Divorțialitatea, recăsătorirea și alternative

nonmaritale: celibatul, familia monoparentală,

concubinajul și cuplurile de homosexuali

STUDENT:Însurățelu Denisa-Nicoleta

Familia și Managementul Resurselor Familiale

Anul II, Grupa I

Prof.univ.dr.Nicu Gavriluță
CUPRINS:
I.DIVORȚIALITATEA ȘI CAUZELE EI

1.1.Cauze generale-o nouă mentalitate a divorțului

1.2.Consecințe ale divorțialității

II.RECĂSĂTORIA ȘI PROBLEMELE EI

III.ALTERNATIVE NONMARITALE

3.1. Celibatul

3.2. Familia Monoparentală

3.3.Concubinajul;

3.4. Cuplurile de Homosexuali

1.Divorțialitatea și cauzele ei

Deoarece divorţul înseamnă despărţirea legală între soţi, aspectele lui tehnice cad în
sarcina disciplinelor juridice, în speţă a dreptului familiei. Dar bineînţeles că o legislaţie mai
severă sau mai permisivă faţă de divorţ afectează rata divorţialităţii şi are multe consecinţe
sociale. Foarte importantă este, de asemenea, modalitatea de desfacere a căsătoriei. Trei tipuri
principale de divorţ sunt comune astăzi în lume: divorţul sancţiune – prin care unul, sau în
anumite cazuri, amândoi partenerii sunt culpabilizaţi; divorţul constatare – unde sentinţa este
dată de faptul că se probează că cei doi nu mai convieţuiesc în fapt de multă vreme; divorţul
prin consimţământ reciproc, care presupune că doar prin declaraţia ambilor soţi că nu mai vor
să fie împreună, se pronunţă divorţul.
Pentru această ultimă formă, în unele ţări nici nu mai este nevoie de tribunal, ci doar de o
instanţă civilă. Tipul de divorţ are implicaţii psihosociale semnificative, cu deosebire dacă
există copii.
Se face distincţie între destrămarea oficială (juridică) şi cea neoficială (informală) a grupului
familial, între despărţirea de drept şi cea de fapt, cum se mai spune. Într-adevăr, în multe
familii cei doi soţi nu mai au practic o viaţă comună, deşi, datorită copiilor, a profesiunilor sau
a altor motive, ei nu se despart oficial. Am putea deosebi trei principale tipuri de disoluţie
maritală: despărţirea în fapt, dar cu locuinţă comună; separarea totală (şi în ce priveşte
locuinţa), dar fără divorţ; divorţul (despărţirea juridică). Primul caz se întâlneşte mai des în
ţări mai puţin dezvoltate, unde locuinţa este o problemă, iar al doilea, în ţări dezvoltate în care
locuinţa nu e o problemă, în schimb divorţul şi consecinţele lui prezintă unele dificultăţi.
În tot cazul, pentru divorţialitate se constată (pe bază de informaţii statistice oficiale
exacte) o considerabilă sporire a ratei ei începând din secolul al XIX-lea, dar mai cu seamă
după cel de-al doilea război mondial, cu o creştere accentuată până în zilele noastre.

Cauze generale- o nouă mentalitate a divorţului

O cauză majoră a ridicări ratei divorţialităţii o constituie emanciparea economică a

femeii. Faptul că în societatea industrială şi post-industrială soţiile sunt angajate în muncă, şi
au deci venituri, le oferă o mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor. Când
soţia consideră că „nu mai merge”, nemaifiind dependentă material de soţ, despărţirea îi apare
ca o soluţie posibilă. Ceea ce mai greu era de imaginat în trecut, când constrângerile sociale,
cu precădere cele economice, le determinau pe cele mai multe femei, inclusiv prin socializare,
nici să nu ajungă la gândul că „nu mai merge”, şi la divorţ.
Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, modernizării, urbanizării,
automatizării, creşterii nevoii forţei de muncă în sfera serviciilor. Aceasta a atras după sine şi
distanţarea dintre habitat şi locul de muncă. Posibilitatea pentru ambii parteneri de a întâlni
alţi indivizi şi de a stabili legături de afecţiune este acum mult mai mare.
Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu a determinat o mai mare
permisivitate şi în ce priveşte divorţul. Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, „îndulcirea”
legislaţiei, micşorarea considerabilă a presiunilor normelor şi obiceiurilor tradiţionale
facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale. Cu cât divorţul este mai răspândit, cu atât
devine el şi mai vizibil şi acceptat. Oamenii văd la cei din jurul lor cum au rezolvat
dificultăţile maritale prin despărţire legală. Au, aşadar, potenţiale modele pentru împrejurări
asemănătoare. Treptat, treptat, modelul suferinţei într-o căsnicie nefericită este înlocuit – la
scară de masă în societatea modernă urbană – cu cel în care se începe o nouă viaţă după
dizolvarea mariajului. S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorţ: el nu mai este apreciat
ca un eşec ci ca o soluţie, un răspuns pozitiv la o situaţie critică.

Consecinţe ale divorţialităţii

După cum am văzut, concepţia despre divorţ s-a schimbat profund în societatea
contemporană. Divorţul nu apare ca un eşec, ci ca o soluţie şi un început pentru o viaţă mai
bună. Sunt prezumate aici consecinţele lui pozitive. Realitatea empirică înconjurătoare, ca şi
datele investigaţionale, ne arată însă şi multitudinea consecinţelor negative. În societăţile
tradiţionale, acestea din urmă sunt aduse în prim plan de mentalitatea colectivă.
La nivelul celor doi parteneri efectele psihologice depind foarte mult de faptul dacă
există sau nu copii, de investiţiile afective făcute în căsnicie, de cine a iniţiat divorţul, de
valoarea partenerilor pe piaţa erotică şi maritală, de densitatea reţelei de rude şi de prieteni a
fiecăruia.
Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii în căsnicie –
iar aceştia (cum se întâmplă de obicei) rămân la mamă – şi dacă nu se produce recăsătoria,
atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbaţi, iar cele materiale pentru femei.
Bărbaţii suferă – e vorba, desigur, de cei cu un minim simţ moral – pentru că nu mai sunt
lângă ei copiii lor, se îngrijorează de situaţia acestora, rămaşi practic fără tată, sau cu tată
vitreg. Mama cu copil are o situaţie materială mult mai grea comparativ cu familiile complete
sau cu femeile (de aceeaşi vârstă şi şcolaritate) necăsătorite sau fără copii.
Femeile rămase singure cu copii cad într-o stare economică mai proastă din următoarele
principale motive:
1) Capacitatea de câştig mai mică, determinată la rândul ei, pe de o parte de faptul că în
timpul căsniciei a fost total sau parţial ieşită din câmpul muncii iar pe de altă parte,iar acum
rămasă singură cu copiii trebuie să se ocupe de creșterea lor;
2) Lipsa suportului din partea fostului soţ, mulţi dintre aceştia neplătind nici pensia pentru
copii;
3) Ajutor neîndestulător din partea statului, a societăţii în ansamblu.
Consecinţele asupra copilului sunt multiple. În societăţile tradiţionale există tendinţa de
stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi. În societatea modernă urbană, acest
aspect aproape că nu contează. Există însă o serie de efecte psihologice în legătură cu
identificarea de rol de sex, formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă.

Recăsătoria şi problemele ei

Răspunsul la întrebarea de ce se recăsătoresc indivizii este cvasisimilar cu cel la

întrebarea de ce se căsătoresc. Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort,
sexual-erotice, emoţionale, procreere. Pentru femeia singură cu copil (copii), recăsătoria
înseamnă şi îmbunătăţirea situaţiei materiale şi ieşirea de sub spectrul stigmatizării. De
asemenea, deşi, după cum se va vedea, existenţa copiilor dintr-o căsătorie anterioară este de
regulă un impediment, pentru unii parteneri faptul că întâlneşte o familie cu copii gata făcuţi
şi crescuţi este un avantaj (Ganong şi Coleman, 1994). Sunt autori care remarcă că pe termen
mai lung recăsătoria aduce beneficii copiilor şi părinţilor pe linia acumulării de capital
marital, a identificării de rol, a lărgirii relaţiilor sociale prin noi rude (Furstenberg şi Spanier,
1984).
Recăsătoria comportă însă şi serioase dezavantaje şi riscuri. Primul este acela că
probabilitatea de divorţ e mai mare la recăsătoriţi (în societatea americană, cel puţin).
În al doilea rând, indiferent dacă se ajunge la divorţ sau nu, existenţa copiilor dintr-o altă
căsătorie, la unul din parteneri sau la amândoi, creează probleme. Studiile empirice converg în
a sublinia că în familiile reconstruite copiii au mai multe probleme nu numai faţă de familiile
monoparentale (biparentale, cu părinţi proprii) dar şi în comparaţie cu cele monoparentale. Şi
părinţii vitregi au dificultăţi, legate cu precădere tocmai de faptul că propriul copil e copil
vitreg pentru partenerul lui. În special în asemenea contexte, părinţii vitregi simt o criză de
autoritate.
Se constată o diferenţă accentuată între bărbaţi şi femei vizavi de recăsătorie. Bărbaţii se
recăsătoresc proporţional mai mulţi decât femeile. În 1982, în societatea americană 83% din
bărbaţii divorţaţi erau recăsătoriţi şi 75% din femei, ceea ce la o populaţie numeroasă e o
diferenţă mare. Din totalul cuplurilor maritale, 1/5 includeau un soţ divorţat. Din acestea, în
35% din cazuri soţul fusese căsătorit, în 30%, soţia, iar în 35%, amândoi (Cherlin şi
McCarthy, 1985).

III.Alternative nonmaritale

3.1.Celibatul

Imaginea celibatarului prezintă o valenţă dublă, oscilând între bine-rău, dezirabil-

indezirabil. Pe de o parte, avem o viziune încântătoare, când persoana căreia îi este alocat
statutul de „celibatar” este invidiată de către cei/cele căsătoriţi/te pentru libertatea, autonomia
individuală şi beneficiile independenţei. Însă, pe de altă parte, există o portretizare dezolantă a
celibatului, care se concentrează asupra dimensiunii singurătăţii.
Dar cine sunt celibatarii? Biserica utilizează termenul pentru a desemna starea de a fi
necăsătorită a unei persoane care nu a mai fost vreodată căsătorită. Catolicismul distinge între
celibatul laic şi cel eclezial, în ambele cazuri desemnându-se o persoană care este liberă să
aleagă, din raţiuni religioase, să rămână celibatară (Hardon, 2013). Din punct de vedere
statistic, celibatarii sunt delimitaţi ca persoane care nu au mai fost căsătorite niciodată, incluşi
în categoria persoanelor singure, fiind consideraţi după statutul civil, care arată că „o persoană
care trăieşte singură este o persoană necăsătorită” (Lardellier, 2007, p. 17). Analizele statistice
clasifică celibatul, după categoria de vârstă, în celibat definitiv şi celibat „de aşteptare”.
Celibatul definitiv include ansamblul persoanelor necăsătorite şi care nu au fost căsătorite
vreodată şi au depăşit vârsta de 50 de ani. Celibatul „de aşteptare” sau provizoriu include
toate persoanele căsătorite a căror vârste se situează între vârsta minimă legală a căsătoriei
(care diferă dela o ţară la alta) şi 50 de ani.
Reprezentările sociale ezită între reprezentările negative şi o anumeatracţie pe care o
exercită stilul de viaţă al persoanei singure, un stil de viaţă perceput ca mai lejer, mai liber,
mai lipsit de responsabilitate, pentru unii chiar un stil de viaţă care exprimă o opţiune pentru
schimbare şi, de aici, este un stil de viaţă (opţiune) care are o anume respectabilitate. Ca şi
coabitările, în calitate de stil alternativ nonconformist, celibatul este o conduită orientată
valoric, o conduită valorizată.

3.2.Familia Monoparentală

Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu unul
din parinţi. Atunci cand o famile a trecut printr-un divorţ sau moartea unuia dintre parinţi,
lăsând unsingur părinte responsabil pentru creşterea copiilor, ca urmare infierii de către adult
a unui minorsau ca urmare a deciziei unei femei de a da naştere unui copil fără a fi căsătorită
sau a locui cu un bărbat, ea a devenit familie monoparentală.Cea mai populară imagine a
părintelui singur poate fi reprezentată de mama prosperă, dar, în fapt, sunt multe tipuri de
familii cu un singur parinte. Aproape două treimi sunt formate în urma divorţului, a separării
sau a văduviei şi nu neapărat prin prezenţa unui singur părintenecăsătorit. Multe sunt familiile
cu un singur părinte doar în sens legal, pentru că parintele oficialtrăieşte în concubinaj cu
altcineva. În vreme ce mai mult de o treime din aceste familii sunt sărace, multe dintre ele
căştigă suficient pentru a se afla deasupra nivelului de sărăcie. De-alungul secolului XX tipul
de părinte singur s-a modificat, trecându-se de la văduve la mame divorţate sau care nu au fost
niciodată căsătorite.
Mai întâi, e nevoie să luăm în considerare modalităţile prin care se ajunge la starea defamilie
monoparentală (care, într -o majoritate covărşitoare, este matriparentală, matrifocală).
Petru Iluţ precizează următoarele modalităţi prin care se ajunge la starea de familie
monoparentală:

-divorţul sau separarea;

-moartea unuia dintre soţi;
-naşterile neprogramate în afara căsătoriei;
-decizia de a avea copii fără a te căsători.

Toate aceste situaţii, mai puţin ultima, nu înseamnă automat existenţa de durată a familiei
cuun singur părinte. Recăsătorirea ar rezolva problema. Majoritatea soţilor divorţaţi sau
văduvi se recăsătoresc.
Gherghel precizează că familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe
diferite:
-divorţ;
-decesul unuia dintre parteneri;
-cupluri cu copii, necăsătoriţi;
-naşterea precoce a unui copil făsă a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce, mame
adolescente);
-decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara unei căsătorii
legale, etc.
Elementul cel mai vizibil care influenţează viţa familiilor monoparentale este costul ridicat al
vieţii, implicând eforturi deosebite din partea părintelui rpmas cu copiii. O situaţie deosebită
la familia monparentală o reprezintă funcţia de socializare. Lipsa unui părinte poate determina
lipsa afectivităţii de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări fireşti şi
integrarea în societate. Totuşi, în zilele actuale sistemul şcolar înlocuieşte, în mare măsură,
procesul instructiv-educativ al familiei. Mai mult, chiar în familiile complete păriţii numai
dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv-eduactiv, oar o parte dintre ei nu au
conştiinţa necesităţii acţiunilor educative.

3.3.Concubinajul

Generic, termenul de uniune consensuală defineşte uniunea nelegalizată dintre două

persoane de sex opus. Aceasta poate rezulta în urma asocierii directe a două persoane
necăsătorite sau poate fi rezultatul uniunii dintre două persoane de sex opus, care au divorţat,
sau au rămas văduve. Totodată, uniunea consensuală poate fi rezultatul asocierii a două
persoane ce şi-au abandonat familia, dar care nu au divorţat1.
Ţinând cont de durata în timp a acestui tip de convieţuire şi de intenţia membrilor săi de
a legifera această relaţie, specialiştii au făcut distincţia dintre uniune consensuală şi casătorie
de probă. Cel mai adesea persoanele care preferă căsătoria de probă sunt tinerii, ei alegând
acest stil de viaţă pentru o durată limitată de timp, fiind motivaţi uneori de nevoia de a
experimenta viaţa în doi, alteori de dorinţa de a-şi finaliza studiile, sau de a identifica un loc
de muncă pe măsura pregătirii şi aşteptărilor lor. Condiţiile economice precare, sau
dezaprobarea de către părinţi a relaţiei cu un anumit partener, sunt de asemenea factori care-
i determină pe tineri să aleagă coabitarea nonmaritală.2
Coabitarea premaritală defineşte ceea ce numim tot mai des astăzi, prin conceptul de
„căsătorie de probă", situaţiile cuplurilor în care partenerii doresc să se căsătorească, dar din
diverse considerente, amână momentul legalizării relaţiei lor.

______________________________________________________________________

1.Mihaela Prună, Concubinajul-Efectul de bumerang. De la blamare la alternativă pentru viaţa de

cuplu, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 88

2.Ibidem, p89
 Tot mai mulţi tineri consideră astăzi că pentru a-şi asigura şansele de succes a relaţiei,
este preferabilă experimentarea modului de viaţă în comun. Adepţii acestui tip de coabitare
vor să se asigure că pot trăi împreună cu partenerul ales.3 Coabitarea postmaritală se referă
la cazurile partenerilor divorţaţi, care după încetarea raporturilor de căsătorie, au decis să
convieţuiască împreună, în concubinaj.
Diferenţa dintre căsătorie şi coabitarea consensuală este adesea explicată de către cei
care nu preferă familia conjugală, prin intermediul certificatului de căsătorie. Aceştia cred că
structural şi funcţional concubinajul nu diferă de familia tradiţională, constituită prin
căsătorie. Singura deosebire constă în lipsa unui document oficial de recunoaştere a relaţiei de
coabitare.
Pentru cei mai mulţi dintre promotorii acestui stil de convieţuire, certificatul de căsătorie este
doar o bucată de hârtie care mai mult încurcă, întrucât impune restricţii şi creează un cadru de
obligaţii formale ce funcţionează ca un pol de presiuneasupra relaţiei dintre parteneri.
Legătura dintre bărbat şi femeie bineplăcută lui Dumnezeu este cea care se realizează cu
binecuvântarea Sa, prin Sfânta Taină a Cununiei. Deci ceea ce este superior cuplurilor
căsătorite religios faţă de cele ce convieţuiesc împreună, este tocmai această binecuvântare
care le consolidează căsnicia şi îi ajută pe parteneri să depăşească mai uşor greutăţile şi
obstacolele vieţii.

3.4.Cuplurile de homosexuali

Termenul de «homosexual» se referă la ambele sexe: bărbaţii cu inclinaţie exclusiv

homosexuală sunt numiţi «homosexuali» (sau «gay»), în timp ce termenul «lesbiană» are în
vedere femeile. În secolele trecute bărbaţii care făceau dragoste cu tineri, sau alţi
bărbaţi, se numeau «sodomiţi», dar în ultimii ani termenul «gay» din limba engleză se
foloseşte din ce în ce mai mult deoarece nu se limitează la aspectele sexuale ale acestor relaţii
complexe ”.
Dumnezeu nu doreşte pentru făptura Sa decât viaţă şi tot ce e mai bun, dar acestea nu pot fi
dobândite decât atunci când omul se află în comuniune cu El.

___________________________________________________________________________

3.Ibidem, p.102-103
În momentul în care atracţiile dintre oamenii de acelaşi sex se finalizează prin diverse forme
ale raportului sexual, este ruptă acea comuniune cu Dumnezeu Creatorul, deoarece este
tradată iubirea pe care Dumnezeu o doreşte pentru poporul Său.
Biserica Ortodoxă nu poate scuza manifestările exterioare ale acestei orientări, chiar în cadrul
unei (aşa-zise) relaţii stabile. Datorită faptului că aceste relaţii sunt un păcat şi distrug
persoana, teologia morală ortodoxă se opune ferm «căsătoriilor» homosexuale ”.
Extinderea homosexualităţii are consecinţe sociale negative: scăderea natalităţii,
diminuarea capacităţii de reproducere a societăţii, dezorietarea normativăşi valorică
BIBLIOGRAFIE

1.Daniela Rusu Mocănașu. "Prejudecăţi şi stereotipuri referitoare la celibatari". Analele

Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Fascicula XX, Sociologie 1:65-68

2.Iluţ P.,(2009), Familia monoparentală în România şi fenomene conexe, Editura

PresaUniversitară Clujeană, Cluj-Napoca

3.Mihaela Prună, Concubinajul-Efectul de bumerang. De la blamare la alternativă pentru

viaţa de cuplu, Editura Sitech, Craiova, 2007, p. 88-103

4.Marian Pătraşcu. "ASPECTE ACTUALE ALE FAMILIEI CREŞTINE:

CONCUBINAJUL, FERTILIZAREA „IN VITRO” ŞI HOMOSEXUALITATEA". Studia
Universitatis Babes-Bolyai - Bioethica 2:71-82 -https://www.ceeol.com/search/article-detail?
id=256376