve. Consilieratul familiar are ca obiective ameliorarea
comunicării intrafamiliale, menţinerea integrităţii f.. creşterea
capacităţii partenerilor de rezolvare a problemelor şi facilitarea
manifestării individualităţii. În situaţiile în care partenerii apreciază
că tensiunile şi conflictele sînt insurmontabile, cuplul familial se
dizolvă prin abandon sauprin divorţ.

♦ Cercetările de sociologia f. au pus în evidenţă o serie de


similarităţi în dinamica f. în societăţile contemporane:

• scăderea ratei căsătoriilor sancţionate legal (îndeosebi


Danemarca şi în ţările scandinavice; România prezintă una
dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale în Europa);
• creşterea vîrstei medii la căsătorie;
• creşterea ratei divorţurilor şi recăsătorii lor;
• creşterea bunăstării medii a f. şi creşterea contribuţiei femeilor
la această bunăstare;
• creşterea ponderii femeilor căsătorite care desfăşoară o
activitate permanentă extrafamilială;
• creşterea calităţii îngrijirii copiilor (prin contribuţia părinţilor şi a
serviciilor sociale specializate);
• redistribuirea mai egalitară a puterii şi autorităţii între soţi;
• creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au
relaţii sexuale extramarrtale şi creşterea toleranţei sociale faţă
de aceste comportamente;
• creşterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace
contraceptive; scăderea ratei natalităţii şi a numărului mediu
de copii pe f.;
• creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;
• amînarea fertilităţii cuplului pînă la demararea carierei
profesionale.

O tendinţă generală în majoritatea cuplurilor familiale din ţările


dezvoltate sau în curs de dezvoltare constă şi în schimbarea
diviziunii rolurilor în cadrul f., deşi schimbările sînt considerate
astăzi ca fiind mai puţin dramatice decît se credea în anii 70.
Rolurile maritale sînt un set de atitudini şi comportamente care se
aşteaptă de la soţ (soţie) în cadrul relaţiilor maritale. Ele sînt
determinate cultural şi prezintă diferenţe mari de la o societate la

171
alta. Principalele roluri sînt: îngrijirea gospodăriei, aprovizionarea,
partenariatul sexual, îngrijirea şi socializarea copiilor, organizarea
timpului liber, menţinerea relaţiilor de rudenie, funcţionarea ca
prieten terapeut şi acordarea de sprijin. Rolurile sînt definite şi
reajustate în permanenţă prin comunicarea dintre parteneri.

Comportamentul defensiv poate inhiba comunicarea şi definirea


rolurilor. Ca principale tendinţe în schimbarea diviziunii rolurilor, se
constată o redistribuire cu tendinţe egalitare a activităţii menajere,
preluarea de către soţ a unor activităţi ce erau în mod tradiţional
realizate de către soţie, diminuarea contribuţiei copiilor la realizarea
unor activităţi menajere, schimbarea normeior sociale cu privire la
diviziunea rolurilor în cadrul f. Schimbările sînt mai puţin evidente la
nivelul menţinerii relaţiilor de rudenie. Deşi a crescut mult ponderea
f. de tip neolocal, copiii căsătoriţi continuă să aibă un rol important
în îngrijirea părinţilor vîrstnici. Chiar în societăţile cu sisteme
complexe de asigurări sociale şi de sanitate (S.U.A., ţări din Europa
de Vest şi de Nord) peste 80% din cheltuielile de îngrijire a părinţilor
bolnavi sînt suportate de către copii. Se vorbeşte în acest caz de
„generaţiile sandwich" care trebuie să suporte în acelaşi timp
cheltuielile tot mai mari pentru îngrijirea propriilor copii minori şi
cheltuielile pentru îngrijirea părinţilor suferinzi.

♦ F., aşa cum este înţeleasă în mod obişnuit, nu cuprinde întreaga


populaţie a unei societăţi. Începînd cu anii 1970 au început să se
extindă modele alternative de viaţă. Dintre acestea, mai răspîndite
sînt celibatul, coabitarea consensuală, căsătoriile fără copii şi
menajele monoparentale. Cu o extindere relativ scăzută sînt
cuplurile de homosexuali şi asociaţiile familiale de tip comunitar.
Celibatul este un stil de viaţă întîinit de-a lungul istoriilor tuturor
societăţilor. În societăţile tradiţionale el era însă un mod de viaţă
marginal, cu oj frecvenţă relativ scăzută. Celibatul a început să se
extindă rapid după 1970; în unele societăţi (Europa de Vest, S.U.A.),
ponderea sa s-a dublat în decurs de 20 de ani. El este, tot mai
frecvent, rezultatul unei opţiuni individuale decît rezultatul unor
constrîngeri extraindividuale. Celibatul nu este un fenomen omogen;
el include atît persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente,
cît şi persoane care au relaţii sexuale regulate cu alte persoane
celibatare. În al doilea caz, este mai curînd vorba despre cupluri în
care partenerii locuiesc în menaje separate. Toleranţa socială faţă

172
de acest stil de viaţă a crescut în toate societăţile, în unele ţări
constituindu-se adevărate subculturi ale celibatarilor.

Celibatul este unul dintre factorii care determină scăderea


natalităţii, fapt pentru care, în majoritatea societăţilor, este
descurajat prin politicile demografice şi sociale (taxe pe celibat,
impozite mai mari plătite de celibatari, restricţii în obţinerea de
credite pentru locuinţe sau în atribuirea de locuinţe din fondurile
publice sau chiar restricţii în urmarea unor cariere profesionale).
Coabitarea consensuală este o formă de cuplu familial format din
persoane de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din
punct de vedere funcţional, cuplul consensual nu se deosebeşte
mult de f. nucleară. El realizează majoritatea funcţiilor pe care le
realizează o f. nucleară obişnuită şi se confruntă cu aceleaşi
probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite.

Coabitarea consensuală nu are aceeaşi semnificaţie în toate


situaţiile. În unele cazuri, ea este doar o simplă coabitare
premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această alternativă
prezintă o mare atractivitâte pentru generaţiile tinere din societăţile
europene sau de cultură europeană. Ea este considerată ca o
posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui partener potrivit.
În alte cazuri, coabitarea consensuală este un stil de viaţă rezultat
dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă. La nivel statistic, se
constată o corelaţie puternică între creşterea numărului cuplurilor
consensuale şi creşterea numărului cuplurilor fără copii. În mod
tradiţional, f. aveau copii, întrucît şi raţiunea socială a existenţei f.
era, principial, procrearea. F. fără copii erau puţin frecvente şi, în
mod obişnuit, erau fie obiectul compătimirii comunitare (cînd nu
puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (cînd nu doreau să aibă
copii).

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, numărul f. fără copii a


început să crească rapid. În unele cazuri, este vorba de amînarea
fertilităţii sau de infertilitate, în altele este vorba de o decizie
definitivă de a nu avea copii. Argumentele invocate de cupluri
pentru a nu avea copii sînt aproximativ aceleaşi în toate societăţile:
nepriceperea de a fi părinţi, dorinţa de a practica un stil de viaţă
care oferă mai multă libertate, spontaneitate, intimitate şi timp liber
comparativ cu stilul de viaţă al f. cu copii. Motivaţia principală
constă în dorinţa de a urma o anumită carieră profesională, prezenţa

173
copiilor fiind apreciată drept un obstacol în realizarea acestui
obiectiv. Ponderea cea mai ridicată a f. fără copii este întîlnită la
cuplurile urbane în care soţia urmează o carieră profesională.

La sfîrşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, cercetările au pus în


evidenţă manifestările unui nou tradiţionalism familial, de
revalorizare socială a copiilor. Acest nou tradiţionalism se manifestă
mai ales în ţările foarte dezvoltate din punct de vedere economic. În
anii 1960-1980, a crescut rapid ponderea menajelor monoparentale.
Majoritatea acestor menaje sînt formate din mamă şi copiii ei minori.
Menajele monoparentale sînt în cea mai mare parte rezultatul
divorţului şi într-o mai mică măsură al decesului soţului sau al
naşterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de viaţă al menajelor
monoparentale este mai scăzut decît al f. nucleare complete, iar
gradul de satisfacţie al părinţilor singuri privind viaţa familială este
mai redus decît al cuplurilor. Menajele monoparentale doar cu tată
deţin o pondere relativ scăzută în totalul menajelor monoparentale
(circa 10% în Europa de Vest şi S.U.A.).Dificultăţile cu care se
confruntă menajele monoparentale sînt mai mari decît în cazul f.
nucleare complete.

Organizarea vieţii familiale în forme comunitare este foarte veche. O


revigorare a comunelor s-a produs în anii 1960-1970, cînd în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic au apărut mii de comune.
Durata de viaţă a comunelor este relativ scurtă, majoritatea lor
destrămîndu-se după cîţiva ani de existenţă. Comunele sînt foarte
diferite între ele. Unele sînt de tip anarhist, au puţine reguli formale
sau nu au asemenea reguli, se orientează după o concepţie
filosofică vagă, sînt deschise noilor sosiţi şi au o bază financiară
slabă. Altele sînt riguros structurate, acceptă noi membri doar după
o verificare strictă, au coduri normative stricte şi o orientare
filosofică fermă, au o bază economică puternică asigurată de un
sistem de întreprinderi proprii.

♦ Sociologia f., ramură specializată a sociologiei care studiază f. ca


o structură dinamică definită în raporturile sale cu mediul social
global. Primele preocupări ştiinţifice de studiere a f. se regăsesc în
Franţa şi Anglia la sfîrşrtul secolului al XVIII-lea. Prin lucrările lui
Rene Villerme, Auguste Comte şi Frederic Le Play s.f. dobîndeşte un
statut distinct în cadrul sociologiei. Contribuţiile lui A. Comte sînt
esenţial teoretic-speculative, fără nici o fundamentare pe analize

174
empirice. Dimpotrivă, Le Play s-a sprijinit în principal pe anchete
extensive şi pe monografii de f. (Les ouvriers europeens, 1855;
L'Organisation de la familie suivant le vrai modele signale par
l'histoire de toutes les races et de tous les temps, 1871). Tehnicile
sale de studiu s-au bucurat de o largă apreciere şi s-au răspîndit
rapid în Europa şi pe alte continente. Pe baza analizelor
monografice, Le Play distinge trei tipuri de f.: a. patriarhală (toţi fiii
se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă); b. instabilă
(copiii părăsesc f. parentală imediat ce devin independenţi); c.
tulpină (în care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte şi
coabitează cu părinţii şi proprii săi copii). Preocupările lui Le Play au
fost continuare de numeroase generaţii de cercetători, el fiind
fondatorul uneia dintre cele mai longevive şcoli sociologice. O
contribuţie interesantă, mai ales din punct de vedere metodologic,
la dezvoltarea s.f. este adusă de Emile Durkheim (cursul
Introducere în sociologia familiei şi lucrarea La familie conjugale).
Analizele sale vizează îndeosebi formele arhaice de f., în care el
pretinde că se originează toate formele moderne. S.f. dezvoltată de
Durkheim a exercitat o influenţă indirectă asupra antropologiei
sociale engleze şi a sociologiei americane. Radcliffe-Brown şi Talcott
Parsons se consideră continuatorii tradiţiei durkheimiste. Claude
Levy-Strauss este continuatorul lui Durkheim mai ales din punct de
vedere al metodei.

♦ În anii 1920-1940, s.f. se dezvoltă cu precădere în Statele Unite


ale Americii sub forma unor analize structural-funcţionale care
consideră f. drept un sistem de poziţii sociale şi de roluri legate prin
procese funcţionale de celelalte instituţii sociale. F. este tratată ca o
construcţie ideologică, ca o abstracţie reificată, ceea ce implică o
absenţă totală a variaţiei modelelor familiale. Problematica
principală se reduce la raporturile dintre organizarea familială şi
schimbarea socială, care la rîndul ei este asimilată cu procesele de
industrializare şi urbanizare. Eforturile teoretice ale acestor lucrări
se fundamentează pe abstracţii empirice şi pe absenţa dimensiunii
istorice. De la această caracterizare generală, fac excepţie lucrările
Şcolii de la Chicago, îndeosebi The Polish Peasant in Europe and
America (Thomas şi Znaniecki, 1918-1929) şi The Negro Family in
the United States (Frazier, 1933). După al doilea război mondial,
cercetarea de s.f. din S.U.A. Îşi diversifică domeniile de analiză
şidemersurile metodologice. Se conturează trei direcţii principale de
studiu: a) o orientare structurală interesată de raporturile dintre f. şi

175
societate; b) o orientare comportamentală centrată pe interacţiunile
din cadrul f.; c) o orientare situaţională preocupată de acţiunile f. În
situaţii date. După 1960, dimensiunea istorică este tot mai frecvent
integrată în analizele de s.f. Neil Smelser (Social Change in the
Industrial Revolution, 1959) şi William Goode (World Revolution and
Family Patterns, 1963) îşi fundamentează analizele pe un bogat
material istoric şi etnologic. Cercetările contemporane se axează cu
precădere pe problemele sociale ale f. cărora li se caută răspunsuri.

♦ Istoria s.f. pune în evidenţă o permanentă schimbare a


principalelor teme de analiză şi a principalelor răspunsuri date cu
privire la situaţia f. La mijlocul secolului al XlX-lea este frecvent
răspîndită ideea crizei f. În Franţa, aceasta este imputată
individualismului revoluţionar care îşi găsise expresia cea mai
evidentă în Codul Civil. Temele critice principale vizează slăbirea
autorităţii paterne, slăbirea spiritului de obedienţă, ingerinţa statului
în viaţă f. O temă frecventă este condiţia morală precară a f., căreia
i se propun remedii filantropice, moraliste sau ideologice (Engels).
Tema crizei morale a f. este amplificată la începutul secolului al XX-
lea, în condiţiile extinderii pericolului bolilor venerice. În perioada
dintre cele două războaie mondiale ideile asupra f. se înscriu în
principal într-un context demografic malthusian. Se multiplică
discursurile pronataliste şi se promovează ideologia f. numeroase.

În acelaşi timp, sub influenţa psihanalizei, apar numeroase analize


care pun accentul pe pericolul intern care pîndeşte f., rezultat din
presiunea intolerabilă a interdicţiilor familiale. Aceste teme au
îmbrăcat o formă radicală în lucrările feministe sau inspirate din
ideologia feministă. După al doilea război mondial, se afirmă tot mai
frecvent tema statului providenţă care ar trebui să preia tot mai
mult din funcţiile tradiţionale ale f.: educarea copiilor, îngrijirea
bolnavilor şi persoanelor vîrstnice. Aceste afirmaţii provoacă rapid
reacţiile integriştilor: preluarea funcţiilor f. de către stat goleşte f.,
de sensul principal al existenţei ei. Începînd cu anii 1970, tema crizei
f. este reluată în contextul dinamicii alarmante a noilor structuri
familiale: răspîndirea cuplurilor consensuale, extinderea celibatului,
diminuarea descendenţei finale, reducerea duratei medii a
căsătoriilor. În aceste contexte, se recunoaşte tot mai frecvent
necesitatea unor politici ale f. şi intervenţia celorlalte instituţii
sociale în funcţionarea ei.

176
♦ Ca şi în celelalte domenii ale cercetării sociologice, şi în s.f. se
confruntă trei perspective sociologice majore:

a. Perspectiva funcţionalistă care pune accent pe proprietăţile


structurale şi pe funcţiile sistemelor familiale. La fel ca celelalte
instituţii sociale, f. trebuie să realizeze anumite funcţii. În ciuda
marii diversităţi de tipuri de f., funcţiile acesteia pot fi reduse la
următoarele tipuri:

1. reproducere (producerea unui număr suficient de


copii pentru a asigura imortalitatea unei comunităţi sau a
unei societăţi);
2. socializarea copiilor (transmiterea modelelor
culturale dominante în societate către copii);
3. îngrijire, protecţie şi sprijin emoţional (îngrijirea şi
protecţia copiilor, bătrînilor şi persoanelor bolnave,
dragoste, securitate, sentiment de bunăstare);
4. conferirea unui status (prin intermediul relaţiilor de
rudenie şi a altor relaţii de grup);
5. reglementarea comportamentului sexual.

b. Perspectiva conflictualistă concepe f. ca un sistem de


reglementări conflictuale permanente. K. Marx şi F. Engels prezintă
f. ca o unitate socială ce reproduce la scară redusă conflictele
interclasiale. Sigmund Freud şi Georg Simmel au tratat f. tot dintr-o
perspectivă conflictualistă. Randall Collins (1975) consideră că în
raporturile de f., soţul se comportă ca un proprietar, ca un gangster,
în timp ce femeia este o victimă permanentă. Căsătoria este un
mijloc de apropiere sexuală. Jetse Sprey (1979) consideră conflictul
ca o parte a tuturor sistemelor şi interacţiunilor, inclusiv sistemele
familiale şi interacţiunile maritale. În concepţia sa, membrii f. se
confruntă cu două solicitări conflictuale: soţii concurează între ei
pentru autonomie, autoritate şi privilegii şi, în acelaşi timp,
cooperează pentru a putea supravieţui.

c. Perspectiva interacţionistă afirmă că f. este o entitate dinamică în


care oamenii îşi modelează continuu relaţiile şi construiesc o
existenţă de grup (Peter L Berger, Hansfried Kellner, Sheldon
Stryker. Anne Statham). Din punctul de vedere al interacţionismului
simbolic, căsătoria implică modelarea de noi de finiţii încît două
persoane cu biografii distincte şi separate să poată coexista şi să
construiască a sub-lume a cuplului. Soţii îşi restructurează definiţiile

177
despre ei înşişi, despre viaţa lor cotidiană, despre experienţa lor
trecută şi despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii şi colegii sînt
redefinite în consens cu aşteptările partenerului. Apar noi concepţii
asupra realităţii, astfel că fiecare îşi modelează acţiunile în raport cu
celălalt. Ca rezultat, cuplul construieşte o biografie comună, cu o
memorie coordonată în comun. Naşterea copiilor impune o nouă
remodelare a relaţiilor dintre parteneri.

Tulpina de familie este un sistem de familie, în care:

• relaţiile dintre părinţi şi copii sunt autoritar: marcate de


respect pentru tatăl şi perpetuarea valorilor morale de
coexistenţa mai multor generaţii,
• mama are o anumită autoritate în cadrul unităţii de familie,
• moştenire relaţiile dintre fraţi sunt un fel de non-egalitar. Un
copil singură înlocuieşte pe tatăl şi a făcut patrimoniului
fructuoase (agricultură, de afaceri, ...). Cu toate acestea, în
unele regiuni, chiar şi o soră poate primi cea mai mare parte
din moştenire. Copiii sunt moştenitori la casa familiei. Pentru
cei care nu sunt, sistemul rămâne flexibil. Ei pot rămâne în
cazul în care acestea sunt unice sau în cazul în care sa
căsătorit, fără mijloc de a crea propria casă. O mare parte din
copii nu părăsesc moştenitorii sunt acasă, la serviciu ale altora
sau de comunitate, biserica, militare, guvern, educaţie, ...
• Privire pentru un soţ / soţie se află în principal, din afara
grupului de familie sau de clan, cu toate acestea, endogamie
poate fi tolerată (Japonia).
• numărul de copii rămâne limitat, o dată ce a obţinut de
asigurare a unui moştenitor desemnat de naşteri noi au devenit
necorespunzătoare. Este mult mai important pentru acest tip
de familie să-şi rezerve de resurse maxime pentru produsele
alimentare moştenitorul de succes, educaţie, căsătorie, ...

Acest concept a fost definit în secolul XIX, de către Frederic Le Play,


care au identificat trei tipuri de familie în Europa. Acesta a fost
actualizat în 1980 de către Emmanuel Todd, în lucrarea sa pe
sisteme de familie şi influenţa lor asupra ideologiilor şi a sistemelor
politice din lume. Familia-tulpina de tip promovează stabilirea
democraţiei politice de tip regimurile sociale şi a democraţiei
creştine, în cazul în care puterea de tatăl este transferat, respectiv,

178
a stat şi Biserică. Aceasta este o organizaţie structurat şi disciplinat
(principiul de autoritate), care acceptă societate, deoarece este în
mod incontestabil, un important (principiul de inegalitate între fraţi),
în timp de lucru pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă socială.
Familia-tulpina de tip pune accent pe valorile colective, uneori, în
detrimentul persoanelor fizice, precum şi organizarea planificate de
achiziţii publice pentru a promova spiritul antreprenorial, de
investiţii şi de economii. Acest tip familial înalţă diferenţa sale,
etnocentrism şi angajamentul său de a legăturilor de sânge. De
alfabetizare de masă în Europa, răspândit prin contagiune de la
regiuni dominate de familie etnice, astfel de familie a fost într-
adevăr un potenţial cultural deosebit de ridicat (a se vedea de
alfabetizare timpurie a Japoniei). Religiile în conflict cu Biserica
romano-catolică găsit un teren fertil în cadrul familiei-tulpina de tip
şi zonele de alfabetizare de masă timpuriu. În Reformei, omul poate
asigura mântuirea, fără ajutorul lui Dumnezeu (principiul de
autoritate), acesta neagă va gratuit. Dar toţi oamenii nu vor fi
salvate (principiul de inegalitate). Protestantismul, Catarii, Biserica
Waldensian şi de iudaism, în special, joacă un rol crucial în
dezvoltarea economică şi culturală a anumitor zone pentru familii
etnice.

179