Sunteți pe pagina 1din 20

DIMENSIUNI TEORETICO-ANALITICE ALE ABORDĂRII FAMILIEI

MONOPARENTALE
Familia monoparentală constituie deopotrivă o realitate şi o temă deosebit de
acută şi importantă pentru societăţile contemporane, pentru state şi guverne,
precum şi pentru alte organizaţii şi, bineînţeles, pentru cei în cauză. În
societăţile complexe, în particular în ţările vestice, ponderea familiilor
monoparentale a crescut dramatic. În SUA, în anii 1960, 17% din totalul
copiilor sub 18 ani au trăit în familii monoparentale, pe când în anii 2000
acest procent a ajuns la 27% şi continuă să crească (Bryjak şi Soroka, 2001).
Sociologii, antropologii, dar şi oamenii politici îşi pun întrebarea cum se
explică acest fenomen. Vom spune de la început că şi aici – cum se întâmplă
de altfel în cazul multor probleme sociale – explicaţia este complexă:
deoarece nu avem un model valid pentru toate ţările, abordarea trebuie să fie
mai degrabă idiografico-contextuală.
Mai întâi, e nevoie să luăm în considerare modalităţile prin care se ajunge la
starea de familie monoparentală (care, într-o majoritatea covârşitoare, este
matriparentală, matrifocală). De regulă, este vorba despre divorţ sau
separare; moartea unuia dintre soţi; naşterile neprogramate în afara
căsătoriei; decizia de a avea copii fără a te căsători. Toate aceste situaţii, mai
puţin ultima, nu înseamnă automat existenţa de durată a familiei cu un
singur părinte. Majoritatea soţilor divorţaţi sau văduvi se recăsătoresc. De ce
rămân totuşi atât de multe familii monoparentale?
O primă explicaţie este că femeilor nu le este deloc uşor să se
recăsătorească. Aceasta fie pentru că la nivelul unei ţări, la un moment dat,
poate fi o criză de bărbaţi – cum s-a întâmplat în anii de după cel de-al
doilea război mondial în fosta Uniune Sovietică, unde bărbaţii au murit
masiv în război, fie că în nişa socială accesibilă, numărul potenţialilor soţi

1
este redus. Astfel, în cartierele sărace din SUA, femeile afro-americane pot
găsi cu greu un partener, bărbaţii de aceeaşi rasă murind de tineri în număr
semnificativ sau fiind în închisoare. D. Lichter şi colaboratorii (1992) au
descoperit că la 100 de afro-americani între 21-28 de ani ar reveni mai puţin
de 80 de bărbaţi de aceeaşi rasă. Iar dacă socotim şi importanţa faptului că ei
să aibă o slujbă întreagă sau parţială, numărul se reduce la 50, întrucât mulţi
dintre ei sunt şomeri.
Un alt factor ar fi că statutul de familie monoparentală este încurajat
de ajutorul substanţial de stat. Acest argument priveşte îndeosebi aşa
numitele ţări ale bunăstării, de pildă cele din Scandinavia. Relativ legat de
acest aspect, ne putem aştepta ca în ţările dezvoltate economic să găsim
mame singure cu copii printre care sunt capabile să fie capul unei
gospodării, adică să câştige suficient. Şi într-adevăr, dintre femeile cu un loc
de muncă, multe decid să aibă copii fără să se mărite, dar statistic, femeile
salariate se căsătoresc în proporţie mai ridicată decât cele late (Burns şi
Scott, 1994). Cele mai multe dintre familiile cu un singur părinte rezultă
aşadar fie dintr-o nevoie (femeile se pot căsători sau recăsători greu), fie
dintr-o opţiune de viaţă (cele care îşi pot permite material), fie ca o strategie
de a obţine un ajutor considerabil de la stat (în unele cazuri, ele având de
fapt un soţ, dar nu legal). Iar ca o comparaţie interculturală, e clar că
societatea modernă, bazată pe economie de piaţă, slujbe plătite, ajutor
guvernamental etc. face posibilă familia monoparentală, spre deosebire de
societăţile simple, arhaice, unde femeia e dependentă de hrana şi serviciile
familiei extinse şi ale parentalităţii.
Într-adevăr, societăţile moderne şi postmoderne fac posibilă existenţa
familiilor monoparentale, dar pentru marea lor majoritate viaţa nu este deloc
roz. Copiii din aceste familii au mai mari şanse decât cei biparentali să nu

2
termine liceul sau colegiul, adolescentele să rămână însărcinate, băieţii să
comită infracţiuni, să ajungă la închisoare şi/sau şomeri. Întrucât familiile
monoparentale sunt, cu puţine excepţii, matrifocale, este în joc şi lipsa
tatălui, atât ca autoritate educativă, cât şi ca model de „cel care câştigă cinstit
pâinea”. Factorii psihoeducativi sunt importanţi, dar explicaţia fundamentală
în dificultăţile pe care le întâmpină familiile monoparentale se găseşte în
condiţiile precare de viaţă ale acestora, în sărăcie. (studiile arată că dacă se
controlează variabila „sărăcie”, diferenţele pe aproape toate planurile dintre
familiile cu un singur părinte şi cele cu doi devin minore). Sărăcia familiilor
monoparentală poate avea multiple surse.
O mare parte dintre familiile monoparentale sunt rezultatul naşterilor
neintenţionate ale tinerilor care întrerup şcoala, nu au un serviciu şi, în foarte
multe cazuri, nu ştiu cine este tatăl copilului. În SUA, pentru fiecare milion
de naşteri ale mamelor necăsătorite, sunt reperaţi doar aproximativ 25%
dintre taţi. Şi dintre cei pe care legea îi obligă să acorde ajutor (pensie
alimentară), numai 51% plătesc integral (Lynch, 1995). Deşi situaţia
femeilor devenite singure prin divorţ sau văduvie şi care au copii este mai
bună sub aspect material, şi în astfel de cazuri are loc o depreciere
semnificativă din punct de vedere financiar prin lipsa soţului. Aceasta pentru
că, în general, bărbatul câştigă mai bine, avea mai multe relaţii, se
„descurca”mai repede şi mai uşor. Sărăcia este puternic asociată cu lipsa de
şcolaritate sau şcolaritate redusă, cu şomajul, cu capitalul raţional, cu
condiţia de imigrant şi aproape tautologic, cu ceea ce se foloseşte în
literatura sociologică, în particular în cea americană, ca un indicator
cvasiuniversal, şi anume cu statutul socioeconomic. Or, la rândul lor, acestea
sunt corelate cu etnia. Familiile monoparentale sunt disproporţional prezente
în funcţie de rasă şi etnie. Apoi, numărul părinţilor care îşi cresc singuri

3
copiii şi cauzele ajungerii în această situaţie variază considerabil şi de la ţară
la ţară. Exprimând la modul calitativ date demografice din multe ţări, s-a
ajuns la următoarea reprezentare (Tabel 1):

Tabel 1. Diferenţe demografice între ţări

Ierarhie procente Cele mai ridicate Cele mai scăzute


Ratele părinţilor singuri Anglia, Suedia, Grecia, Irlanda, Italia,
Norvegia, Danimarca, Portugalia, Spania,
SUA, Australia Japonia
Procentajul naşterilor Danimarca, Norvegia, Grecia, Italia, Spania
înafara căsătoriei Suedia
Ratele divorţului Anglia, Suedia, Grecia, Irlanda, Italia,
Danimarca, SUA Portugalia, Spania,
Japonia
Procentajul părinţilor Norvegia şi Suedia Grecia, Portugalia, şi
singuri care nu au fost (urmate de SUA şi Japonia
niciodată căsătoriţi Anglia)
Sursa: K. Rowlingson şi S. McKaz, 2002, p.27

Pe bună dreptate, ne putem întreba cum pot face faţă familiile


monoparentale diverselor probleme, în special celor de ordin material-
financiar (locuinţă, cheltuieli pentru copii etc). studii sistemice arată ce
strategii diverse şi ingenioase adoptă multe astfel de familii nu doar pentru a
supraveţui, ci chiar pentru a deveni de succes social (vezi Strong et al., 1998,
pp 532-533). Trăsăturile intelectuale şi de personalitate, abilităţile de
comunicare şi relaţionare cu ceilalţi fac într-adevăr diferenţă în statutul
economic şi psihosocial al familiilor cu un singur părinte. În strânsă

4
conexiune însă cu aceste potenţialităţi subiective, trebuie avute în vedere şi
anumite date „obiective”. De pildă, în cele mai multe cazuri, părintele nu e
sigur în creşterea copilului. El locuieşte cu părinţii, cu bunicii, cu fraţii,
surorile, cu partenerul sexual. Sau i se acordă ajutor de către propriile rude,
de către celui decedat şi, e adevărat că mult mai puţin, ele celui de care a
divorţat. Paradoxal este faptul că, cu cât familia (în special a mamelor tinere)
este mai săracă, cu atât aceste ajutoare sunt mai reduse. Mai apoi, trebuie
menţionat un aspect ce se trece uşor cu vederea, şi anume faptul că deşi
statistic, la un moment dat în fiecare ţară sunt multe familii monoparentale,
cele mai multe sunt doar temporar în această condiţie. Dar şi aici, dramatic
este că tocmai familiile cele mai sărace, cu mame din segmente sociale şi
cartiere marginalizate, se căsătoresc sau se recăsătoresc mai greu.
Problema situaţiei materiale şi, în general, a statului social nu este
acută pentru „mamele singure prin opţiune”. Femeile care nu şi-au găsit un
soţ potrivit şi ajunse la maturitate vor să aibă un copil, dar nu se angajează în
mariaj au, de regulă, discernământul necesar pentru a evalua realist costurile
creşterii unui copil cu o anumită calitate. Deci ele nu se confruntă , practic,
cu sărăcia.
Sunt state – Suedia este exemplară din acest punct de vedere – unde
ajutoarele sociale sunt atât de substanţiale, încât familiile cu un singur
părinte nu au probleme serioase cu sărăcia. În 1994, deşi 20% dintre copiii
suedezi se aflau în familii monoparentale, doar 6,8% din totalul copiilor din
această ţară trăiau în familii cu un salariu sub venitul mediu pe economie. A.
Giddens (2000), care oferă respectivele cifre, consideră că aceasta este şi
motivul pentru care în Suedia familia monoparentală nu este privită ca o
chestiune gravă, cu precaritate economică. Analizând mai îndeaproape
chestiunea, s-a evidenţiat că nu doar ajutoarele în sine contribuie la

5
respectiva situaţie din Suedia. S. Duncan şi R. Edward (1997), bazându-se şi
pe cercetări ale altor autori, arată că o politică statală coerentă şi complexă
(părinţilor li se creează facilităţi pentru a lucra cu normă întreagă, îngrijirea
copiilor fiind plătită de stat, dacă părinţii locuiesc cu copilul bolnav sunt
plătiţi, funcţionează o politică de transfer social, în termeni de ajutor
financiar către părinţii care nu lucrează) asigură succesul în domeniu din
această ţară.
Rezumând date cu privire la familia monoparentală din Marea
Britanie, K. Rowlingson şi S. McKay (2002) concluzionează printre altele
(pp.31-32):
• Ca şi în alte ţări occidentale, familia de acest tip reprezintă o tendinţă
deloc de neglijat, în jur de trei milioane de copii trăind în mod curent
într-un asemenea aranjament domestic, iar aproximativ jumătate din
toţi copiii se confruntă la un moment dat cu o astfel de situaţie;
• Cu aproximativ, jumătate din monoparentali sunt mame care nu au
fost niciodată căsătorite, în schimb peste jumătate dintre acestea
provin din coabitare. Aşadar, coabitarea reprezintă o sursă
semnificativă de monoparentalitate. (Pentru România, e de studiat în
ce măsură coabitarea şi, eventual, destrămarea lui intersectează
socioeconomic şi, în perspectivă, juridic, cu monoparentalitate);
• Există diferenţe majore între etnii şi rase referitor la ponderea
familiilor monoparentale. Astfel, mai mult de jumătate din familiile de
culoare (negri) ce au copii sunt monoparentale, şi numai un sfert din
cele albe;
• Dar, după cum se vedea pentru alte ţări (inclusiv România), factorul
crucial ce caracterizează familiile monoparentale este sărăcia.
Aproximativ două treimi din copiii monoparentali sunt consideraţi

6
săraci, ceea ce reprezintă de două ori mai mult decât proporţia din
întreaga populaţie de copii. Ca un alt punct de reper, aproape jumătate
dintre toţi copiii săraci (1.8 milioane din 3.8 milioane) trăiesc în
familii monoparentale. Autorii britanici citaţi revin şi în acest context
cu ideea că sărăcia cauzează monoparentalitatea, iar aceasta, la rândul
ei, întreţine şi accentuează sărăcia;
• În general, monoparentalitatea nu caracterizează toată copilăria. Cu
aproximaţie, jumătate din mamele singure cu copii îşi găsesc un
partener stabil (nu neapărat soţ) în interval de 6 ani;
• Marea Britanie are o rată înaltă de monoparentalitate, de
monoparentalitate asociată cu sărăcia şi lipsa de angajare în câmpul
muncii. În alte ţări europene dezvoltate, chiar dacă familiile
monoparentale sunt frecvente, ele nu sunt caracterizate în acelaşi grad
de sărăcie. Evitarea sărăciei monoparentalităţii s-a produs prin diferite
politici statale, în unele ţări cu accent pe ajutor social masiv
(Danemarca, Norvegia), în altele pe încurajarea materială a părinţilor
să fie angajaţi şi să rămână în câmpul muncii. În final, K. Rowlingson
şi S. McKay (2002) subliniază că una dintre explicaţiile succesului din
ţările respective este nivelul lor mai ridicat de echitate între clasele
sociale, şi intre bărbat şi femeie. O mai mare echitate socială (n. n)
este condiţia prealabilă fundamentală pentru a reduce sărăcia
monoparentală (p.32).
Poziţia „de top” a Mării Britanii privitor la ponderea familiilor
monoparentale vedea şi din Figura 1, unde sunt prezentate date longitudinale
din câteva ţări ale Uniunii Europene, în configuraţia ei din anii '90.
Se citeşte cu uşurinţă o creştere însemnată a monoparentalităţii chiar
din 1990, dar ea este masivă în ţările vestice europene şi noneuropene, dacă

7
o comparăm cu anii '60. (în SUA, spre pildă, procentul familiilor
monoparentale a crescut de la 9% în 1960, la 32% în 2000 – vezi şi
Benokratis, 2005). Mai mari decât diferenţele de interval temporal 1990-
2000 pentru fiecare ţară (şi, desigur, pe ansamblul)apar însă diferenţele
inter-ţări. Nu intru aici măcar într-o sumară încercare explicativă, dar este
limpede că monoparentalitatea corelează puternic cu divorţialitatea şi cu
prezenţa alternativelor la familia „clasică”, iar acestea sunt mul mai scăzute
nu doar în societăţile europene ce parcurg încă traseul de la tradiţional la
modern, dar mai cu tărie în ţările mediteraneene (Spania, Italia, Grecia). De
altfel, cercetări empirice focalizează pe diverse fenomene sociale, şi în
particular cele privitoare la familie şi relaţii de rudenie, arată o mai
pronunţată deosebire între sudul şi nordul-vestul european decât între est şi
vest.

Oricum, previzibil este că odată cu liberalizarea întregii vieţi sociale


şi a emancipăm femeilor în special, ponderea aranjamentelor gospodăreşti
cu un singur părinte să crească şi în societăţile dominate de valori şi
habitusuri familiale tradiţionale. În România, potrivit datelor
recensământului din 2002, familiile monoparentale aveau o pondere de
11,7% din gospodăriile familiale, evoluţia generală a societăţii româneşti
conducând, cu o probabilitate de aproape 100%, la o creştere a respectivului
procent în viitor.
Politicile statale sunt variabile independente pentru geneza şi statutul
monoparentalităţii dar, pe de altă parte, determinarea e şi inversă: frecvenţa,
configuraţia şi condiţia socială a familiilor monoparentale se reflectă în
intensitatea şi coerenţa intervenţiilor din partea statelor sau ale altor
organisme (L. Hantrais, 2003). Este cumva logic ca acolo unde familia în

8
general este mai aşezată, divorţurile şi coabitările mai puţin frecvente şi
unde, prin urmare, nici monoparentaMtatea, inclusiv prin procentul ei
redus, nu constituie o „problemă", nici preocupările să nu fie intense şi bine
articulate (cazul Italiei, Greciei, Spaniei).
Oricum, politicile familiale în orice stat sunt un proces, uneori zig-
zagat ca profil al măsurilor luate şi implementate, adică cu renunţări şi
reveniri, cu definiri şi redefiniri de programe. In ţările postcomuniste, unde
tranziţia a însemnat şi multă derută şi confuzie, asemenea politici au început
timid şi la început aproape fără nici o contribuţie clin partea statului. în timp,
ele au prins un contur mai ferm şi un oarecare grad de coerenţă, cum e şi
cazul României.
Totuşi, viziunea de ansamblu lipseşte, sau nu e operaţionalizată în
programe complementare, care să nu vizeze separat drepturile şi ajutorul dat
copiilor, persoanele sărace, respectiv drepturile şi egalitatea de şanse
formale pentru femei. Pe buna dreptate, C. Ştefan (2006), a cărei carte
despre familia monoparentalâ are ca subtitlu „O abordare politică", militează
pentru, înscrierea politicilor din România faţă de monoparentalitate în cele
mai largi ale familiei şi ale condiţiei sociale a femeii. În acelaşi timp,
inspirată din literatura referitoare la alte ţări cu succes în domeniu, autoarea
propune (pp. 107-108): Adoptarea unor metode de stimulare a angajatorilor,
de exemplu prin scutire de impozite pentru a angaja şi menţine în muncă
părinţi monoparentali; Programe flexibile de muncă corelate cu nevoile
de creştere şi educare a copiilor; Reducerea de taxe şi impozite pe care
familiile monoparentale – cu deosebire cele sărace – le plătesc;
Diversificarea alocaţiilor pentru diferite tipuri de familii monoparentale şi
posibile momente (dificile) ale ciclului familial; Înfiinţarea şi funcţionarea la
parametri înalţi a serviciilor comunitare (modalităţi de petrecere

9
a timpului liber când copiii rămân nesupravegheaţi, existenţa unor asociaţii
voluntare de întrajutorare).
Vorbind despre nivelul comunitar, intrăm din plin pe
teritoriul conceptual al capitalului social, formal şi informai şi al
distincţiei pe care subsemnatul a propus-o, cea dintre capital social
structural şi cel de circumstanţă, 3 conjunctural (Iluţ, 2007). Experienţa
cotidiană ne arată, precum şi studii empirice sistematice (inclusiv cele
întreprinse de noi), ca în viaţa comunitară, în situaţii sensibile, de criză, de
nevoie punctuală de ajutorare a unor familii aflate la necaz, capitalul social
ca potenţialitate se converteşte repede într-o solidaritate manifestă şi
eficientă. Însă, pentru monoparentalitate asociată cu sărăcia acest gen de
manifestare nu e suficient. Existenţa unor forme de capital social structural
(care funcţionează permanent) este crucială, ca variantă informala el există
ca şi familie extinsă şi kinship, ca şi statut formal, în programele şi politicile
statale şi ONG-uri. Probabil că o mai bună conlucrare (prin metode
instituţionalizate) între diverse capitaluri sociale formale şi informale, atât pe
orizontala cât şi pe verticală ar constitui un beneficiu substanţial şi pentru
monoparentalitate.
Pe de altă parte, o politică fundamentală a UE este descentralizarea
administrativă. Ea priveşte direct şi ajutorarea celor nevoiţi, întrucât
legislaţia, politicile naţionale nu pot trata diferenţiat, decât până la un
punct, populaţia vizată. Nu pot fi date legi şi programe pentru fiecare caz
în parte, şi nici măcar pentru tipuri mai de detaliu. În acelaşi timp, nici
sociologii, în chestionare, şi, cu atât mai mult când e vorba de a primi
ajutoare, organele în drept nu se pot lua după declaraţiile indivizilor
privind veniturile şi starea lor materială. Doar la nivel de comunitate
realitatea se cunoaşte mai bine. A lăsa însă totul pe seama autorităţilor

10
locale prezintă un risc. Capitalul social are o parte mai întunecată, negativă
(datk side) semnalată clasic ca îngrădirea intimităţii individului, dar ca
trebuie văzută şi mai profund, anume ca „solidaritate în rău". Tot practica
cotidiană, dar la modul mai exact cercetările de teren, arată că nu sunt rare
situaţiile în care, funcţionând din plin şi asimetria informaţională dată de
poziţia în sistemul politico-administrativ, o parte a populaţiei, în particular
a familiilor, au fost grav dezavantajate prin solidaritatea în abuzuri a
reprezentanţilor autorităţilor locale, pe bază de rudenii, prietenii, interese
materiale.
Familiile monoparentale sunt ajutate, într-o oarecare măsură, în
special de către rude. Capitalul social al familiei extinse {kdttship) este cel
mai important şi în această privinţă. Din aproximativ doua treimi dintre
părinţii monoparentali din mediul rural din România (în particular
Transilvania) care spun că sunt ajutaţi, mai mult de jumătate menţionează
ca singură alternativă „rude", fir dintre acestea, pe primul loc figurează
„părinţii" subiecţilor în cauză. Datele cercetării privind comparaţia dintre
monoparentalitatea din urban şi cea din rural, în curs de desfăşurare,
sugerează pentru mediul urban o configuraţie sensibil diferita a ajutorului
acordat, atât ca sursă, cât şi ca şi conţinut. Pentru comunităţile rurale sunt
menţionate în primul rând „îmbrăcăminte „mâncare", „îngrijirea copiilor"
şi mai rar „bani".
În legătură cu numărul rudelor, în special ai părinţilor, o situaţie aparte este
dată de cei care lucrează în străinătate. Sunt mai multe tipuri de
monoparentalitate rezultate ca urmare a acestui fenomen: Părintele
monoparental pleacă la muncă şi lasă copilul în seama propriilor părinţi.
Poate fi însă unul singur, sau o mătuşă, o bunică ori altă ruda, şi atunci
avem de-a face cu un aranjament domestic asemănător monoparentalităţii,

11
adică o persoană singură are grijă de copil(ii); Ambii soţi pleacă, iar copilul
rămâne în grija bunicilor, a altor rude, a unei gospodării formate dintr-un
cuplu marital sau o singură persoană. La prima vedere, s-ar putea crede că,
în fond, este acelaşi lucru, dacă cei plecaţi sunt monoparentali sau
biparentali, însă diferenţa este relevantă, fiind vorba de calitatea copilului,
de starea materială a gospodăriei, de banii trimişi la cei rămaşi în ţară cu
copilul; Un părinte este plecat, şi copiii sune lăsaţi în grija celuilalt. În acest
caz, riscul despărţirii conjugale (de fapt sau de drept) este destul de ridicat.
Oricum, chiar dacă cei doi părinţi „supravieţuiesc” ca şi cuplu-ceea ce se
întâmplă cu marea majoritate (după datele noastre preliminarii, cu
aproximativ 75%), munca în străinătate conduce la un număr mare de
aranjamente domestice monoparentale sau copii aflaţi în grija altor persoane
decât părinţii. Să observăm însă că acestea sunt temporare sau, preluând o
expresie uzitată în literatura de specialitate cu privire la familie în general
(vezi şi Iluţ, 2005), intermitente.
Acest lucru este de subliniat în contextul în care, în media românească
si cu deosebire la anumite posturi de televiziune, se prezintă cu abstinenţă
drama copiilor rămaşi în ţară, fiind invocate şi cazurile de sinucidere.
Nimeni nu poate contesta importanţa factorilor psihoemoţionali şi, de aici, şi
efectele pe plan social. Copiii şi tinerii respectivi au probleme. Trebuie
văzute însă şi avantajele faptului ca în masa mare, cetăţeni din România
lucrează în străinătate. Avantaje pentru ţara, comunitatea din care au plecat,
şi în primul rând pentru copiii lor. Aceştia au mai bune condiţii materiale,
pot urma şcoli la care altfel nu ar avea acces, mulţi petrec vacanţe în ţările
unde muncesc părinţii lor, au mari şanse să înveţe şi lucreze ei înşişi în spaţii
geografice cu un potenţial al calităţii vieţii mai ridicat. Când judecăm
asemenea situaţii, e justificat să gândim – ceea ce din păcate în spaţiul nostru

12
cultural se întâmplă mai puţin – şi în termeni de costuri şi beneficii de
oportunitate. Aceasta indică faptul ce s-ar fi întâmplat dacă actorul social
(individual sau corporat) nu lua o anumita decizie şi nu avea un anume
comportament. La rândul lui, acest raţionament, care la economişti se
traduce în date cantitative, este strâns legat de problema mai largă a
controlului variabilelor. În cazul de faţă, dacă introducem factorul „sărăcie"
în schemele explicative, multe din pretinsele efecte negative ale muncii în
străinătate „dispar" sau se estompează semnificativ. Dacă mai adăugăm
„şcolaritate", „violenţă în familie", „mod de socializare" în general,
diferenţele dintre „plecaţi" şi „nonplecaţi" se reduc şi mai mult. Deci, nu
comparăm rata de sinucideri, eşecul şcolar, comportamente delicvente ale
copiilor râmaşi fără părinţi în ţară cu copiii din România per total, ci cu cei
din ţară cu situaţie (materială, şcolaritate etc.) identică sau asemănătoare
celor cu părinţi care muncesc afară. Nu intru aici în detalii, dar problema
controlului (statistic sau cel puţin ca interpretare ipotetică) nu e luată în
seamă nici de aşa-numite studii complexe. Sau, cel puţin, aşa reiese din felul
în care sunt prezentate rezultatele în mass-media. A insista patetic doar pe
drama trăită de copiii ai căror părinţi lucrează în străinătate este nu numai
incorect din unghi de vedere al adevărului, ci şi o impietate morală, un abuz
sociouman la adresa celor în cauză (părinţi, copii, rude). Ceea ce nu
înseamnă că nu e nevoie de a trage un semnal de alarmă şi a mobiliza
autorităţile în drept şi comunităţile pentru a sprijini sistematic modul de
viaţă şi învăţătură al respectivilor copii.

Închei această scurtă incursiune prin problematica monoparentalităţii


prin câteva concluzii şi posibile deschideri teoretice şi practice, cu privire
specială la România.

13
• Problematica gospodăriilor cu un singur părinte este strâns conexată
cu cea a coabitării1, vieţii de familie (în speţă a tensiunilor şi violenţei), a
divorţialităţii şi recăsătoriei. înţelegerea cauzelor şi efectelor
monoparentalităţii trebuie să aibă în vedere respectivele fenomene şi,
desigur, transformările societale de ansamblu.
• În al doilea rând, cu toate că entuziasmul pentru ceea ce am numit
„constructivism – interpretativism” (Rotariu şi Iluţ, 1994) s-a mai
domolit si printre cercetătorii din România, el mai dăinuie, explicit sau
implicit, uneori în forme nocive. Bineînţeles că, până la urmă, şi familia
monoparentală este o „construcţie socială”, în sensul că este rezultatul
interacţiunii unor factori sociali, printre care şi opţiunile indivizilor. Ea
este însă un referenţial ontic Adică, nu e corect epistemic să abordăm
totul doar în termenii percepţiilor şi sensurilor acordate de subiecţi. Fără
îndoială că oamenii acţionează, prioritar, în funcţie de cum îşi reprezintă
realitatea şi ce judecări construiesc. Există însă şi un dat obiectiv (vezi şi
discuţia macro – mezo – microsocial de la primul punct al studiului) care
determină gândirea şi ghidează acţiunile. Această subliniere
epistemologică are importanţă crucială pentru metodologia angajată în
cercetarea socioumanului. A ne opri doar la ce declară subiecţii despre
propria condiţie (inclusiv despre starea şi dificultăţile monoparentalităţii)
înseamnă o mare naivitate sat< lipsă de onestitate ştiinţifică. E adevărat,
pe de altă parte, că sunt diferite strategii prin care ne putem asigura, cu
mare probabilitate, de izomorfismul dintre „gândit (perceput)" -
„declarat” şi „realitate”. în investigaţia noastră am recurs, printre altele, şi

1
Legat de acest fenomen profesorul Rotariu realizând recent nişte observaţii deosebit de pertinente (Rotariu, 2007;
Rotariu - manuscris)

14
la an întreba despre familia monoparentală pe cunoscuţi ai acesteia.
• Tot de domeniul epistemico-metodologic tine şi cerinţa ca, alături de
o strategie multimetodică (inclusiv analiza multiperspectivală propusă de
noi), să fim foarte atenţi la controlul statistic al variabilelor. În acest
sens, arătând că în directă şi pozitivă corelaţie cu sărăcia se află şi starea
de sănătate (precară) a majorităţii familiilor monoparentale, K.
Rowlingson şi S. McKay (2002) invocă date ce privesc Marea Britanic,
de genul: aproximativ unul din şase monoparentali spun că au o sănătate
precară; o treime din părinţii de acest fel au cel puţin un copil cu o boală
de lungă durată sau o anume dizabilitate (p. 198). Or, fără comparaţia cu
o populaţie identică sau asemănătoare ca statut socioeconomic (nivel de
trai, şcolaritate, ocupaţie etc), cifrele respective spun puţin, sau chiar
derutează. Am văzut că asemenea comparaţii ar fi necesare şi atunci
când analizăm fenomenul copiilor din ţară ai celor ce lucrează în
străinătate.
• Deşi există femei care au o situaţie materială bună şi aleg de la bun
început să aibă copil, dar nu soţ, şi, deşi printre familiile monoparentale
provenite din alte împrejurări se întâlnesc cazuri de nonsărăcie, la scară
statistică, în toată lumea - excepţia face modelul scandinav -
monoparentalitatea este asociată puternic cu sărăcia. Desigur, România
nu face excepţie. Intre sărăcie, şcolaritate redusă şi monoparentalitate
există un circuit cauzal. Raportul cauzal nu este deci liniar, cu toate că
uneori un anumit factor este prevalent ca şi cauză. De pildă, am constatat
că, şi în ţara noastră, multe dintre liceene sau studente din familii nu
tocmai sărace, dacă rămân gravide şi nu întrerup sarcina (ceea ce se
întâmplă cel mai adesea), devenind astfel mame singure cu copil,
abandonează şcoala, şi, prin urmare, îşi vor găsi mai greu loc de muncă,

15
ajung în precaritate materială, de unde şi şanse mai mici de a se căsători.
Insă cele ce devin mame singure ca adolescente şi fără a termina liceul
sau facultatea se recrutează masiv din medii sărace. Sărăcia, dublată de
şcolaritate redusă înseamnă şi o anume mentalitate ce predispune la
monoparentalitate, dar fondul problemei stă în datele socioeconomice
obiective. Din familii sărace, şi posibilităţile de a urma o calificare, mai
ales una înaltă, sunt scăzute. La rândul ei, monoparentalitatea - nevoia de
a avea grijă de copii - limitează angajarea în muncă şi perpetuează
sărăcia.
• Monoparentalitatea este concomitent corelată cu genul social, în
sensul că imensa majoritate a celor care îşi cresc singuri copiii sunt
femei. În România, ponderea mamelor singure cu copii din totalul
familiilor monoparentale este de aproximativ 85% (vezi şi Ştefan, 2006,
p. 39). Având copii, femeile în cauză au o valoare mai scăzută şi pe piaţa
maritală.ÎIn textura factorială ce condiţionează monoparentalitatea intră
deci clasa socială (şi mai ales ceea ce se numeşte „underclass"), gen
social şi, aproape cu necesitate, etnia şi rasa. în SUA şi Marea Britanic,
disparităţile de acest fel apar clar evidenţiate în date statistice, etnia (în
particular rasa neagră) fiind mult suprareprezentată în păturile sărace. Nu
întâmplător, lucrarea des citată în studiul de faţa „Lone Parent Familia",
scrisă de Karen Rowlingson şi Stephen McKay (2002), se subintitulează
„Gender, Class and Stati\ autorii ocupându-se pe larg şi de rolul statului
în problematica monoparentalitâtii. în România, statisticile oficiale ca şi
date de cercetare sociologică arată că sărăcia, şcolaritatea redusă,
şomajul, condiţia precară a femeii şi monoparentalitatea (cu deosebire
sub forma intermitentă) sunt sever prezente la populaţia rromă.
• Faptul că, chiar în monoparentalitate, femeile sunt dezavantajate faţă

16
bărbaţi în ce priveşte situaţia materială reiese şi din cifre statistice ale
diferitelor ţari, în speţă ale Marii Britanii şi SUA. În cea din urmă,
mamele având copii în custodie au de aproape trei ori mai mari şanse de a
fi sărace decât taţii ce au primit custodia (Benokraitis, 2005, p. 442). Şi în
acest caz explicaţiile sunt complexe, fiind vorba de inegalităţile
societale bărbat-femeie, dar foarte probabil şi de fenomene mai subtile: e
posibil ca bărbaţii mai înstăriţi să obţină cu mai mare uşurinţă custodia.
Marea problemă cu taţii este însă aceea că foarte mulţi dintre ei, datorită
uneori împrejurărilor obiective (şomaj, boală, recăsătorie şi o nouă
familie săracă etc), dar de cele mai multe ori din iresponsabilitate sau
răzbunare (pedepsirea mamei care a divorţat) nu numai că nu mai ţin
legătura cu copiii, dar se sustrag şi plăţii pensiei alimentare. Indiferenţa
sau chiar ostilitatea tatălui nonrezidenţial are efecte profunde asupra
copiilor, atât directe — simte lipsa materială şi socioafectivă a tatălui —
cât şi indirecte, prin reacţiile şi comportamentul mamei. Rezultate
preliminare ale studiului întreprins de noi în comunităţile rurale, pe bază
de interviuri de profunzime, chestionare standardizate, observaţii directe,
arată că şi datorită unei tradiţii negative (mai ales dacă bărbatul s-a
recăsătorit, să nu mai aibă de-a face cu prima soţie), raporturile dintre
foştii soţi sunt, în aproximativ 70% din cazuri, de la „aşa şi aşa", înspre
„rele" şi „foarte rele”.
Închei cu resublinierea importanţei cruciale a legilor, reglementărilor
şi politicilor statale nu doar în calitatea vieţii familiilor monoparentale, ci
şi în geneza şi funcţionarea ei. Legile cu privire la divorţ şi custodie,
obligaţiile şi drepturile părintelui nonrezidenţial, ajutorul oferit de stat,
determină în limite considerabile frecvenţa părinţilor singuri cu copii. În
Suedia, spre pildă, după ce în anii '80 s-au modificat condiţiile de ajutor

17
faţă de mama , singură cu copil, restrângându-i-se plata în bani, numărul
copiilor înafara căsătoriei a scăzut simţitor. Înainte de aceste modificări,
multe femei, deşi practic aveau un partener stabil, preferau să se declare
necăsătorite. Pe de altă parte, politicile familiale ale statului, în special
faţă de familia monoparentala au şanse de a le sprijini efectiv, dacă sunt
coerente si vizează cele două mari dimensiuni: 1) ajutorul material-
financiar direct şi 2) facilitarea angajării cu un program flexibil în câmpul
muncii. Politicile trebuie să fie diferenţiate în funcţie de tipurile de
familii monoparentale. Mai mult, ideal ar fi să se trateze, şi ca ajutorare
financiară şi de oportunităţi socioprofesionale şi de muncă, fiecare caz
în parte. Or, politicile şi programele naţionale nu pot, prin natura lor, să
atingă acest obiectiv. O cale importantă de rezolvare sau cel puţin
ameliorare a problemelor din România este, şi în acest domeniu,
descentralizarea administrativă şi mobilizarea capitalului social
comunitar. Sunt însă de reţinut două remarci în acest sens: a lăsa totul la
discreţia autorităţilor locale prezintă anumite riscuri, fiindcă se poate
produce o solidaritate „în rău" pe bază de prietenii, rudenii, interese, care
să defavorizeze chiar familiile în cauză; transformarea potenţialului de
solidaritate comunitară în acţiuni manifeste nu se poate face doar prin
îndemnuri „iluministe", făcând apeluri abstracte la „conştiinţă” şi
„valori”, ci printr-o muncă concentrată de organizare şi printr-o
optimizare a relaţiilor dintre capitalul social formal şi cel informai, atât
pe orizontală cât şi pe verticală.

Bibliografie

18
1. Benokraitis, N.V. (2005). Marriages and Families. Cbanges,
Choices, and Constraints.Upper Saddle River, Newjersey: Prentice
Hali.

2. Bryjak, G., Soroka, M. (2001). Sociology, ChangingSoaeties in a

Diverse World (4.ed). Boston: Allyn&Bacon.

3. Burns, A., Scott, C. (1994). Mother-lîeaded Families and Why They

Have Increased. Hillsdale: Lawrence Eribaum,

4. Duncan, S., Edwards, R. (eds.). (1997). Single Mothers in an


International Context: Mothers or Workers? London: UCL Press.

5. Giddens, A. (2000). Sociologie. Bucureşti: Ed. AII. Hantrais, L. (ed.),

(2003). Comparing Family Change and Policy Responses in Europe.


European Research Centre. Leicestershire, GB: Loughborough
Universitv.

6. Iluţ. P. (2005). Sociopsihologia şi antropologia familiei. Iaşi: Ed.

Polirom.

7. Iluţ, P. (2007). Capital social, încredere şi informaţie: Consecinţe

pentru politici
sociale. Sociologie Românească, 3: 5-30.
8. Lichter, D., McLaughlin, D., Kephart, G, Landry, D. (1992). Race
and retreat
from marriage: Shortage of marriageable men? American Sociologicul
Review,
57:781-799.

19
8. Lynch, J. (1995). Chasing deadbeat parents. Spokesman Review,

March 26
9. Rotariu, X (2007). Aspecte privind structura populaţiei după starea
civilă.
10. În P. Iluţ (coord.). Dimensiuni ale familiei actuale din România. Cluj-

Napoca: Presa Universitară Clujeană.


11. Rotariu, T. (manuscris). Procese demografice. (în curs de apariţie).

Iaşi: Ed. Polirom.


12. Rotariu, T., Iluţ, P. (coord.), (1994). Sociologie. Cluj-Napoca: Ed.

Mesagerul.
13. Rowlingson, IC, McKay, S. (2002). î^one Parent Families. Gender,

Class and State. Harlow, England: Prentice Hali.

14. Strong, B., DeVault, C, Sayad, B, (1998). The Marriage and the
Family Experien Intimate Relationships in a Changing Society. Belmont:
Wadsworth Publishing Company.
15. Ştefan, C. (2006). Familia monoparentală. O abordare politică. Iaşi:
Ed. Polkom

20