COMPORTAMENTULUI DEVIANT LA MINORI

Realitatea fenomenului de devianţã şi chiar a celui infracţional, în rândul categoriei minorilor

reprezintã o evoluţie îngrijorãtoare, exprimatã atât prin creşterea frecvenţei, cât şi a gradului de
periculozitate socialã a faptelor sãvârşite. De aceea, se impune o preocupare sporitã de ordin analitic,
precum şi necesitatea unor acţiuni diferenţiate, fundamentate ştiinţific a instituţiilor ce incumbã
rãspunderi în acest domeniu mai ales ca numãrul infracţiunilor comise de minori a crescut faţã de 1990.
În identificarea şi stabilirea unor metode şi mijloace moderne preventive eficiente şi mai ales
umanitare, trebuie luate în considerare o serie de mutaţii sociale şi culturale care genereazã dificultãţi
serioase şi noi exigenţe pentru acţiunea factorilor investiţi cu atribuţii în acest domeniu.
Realitatea economico-socialã privitã în complexitatea sa, cu incidenţa directã asupra
fenomenului de devianţã la minori, prezintã mutaţii semnificative, între care:
– concentrarea în mediul urban, prin dislocãri de populaţie din mediul rural şi formarea unor
comunitãţi sociale eterogene, cu un grad scãzut de structurã şi coeziune socialã;
– multiplicarea mediilor şi grupurilor care favorizeazã devianţa (grupul stradal, populaţii
marginale, medii distorsionate);
– creşterea decalajelor între nivelul aspiraţiilor şi mijloacelor legitime de care dispun o serie
de indivizi şi grupuri, datoritã lipsei de calificare, refuzului de a exercita anumite activitãţi profesionale
sau diminuarea venitului şi a puterii de cumpãrare pe fondul transformãrilor structurale ale societãţii, de
aici rezultând sentimente de frustrare şi tendinţe de violenţã, devianţã, infracţionalitate;
– lipsa de convergenţã între aceste acţiuni ale şcolii de educare, formare şi modelare şi a
mass-mediei sau a unor organisme socio-culturale în formare;
– degradarea simţului civic datoritã înţelegerii greşite a principiilor democraţiei;
– nivelul redus de instruire;
– existenţa unor boli psihice sau a diferitelor grade de întârziere în evoluţia intelectualã;
– insuficienta acţiune preventivã pentru diminuarea influenţei unor cauze şi a condiţiilor
generatoare ale fenomenului de devianţã a minorilor.
Toate aceste aspecte se cer studiate pentru a se fundamenta cele mai potrivite cãi de acţiune
preventiv-educativã de recuperare şi reinserţie socialã.
Dupã decembrie 1989 societatea româneascã a fost supusã unor transformãri fundamentale la
nivel economic şi social-politic, schimbãri care nu au avut numai efecte pozitive, ci au contribuit la
evidenţierea sau chiar apariţia unor fenomene de patologie socialã în care sunt implicaţi copiii şi
adolescenţii.
In prezent, România se confruntã cu o serie de probleme economice şi sociale care afecteazã
condiţiile de trai şi de educaţie ale copiilor, determinând apariţia fenomenelor de comportament deviant
în contextul social românesc, problema “copiilor strãzii” devenind prioritarã dupã 1990, datoritã
manifestãrii ei vizibile şi a implicaţiilor sociale grave pe care le are.
Unul dintre elementele politicii sociale, caracteristice epocii anterioare anului 1989, care a dus la
apariţia fenomenelor de deviantã în rândul copiilor, a fost politica demograficã. Acţiunea legilor care o
susţineau au determinat, în anumite circumstanţe, deteriorarea climatului afectiv al familiei. Efectul a

1
fost, printre altele, abandonarea unui numãr considerabil de copii în orfelinate sau Case de copii, unde
datoritã climatului educaţional şi afectiv necorespunzãtor, mai puţin fiind semnificative condiţiile
materiale, s-a creat o atmosferã nici pe departe asemãnãtoare cu cea dintr-o familie normalã.
In prezent consecinţele negative ale acestor tipuri de procese sociale declanşate în trecut, s-au
combinat cu efectele schimbãrilor economice şi sociale de tranziţie printre care:
– scãderea nivelului de trai în special pentru familiile cu mulţi copii (accentuarea stãrii
generale de sãrãcie);
– lipsa unor modalitãţi viabile de protecţie socialã a acestor categorii defavorizate socio-
economic, ceea ce contribuie la perpetuarea stãrii de marginalizare în care se aflã;
– scãderea autoritãţii mediului şcolar şi al instituţiilor cu rol în asigurarea controlului social;
– degradarea continuã a climatului civic, dezorientarea moralã şi normativã explicabile pentru
o societate într-o perioadã de restructurãri sociale.
Dintre sursele fenomenului social “copiii strãzii” pot fi amintite douã, care se desprind ca fiind
deosebit de semnificative şi pentru faptul cã fac trimitere la cauzele majore ale fenomenului:
a) familiile cu grave deficiente structurale şi funcţionale;
b) neglijenţa sau lipsa de preocupare a instituţiilor, care în mod normal şi firesc au în sarcina lor
grija pentru copii care nu mai au pãrinţi (din diverse motive, de la deces, pânã la stare de detenţie
prelungitã) sau ai cãror pãrinţi au fost decãzuţi din drepturi.1
In perioada 1990-1997 s-a putut evidenţia faptul cã majoritatea dintre aceşti copii provin din familii
în care dezinteresul pentru soarta propriului copil merge pânã la situaţia limitã, în care copilul este lãsat
sã-şi poarte singur de grijã (de la procurarea hranei pânã la un loc unde sã doarmã).
In general este vorba de familii în care existã urmãtoarele tipuri de probleme:
– carenţe de ordin structural (pãrinţi decedaţi, divorţaţi, familii constituite (legal sau nu), cu
consecinţe grave pentru suportul material, dar şi moral-afectiv al copilului);
– relaţii intrafamiliale instabile care dezechilibreazã şi sistemul de relaţii în care intrã copilul;
– statutul socio-cultural modest al pãrinţilor, mulţi dintre ei, prezentând dificultãţi de adaptare
la noile realitãţi socio-economice;
– disfuncţiuni economice (sunt familii numeroase cu mai mult de 3 copii, în care veniturile
sunt insuficiente şi administrate deficitar);
– lipsa de coeziune afectivã sau moralã a pãrinţilor;
– consumul frecvent de alcool, ceea ce dezechilibreazã financiar familia şi duce la apariţia
conduitei agresive faţã de copii (apar astfel grave carenţe afective, concretizate în instalarea unui regim
de severitate exageratã, de la certuri şi bãtãi nejustificate, pânã la agresiuni corporale grave);
– existenţa manifestãrilor antisociale în familie, pãrinţi cu antecedente penale;
– lipsa de supraveghere comportamentalã, educaţionalã a copiilor (pãrinţii nu se intereseazã
de situaţia şcolarã a copiilor, sau manifestã o atitudine atât de ostilã faţã de oricare mediu educaţional,
încât nu dau voie copiilor sã meargã la şcoalã - cazuri de acest gen sunt foarte frecvente în familiile de
romi).

1
I. Pitulescu, “Delincvenţa juvenilã”, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1995.

2
 Sinteza datelor obţinute, referitoare la situaţia familialã a confirmat ipotezele şi totodatã a
demonstrat cã într-adevãr familia este unul dintre principalii factori cauzali ai devianţei în rândul
minorilor.
Deşi aproape jumãtate dintre aceşti copii provin din familii legal constituite, deci teoretic s-ar
înscrie în limitele normalitãţii, totuşi relaţiile intrafamiliale nu sunt nici pe departe armonioase;
procentul ridicat care indicã certuri grave, bãtãi frecvente, neînţelegeri, conflicte, demonstreazã cã
mediul familial nu le-a oferit acestor copii o atmosferã normalã, în care se puteau dezvolta. Faptul cã
cealaltã jumãtate a minorilor au familii concubine, cu pãrinţi divorţaţi sau recãsãtoriţi, constituie una din
motivaţiile “copiii strãzii”. Este surprinzãtor faptul cã un foarte mic procent dintre aceşti copii provin
din familii în care ambii pãrinţi au decedat.
Din cercetãrile efectuate reiese clar cã aceşti copii sunt în stradã “datoritã problemelor din familie”.
Acestea se particularizeazã astfel:
– violenţa tatãlui natural sau a tatãlui vitreg (concubin);
– alcoolismul unuia din pãrinţi (în special tatãl);
– mama decedatã, tatãl alcoolic;
– tatãl decedat, mama grav bolnavã;
– mama decedatã, tatãl în detenţie;
– fãrã mijloace de subzistenţã.
O parte din aceşti copii s-au refugiat la bunici, fraţi mai mari, alte rude sau au fost trimişi la Case de
copii. Adaptarea aici, este un proces foarte anevoios, mai ales pentru faptul cã ei au fost obişnuiţi cu o
familie, în acest caz pãrãsirea Casei de copii se explicã.
Comportamentul agresiv, de multe ori nejustificat al pãrinţilor (în special al tatãlui) duce la
pãrãsirea familiei (în ultimã instanţã). De aici şi cauza pentru care refuzã sã se întoarcã acasã (chiar dacã
existã dorinţa). Neavând sentimentul cã este “acceptat” de propria familie, copilul nu se mai lasã condus
şi îndrumat, devine brutal, violent, cãutând sã se simtã în siguranţã prin conduite agresive în orice mediu
social.
Dacã studiile referitoare la nivelul de trai şi dimensiunile sãrãciei indicã cu claritate cã familiile de
salariaţi, cu un numãr de peste 5 membri se aflã în proporţie ridicatã sub pragul de sãrãcie sau la nivelul
minim de subzistenţã, se pune întrebarea cum trãiesc familiile copiilor de care ne ocupãm? Peste 46%
din familiile acestora nu reuşesc sã facã faţã necesitãţilor zilnice (nu pot asigura hrana necesarã, ne mai
vorbind de îmbrãcãminte sau alte trebuinţe), iar 10% sunt în situaţii disperate.
În majoritatea acestor familii se consumã alcool, ceea ce scade şi mai mult venitul şi aşa precar al
gospodãriei respective. Nici nu se mai pune problema unor bunuri de strictã necesitate din dotarea
gospodãriei sau chiar a locuinţei, ca stare igienico-sanitarã. De obicei este vorba de locuinţe degradate,
fãrã confort, în care promiscuitatea atmosferei din familie contureazã un complex de motive ce-l alungã
pe copil în stradã; faptul cã locuiesc în aceeaşi camerã pânã la 7-8 persoane (adulţi şi copii) este
semnificativ.
Este explicabil de ce astfel de condiţii de viaţã (locuinţa, venituri, dotare, numãrul mare de persoane
dintr-o camerã) atât de dificil de suportat, sã constituie premise ale apariţiei dorinţei de evadare. Dacã
mai adãugãm la aceasta relaţiile încordate dintre pãrinţi, alcoolismul, antecedentele penale ale pãrinţilor
sau rudelor apropiate sau faptul cã şi în prezent unii pãrinţi sunt arestaţi, este de înţeles cã însuşi

3
modelul familial, în ansamblu este cel care genereazã comportamentul deviant; 30% dintre familiile
minorilor din stradã prezintã prin ambii pãrinţi sau numai prin unul antecedente penale.
Corelat cu nivelul scãzut de instruire al pãrinţilor este atitudinea lor faţã de aspectul lor educaţional.
Se explicã astfel indiferenţa lor faţã de abandonul şcolar al copiilor sau faţã de rezultatele lor slabe la
învãţãturã. Unii dintre pãrinţi chiar îi determinã pe copii sã abandoneze şcoala pentru a cerşi (fenomenul
se manifestã în prezent în familiile de romi).
Unii minori motiveazã cã au pãrãsit şcoala datoritã problemelor din familie; în general, aceastã
categorie de copii cuprinde persoane incapabile sã înţeleagã necesitatea şcolarizãrii, importanţa
educaţiei în general.
S-au întâlnit cazuri în care pãrinţii motiveazã ostilitatea faţã de continuarea şcolii, prin aceea cã în
prezent, copilul nu ar avea nevoie de studii pentru câştigarea banilor. Este semnificativ acest tip de
atitudine pentru perioada pe care o traversãm, datoritã devalorizãrii unor valori educaţionale, având o
influenţã extrem de negativã pentru evoluţia socialã în ansamblu. Dacã în general se pune la îndoialã
existenţa unei subculturi a sãrãciei se considerã cã nu este nici un dubiu în ceea ce priveşte manifestãrile
patologice ale sãrãciei. Se poate demonstra incidenţa proceselor sociale patologice de toate tipurile în
rândul familiilor sãrace: boli fizice şi psihice, dezmembrarea familiei, alcoolismul, violenţa, devianta
comportamentalã, criminalitatea.
Familiile de romi reprezintã o sursã distinctã pentru fenomenul “copiii strãzii”, atât prin aspectele
modelului de viaţã, dar şi pentru “socializarea negativã” pe care o realizeazã în grupurile din stradã
copiii proveniţi din aceste familii.
“Casele de copii” alcãtuiesc mediul social în care copilul ar trebui sã gãseascã ambianţa psiho-
socialã din familiile normal constituite (ele pretind cã sunt o variantã instituţionalã a soluţiilor de
rezolvare a acestei probleme). Dar nu este nici pe departe aşa. La conştientizarea poziţiei sociale
frustrante în care se aflã minorul, contribuie şi relaţiile conflictuale de aici (dintre minor şi pedagog sau
chiar dintre minori). în aceste condiţii alege alternativa pãrãsirii acestui mediu şi integrarea în grupuri de
copii din stradã, unde cel puţin au sentimentul de libertate.
Ceea ce rezultã din mediile sociale schiţate este copilul şi adolescentul inadaptat social, cu vizibile
forme deviante de comportament şi atras cu uşurinţã în grupurile marginale cu trãsãturi specifice.
Surprinzãtor este cã dorinţa lor de a fi la şcoalã nu a dispãrut, mai mult decât atât, îi preocupã şi
problema activitãţii extraşcolare.
De asemenea participarea lor slabã la activitãţi demonstreazã neintegrarea lor în mediul şcolar:
– aceşti copii pot fi permanent în stradã sau periodic (întreruperile fiind datorate ridicãrii lor
din stradã de cãtre organele de ordine şi plasãrii în mediul de provenienţã);
– motivele pentru care declarã cã au ajuns în stradã includ pe lângã cele enumerate mai sus şi
îndemnul prietenilor sau al fraţilor mai mari;
– principalele modalitãţi prin care-şi procura mijloacele de existenţã sunt: cerşetorie, munca
(vânzare de ziare, cãratul mãrfurilor, ştersul parbrizelor), furturi şi prostituţie;
– fiind integrat într-un grup stradal, câştigul obţinut îl împarte cu cei din grup;
– cu banii obţinuţi îşi procurã hranã, alcool, ţigãri şi droguri (aurolac, etc.). Îndreptarea
atenţiei spre astfel de produse indicã starea confuzionalã în care se aflã copiii;

4
 – dupã ce sunt reţinuţi de poliţie, copiii urmeazã o rutã ce a devenit obişnuitã: staţioneazã
pentru investigaţie 10 luni - pânã la 1 an în Centrul de primire şi triere minori, dupã care sunt trimişi,
dupã caz, fie în familiile din care provin, fie în Casele de copii. Revenirea lor în stradã atrage atenţia
asupra faptului cã fenomenul devine cronic, iar societatea trebuie sã gãseascã modalitãţi eficiente de
combatere;
– perimetrul social în care sunt gãsiţi copiii este constituit din gãri, pieţe, staţii de metrou,
parcuri şi anumite locuri unde diverse persoane le aduc “aurolac”.
Copilul cunoaşte astfel libertatea strãzii, dar şi rigorile ei prin integrarea lui în grupurile de stradã. Îi
sunt satisfãcute curiozitatea şi dorinţa de aventurã, dar prin intermediul strãzii pãtrunde într-un mediu
social specific, unde treptat începe sã fie folosit şi exploatat, în special de adulţii interesaţi.
In plan social se pune problema: cine se ocupã de aceşti copii, care ar fi modalitãţile prin care ar
putea fi recuperaţi?
Din toate acestea se trage concluzia cã familia rãmâne factorul determinant pentru comportamentul
copilului şi ar putea constitui un pilon de susţinere a unor acţiuni sociale, care vizeazã diminuarea
fenomenului deviant. în acest sens este semnificativ faptul cã, poate cu mai multã luciditate decât
factorii de rãspundere (respectiv instituţiile destinate acestei probleme sociale), copiii conştientizeazã cã
“Centrele de primire-triere minori”, chiar cele mai noi, precum şi “cãminele” puse la dispoziţie de
organismele neguvernamentale şi dotate corespunzãtor, nu se pot compara cu un cãmin, acestea
neputându-le asigura sentimentul de securitate pentru viitor.
Aceste aspecte sociale atrag atenţia asupra faptului cã într-un fel se poate ocupa o societate
dezvoltatã din punct de vedere economic şi, respectiv, stabilã sub aspect politic de problemele acestor
categorii de copii, prezenţi în majoritatea statelor lumii, şi altfel o societate aflatã în perioada de
instabilitate socio-economicã în care schimbãrile au efecte neaşteptate. Unele mãsuri au fost luate de
instituţiile de stat cu preocupãri în domeniul ocrotirii copilului, la care s-au adãugat eforturile unor
organizaţii neguvernamentale române sau strãine.
Deficitar este faptul cã nu existã o corelaţie între programele ministerelor şi departamentelor ce
include programe legate de minori. Înţelegând cã nu se pot aloca resurse financiare prea mari pentru
soluţionarea acestei probleme, cel puţin ar trebui revãzute posibilitãţile de ajutorare ale familiilor cu
probleme grave materiale.
Şcoala şi, în general, instituţiile cu profil educativ ar putea fi un alt pilon, mãcar pentru stagnarea
creşterii îngrijorãtoare a numãrului de minori, aflaţi în stradã accidental.
Soluţiile sunt multe pentru rezolvarea acestei probleme dacã ar exista o legislaţie mai strictã şi o
preocupare mai serioasã din partea familiilor responsabile.
Devianţa, adicã abaterea comportamentului de la normele şi valorile sociale de bazã, constituie un
fenomen obişnuit în toate societãţile, de la primele forme organizate de viaţã socialã pânã la cele
contemporane.
“Normele, atât cele morale cât şi cele juridice, sunt a doua noastrã naturã, reprezentând reperele de
bazã ale conduitei noastre în toate situaţiile sociale. Raţionalitatea comportamentului nostru este dirijatã
de toate aceste norme şi valori pe care le acceptãm fãrã sã ne mai punem întrebãri asupra legitimitãţii
lor. Violarea normelor atrage dupã sine mãsuri punitive şi coercitive, în timp ce respectarea lor, doveditã

5
prin comportamentul uman, produce confort şi realizarea aşteptãrilor personale în raport cu acţiunile
celorlalţi, despre care ştim cã “trebuie” sã se comporte la fel.”1
Aceste exigenţe ni le însuşim încã din perioada copilãriei, educaţia şi procesul de socializare
dezvãluindu-ne pe deplin conţinutul lor. Conştientizãm astfel cã exigenţa conformãrii la regulile
generale se manifestã ca o tendinţã “normalã” evoluând pozitiv în cadrul grupului, în timp ce devianta
reprezintã o tendinţã nepermisã, “anormalã”, valorizatã negativ prin faptul cã împiedicã desfãşurarea
normalã a vieţii de grup.
Adolescenţa este o “etapã de tranziţie în dezvoltarea individului, este perioada de trecere de la
universul dependent infantil, la poziţia de egalitate şi independenţã a eului, de descoperire a sensului
valorilor umane, de cristalizare a sentimentelor profunde”.2
La adolescent, câteodatã, modul absolutist de a privi problemele îl duce la negarea conformismului,
a tradiţionalismului şi autoritãţii. Afectivitatea şi instinctualitatea cunosc o perioadã de reactivare şi
nuanţare prin maturizare sexualã.
Existenţa crizei “normale” de adolescenţã, sau “criza de originalitate juvenilã” este banalã în sine,
în ciuda gravitãţii manifestãrilor exterioare, dar lucrurile se complicã mult prin problematica complexã a
stabilirii normal-patologic. Aceastã crizã se comportã în trei etape:
– etapa revoltei;
– perioada închiderii în sine;
– perioada exaltãrii şi afirmãrii.
Devianta se manifestã ca un comportament al unui individ sau un grup de indivizi care implicã o
atitudine de negare totalã sau parţialã a normelor de convieţuire socialã. Persoanele în cauzã
conştientizeazã sau nu faptul cã prin comportamentul lor, ele au adoptat un sistem propriu de valori care
contravine prin conţinutul şi sensul sistemului valoric al comuniunii respective.
In ceea ce priveşte conduitele deviante la copii şi tineri, acestea au câteva trãsãturi definitorii:
a) caracterul lor nediferenţiat sub forma inadaptãrii socio-profesionale pânã la actul comportamental
fie accidental sau în mod repetat în aceleaşi condiţii negative;
b) existenţa unei perioade conflictuale sau de deviantã nespecificã, apreciabilã ca duratã, dar
premergãtoare actului antisocial. Aceastã perioadã conflictualã adeseori este ignoratã de anturajul
tânãrului şi insuficient interpretatã de şcoalã sau de familie;
c) influenţa negativã a anturajului şi integrarea individului într-un grup indezirabil constituit sub
influenţa unor tineri mai mari în vârstã decât el;
d) imaturitatea afectivã sau moral-socialã care se asociazã cu tendinţa prematurã a unei
independenţe prost înţelese şi prost dirijatã;
e) spiritul de aventurã care porneşte de la obţinerea cu uşurinţã a unor modalitãţi de distracţie sub
influenţa anturajului.
In literatura de specialitate, existã mai mulţi termeni care desemneazã un comportament ce se abate
de la normal şi constã în esenţã în dezechilibrarea integrãrii sociale a individului. De regulã, aceşti
termeni sunt consideraţi sinonimi cu devierile comportamentale. Mai frecvent utilizaţi sunt urmãtorii:
1
Rãdulescu Sorin, “Anomie, deviantã şi patologie socialã” Editura Hyperion XXI,
Bucureşti.
2
Gorgos, Constantin, “Dicţionar de psihiatrie”, Editura Medicalã, Bucureşti, 1987.

6
 – copii dificili;
– copii problemã;
– copii caracteriali;
– tulburãri de personalitate;
– comportament deviant.
Alţi termeni folosiţi corect:
– tulburãri de comportament;
– tulburãri de conduitã.
Devianţa comportamentalã constã în orice acţiune, în orice conduitã sau manifestare care violeazã
normele societãţii sau ale unui grup social particular. Devianţa este un tip de comportament care se
opune comportamentului convenţional (conformist). Ea cuprinde nu numai încãlcãrile legii, ci orice
deviere de conduitã care nu are un caracter patologic.
In unele lucrãri de specialitate, mai ales din domeniul sociologiei, se dã o extensie excesivã
termenului de devianţã, extensie care duce la confundarea comportamentului deviant cu orice abatere de
la aşteptãrile colectivitãţii sociale sau grupului de referinţã. Adepţii acestei orientãri sociologice
considerã cã aceste aşteptãri ale comunitãţii sociale sunt echivalente cu normele din societate.
In limba românã, ca şi în limba francezã, termenul de deviantã este preluat din limba englezã, din
cuvântul “deviance” care înseamnã abatere de la normele acceptate. Englezii l-au luat din limba latinã,
unde verbul “deviare” însemna abatere de la drum (via). Elementul esenţial pentru înţelegerea corectã a
termenului de devianţã este conceptul de normã, urmat de adjectivul acceptatã. Dincolo de toate
accepţiunile termenului, se considerã cã devianţa reprezintã un comportament uman individual sau
colectiv, care încalcã una sau mai multe norme sociale impuse printr-un sistem de sancţiuni sau reacţii
sociale. Aceste norme ocrotesc valorile acceptate de un grup social.
Devianţa presupune urmãtoarele elemente:
a) o normã cu un anumit grad de generalitate, care este acceptatã de majoritatea indivizilor dintr-un
grup;
b) devianţa presupune un grup social sau o colectivitate relativ extinsã şi stabilã, organizatã în
funcţie de statuturi şi roluri diverse, integratã în societatea globalã prin adeziunea la sistemul de valori
sociale;
c) un sistem de reacţii sociale prevãzute de norme care ocrotesc valorile sociale acceptate de
majoritatea societãţii.
Dacã nu existã aceste trei aspecte, nu este devianţã.
Socializarea reprezintã un proces fundamental, care faciliteazã integrarea individului în societate,
prin “învãţarea” culturii grupului din care face parte şi a “rolurilor sociale”.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societãţi sau ale unui grup social sunt
dictate de cultura de apartenenţã, care modeleazã un aşa numit “sociotip” sau “personalitate de bazã”.
Acest “sociotip” este elementul psihocultural comun tuturor membrilor unui grup social şi constituie o
normã compatibilã cu cultura societãţii din care fac parte indivizii.
Kardiner considerã cã personalitatea de bazã reprezintã “o configuraţie” psihologicã particularã,
proprie unei societãţi anume şi care se manifestã printr-un stil de viaţã asupra cãruia indivizii imprimã
variantele lor particulare; ansamblul trãsãturilor care compun aceastã configuraţie meritã sã fie numit

7
personalitate de bazã nu pentru cã ar constitui o personalitate realã, ci pentru cã reprezintã baza
personalitãţii pentru membrii grupului, matricea în care se dezvoltã trãsãturile de caracter.
Procesul de socializare are o triplã funcţionalitate (psihologicã, socialã şi culturalã) constând în
interiorizarea unor norme, valori şi motivaţii prin intermediul cãrora individul devine apt pentru a
desprinde mecanismul şi esenţialul normei de conduitã.
Tendinţa comportamentului de a fi în concordanţã cu regulile prescrise ale grupului şi cu aşteptãrile
acestuia poartã numele de conformitate. Reprezentând într-o anumitã mãsurã o “imitaţie” voluntarã a
modurilor prevalente de acţiune socialã, conformitatea nu este numai o proprietate a comportamentului
individual, ci şi a celui social, deoarece reprezintã o multiplicare la nivel colectiv a conduitelor
membrilor societãţii.
Ea se deosebeşte de conformism (ce constã în acceptarea mecanicã a normelor şi valorilor unui
grup, împotriva propriilor convingeri ale individului) deoarece coincide ca atitudine exterioarã cu
motivaţiile interne ale comportamentului.
Personalitatea nonconformistã reprezintã un model atitudinal, adoptat în context cu valorile sociale
ale societãţii din care face parte individul.
Opusul stãrii de conformitate este non-conformitatea, sau mai precis, devianta, care se poate
defini ca lipsã de adeziune la normele şi valorile grupului, fie ca încãlcare a prescripţiilor normative,
care indicã cum trebuie sã se comporte individul într-o situaţie socialã anumitã.
Sociologii definesc comportamentul deviant ca “atipic”, comportamentul care încalcã normele
sociale recunoscute şi violeazã cerinţele instituţionale intrând în conflict cu standardele sociale şi
culturale acceptate în cadrul unui grup sau sistem social. Aceste standarde se mai numesc “patern”-uri
sau modele de comportament şi ele sunt specifice pentru fiecare culturã în parte.
In orice societate, comportamentul deviant acoperã o mare varietate de tipuri, mergând de la “aşa-
numitul” comportament “excentric”, pânã la comportamentele “disfuncţionale” sau aberante, înscrise în
aria delincvenţei, a tulburãrilor psihice, a subculturilor şi a contraculturilor deviante sau marginale.
Numeroşi sociologi, psihologi şi antropologi sociali au evidenţiat în studiile lor influenţa culturii şi
simbolurilor evaluative ale grupului social asupra calificãrii comportamentelor ca fiind deviante sau
marginale, accentuând asupra ideii cã toate criteriile de etichetare a normalitãţii sunt relative, iar din
acest punct de vedere ceea ce apare deviant într-o culturã, într-o altã culturã poate fi un fenomen normal.
Comportamentul deviant poate fi înţeles în douã moduri: fie ca produsul “incapacitãţii funcţionale”
a individului datoritã unor deviaţii fiziologice sau anormalitãţi intra-psihice de a acţiona conform
indicaţiilor normei, fie ca produs al unei forme de comportament perfect normal, dar incompatibil cu
standardele de normalitate a grupului. în primul caz, avem de a face cu starea de boalã sau incapacitatea
funcţionalã a individului, care îi acordã acestuia şi “privilegii speciale”, iar în al doilea caz avem de a
face cu situaţii de inadaptare şi neintegrare socialã, concretizate în reacţii de respingere a normelor
grupului (protest), evitarea acestora (evaziune) sau inventarea altora noi (inovaţie).
Devianţa poate fi de naturã caracterialã, cât şi de naturã socialã, determinatã de condiţiile de mediu,
implicând negarea normelor de bazã ale grupului sau revolta împotriva lor. Sociologii fac de altfel
distincţia între “devianţa pozitivã” prin care individul se abate de la standardele “medii” şi de la
stereotipiile conformismului social şi “devianţa negativã” prin care individul încalcã, refuzã sau
eludeazã indicaţiile normei de bazã.

8
 Devianţa nu implicã, evident, starea de “anomie”, caracterizatã prin absenţa oricãrei norme, ci
comportã şi la conformism, adeseori mai constrângãtor decât cel al vieţii normale.
Comportamentul antisocial este caracterizat de lipsa de respect faţã de valorile morale şi
individuale, încãlcarea normelor etice, sociale, incapacitate de manifestare a unor sentimente de
vinovãţie şi ruşine, permanent în conflict cu societatea.
Personalitatea antisocialã se manifestã din copilãrie prin înşelãciune, minciunã, furt, scandaluri,
bãtãi, viaţã sexualã precoce sau comportament sexual agresiv, exces de bãuturi alcoolice şi droguri,
comportament care persistã atât în adolescenţã cât şi la vârsta adultã, ducând la o gravã inadaptare
socialã.
Anormalitatea desemneazã cele mai rãspândite forme şi expresii simptomatice ale
comportamentului deviant.
Devianţa este în mod fundamental un fenomen sociologic. Intre deviantã şi anormalitate apare
deosebirea dintre sociologic şi psihologic. Comportamentul deviant este un anumit mod de
comportament care violeazã mai mult sau mai puţin flagrant normele sociale. în general, devianţa
comportamentalã nu este în primul rând o pierdere de funcţie, ci o scãdere a capacitãţilor de ajustare la
circumstanţele sociale.
Prin intermediul procesului de socializare, orice societate transmite membrilor sãi modelul sãu
normativ şi cultural facilitându-le integrarea socialã, învãţarea “culturii” grupului din care fac parte şi
deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie sã le îndeplineascã.
Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societãţi sunt dictate de cultura de
apartenenţã, care modeleazã un “sociotip”. Aceastã tendinţã a comportamentului de a fi în concordanţã
cu regulile prescrise şi cu aşteptãrile grupului se numeşte conformitate.
Opusul stãrii de conformitate este non-conformitatea sau mai precis, devianţa care se poate defini
ca lipsã de adeziune la modelul normativ şi axiologic al grupului, manifestatã printr-un comportament
atipic.
Diversitatea normelor şi valorilor culturale de la un grup la altul şi de la o societate la alta,
împiedicã sã se considere comportamentul deviant ca fiind universal şi omogen.
In orice societate, comportamentul deviant acoperea o mare varietate de tipuri, mergând de la aşa-
numitul comportament “excentric” pânã la comportamentele disfuncţionale sau aberante, înscrise în aria
delincvenţei, a tulburãrilor psihice, a subculturilor şi a contraculturilor deviante sau marginale.
Diagnosticarea sau etichetarea acestor fenomene sau comportamente ca fiind normale sau anormale
depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţã al societãţii respective, ca şi pericolul actual
sau potenţial pe care îl reprezintã devianţa pentru viaţa socialã.
Validat de normele de grup, comportamentul deviant poate fi înţeles în douã1 moduri: fie ca
produsul incapacitãţii funcţionale a individului, datoritã unor deviaţii fiziologice sau anomalii psihice,
fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale
grupului. în al doilea caz ne putem referi la situaţii de inadaptare sau reintegrare socialã, concretizare în

1
Vlad Tiberiu, Vlad Cristian, “Psihologia şi psihopatologia comportamentului”, Editura
Militarã, Bucureşti, 1978.

9
reacţii de respingere (“devianţa negativã”), evaziune (“devianţa neutrã”) sau inovare (“devianţa
pozitivã”) în raport cu normele socialmente acceptate.
Majoritatea cercetãrilor ajung la concluzia cã violarea normelor sociale este sãvârşitã cel mai
adesea, de indivizii “deficienţi”, caracterizaţi prin tulburãri de comportament sau de personalitate.
De la aşa-numitele studii fizionomice, care au cãutat sã gãseascã o corespondenţã între morfologia
organismului şi structura psihologicã, la “organologia” lui F. J. Gall, continuatã de Spurzheim sub
denumirea de “frenologie” şi pânã la doctrina “degenerescenţei” a lui Morel, continuatã de teoria
criminalului înnãscut a lui Lombroso, întreaga evoluţie a cercetãrii etiologice clasice a deviantei a fost
orientatã cãtre o descriere complexã a tipului constituţional care este înclinat sã sãvârşeascã acte
deviante.
Ca elemente principale ale personalitãţilor patologice, Kretschmer distinge:
a) constituţia: totalitatea caracteristicilor individuale pe bazã genotipicã, adicã cele care derivã din
ereditate;
b) caracterul: totalitatea posibilitãţilor reacţionale afectivo-voliţionale ale unui individ aşa cum au
apãrut în cursul dezvoltãrii existenţei sale pornind de la constituţia sa ereditarã şi de la ansamblul
factorilor exogeni;
c) temperamentul: partea psihismului care, prin direcţia umoralã, se aflã în corelaţie cu structura
corporalã.
Reducând personalitatea la trãsãturile sale morfologice şi la proprietãţile sale congenitale,
biotipologia şi psihotipologia lui Kretschmer au fost continuate de concepţia lui Sheldon, care adaugã
studiului personalitãţii dimensiunea sociotipologicã.
Printre alte clasificãri ale personalitãţilor patologice se mai pot enumera: teoria lui Freud, doctrina
lui Jung, tipurile lui K. Schneider, concepţia lui K. Conrad, studiul personalitãţilor nevrotice al lui
Eysenck, caracteriologiile lui Allport şi Odberg, personologia dinamicã a lui G. Murphy, R.B. Cattel şi
Murray etc.
Ce anume îi determinã pe indivizi sã comitã acte deviante?
Cum pot fi prevenite asemenea acte?
Ce criterii trebuie utilizate pentru a putea califica o conduitã drept deviantã?
Un prim rãspuns la aceste întrebãri susţine cã etiologia comportamentului deviant rezidã în structura
biologicã sau în personalitatea individului, concepţiile orientate în jurul acestui punct de vedere
implicând:
a) o orientare biologicã, care conferã factorilor biologici-genetici o importanţã hotãrâtoare în geneza
devianţei;
b) o orientare psihologicã, care considerã cã actele deviante sunt sãvârşite cu precãdere de
personalitãţi “patologice”, ale cãror deficiente sau tulburãri psihice se transmit de multe ori pe cale
ereditarã;
c) o orientare psihosociologicã, care apreciazã cã individul nu se naşte deviant, ci este socializat în
acest “rol” sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încã din perioada copilãriei.
Cel de-al doilea rãspuns considerã devianta ca un fenomen de inadaptare, nonintegrare sau
dezintegrare socialã, generat de conflicte acompaniate de scãderea controlului social dintr-o anumitã
societate sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.

10
 Orientãri:
a) o orientare statistico-normativã;
b) o orientare sociologicã;
Cercetarea fenomenelor de deviantã au cunoscut urmãtoarele orientãri principale:

Orientãri Tipul de cercetare Concepte centrale

Ecologicã mediul dezorganizat dezorganizare
tineri imigranţi
Culturalistã modele culturale ale grupurilor subcultura
raportul între personalitate-instinct-culturã
Funcţionalistã normele şi valorile sistemului social anomie, disfuncţiune, control social
acţiunea socialã
Interacţionalism simbolic interacţiunile sociale societalã, etichetare
semnificaţiile subiective ale situaţiilor sociale

2.1. DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Noţiunea de delincvenţã a fost înlocuitã cu cea de devianţã capabilã sã diferenţieze mai bine între
aspectele de sociocriminogenezã şi cele de psihopatologie.
“Analiza etiologicã a fenomenului de delincvenţã juvenilã implicã studiul detailat al caracteristicilor
personalitãţii în formare a adolescentului, al motivaţiilor, nevoilor şi aspiraţiilor sale, al raporturilor cu
educatorul, a ansamblului de elemente care pot explica particularitãţile individuale ale tânãrului şi
medierea pe care o oferã actului de transgresiune a normei, condiţiile psihice interne şi cele depinzând
de structura mediului sociocultural extern”.
In prezent, analiza etiologicã este marcatã de prezenţa a douã orientãri principale, cea sociologicã şi
cea psihologicã.
Prima orientare pune accentul pe condiţiile şi proprietãţile mediului social şi cultural, considerând
fenomenul de delincvenţã ca un efect al conflictelor şi contradicţiilor în cadrul sistemului social.
Orientarea sociologicã, ocupându-se cu prioritate de evidenţierea particularitãţilor mediului social, nu
poate evita analiza modului de manifestare a personalitãţii.
Cea de-a doua orientare se concretizeazã, cel mai adesea, într-o abordare individualã a
comportamentului şi particularitãţilor psihice ale tânãrului delincvent, care încearcã sã explice devianţa
penalã ca rezultat al unor tulburãri de comportament şi personalitate datoratã incapacitãţii de adaptare la
exigenţele normative.
2.2. ORIENTARE SOCIOLOGICÃ
Delincvenţa juvenilã este o formã de exprimare a conflictului tânãrului cu valorile societãţii în
ansamblul ei.

11
 “Delincvenţa reprezintã în consencinţã, un mijloc ilegitim şi ilicit, o formã de protest contra
inegalitãţilor dintre clase în ceea ce priveşte puterea, bogãţia, prestigiul şi securitatea existenţei.” 1 Acest
fenomen este amplificat, totodatã, de tendinţa asocierii adolescenţilor în “subculturi delincvente” (aşa
numitele “bande de la marginea strãzii”) care oferã tânãrului atât un sentiment de solidaritate cu cei
defavorizaţi ca şi el, cât şi o identitate în numele cãreia îşi poate procura o serie de satisfacţii hedoniste
imediate şi se poate revolta contra sistemului social inechitabil.
Perspectiva teoreticã a “dezorganizãrii sociale” care pune în dependenţã delincvenţa juvenilã de o
serie de schimbãri de conflicte sociale care însoţesc procesele modernizãrii. Aceste procese implicã pe
lângã schimbãri profunde în structura socialã, economicã şi culturalã, o serie de modificãri în conduitã,
lãrgind sfera libertãţii şi autonomiei personale eliberând individul de vechile legãturi familiale
tradiţionale ca şi de controlul rigid al microgrupurilor comunitare. Aceastã contradicţie genereazã, la
rândul ei, multiple comportamente hibride, aculturale şi deviante, favorizând apariţia unor multiple
manifestãri cu caracter antisocial.
În raport cu aceastã perspectivã teoreticã, delincvenţa juvenilã este consideratã, în mod esenţial, ca
un fenomen urban, având ca premisã conflictele culturale şi sociale generate de procesele de dezvoltare
socialã.
O altã direcţie sociologicã este circumscrisã concepţiei teoretice asupra fenomenului de anomie.
Anomia desemneazã starea de derutã normativã în care se gãsesc indivizii ca urmare a unei
perioade mari de crizã socialã care suspenda temporar funcţionarea vechilor norme şi slãbirea
autoritãţii controlului social exercitat de instituţiile specializate în aplicarea de sancţiuni celor care
încalcã legile. Ulterior, noţiunea a dobândit şi alte semnificaţii, dintre care urmãtoarele trei par mai
importante:
a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se aflã în conflict cu cele noi, provocând
instabilitatea conduitei şi inadaptare socialã, datoritã eforturilor supratensionate ale individului de a se
conforma la exigenţele normative contradictorii între ele;
b) existenţa unei situaţii sociale limitã, care nu conţine nici o formã şi nici o indicaţie normativã,
fiind, de fapt, improprie pentru desfãşurarea normalã a vieţii sociale;
c) manifestarea unei stãri de “dezorganizare” a personalitãţii care favorizeazã apariţia unor indivizi
dezorientaţi în raport cu normele; aceastã dezorganizare personalã nu are un caracter patologic în sine, ci
se datoreazã stãrii de dezorganizare normativã prin care trece întreaga societate.
Perspectiva “etichetãrii”, care îşi propune nu atât sã explice de ce apare delincvenţa, cât, mai ales,
sã explice de un tânãr delincvent este perceput ca deviant şi sancţionat ca atare. în funcţie de aceastã
perspectivã, delincvenţa este consideratã ca un fenomen produs, în mod fundamental, de mecanismele
de control social. Astfel, dacã un adolescent, care încãlcând din întâmplare normele morale sau legale
ajunge în contact cu poliţia sau cu instanţa de judecatã, este posibil, de cele mai multe ori, sã se
transforme într-un veritabil delincvent. Definirea sa ca delincvent de cãtre aceste instituţii de control
social îl obligã sã accepte o “etichetã” pe care o interioriza în imaginea despre sine şi se va comporta în
consecinţã.

1
Mitrofan, Nicolae; Zdrenghea, Voicu; Butoi, Dorel, “Psihologie judiciarã”, Bucureşti,
1992.

12
 Cercetãri mai vechi şi mai noi au evidenţiat amplificarea şi accentuarea fenomenelor de inadaptare
socialã a minorilor şi tinerilor din ţara noastrã, fiind identificate o serie de trãsãturi specifice acestor
manifestãri delincvente:
a) amplasarea ponderii actelor de delincvenţã de la grupurile mai în vârstã, la grupurile mai mici;
b) depãşirea limitei de la care putem caracteriza un act social comis de un minor numai ca deviantã
sau ca predelincvenţã;
c) accentuarea caracterului grav al unor delicte comise de cãtre adolescenţi (omor, tâlhãrie, viol,
etc.);
d) creşterea fenomenului de recidivã în rândul unor categorii de adolescenţi.
2.3. ORIENTARE PSIHOLOGICÃ
Cuprinde mai multe direcţii de abordare, una dintre ele fiind
 psihanaliticã care atribuie tânãrului delincvent o structurã nevroticã; manifestatã prin
conflicte intra şi inter-personale, cauzate de eşecul de rezolvare a conflictului oedipian din cadrul
familiei, eşec datorat unor carenţe afective materne, fie un exces de afectivitate maternã, fie absenţa unei
identificãri cu imaginea tatãlui (prin absenţa sa se creeazã un traumatism, care reapare la vârsta
adolescenţei sub forma unei crize de identitate, generatoare de acte impulsive şi agresive, proiectate
asupra celor din jur).
 Plecând de la concepţia originalã a lui S. Freud, E. Erkson şi J. Lacan au încercat sã
completeze punctul de vedere psihanalitic cu o
perspectivã cultural-istoricã, prin prisma genezei personalitãţii şi dependenţei sale de mediul social şi
cultural.
 altã direcţie de abordare, circumscrisã orientãrii psihologice, este aşa-numita abordare
pedagogicã a comportamentului, care evalueazã cauzele delincvenţei juvenile din perspectiva erorilor
educaţiei şi socializãrii morale, considerând cã tendinţa predelincventã este rezultatul manifest al
eşecului similãrii şi internalizãrii normelor de conduitã de cãtre subiecţii educaţiei. Acest eşec se
datoreazã, în mare mãsurã, unei educaţii greşit orientate care ignorã motivaţiile personale ale tânãrului şi
aplicã un sistem defectuos de sancţiuni: de pildã, o conduitã pozitivã este pedepsitã de educator, în timp
ce una negativã este recompensatã. La acestea se adaugã interdicţiile severe instituite de pãrinţi asupra
unor afecţiuni sau preferinţe (de pildã, alegerea prieteniilor individuale), care împiedicã dezvoltarea
sociabilitãţii şi autonomiei morale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui tip de abordare
etiologicã se numãrã H. J. Eysenck şi B. Skinner a cãror concepţii se referã la caracterul deficitar al unei
educaţii care, punând accentul pe sancţiuni, nu face altceva decât sã întãreascã motivaţiile negative ale
conduitelor ce violeazã norma moralã.

Orientarea psihologicã, în ansamblul ei, nu se cantoneazã doar la un singur nivel al analizei, cel
individual, deoarece, punând accentul pe trãsãturile de personalitate ale tânãrului, pe structura ei
dinamicã, este obligatã sã le punã în dependenţã de caracteristicile mediului familial. Adeseori,
obstacolele cu caracter afectiv şi situaţiile familiale deficitare îşi pun amprenta, în cel mai înalt grad,
asupra sentimentelor de încredere şi securitate ale adolescentului, de unde şi marcata sa instabilitate
afectivã şi comportamentalã cu impact asupra delincvenţei şi devianţei.

13
 Organizarea familiei influenţeazã, modelele de identificare şi motivaţiile tânãrului, dezorganizarea
ei generând o serie de tensiuni şi conflicte pe care adolescentul le va interioriza profund în structura
personalitãţii sale. Peste jumãtate din adolescenţii delincvenţi aparţin familiilor dezorganizate, copilul
fiind expresia cea mai acutã a dificultãţilor familiale, în care se reflectã, ca într-o “cutie rezonantã”,
orice neînţelegere între pãrinţi, orice conflict care stricã armonia grupului conjugal. Eşecul unitãţii
familiale antreneazã un eşec al educaţiei morale.
Cercetãrile evidenţiazã cã familiile dezorganizate (prin divorţ, abandon, deces, detenţie) furnizeazã
cel mai mare procent de adolescenţi caracterizaţi prin tulburãri psihomotorii şi sexuale, aproape la fel ca
şi în acele familii unde conflictele între pãrinţi sunt deosebit de frecvente. Atât modelele de conduitã
oferite de ambii pãrinţi, cât şi calitãţile afective şi instrumentale ale cãminului familial reprezintã
premise fundamentale pentru stabilirea personalitãţii morale bine structurate, motivatã de convingeri
adecvate asupra necesitãţii respectãrii normelor.
3. ANALIZA PERSONALITÃŢII PREDELINCVENTULUI
3.1. CORELAŢII ÎNTRE TRÃSÃTURILE ŞI ORGANIZAREA TIPOLOGICÃ A
PERSONALITÃŢII DEVIANTULUI
Personalitatea unui om este complicatã, dinamicã, cu un numãr infinit de parametri, adeseori
contradictorii, care nu permit o previziune simplistã a efectului (de la cauzã unicã la efect unic), ci
numai o viziune probabilistã. Din acest motiv, psihologia ştiinţificã a adoptat un adevãr fundamental
care explicã deosebirile de comportament chiar şi în condiţiile unei influenţãri (relativ) identice. Enunţul
se poate formula astfel: “Orice cauzã (influenţare) externã se rãsfrânge prin intermediul condiţiilor
interne (psihice, ale personalitãţii) ale individului”.1
Comportamentul deviant, atipic, tulburãri în sfera caracterului etc. sunt noţiuni psihologice cu
ajutorul cãrora se definesc unele particularitãţi ale personalitãţii predelincventului. Actul deviant este, în
ultimã analizã, un rezultat al unui conflict ivit între individul neintegrat şi colectivul din care face parte.
Din punct de vedere psihologic, “conflictul este starea unui organism (unei persoane) care este
expus simultan sau succesiv unei motivaţii incompatibile”.2
Comportamentul în sens larg, cuprinde nu numai ce facem, (comportament acţional) ci şi ce gândim
(comportament mintal), ce vorbim (comportament verbal), ce simţim (comportament afectiv) etc., la fel
cum include reacţiile noastre normale, ca şi pe cele ce sunt neobişnuite, atipice, într-un cuvânt deviante,
indiferent de geneza lor şi de efectele lor sociale.
La modul cel mai general, reacţia unui individ se poate exprima printr-o ecuaţie unde actul de
rãspuns este egal cu o funcţie de relaţie între situaţie şi personalitate: R - f(S.P)1
Faţã de sistemul de norme existent în grupa socialã respectivã, individul uman poate avea un
comportament conformist deviant sau aberant. Dacã am încerca sã reprezentãm grafic diver sele tipuri de
comportament posibile faţã de sistemul de norme date, reprezentând pe abscisa continuumului legal-ilegal, iar pe ordonata
continuumul moral-imoral, atunci vom obţine 4 cadrane, unde comportamentele faţã de normã vor apãrea precum urmeazã:
MORAL
Zona de Zona de
1
Fraisse, P., Piaget, J., “Traite de psychologie experimentale”, P.U.F., Paris, 1962.
2
Bogdan, Tiberiu, “Probleme de psihologie judiciarã”, Editura Stiinţificã, Cluj, 1973.
1
Cattel, R., “The Scientific Analysis of Personality”, Penguin, London, 1976.

14
 comportament comportament
deviant (legal) conformist
ILEGAL I ILEGAL II
Zona de Zona de
comportament comportament
aberant deviant moral
IV III
IMORAL

a) în cadranul I se amplaseazã acele forme de comportament care sunt în conflict cu legea, totuşi
se încadreazã în normele morale existente; în acest cadran apare deci devianta moralã, care, subiectiv
sau obiectiv, are într-un fel o acoperire moralã.
b) în cadranul II se grupeazã acele forme de comportament care corespund atât prescripţiilor
legale cât şi celor morale, astfel încât aici se amplaseazã toate comportamentele conformiste.
c) în cadranul III putem categorisi acele forme de comportament care sunt ân conflict cu normele
morale, dar rãmân neutre faţã de normele legale; în aceastã zonã se grupeazã devianţii morali, care
prezintã un interes mãrit pentru psihologie, întrucât din rândurile acestora se recruteazã predelincvenţii.
d) în cadranul IV se amplaseazã acele forme de comportament care se îndepãrteazã atât de
normele legale, cât şi de cele morale, constituind zona de aberanţã. Dacã zone din cadranul I aparţine cu
prioritate sferei de activitate judiciarã, zona de aberanţã aparţine cu deosebire sferei de activitate
medicalã.
Indiferent dacã un comportament poate fi categorisit în sfera deviantei legale sau socio-morale,
esenţial rãmâne faptul deviantei în sine, adicã faptul comportamentului divergent faţã de normele
generale.
Reprobarea moralã se referã, în primul rând la un comportament deschis aparent, care se
manifestã obiectiv prin acţiuni (inacţiuni) sau orice alt mod de exprimare inteligibilã.
Alãturi însã de acest tip de comportament în special la om, cunoaştem existenţa unui
comportament inaparent sau ascuns faţã de care oprobiul social nu se poate manifesta în nici un fel.
3.1.1. Concepţia modernã a mediului
Noţiunea de mediu şi mai ales termenul de mediu social este un termen complex care, de fapt, se
referã la mai multe straturi constituind tot atâtea surse de influenţare, surse care acţioneazã asupra
noastrã concomitent sau succesiv, convergent sau divergent (conflictual). Din acest punct de vedere este
mai corect sã vorbim despre medii sociale deoarece omul trãieşte într-un mediu ineluctabil (familia,
comunitatea de origine), un mediu ocazional (şcoala), un mediu de opţiune (prietenii, colectiv de
muncã) şi un mediu de constrângere (spital, armata).
Psihologia modernã a demonstrat azi cu puternice argumente ca bazele personalitãţii şi deci a
comportamentului ulterior se formeazã în primii 5-6 ani ai existenţei. Aceasta înseamnã cã mediul
ineluctabil (familia, comunitatea), în care trãieşte un individ în prima fazã a vieţii sale este, dacã nu
fatal, în orice caz determinant şi ca influenţele ulterioare vor trebui sã fie deosebit de convergenţe în
sens pozitiv şi intense pentru a putea menţine şi dezvolta o personalitate care, prin natura lucrurilor, s-a
format în sens negativ.

15
 Educaţia socialã determinã o a doua naturã care îşi pune amprenta şi pe unele manifestãri chiar
intime ale individului, care la prima vedere s-ar pãrea cã nu au nimic de-a face cu mediul social.
Învãţarea în sens pur psihologic, înseamnã orice achiziţie nouã a organismului care are drept
efect o schimbare în comportamentul nostru acţional sau verbal.
Când pentru acelaşi fapt este lãudat acasã şi pedepsit la şcoalã, comportamentul individului se va
forma pe linia minimei rezistenţe care, desigur, foarte rar este socialmente pozitivã.
3.1.2. Imitaţia ierarhicã
Gabriel Tarde cât şi alţi specialişti, au subliniat cã omul nu imitã orice şi oricum. Imitarea la om
este selectivã şi ierarhicã, în sensul cã ne însuşim acele modele cãrora le ataşãm într-un fel sau altul o
anumitã valoare. Imitãm deci ceea ce ne impresioneazã, ceea ce ne fascineazã şi ce ne atrage nu o datã,
în pofida nonvalorii sociale pe care modelul respectiv îl oferã. Importanţa acestei imitãri ierarhice
negative, dar în orice caz profitabile material sau moral este adesea hotãrâtoare în criminogenezã.
Tendinţele datorate frustrãrii au toate şansele sã se generalizeze în direcţia acelor grupe sau faţã
de situaţii sau oameni care au caracteristici comune cu situaţia de frustrare iniţialã. Astfel, de pildã,
copilul care se simte frustrat de dragostea paternã, se simte “respins de tatã” sau şi chiar adesea maltratat
de el, va învãţa modul de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivitãţii sale va fi nu numai persoana
tatãlui sãu, ci toţi deţinãtorii autoritãţii şcolare, ordinii publice etc.
3.1.3 Delincvenţi – nedelincvenţi
Delincventul nu este un altfel de om, ci un om altfel educat, adicã altfel condiţionat fãrã sã ţinã
seama de condiţionabilitatea lui, care se prezintã ca o personalitate deformatã, ceea ce-i permite
comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.
Caracteristici care se regãsesc la majoritatea celor ce încalcã în mod frecvent legea:
a) instabilitate emotiv-acţionalã;
b) inadaptare din punct de vedere social;
c) cãutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune;
d) duplicitatea comportamentului.
Dupã Eysenck – “legea secvenţei temporale”: când o acţiune are douã consecinţe, una premialã
(pozitivã) şi alta de sancţiune (negativã), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere, atunci
situaţia (conflictualã) se rezolvã în funcţie de consecinţa probabilã cea mai apropiatã.
Dacã Eysenck porneşte de la analiza psihofiziologicã pentru înţelegerea infractorului, Jean
Pinatel merge pe analiza psihosocialã cu precãdere.
Cercetarea cauzelor şi condiţiilor de apariţie a formelor de inadaptare, traduse prin tulburãri de
comportament la copii şi tineri, constituie o preocupare în aceeaşi mãsurã justificatã de importanţa
acordatã acestor fenomene în legãturã cu structurarea şi cronicizarea lor la adult, sub forma unor
personalitãţi dizarmonice, vulnerabile sau dezechilibrate, nemãturate afectiv şi volitiv, cât şi prin
constatarea verificatã, cã aceste personalitãţi constituie sursa care genereazã cel mai frecvent fenomene
antisociale, prin insuficienţa sentimentelor moral-sociale.
Cele mai diverse forme de comportament deviant sau aberant exprimã trãsãturile caracteriopatice
ale acestor personalitãţi, situate la graniţa dintre normal şi patologic şi una din trãsãturile care le
caracterizeazã este agresivitatea, în condiţii de ordin social-negativ.

16
 Dacã cercetãrile de sociologie au menirea de a preciza cauzele fenomenelor de inadaptare în
mediul social cu scopul gãsirii metodelor şi mijloacelor de prevenire şi combatere, cercetãrile medico-
psihologice cautã sã pãtrundã în intimitatea cunoaşterii formãrii personalitãţilor cu comportament
deviant sau aberant, pânã la explicarea proceselor care le favorizeazã şi declanşeazã şi cautã sã explice
efectele antisociale, care apar nehazardat încã din perioada copilãriei şi adolescenţei. Este necesarã
stabilirea unor legãturi între manifestãrile comportamentale de instabilitate şi impulsivitate, condiţiile în
care au apãrut şi factorii social-negativi care le întreţin pânã la identificarea elementelor de agresivitate
primarã, care de la rolul pozitiv pe care îl poate juca iniţial sau ulterior în procesele de adaptare, se poate
sublinia şi, în acelaşi timp, direcţiona cãtre anumite forme deviante de manifestare.
Pornind de la aceastã etapã de dezvoltare biologicã şi formare a personalitãţii, procesul de
adaptare şi dezadaptare trebuie interpretat şi în funcţie de situaţia sau situaţiile conflictuale ce intervin
pe parcurs. Modul de reacţie individualã în aceste situaţii poate servi indirect cunoaşterii unor trãsãturi
de personalitate în formare sau deja stabilite. Originea endogenã sau exogenã a situaţiilor conflictuale
trebuie psihologic determinatã tocmai în scopul aprofundãrii cauzelor şi condiţiilor fenomenului de
inadaptare a personalitãţii în mediul ei de afirmare. La un moment dat, originea exogenã a conflictului
personalitãţii cu mediul se traduce în impactul cu societatea cãtre care, în modul sau individual,
determinat de temperament, voinţa, caracter, pulsiuni şi nivel de conştiinţã, îşi manifestã într-un fel
ostilitatea. La fel psihanalitic, precizarea originii endogene a situaţiei stãrilor conflictuale şi descoperirea
lor precoce pot conduce la evidenţierea unor trãsãturi auto-agresive sau semnificaţia lor nespecificã sau
specificã şi cu rezonanţã social-negativã.
Psihosociologia aplicatã a comportamentului deviant remarcã definirea adaptãrii datã de Jean
Piaget în sensul unui proces de organizare şi echilibrare, al “unui echilibru între asimilare şi acomodare,
cãtre care se orienteazã funcţiile de cunoaştere începând cu percepţia, deprinderea şi mecanismele
senzorio-motorii pânã la formele superioare ale gândirii. La fel, conduitele afective şi conduitele
cognitive sunt reunite în fapt şi nu caracterizeazã facultãţi independente; viaţa afectivã şi viaţa cognitivã
sunt deci inseparabile, deci distincte”1.
Restrictiv, psihologia considerã personalitatea ca un “macrosistem al invarianţilor informaţional
şi operaţional, ce se exprimã constant în conduitã şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”2.
Dacã sistemul de personalitate este subordonat macrosistemului social rezultã cã individualitatea
este un simplu derivat de serie al socialului.
Privitã sub raport psihologic, personalitatea a fost definitã de G. Allport ca “unitate a sistemelor
dinamice prin care se efectueazã o adaptare originalã”, iar de R. Cattel ca “un sistem al deprinderilor
proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor acestuia”.
A. Kardiner opereazã o distincţie între personalitatea de bazã (termen corelabil cu cel al lui Jung
privind inconştientul colectiv) ce rezultã dintr-o comunitate de culturã şi personalitate de statut,
suprapusã primei şi rezultând din poziţia individului în sistemul social.

1
Piaget, Jean, “Psihologia independenţei”, Editura stiinţificã, Bucureşti, 1965, pg. 57.
2
Popescu-Neveanu, Paul, “Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros, Bucureşti, 1968.

17
 G. H. Mcad, apoi T. Parsons definesc personalitatea ca un set de roluri şi valori interiorizate. C.
L. Rogers considerã cã sistemul de personalitate se închide în sine organizându-se şi se deschide spre
lume obiectivându-şi dimensiunile în valori.
Modul de concepere al personalitãţii se diferenţiazã, fiind altul în perspectiva psihologiei sociale
decât al psihologiei individuale. Dacã psihologia socialã se ocupã de personalitate “în situaţie”, sau
“interpersonale” (H. Sulivan, J. Stoetzel), psihologia generalã are în vedere structura psihologicã a
personalitãţii şi posibilitãţile ei de emergenţã crescãtoare.
Inventarul trãsãturilor de personalitate fãcute de G. Allport şi P. H. Vernon a depãşit cifra de
zece mii. Trãsãturile de sens opus nu sunt sub raport psihologic incompatibile, întrucât coexistã, sunt în
conflict permanent şi se echilibreazã într-un anumit mod.
In “Dicţionarul de psihologie” de P. P. Neveanu se considerã cã ierarhia trãsãturilor variazã de la
un individ la altul, ceea ce la unul este dominant la altul putând fi subordonat şi nesemnificativ.
In psihologia contemporanã existã o mare varietate de sisteme modelare a personalitãţii, dar cea
mai concludentã rãmâne cea clasicã realizatã în termeni de temperament, aptitudini, caracter.
Raporturile dintre personalitate şi adaptare se bazeazã atât pe complexitatea elementelor care
definesc şi caracterizeazã în general personalitatea, cât şi pe cauzele şi condiţiile care fac ca inadaptarea
sã fie determinatã de dezorganizarea persoanei.
Procesul de adaptare este definit ca “homeostazia psihosocialã în care intervin unele calitãţi
pozitive şi permanente ale personalitãţii, de menţinere a echilibrului tradus prin rãspunsuri gradate şi
adecvate la noile condiţii de mediu şi în primul rând la cele de origine conflictualã, atât exogene cât şi
endogene”.1
Nosologia psihiatricã clasicã considerã cã structura personalitãţii poate sã aparţinã uneia din cele
cinci categorii posibile:
1. personalitate maturã (sau imaturã);
2. personalitate nevroticã;
3. personalitate psihopaticã (dizarmonicã);
4. personalitate psihoticã;
5. personalitate demenţialã.
1. Nedezvoltarea personalitãţii determinã o lipsã de modulare a comportamentului în raport de
consecinţele sociale, trãirile afective difuze şi incapacitatea de previziune sunt trãsãturi care explicã în
parte inadaptarea acestor personalitãţii imature.
In acest caz, sugestibilitatea este crescutã, iar rãspunsurile afective elementare se orienteazã în
trei direcţii:
a) reacţii de demisie, care conduc individul cãtre inerţie sau refugiu într-o lume fantasticã;
b) reacţii de opoziţie (supãrare, refuzul hranei, etc.)
c) reacţii de compensare (mitomanie, lãcomie, fuga, etc.)

1
Dragomirescu, Virgil, “Psihosociologia comportamentului deviant”, Ed. Stiinţificã şi
Enciclopedicã, Bucureşti, 1967.

18
 2. Personalitatea nevroticã prezintã particularitãţi de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant
sau contradictoriu. Acest tip de personalitate prezintã tendinţe la conduite agresive complicate sau
disimulate, deoarece “nevroticului îi este fricã de propria violenţã”1.
Inadaptarea personalitãţii nevrotice este o consecinţã a nehotãrârii, incapacitãţii, neîndemânãrii
în relaţiile sociale. Pot apare şi reacţii autoagresive majore şi specifice (suicid).
3. Personalitatea dizarmonicã sau psihopaticã reprezintã prototipul comportamentului deviant
prin trãsãturi esenţiale care realizeazã inadaptarea în mediu social de origine, comportamentul acestui tip
de personalitate se traduce prin:
a) un mare potenţial de anti- şi asociabilitate;
b) un comportament delictual polivalent;
c) spontaneitatea acţiunilor deviante, nu numai prin insuficienţa capacitãţii de deliberare, ci şi
prin necesitatea satisfacerii imediate a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturitãţii afective;
d) agresivitatea, exacerbatã de tendinţele narcofilice;
e) rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care-l desfãşoarã;
Interpretarea conduitelor deviante la aceastã categorie de personalitate se leagã de degradarea
capacitãţii de estimare calitativã a discernãmântului pânã la anularea acestei capacitãţi.
Alãturi de bolile psihice, drept cauze declanşatoare pentru tulburãrile comportamentale, sunt
unele boli somatice grave (boli cronice, degenerativ-congenitale ori ereditare), care acţioneazã asupra
psihicului, influenţând direct sau indirect personalitatea.
În ansamblu, aceastã influenţare a personalitãţii se percepe ca nefavorabilã prin infirmitatea pe
care o produc bolile asupra individului incomplet structurat, ori prin evoluţia progresivã spre
ireversibilitatea aspectelor patologice.
Pe lângã existenţa unor sindroame sau boli psihice o altã categorie distinctã de cauze o constituie
constelaţia de lacune educative, lipsa unui mediu educogen capabil sã filtreze şi sã selecteze conduitele
incipient aberante, anticipând modalitãţile polimorfe de descãrcare cvasiiresponsabilã şi atrãgând
acţiunea legii penale. “Conceptul de dipersie psihicã, comportamentism sunt instrumente de explicitarea
teoreticã şi practicã în tabloul psihoclinic al deviantei comportamentale la tineri şi adolescenţi”1.
O serie de itemi cu tendinţa de condensare în subsisteme operaţionale la nivel psihosocial:
– operaţionalitate preponderent cu pseudovalori;
– precaritare şi inadecvenţã valoricã;
– imaturizarea structurilor psiho-afective şi sociale ale personalitãţii;
– inconsistenţa calitativã a conştiinţei de sine;
– imaturitatea socialã exprimatã în mod precar la nivel vocaţional şi axiologic;
– realizarea falsã a imaginii de sine.
Acest deficit de maturizare socialã genereazã la nivelul psihicului disfuncţii şi chiar forme
dispersie:
– dispersia elementarã, cognitivã şi prosexicã;
– dispersia afectivã (labilitatea emoţionalã exageratã);
1
Ey, Henry, “Manuel de psychiarie”, Editura Masson, Paris, 1970.
1
Rascanu, Ruxandra, “Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universitãţii
Bucureşti, 1994.

19
 – dispersia de contact (de tip socio-relaţional);
– dispersia valoricã (axiologicã);
– dispersia vocaţional-ocupaţionalã;
– dispersia atitudinalã.
Între nivelele “normalitate”, “boalã”, “personalitate” pe plan orizontal şi “deviantã”, “adaptare”,
“dispersie psihicã” pe verticalã se insereazã stãrile dizarmonice ale persoanei, care prin structurã, trãiri
şi situaţii, reuşesc sã caracterizeze esenţa tulburãrilor de comportament.
Adaptarea concureazã cu o stare permanentã a organismului având ca specific captarea
valenţelor biopsihice, în scopul integrãrii sociale: familiale, şcolare, profesionale.
Faţã de aceasta, devianţa, delincvenţa, apar ca forme de inadaptare, cu sfere diverse în
comparaţie cu inadaptarea, dar conexe cu dispersia psihicã şi stãrile dizarmonice.
Dispersia are un aspect de “derapaj” comportamental. Acest “derapaj tranzitoriu” se poate
transforma în “derapaj cronicizat”. Apare astfel dihotomia dispersiei în sine - dispersie neconstructivã.
Dependenţa dispersiei de factori interni şi mai ales externi face din aceasta un comutator al
modificãrilor elementelor comportamentale ale sistemului ce structureazã însãşi persoana.
Dispersia perceputã intelectiv drept construct şi dizarmonie, are caracteristici de fond, în
urmãtoarele direcţii:
– instabilitate structural-bazalã;
– conduitã rigidã, îngustare ideo-afectivã spre unilateralitate;
– alterarea ritmului conduitelor exterioare;
– aparent normalã tranzitoriu, are un dinimism exacerbat;
– prin intermediul ei omul se confruntã în diferite câmpuri, medii socio-valorice, în sistemul
complex al factorilor psiho-genetici, patogenetici, simptomatologici, explicaţia etiologicã a dispersiei ar
aduce o clarificare asupra fenomenului tulburare comportamentalã. Asistãm la crearea ad-hoc de cãtre
tineri a unor “ieşiri laterale”, participare la bandã, la tentative şi furt de maşini, escrocherii, minciunã,
fuga de acasã etc. Aceste “ieşiri laterale” sunt dovezi de imaturizare axiologicã dovedind imposibilitatea
prelucrãrii valorice, incapacitatea subordonãrii şi ierarhizãrii faţã de valorile autentice. Imaturizarea
axiologicã determinã, între altele, unilaterizarea şi reducţia câmpului de valori.

3.2. PRINCIPALELE SISTEME BIOTIPOLOGICE ALE PERSONALITATII

DEVIANTULUI
Caracterizarea tipologicã a personalitãţii dupã criterii morfologice, psihologice sau fiziologice
urmãreşte existenţa unei predispoziţii constituţionale semnificative pentru o anumitã formã de
comportament deviant.
Cele mai cunoscute sisteme biotipologice au fost elaborate de Pende în Italia, Bogolomet şi
elevul sãu Krasnuskin în Uniunea Sovieticã, Kretschmer în Germania şi Sheldon în S.U.A.
O sintezã ar fi în urmãtoarea clasificare:
a. tipul leptosom, caracterizat somatic prin trunchi îngust şi membre lungi, iar temperamentul
prin trãsãturi schizotimice, fiind rece şi autist, devine uşor sociabil şi apoi nesociabil, iniţial
hipersensibil apoi, curând insensibil şi reprezintã în proporţie crescutã pe autorii unor acte antisociale:
escrocherii şi mai puţin vagabondaj.

20
 b. tipul picnic sau compact cu diametrele trunchiului şi capului mari şi membrele destul de
scurte, ca trãsãturi fizice, temperamental caracterizându-se prin trãsãturi ciclotimice, fiind deschis,
sociabil, uşor adaptabil în relaţiile personale şi în mediu, intrã mai greu în conflict cu anturajul,
comportamentul lor antisocial fiind adesea legat de episoade depresive şi începe sã se manifeste mai
târziu, având predilecţie pentru conduite antisociale din categoria înşelãciunilor.
c. tipul atletic, caracterizat din punct de vedere fizic printr-o musculaturã bine dezvoltatã, având
un temperament lipicios, greoi, flegmatic, dar în acelaşi timp “exploziv”, are înclinaţii pentru acte de
violenţã, criminalitatea lui fiind distribuitã la toate grupele de vârstã şi adeseori precipitatã de alcool.
d. tipul displastic, caracterizat prin tulburãri endocrine şi de creştere, este dispus mai ales pentru
infracţiuni sexuale, cu frecvenţa crescutã la pubertate şi are o tendinţã remarcabilã de reiterare în
conduitele deviante antisociale.
Desigur este vorba de corelaţii stabilite statistic şi nu individualizate.
Sistemul lui Sheldon îl criticã pe cel al lui Kretschmer expus mai sus, şi considerã cã fiecare
individ rezultã din amestecul a trei componente elementare, pe care le denumeşte endomorfic,
mesomorfic şi ectomorfic. Unii indivizi au reprezentat mai pregnant una din aceste trei elemente
conform unei scãri, mergând de la 1 la 7. Rezultatul este exprimat printr-o formulã numericã: somatotip.
Este vorba de un numãr format din 3 cifre reprezentând în ordine endomorfismul, mesomorfismul şi
ectomorfismul, aceastã formulã permiţând a situa foarte precis fiecare individ într-un sistem de repere.
Endomorful pur are 711, mesomorful pur 171, iar ectomorful pur 117. Aceste tipuri pure corespund
respectiv picnicului, atlecitului şi leptosomului (Kretschmer). Formula 444 este cea a tipului intermediar
“Echilibrat”.
Pentru temperamente, Sheldon dispune de 3 tipuri fundamentale: viscerotronic, somatotonic şi
cerebrotonic. Viscerotonicul iubeşte confortul, luxul, alimentaţia bunã, reuniunile sociale.
Somatotonicul, activ şi agresiv, preferã sã rezolve problemele prin acţiune. Cerebrotonicul, introvertit şi
adesea inhibat, iubeşte singurãtatea şi priveşte mai curând spre viitor decât spre prezent.
Sheldon a gãsit o corelaţie de 80% între tipul endomorfic şi viscerotronic, mesomorfic şi
somatotonic, ectomorfic şi cerobrotonic.
Studiile lui Sheldon duc la douã concluzii mai importante:
– predominantã somatotipului mesomorf pe o scarã totalã (la întregul lot de tineri
cu conduite deviante antisociale);
– într-o grupã de cei mai periculoşi delincvenţi, conduita delictualã era în corelaţie
directã cu tipul mesomorfic-endomorfic, caracterizat de o “vitalitate forte” şi absenţa inhibiţiei.
Sistematizarea tipologicã fãcutã de Heymans-Wiermsa şi Le Scenne porneşte de la ideea cã
existã un mare numãr de tulburãri de comportament cu caracter reacţional la o situaţie nefavorabilã sau
datoritã unor greşeli educaţionale la copil.
La baza acestei sistematizãri s-au corelat trãsãturi de caracter considerente fundamentale cu
aspecte psihologice, avându-se în vedere emotivitatea, activitatea şi rãsunetul reprezentãrilor care pot fi
imediat sau “primar” şi depãşind prezentul, sau “secundar”, din combaterea lor rezultând 8 tipuri:
– emotiv, activ, primar (EAP): colerici;
– emotiv, activ, secundar (EAS): pasionaţi;
– emotiv, neactiv, primar (EnAP): nervoşii;

21
 – emotiv, neactiv, secundar (EnAS): sensimentali;
– neemotiv, activ, primar (nEAP): sangvinici;
– neemotiv, activ, secundar (nEAS): flegmatici;
– neemotiv, neactiv, primar (nEnAP): amorfi;
– neemotiv, neactiv, secundar (nEnAS): apatici.
Weymans considerã cã emotivitatea dezvoltã intoleranţa, în timp ce neemotivitatea favorizeazã
veracitatea; activitatea antreneazã optimismul, iar inactivitatea faciliteazã melancolia; primalitatea va sta
la baza tendinţelor de schimbare, iar secundaritatea la sistematizarea vieţii mintale.
Cei nEnAP nEnAS constituie tipurile cu cele mai frecvente conduite deviante şi delictuale.
EDUCATIA în FAMILIE
1. SOCIALIZAREA MORALÃ ŞI INTEGRAREA SOCIALÃ A
TINERETULUI
Procesul de transmitere şi însuşire a unui set de modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi
atitudini prin care indivizii dobândesc cunoaşterea comportamentelor socialmente deziderabile îşi
formeazã deprinderi care-i fac apţi sã acţioneze ca membri ai societãţii şi grupului social este procesul
socializãrii.
Deci procesul socializãrii implicã: internalizarea valorilor, învãţarea rolurilor sociale,
îndeplinirea competentã a unor sarcini şi acţiuni cu caracter selectiv.
Tripla funcţionalitate a procesului de socializare: psihologicã – maturizarea copilului prin
fixarea unor trãsãturi psihice; socialã - deprin derea cu rolurile sociale şi elaborarea unor
comportamente; culturalã – internalizarea normelor şi valorilor unei culturi îi conferã o importanţã
deosebitã. Se cunosc douã tipuri de socializare:
– socializare primarã – contribuie la formarea structurilor individuale de personalitate, iar în
plan macrosocial la cristalizarea personalitãţii de bazã ca produs al unei anumite societãţi definite prin
modele culturale specifice.
– socializare continuã – intervine în tot cursul schimbãrilor de viaţã al adultului în mãsura în
care acesta îşi schimbã reperul valorilor şi repertoriul opiniilor, atitudinilor, comportamentelor,
asumându-şi noi roluri sociale şi dobândind noi experienţe de viaţã.
Familia reprezintã principala instanţã de socializare al cãrui rol funcţional în structura socialã şi
sistemul instituţiilor sociale permit realizarea a 2 funcţii principale:
– socializarea primarã a copiilor pentru a deveni membrii societãţii respective;
– stabilizarea personalitãţii adulţilor.
Bernstein: “familia îşi realizeazã funcţiile sale de socializare în cadru a 4 situaţii şi direcţii
compatibile între ele”:
a. situaţiile de “educare normalã” în care sunt esenţiale relaţiile de autoritate în interiorul
familiei, prin care copilul îşi însuşeşte regulile morale şi fundamentale:
b. situaţiile de învãţare cognitivã, care îi formeazã copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi
deprinderi necesare convieţuirii sociale;
c. situaţiile de invenţie şi imaginaţie, care dezvoltã fantezia şi capacitãţile creatoare;
d. situaţiile de comunicare psihologicã care dezvoltã afectivitatea specific umanã, având un rol
important în echilibrul moral şi psihologic al actorului social.

22
 In sociologia familiei se confruntã trei perspective sociologice majore de abordare a sistemelor
familiale:
Perspectiva funcţionalistã care pune accent pe proprietãţile structurale şi pe funcţiile sistemelor
familiale.
Asemenea celorlalte instituţii sociale, familia trebuie sã realizeze anumite funcţii:
a) reglementarea comportamentului sexual. Toate societãţile cer ca aceste relaţii sã se desfãşoare
în concordanţã cu cele ca fiind legitime;
b) reproducerea – producerea unui numãr suficient de copii pentru a asigura imortalitatea unei
comunitãţi;
c) socializarea copiilor – transmiterea modelelor culturale dominante în societate cãtre copii;
d) conferirea unui statut – prin intermediul relaţiilor dominante şi a altor relaţii de grup;
e) îngrijire, protecţie şi sprijin emoţional – îngrijirea şi protecţia copiilor, Bãtrânilor şi
persoanelor bolnave; dragoste, securitate, sentiment de bunãstare;
f) economicã – satisfacerea trebuinţelor materiale, economice ale membrilor familiei respective.
Perspectiva conflictualã care concepe familia ca un sistem de reglementãri permanente.
J. Sprey (1979) considerã conflictul ca o parte a tuturor sistemelor şi infracţiunilor, inclusiv
sistemele familiale şi interacţiunile maritale. în concepţia sa membrii familiei se confruntã cu douã
solicitãri conflictuale:
a) soţii concureazã între ei pentru autonomie, autoritate şi privilegii;
b) coopereazã pentru a putea supravieţui.
3) Perspectiva interacţionistã afirmã cã familia este o entitate dinamicã în care oamenii îşi
modeleazã continuu relaţiile şi construiesc o existenţã de grup (Berger, Sheldon, etc.)
Nucleul familial tata – mama – copii contribuie la configurarea unor aspecte importante ale
personalitãţii copiilor.
Familia întemeiatã mai ales pe un joc de interacţii afective foarte intense, poate fi aptã de a
reacţiona la trebuinţele esenţiale ale copilului şi de a favoriza prima elaborare a personalitãţii proprii şi a
imaginilor despre lume.
Lipsa de afecţiune creeazã sechele caracteriale uneori cu implicaţii complexe. În cadrul familiei
se desfãşoarã un continuu şi variat ansamblu de acţiuni şi reacţii reciproce, care asigurã simultan
socializarea şi individualizarea copilului. Contactele sociale şi interacţiunile dezvoltate de individ în
cadrul familiei de care aparţine, reprezintã elementele determinante pentru formarea personalitãţii. Atât
în familie cât şi în grupul de prieteni, de muncã sau în alte grupuri sociale de referinţã, actorul social
învaţã sã se comporte în mod social conform normelor scrise sau nescrise, dobândeşte cunoştinţe,
deprinderi şi dispoziţii care-l fac apt sã acţioneze ca membru al societãţii, va fi capabil de muncã şi
creaţie, de a gândi cu ajutorul simbolurilor, limbajului şi valorilor, modelelor de gândire şi acţiune
existente în cadrul grupului.
Amploarea şi profunzimea relaţiei individului cu ceilalţi membri ai grupului de apartenenţã
(familie, şcoalã, profesionalã etc.) cu comunitatea socialã de care aparţine, reprezintã condiţia
determinantã a dezvoltãrii sale ca persoanã şi a formãrii sale ca personalitate complexã. Ca rezultantã
particularã şi originalã a unui complex de determinãri de naturã biologicã, psihologicã şi socialã
rezultate din procesul de socializare şi integrare în comunitate, individul ajunge sã realizeze din ce în ce

23
mai eficient conduitele şi acţiunile solicitate de participarea la viaţa socialã şi culturalã a grupului,
pentru a trece treptat de la un comportament reglat din exterior la unul definit prin autoreglare şi
interdependenţã personalã.
Familia este un microgrup social, un sistem complex capabil de adaptare, învãţare şi dezvoltate.
Adaptarea şi dezvoltarea se manifestã în douã direcţii de echilibrare:
– cu mediul extern, cu care interacţioneazã activ;
– echilibrare internã, în raport cu sistemele constitutive şi cu membrii grupului.
“Socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor motivaţiilor
dobândite în cursul socializãrii primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi
caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţã din ce în ce mai puternice (grup de
muncã, organizaţii profesionale, asociaţii culturale etc.)”1.
La baza conduitei morale a adolescenţilor – subliniazã sociologii – se aflã multiple condiţionãri
normative şi determinãri valorice influenţate de succesul sau eşecul procesului de socializare.
Ca urmare a procesului de socializare, tinerii dobândesc capacitatea de a-şi exercita în mod
adecvat rolurile sociale, fiind capabili sã adopte conduite raţionale şi predictibile, compatibile cu
modelele normative şi culturale valorizate pozitiv în grupul social sau în societatea din care fac parte.
Integrarea socialã reprezintã un tip distinct de socializare instituţionalã prin care subiecţii
educaţiei se transformã din produse pasive ale acţiunii educaţionale în producãtori activi ai relaţiilor
sociale în care sunt implicaţi.
Prin intermediul procesului de integrare socialã orice individ este capabil de a-şi regla singur
conduita dobândind o autonomie suficientã a acţiunii pentru a putea trece de la o conduitã normativã
(reglatã din exterior) la una normalã (bazatã pe autoreglare şi autoconştientizare) în condiţiile unei
compatibilitãţi cât mai adecvate între scopurile organizaţiei şi aspiraţiile individuale. Aceastã
compatibilitate nu exclude, în cursul procesului ca atare, o serie de tensiuni şi conflicte generate de
procesul de tranziţie de la eteronomie (dependenţa) la autonomie (independenţa) însoţite de atitudinile
ostile faţã de educator.
Procesul de integrare socialã nu se poate rezuma la ajustarea liniarã a comportamentului
subiectului la cerinţe exterioare vizând conformismul, ci este un proces ce permite autoeducarea şi
autodirijarea creativitãţii, astfel încât aceste cerinţe sã poate reprezenta norme efective de dirijare a
conduitei şi, bineînţeles, motivaţiei intrinseci ale acestuia.
1.1. Funcţii şi disfuncţii ale formãrii conştiinţei morale a adolescentului
Formarea conştiinţei morale a tinerilor constituie un proces social complex, a cãrui rezultantã
valideazã, în fapt, eficienţa socializãrii umane, a integrãrii sociale armonioase.
În absenţa convergenţei între exigenţele educative şi cerinţele invocate de subiectul educaţiei se
pot înregistra numeroase erori, care genereazã adeseori formarea unei personalitãţi morale distorsionate,
labile, aflate în conflict latent cu normele şi valorile sociale şi a cãrei inadaptare constituie sursa celor
mai multe acte cu caracter deviant.
Adolescenţii de astãzi sunt mai emancipaţi decât altãdatã, spun adulţii, iar majoritatea
comportamentului şi concepţiilor lor demonstreazã o asemenea mobilitate şi libertate moralã încât apare

1
Osterieth, V., “Copilul şi familia”, Editura didacticã şi pedagogicã, Bucureşti, 1973.

24
dificil de a compara generaţiile de adolescenţi de astãzi cu cele de ieri. Aceste aprecieri, care lasã sã se
întrevadã insatisfacţia adulţilor faţã de conduitele morale adolescentine şi incomprehensiunea lor faţã de
valorile universului adolescenţilor, nu trebuie desigur generalizate, dar nici nu trebuie privite doar ca
simple produse ale imaginaţiei vârstnicilor. Ele par, adeseori, confirmate de o serie de atitudini şi
comportamente ale adolescenţilor, caracterizate prin excentritate, agresivitate şi conflicte puternice cu
anturajul educativ imediat. Aceasta face ca numeroase teorii sociologice sã se refere, în mod frecvent, la
“generaţia scepticã” (H. Schelski), “tineretul revoltat” (H. Marcusse), “generaţia evaziunii” (L.
Bonisch), “societatea adolescentinã” (J. Coleman), etc. şi sã invoce “conflictul între generaţii” ca tema
dominantã a unei subculturi specifice aflate în divergenţã puternicã cu normele şi valorile societãţii
globale.
Formarea personalitãţii se caracterizeazã prin trãsãturi generale, ceea ce face sã existe o “schemã
geneticã” comunã dezvoltãrii tuturor tinerilor, problemele concrete pe care le ridicã fiecare adolescent
educatorului sãu, familiei şi şcolii, impun o evaluare nuanţatã, de la un caz la altul, a istoriei personale
care desãvârşeşte individualizarea fiecãruia dintre ei.
Uneori, datoritã condiţiilor deficitare de educaţie se pot dezvolta defecte volitive şi trãsãturi
greşite de caracter, concretizate în conduite structurate defectuos, tendinţe conflictuale sau frustrante,
comportamente marginale sau deviante. Alteori, dacã condiţiile de educaţie moralã sunt adecvate,
procesul de socializare are loc în mod echilibrat, iar personalitatea în formare a adolescentului tinde sã
se stabilizeze fãrã crize prelungite.
Adolescenţa este, cum s-a mai spus, vârsta cea mai “ingratã”, iar manifestãrile ei deviante de la
calea normalã de dezvoltare, dincolo de tulburãrile inerente vârstei ca atare, pot constitui un simptom
indicativ pentru identificarea unor carenţe de educaţie în domeniul moral. Majoritatea anomaliilor
psihice, afective sau caracteriale ale adolescenţilor provin, de pildã, din absenţa realizãrii adecvate a
funcţiilor familiei şi a responsabilitãţilor pãrinţilor, familia reprezentând din acest punct de vedere un
gen de “personalitate colectivã” a cãrei armonie sau dizarmonie au o deosebitã importanţã în structura
personalitãţii morale a adolescenţilor, în sãnãtatea şi echilibrul lor psihic.
Cu cât pãrinţii sunt mai prezenţi în viaţa de familie, realizând multiple situaţii de comunicare
socialã şi psihicã cu copiii şi cu cât relaţiile intrafamiliale se întemeiazã mai frecvent pe stimã, afecţiune
şi respect reciproc, cu atât se realizeazã mai armonios socializarea şi integrarea moralã a tinerilor, prin
cunoaşterea, învãţarea şi interiorizarea normelor de convieţuire socialã, iar, ulterior, prin respectarea din
convingere a acestora.
Din punctul de vedere al incidenţei disfuncţiilor familiale asupra conduitei morale a
adolescenţilor se evidenţiazã urmãtoarele tipuri de familie “problemã”:
a) familii cu carenţe educative datorate deteriorãrii relaţiilor intrafamiliale şi destabilizãrii
principalelor funcţii. În aceastã categorie pot fi incluse atât familii organizate (sau “aparent”), cât şi
dezorganizate, dar care practicã un stil defectuos, lipsit de valenţe socializatoare pozitive pentru copii şi
care nu exercitã un control asupra comportamentului cotidian al acestora, recunoscând preocupãrile
extraşcolare şi modalitate de petrecere a timpului liber de cãtre copii, a grupurilor de joacã, etc.
b) familii cu probleme deosebite în privinţa realizãrii funcţiilor datoritã dezorganizãrii sau
descompletãrii grupului familial (prin deces, abandon, divorţ, etc.) şi disoluţiei acestuia (certuri,
tensiuni, loviri, agresiuni etc.);

25
 c) familii cu probleme deosebit de grave datoritã nefuncţionalitãţii sau disoluţiei totale a grupului
familial. Sunt, de regulã, familii în care unul sau ambii pãrinţi sunt bolnavi cronici (fizic sau mental),
alcoolici, imorali, cu antecedente penale sau recidivişti.
Formele de manifestare a inadaptãrii şi neintegrãrii sociale, concretizate în comportamentul
delincvent juvenil, prezintã aspecte diferenţiale în funcţie de personalitatea tânãrului delincvent, de
contextul social în care s-a realizat socializarea acestuia, de situaţia care a facilitat comiterea delictului
etc.:
– acte delincvente ocazionale sau întâmplãtoare, comise de unii adolescenţi care prezentau
suficiente indicii de socializare deosebitã (de regulã, constau din manifestãri contra autoritãţilor,
agresivitãţi verbale, tulburarea liniştii publice) declanşându-se de multe ori, spontan, fie din spirit de
bravadã, de teribilism sau de “solidaritate” cu alţi tineri, fie la incitaţia unor persoane, a alcoolului etc.;
– acte delincvente structurate şi organizate, comise de adolescenţi care prezentau deficiente
serioase de adaptare şi integrare socialã, profesionalã şi culturalã, ca şi tulburãri de comportament,
având, deja comise o serie de fapte cu caracter deviant (fuga de acasã şi de la şcoalã, vagabondaj,
consum de alcool etc.);
– acte delincvente recurente şi reiterative, sãvârşite de tineri care proveneau din familii
dezorganizate sau descompletate, unde existau modele comportamentale definite prin criminalitate,
agresivitate, imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Asemenea acte se caracterizeazã printr-o
periculozitate socialã deosebit de ridicatã (omoruri, tâlhãrii, ultraje etc.), fiind sãvârşite de regulã în
grupuri organizate şi structurate anume pentru comiterea de acte antisociale.
1.2. Etichetarea conduitei morale – factor de risc al apariţiei comportamentului
deviant al adolescentului
Adolescentul nu doreşte sã intre oricum în viaţa adultã, ci sã fie remarcat. Îi lipsesc însã
mijloacele socialmente dezirabile de a marca acest eveniment. De aceea, recurge adeseori la acte
deviante sau ilicite, afişeazã conduite teribiliste şi nonconformiste, iniţiazã diferite manifestãri ostile
care corespund unei game largi de mijloace rituale de exprimare a independenţei faţã de adult. În raport
cu aceste acte şi manifestãri, practicarea unei pedagogii a comformismului social, care pune accentul pe
importanţa socializãrii “concordante” cu un model normativ presupus ca viabil de cãtre adult, dar nu şi
de cãtre tânãr, riscã sã se înscrie într-o concepţie paternalistã, etichetând conduita conflictualã normalã a
adolescentului în aria deviantei sau a inadaptãrii sociale.
Fãrã îndoialã, pericolele alunecãrii pe panta delincvenţei juvenile a unor “minori în derivã” sunt
reale şi ele trebuie semnalate ca atare. Un diagnostic valid al momentului în care o conduitã delictualã
benignã se transformã într-o conduitã infracţionalã persistentã presupune, în primul rând, clarificarea
relaţiilor cu educatorul, cu mediul educativ, în general, iar acest diagnostic nu poate fi înlocuit cu o
evaluare moralã paternalistã care, pretinzând cã explicã sensul comportamentului tânãrului, nu face
altceva decât sã-l eticheteze. Aşa se explicã eşecul majoritãţii predicţiilor în domeniul delincvenţei
juvenile şi incapacitatea unor studii, devenite clasice (cum sunt, de exemplu, cele ale soţilor Glueck) de
a furniza tabele de predicţie ca rezultate valide.
Marea majoritate a actelor de deviantã juvenilã, atunci când nu vizeazã patologicul sau nu devin
comportamente antisociale persistenţe şi bine structurate, sunt forme de manifestare a unei creativitãţi
“de protecţie” ce permit tânãrului sã-şi marcheze identitatea, sã scape de rigorile vieţii adulte şi sã-şi

26
consacre ritual trecerea spre maturitate, încercând sã evite rigorile convenţionale ale moralei adulte.
Aceastã idee apare întãritã de analiza profilului tipic al minorilor internaţi în şcolile de reeducare ale
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale unde în marea majoritate (peste 75%) dominã cazurile de
hoinãrealã, vagabondaj şi cerşetorie, delicte care sãvârşite de adulţi nu ar fi întotdeauna sancţionate ca
atare. Fuga, vagabondajul şi cerşetorie nu sunt altceva decât forme de evaziune, “aventuri eliberatoare”
sau modalitãţi de procurare a celor necesare supravieţuirii, ele neputând fi imputabile numai structurii
caracteriale a tânãrului, cât mai ales unor deficiente economice, sociale şi culturale, ale mediului
educativ (familie, şcoalã, comunitate).
1.3. Semnificaţiile moralitãţii adolescentine pentru fenomenele de predelincvenţã şi
delincvenţã juvenilã
A educa adolescentul în sens moral semnificã, din punct de vedere pedagogic, adaptarea acestuia
la constrângerile şi interdicţiile mediului social. Adaptarea la mediul fizic şi social, subliniazã J. Piaget,
reprezintã “un echilibru între douã mecanisme indisociabile – asimilarea şi acomodarea – a cãrui
cucerire dureazã în tot cursul copilãriei şi al adolescenţei şi defineşte structurarea proprie a acestor
perioade ale existenţei”.
În cãutarea acestui echilibru, adolescentul dezvoltã în plan moral o serie de conduite fluctuante,
originale, prin intermediul cãrora încearcã, pe de o parte, sã-şi asimileze conţinutul normativ al
cerinţelor exterioare, iar, pe de altã parte, sã-şi acomodeze treptat acţiunile sale morale la interdicţiile,
tabuurile şi constrângerile care definesc aceste cerinţe.
Pânã la adolescenţã, viaţa moralã nu reprezintã decât supunerea la regulile fixate de adult.
Începând cu aceastã perioadã, moralei instituite de adult îi ia locul o moralã a “idealului”, a “valorilor”,
care determinã aprecierea propriei conduite şi a conduitei celorlalţi din perspectiva exaltãrii faţã de tot
ceea ce este adevãrat şi bun din punct de vedere moral. O asemenea moralã – observã M. Debesse – “se
ordoneazã în jurul unei forme de conduite care au în ochii adolescenţilor un preţ nemãsurat:
devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul, etc.”.
Apare însã greşit sã identificãm acţiunea moralã cu conştiinţa moralitãţii. Adeseori, acţiunile
adolescentului, limbajul, comportamentul, raportul cu adulţii şi anturajul contrazic valorile moralei
ideale cu care adolescentul încearcã sã-şi restructureze propriul univers normativ, iar din acest punct de
vedere nu trebuie ignorat faptul cã dobândirea capacitãţii de autonomie moralã poate fi însoţitã de o
serie de acte care frizeazã “imoralitatea” – aşa cum este ea înţeleasã de adult. Printre ele se numãrã
violenţa fizicã, agresivitatea limbajului, nonconformismul în ţinutã, indisciplina, evaziunea din mediul
familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în activitate ilicitã a unor anturaje nefaste
etc. Asemenea acte nu reprezintã întotdeauna fapte penale în adevãratul înţeles al termenului, prin
încãlcarea legilor în vigoare, ci conduite care violeazã normele şi regulile de convieţuire moralã, având
în comun faptul cã reprezintã o formã de rupturã cu modul de viaţã obişnuit, cu comportamentul anterior
şi cu aşteptãrile educatorului. în ansamblul lor, ele reprezintã manifestãri agresive de respingere a
autoritãţii adultului prin care se încearcã afirmarea ostentativã a independenţei şi autonomiei morale, în
condiţiile existenţei unei personalitãţii caracterizate în ea prin imaturitate şi labilitate. Aceste acte, care
nu aduc prejudicii valorilor sociale, ci afecteazã doar modul de respectare a principiilor morale
convenţionale şi coercitive impuse de adult, se circumscriu sferei aşa-numitei deviante cu caracter
moral.

27
 O asemenea formã de deviantã caracterizeazã situaţia acelor adolescenţi care trãiesc cu
intensitate tulburãrile de pubertate ale acestei perioade de vârstã şi care, datoritã unui climat familial
inadecvat şi a unor erori educative, dovedesc o anumitã incapacitate de a se adapta la exigenţele
normative impuse. Printre ei se numãrã elevii care dovedesc un slab randament şcolar, sunt
indisciplinaţi, manifestã atitudini negative faţã de şcoalã, cadre didactice, pãrinţi, colegi, etc., nu
participã decât sporadic la activitãţile organizate ale grupului educativ, îşi petrece timpul liber în mod
corespunzãtor etc. nici una din aceste manifestãri nu trebuie înscrisã în mod obligatoriu, într-un registru
patologic sau penal, deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii infracţionale, consum de
alcool, etc.) ele pot fi indice simptomatice ale unei eventuale “cariere” delincvente. Pentru acest motiv,
caracterizarea lor ca manifestãri predelincvente apare, credem, mai adecvatã, dar numai în condiţiile în
care se poate aprecia ceea ce nu este general valabil pentru toate cazurile – cã existã o trecere treptatã şi
previzibilã de la conduita deviantã, benignã, la una infracţionalã, bine structuratã.
Manifestãrile adolescentine deviante pot intra, în anumite circumstanţe favorizante, în conflict cu
legea penalã, fãrã însã a infera o relaţie cauzalã mecanicã între actele deviante şi cele cu caracter
infracţional. Devianţa moralã nu este totuna cu delincvenţa, dupã cum nu existã argumente pertinente
pentru a califica actele “imorale” comise de cãtre adolescenţi drept un preludiu al unui potenţial
comportament infracţional.
Delincvenţa juvenilã, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral
oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activitãţii de educaţie moralã
primitã în şcoalã etc. Un minor delincvent este, de fapt, o victimã şi nu un vinovat conştient de
responsabilitãţile ce i se imputã. El nu are conştiinţa inadaptãrii sale la cerinţele normative, trãind o
experienţã socialã diferitã de cea a adultului. Datoritã acestui fapt, delincvenţa juvenilã apare ca un efect
al lipsei de responsabilitate a familiei, a pãrinţilor, a educatorilor, a factorilor rãspunzãtori de formarea
conduitei morale a tânãrului. De astfel, noţiuni cum ar fi copil “dificil”, copil “problemã” nu reprezintã
decât etichetãri de naturã moralã, care încearcã sã escamonteze conţinutul real al procesului educativ.
Dacã conduitei infracţionale a adultului îi sunt specifice profunde motivaţii antisociale, acestea sunt
absenţe pentru adolescentul deviant, în cazul sãu actul de încãlcare a normei reprezentând, de cele mai
multe ori, produsul unei “întâlniri” întâmplãtoare între o personalitate labilã din punct de vedere moral şi
o “ocazie” delictualã oarecare. Revolta tânãrului contra autoritãţii întruchipate de norma moralã sau
legalã este, de fapt, efectul subteran al unei confruntãri implicite cu educatorul, generalizatã dintr-un
plan individual într-un plan colectiv. Din acest punct de vedere, evaluarea delincvenţei juvenile ca
fenomen colectiv trebuie sã ţinã seama de multiple elemente explicative, cum sunt: eşecul socializãrii,
stabilirea controlului social, absenţa identificãrii cu modele morale autentice datoritã dezorganizãrii
familiei şi declinul funcţiilor ei educative tradiţionale, existenţa unor raporturi tensionale cu pãrinţii sau
educatorii, insecuritatea afectivã, multiplicarea ocaziilor infracţionale în mediul social, constituirea unor
subculturi sau contraculturi care inverseazã sensul funcţionalitãţii normelor instituite de adult,
tulburãrile de comportament cu sau fãrã substrat patologic, situaţiile anomice din timpul marilor
perioade de crizã etc.
2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE EDUCATIVE ALE FAMILIEI
R. Hill prezintã urmãtoarele funcţii ale familiei:
– subzistenţa fizicã a membrilor familiei, prin procurarea de hranã, adãpost şi îmbrãcãminte;

28
 – creşterea numãrului de membri ai familiei prin reproducerea sau adaptarea şi decuplarea lor
la maturitate;
– socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi în familie şi în alte grupuri sociale;
– menţinerea ordinii între membrii familiei, între aceştia şi strãini;
– pãstrarea moralei şi a motivaţiei necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie şi în
alte grupuri sociale;
– producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unitãţii familiale.
N. Mitrofan stabileşte “opt indicatori cu ajutorul cãrora se poate analiza climatul educaţional
familial:
a) modul de raportare interpersonalã a pãrinţilor;
b) sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale;
c) modul în care este perceput şi considerat copilul;
d) modul de manifestare a autoritãţii pãrinteşti;
e) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
f) dinamica apariţiei unor stãri tensionale şi conflictuale;
g) modul de aplicare a recompenselor şi corecţiilor;
h) gradul de deschidere şi sinceritate al copilului faţã de pãrinţi”1.
Educaţia se desfãşoarã atât în forme instituţionale (familia, şcoala, colectivul de muncã,
organizaţiile politice şi obşteşti, mass-media etc.) cât şi în forme neinstituţionalizate (grupuri spontane,
evenimente petrecute sub ochii individului etc.). Familia este prima instituţie socialã care se ocupã de
educarea copiilor şi tinerilor, iar de calitatea acestei educaţii depinde deseori întreaga evoluţie ulterioarã
a tânãrului.
T. Parsons (1966) aratã ca familiile sunt necesare în primul rând pentru cã personalitatea umanã
nu este înnãscutã, ci ea trebuie “construitã” prin procesul socializãrii. În cadrul copilãriei trebuie
asigurate condiţiile necesare procesului de “umanizare” a individului, de asimilare a naturii sale umane.
Incorporând copilul într-un anumit sistem de relaţii socio-afective şi socio-culturale, familia îi propune
şi îi impune, în acelaşi timp, cãile şi modalitãţile de realizare a naturii sale umane. Familia îi propune
copilului şi “modele umane” pe care el le va imita şi de care, în acelaşi timp, se va diferenţia, devenind
astfel, treptat, o personalitate autonomã şi singularã. în acest sens, I. L. Coodley aratã cã transformarea
capitalului în personalitate rezidã în asimilarea modelelor de conduitã, a obiceiurilor, a normelor, a
valorilor şi idealurilor sociale, prin intermediul relaţiilor interpersonale, mai ales a celor directe, stabilite
la nivelul grupului primar, familial. Sprijinindu-se pe strânsele relaţii interpersonale şi de dependenţa
afectivã şi materialã care-i leagã pe toţi membrii sãi, familia are dupã P. Osterrieht o triplã funcţie:
reglatoare, socializatoare şi individualizatoare. Familia este prima şi cea mai importantã “şcoalã” a
relaţiilor interpersonale, fiind în acelaşi timp şi un loc de individualizare a personalitãţii în formare a
copilului.
Familia îi dã copilului cele mai mari şanse de a se defini pe sine, punându-i în acelaşi timp la
dispoziţie modelele la care sã se poate raporta. “Datoritã apropierii dintre fiinţele care o compun familia

1
Banciu, Dan; Radulescu, Sorin; Voicu, M., Adolescenţii si familia, Editura ştiinţificã şi
enciclopedicã, Bucureşti.

29
este favorabilã mai mult decât oricare alt mediu jocului identificãrilor, al cãutãrii conformitãţii cu altul,
dar şi jocului diferenţierilor şi al deosebirii de altul, iar toate acestea asigurã realizarea socializãrii
copilului”1.
Datoritã sentimentelor de implicare adâncã ce însoţesc prezenţa şi dezvoltarea copilului, pãrinţii
sunt mai mult decât ar putea fi vreun educator din afara familiei.
În raport cu familia, scrie P. Osterrieht, “nici o altã instituţie, oricât de calificatã, nu este atât de
direct sensibilã la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slãbiciunilor sau potenţialului de dezvoltare a
copilului, fiindcã nici o altã instituţie nu cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi de vital
ca tatãl şi mama”.
Rolul tatãlui, ca de altfel şi al mamei, constã mai ales în a prezenta pentru copii şi adolescenţi un
model, prin metodele educaţionale pe care le promoveazã într-un climat socio-afectiv, tonifiant şi
coerent astfel încât sã constituie un suport necesar pentru integrarea socialã.
Tatãl este întrucâtva un mediator între copil şi societate, un “exponent al legii şi ordinii”, şi
tocmai de aceea este important ca el sã ofere imaginea unei bune adaptãri sociale, pentru cã cerinţele şi
regulile impuse de tatã sã fie respectate, ele trebuie sã fie ferme, fãrã însã ca tatãl sã aibã o atitudine
“tiranicã” faţã de copil. Dupã cum tatãl face ca regulile şi valorile la care aderã sã fie respectate de copil
sprijinindu-se nu numai pe autoritatea sa, ci şi pe legãturile de afecţiune pe care le-a creat, mama îl face
pe copil încã de mic sã accepte anumite interdicţii şi sã se respecte anumite reguli, prin forţa dragostei
pe care o are copilul faţã de ea. Rolul primordial al mamei - aratã P. Osterrieht este acela securizant, de
iniţiator, de ghid, de model, rol care are o deosebitã strãlucire în primii ani ai vieţii.
Datoritã dragostei mamei şi desigur şi a tatãlui, în interacţiune dialecticã cu autoritatea
“flexibilã”, dar fermã, a acestora şi cu modelele de comportament pe care le promoveazã, se asigurã un
permanent sentiment de siguranţã care face posibil începuturile adaptãrii copilului la exigenţele sociale,
şi întrucât în relaţiile sale cu mama copilului face cunoştinţã şi cu primele forme ale moralei; tocmai
mama este aceea care, chiar de la început poartã rãspunderea clãdirii sentimentului de siguranţã, pe baza
climatului afectiv şi moral ce-l instaureazã în familie, împreunã cu tatãl.
Dupã P. Osterrieth, R. Vincent şi alţi autori, sentimentul de siguranţã reprezintã condiţia
fundamentalã a echilibrului dezvoltãrii copilului, întrucât în acest sentiment se reflectã modul de
satisfacere a tuturor trebuinţelor fundamentale, implicate pe structurarea armonioasã a personalitãţii
copiilor şi tinerilor: trebuinţa de afectivitate, trebuinţa de identificare cu un adult “model” şi trebuinţa de
activitate.
Dupã P. Osterrieth, sentimentul de siguranţã depinde de urmãtoarele condiţii: protecţie împotriva
“loviturilor” din afarã; satisfacerea trebuinţelor elementare; coerenţa şi stabilitatea cadrului de
dezvoltare; sentimentul de a fi acceptat de ai sãi ca membru al familiei, copilul trebuie sã fie iubit, sã
dãruiascã la rândul lui dragoste, sã fie izvor de mulţumire şi de bucurii pentru pãrinţi, sã fie condus şi
îndrumat.
În cadrul familiei, care este mai ales un mediu socio-afectiv, copilul îşi va putea investi, printre
altele, toate resursele sale emoţionale şi va putea învãţa treptat sã se autocontroleze, dobândind încetul

1
Piaget, Jean, Judecata moralã la copil, Editura ştiinţificã şi enciclopedicã, Bucureşti,
1981.

30
cu încetul o experienţã afectivã şi socialã complexã. În acest sens, familia constituie şi o adevãratã
şcoalã a sentimentelor. Prin relaţiile socio-afective, din familie, unde îşi are izvoarele “viaţa
sentimentelor” fiecãrui om, se pun bazele modelãrii personalitãţii, în dinamismele sale fundamentale.
Totodatã, ca fiinţa umanã unicã şi irepetabilã în cadrul familiei copilului trebuie sã i se accepte
caracteristicile individuale şi sã se modeleze în sens pozitiv. De asemenea trebuie sã i se dea
posibilitatea de a acţiona şi de a dobândi experienţa personalã, având asiguratã şi o anumitã arie de
libertate. Într-un mediu familial valid din toate punctele de vedere, fiecare din componentele
sentimentului de siguranţã este prezent. Dar bineînţeles, se cere ca aceste trebuinţe fundamentale, care
prezintã elementele sentimentului de siguranţã, sã fie satisfãcute în mod specific particularitãţilor şi de
vârstã ale copiilor şi tinerilor.
În cadrul familiei trebuie sã se desfãşoare, în condiţii optime, variate şi continue acţiuni şi reacţii
reciproce care sã asigure socializarea şi individualizarea copilului. Un “instrument” de socializare
deosebit de important îl constituie autoritatea pãrinţilor, care trebuie sã constituie o modalitate de
ghidare a conduitei copilului, întrucât acesta are mare nevoie sã ştie foarte clar ce este permis şi ce este
interzis, ce este bine şi ce este rãu. Autoritatea pãrinţilor exercitatã flexibil, prin metode şi procedee
disciplinare adecvate fiecãrui caz şi fiecãrei situaţii, prin metodele de îndrumare şi de control optime,
constituie o adevãratã temelie a autocontrolului şi a autoreglãrii conduitei, la care va ajunge treptat
copilul în etapele urmãtoare ale dezvoltãrii sale psiho-sociale. Tot sub influenţa autoritãţii pãrinţilor,
exercitatã în condiţii socio-afective tonifiante, echilibrante, care au la bazã sentimentul de siguranţã, se
pune temelia educaţiei morale a copiilor. Modul de exercitare a autoritãţii, reglarea raporturilor socio-
afective din cadrul familiei, grija faţã de bunurile comune, organizarea vieţii de familie şi a vieţii
extrafamiliale, atenţia acordatã altor persoane şi la deschiderea faţã de societate sunt percepute şi trãite
de copil, care la fiecare nivel de vârsta învaţã pe aceastã cale diferite moduri de conduitã (P. Osterrieth,
1973).
Absenţa oricãruia din elementele sentimentului de siguranţã, şi cu atât mai vãdit a mai multora
dintre ele, va duce în mod cert la o perturbare oarecare a formãrii personalitãţii armonioase a copilului şi
va provoca reacţii comportamentale în general nocive şi adesea durabile. Aceste perturbãri numite în
mod obişnuit tulburãri de personalitate datorate unor dificultãţi şi deficienţe educative, P. Osterrieth le
numeşte “malformaţii educative”.
Existã mai multe moduri de a educa şi este dificil sã se dea “reţete” în privinţa metodelor şi
procedeelor de educaţie fãrã a cunoaşte profund relaţiile socio-afective şi alţi factori familiali sau
individuali, implicaţi în formarea personalitãţii unui anumit copil sau tânãr. Dar existã unele modalitãţi
de “educaţie” total contraindicate, care nu mai pot fi admise, întrucât experienţa de viaţã şi cercetãrile
psihopedagogice au arãtat cã aceste moduri de a “educa” practicat de aşa-zisa familie “rea”, incapabilã
de a îndruma, controla şi supraveghea în mod adecvat copiii, poartã în mare parte vina “atâtor vieţi
ratate şi mizerii, atâtor nevroze, inadaptãri şi tulburãri de tot felul”.
Cercetãrile întreprinse în domeniul delincvenţei juvenile aratã cã neînţelegerile dintre pãrinţi,
carenţele de autoritate, carenţele de afectivitate, conflictele, alcoolismul, agresivitatea, imoralitatea,
existenţa unor infractori în familie etc. sunt factori care faciliteazã eşuarea în delincvenţã a minorilor şi
tinerilor care provin dintr-o asemenea familie în care se întâlnesc unul sau mai mulţi dintre aceşti factori
perturbãtori pentru socializare.

31
 2.1. Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a pãrinţilor
Pentru echilibrul psihic al copilului, esenţial îl constituie climatul de înţelegere între pãrinţi,
convergenţa metodelor educative şi a atitudinilor faţã de diferite acte ale acestuia. A. Berge considerã cã
un educator slab este, înainte de toate, un educator incoerent.
Pãrinţii care nu se înţeleg, care se ceartã mereu în legãturã cu atitudinea care trebuie adoptatã
faţã de diferitele fapte ale copilului sãu faţã de capriciile lui, constituie un mediu “patogen” pentru
aceasta. Dacã divergenţele de opinii continuã şi mai târziu în faţa micilor delicte pe care întâmplãtor le
face copilul se poate ajunge la o adevãratã “predispoziţie” la delincvenţã (R. Vincent).
Copiii crescuţi fãrã nici o constrângere, într-un climat supraprotector, cu o cãldurã afectivã
excesivã nu vor putea mai târziu sã suporte frustrãrile inerente impuse de un nou mod de viaţã.
Dupã unii autori (Osterrieth, Vincent, etc.) sentimentul de siguranţã reprezintã condiţia
fundamentalã a echilibrului şi dezvoltãrii copilului.
Una din importantele sarcini parentale – aratã J. Kogan – constã în aceea de a-l învãţa pe copil sã
suporte frustraţia şi conflictul şi totodatã, sã se comporte adecvat în raport cu ele. Mai mulţi cercetãtori
au gãsit o atitudine supraprotectoare şi excesiv de afectuoasã din partea mamei la circa 40-45% dintre
delincvenţii minori. De asemenea, s-a constatat şi o atitudine supraprotectoare şi excesivã din partea
tatãlui în aproximativ 50% dintre delincvenţii minori.
Pentru ca un copil sã simtã cã autoritatea pãrinţilor existã şi se manifestã, ea este solidã şi
imuabilã, trebuie sã fie sigur cã pãrinţii îl înţeleg şi cã au puncte de vedere comune, astfel, copilul va
ajunge sã aibã încredere în hotãrârile pe care pãrinţii le iau în legãturã cu el.
V. Dragomirescu (1976) a gãsit în cadrul unei cercetãri efectuate asupra unui lot de delincvenţi
minori în 81% din cazuri lipsa de autoritate a pãrinţilor manifestatã printre altele, prin neconcordanţa
opiniilor pãrinţilor şi copiilor în privinţa obligaţiilor acestora din urmã şi a organizãrii timpului liber.
Carenţele de autoritate ale pãrinţilor decurg, de multe ori, din insuficienţa supravegherii sau lipsa
totalã de supraveghere. De fapt, lipsa de supraveghere a minorilor este un factor cu cel mai mare grad de
incriminare în delincvenţa juvenilã, indiferent de tipul de familie.
Eschivarea de sub tutela sau controlul pãrinţilor accentueazã carenţele de autoritate a acestora,
chiar şi în familii aşa zis “organizate”. Scãpaţi de sub controlul şi supravegherea pãrinţilor, copiii pot
ajunge uşor sub influenţa unor grupuri delictogene.
2.2 Atitudinea rece – indiferentã a pãrinţilor
Mulţi copii crescuţi într-o atmosferã familialã caracterizatã printr-o atitudine parentalã “rece-
indiferentã” sau atitudine ostilã, alunecã pe panta delincvenţei.
P. Symoonds a arãtat o serie de indici comportamentali tipici pe atitudinea de “respingere”
manifestatã de pãrinţi faţã de copii, ca de exemplu: familia nu manifestã interes şi nu gãseşte timp
pentru a se ocupa de copil, acesta este neglijat şi i se refuzã ajutorul, este criticat, dezaprobat, pedepsit,
nimeni nu are grijã de sãnãtatea şi ţinuta lui, de îndrumare. Ceea ce-i deosebeşte pe copiii “respinşi” de
ceilalţi copii este instabilitatea emoţionalã, indiferenţa faţã de şcoalã şi atitudini antisociale. La şcoalã,
copilul respins de pãrinţi este certãreţ, brutal, nu suportã sã fie pus în inferioritate la joc, este închis în
sine, nu se destãinuie, este murdar şi neîngrijit şi este respins de cãtre colegi. Pãrinţii se plâng de copil în
faţa profesorilor şi le cer sã-l trateze cu severitate. În aceste condiţii, nefiind acceptat nici acasã şi nici la

32
şcoalã, copilul cautã un alt grup unde va fi acceptat şi sã se simtã bine, grup care de multe ori este
delictogen.
2.3. Atitudinea autocratã, tiranicã a pãrinţilor
Copilul se supune mai greu unui tatã “tiran” care îl ameninţã mereu cu bãtaia, decât unui
regulament pe care îl simte cã a fost hotãrât de comun acord de ambii pãrinţi şi al cãrui scop îl înţelege.
Datoritã mãsurilor disciplinare brutale, copiii cu pãrinţi autoritari, cu atitudini autocrate se vor
supune faţã de pãrinţi, dar vor manifesta ostilitate şi agresivitate latentã, care se va concretiza faţã de
ceilalţi.
Astfel, copilul unui tatã “tiran” va fi adesea nervos, instabil afectiv, cu explozii agresive bruşte,
necontrolate. L. Bervowitz aratã cã un copil care se simte frustrat de dragostea paternã, se simte respins
de tatãl sãu şi care adesea este chiar maltratat de acesta, va învãţa modul de a reacţiona agresiv, dar
obiectul agresivitãţii sale nu va fi numai persoana tatãlui, ci toţi deţinãtorii autoritãţii.
Cercetãrile efectuate de V. Dragomirescu aratã cã 72% dintre delincvenţii minori provin din
familii care apelau la o disciplinã strictã sau haoticã. De obicei, aceastã incompetenţã educativã agravã
tulburãri preexistente în comportarea copilului. Mai mulţi cercetãtori considerã cã dacã condiţiile socio-
afective şi morale ale familiei sunt perturbãtoare, copilul trebuie scos din acel mediu cu influenţe nocive
şi plasat în instituţii educative. Dar, nu întotdeauna, prin plasarea copiilor în diferite centre educative se
rezolvã conflictele lor interne.
Un tatã tiran nu este neapãrat o fire dominatoare, un tip coleric. Dimpotrivã, adesea este un tip
slab, cu o fire timidã, care prin izbucniri sporadice şi afirmãri aberante ale autoritãţii reacţioneazã la
propria-i slãbiciune. Printr-un asemenea mod de a-şi impune autoritatea, tatãl se devalorizeazã în ochii
copilului (R. Vincent, 1972), de asemenea, tatãl care nu-l îndrumã pe copil, nu-l ajutã şi nu-l controleazã
sistematic, poate avea şi atitudini brutale, “tiranice” în sensul cã, periodic, aplicã bãtãi copilului. Aceste
pedepse fizice care uneori sunt destul de grave, J. Ranschburg (1974) le numeşte “bãtãi de alibi”. Astfel
de atitudini favorizeazã dezvoltarea unei agresivitãţi infantile antisociale, cu originea în conflictele
interioare.
Ancheta socialã efectuatã de A. Bandura şi H. R. Walters confirmã faptul cã adolescenţii
agresivi provin, de regulã, din familii în care pãrinţii sunt agresivi şi fireşte, metodele lor educative,
disciplinare sunt neadecvate. Astfel de pãrinţi îi pedepsesc pe copii cu bãtaia, cu suprimarea
privilegiilor, încurajând totodatã agresivitatea extrafamilialã; ei resping, de asemenea, orice trebuinţã de
apropiere a copilului de ei. Ca urmare, copii şi adolescenţii respectivi nu discutã cu pãrinţii problemele
lor, nu le cer sfatul aproape niciodatã şi foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise, pozitive.
Asemenea adolescenţi, crescuţi într-un climat socio-afectiv neadecvat, foarte uşor vor ajunge într-un
grup antisocial ai cãrui membri devin pentru ei “modele” şi prin aceasta pot fixa mai uşor “valenţele
specifice” grupului antisocial (J. Ranschburg).
Pe de altã parte, cercetãrile lui H. Elder demonstreazã cã adolescentul care trãieşte în copilãrie o
atmosferã plinã de afecţiune şi s-a aflat în relaţii “democratice” cu lumea adulţilor, chiar dacã,
întâmplãtor ajunge sã cunoascã membrii vreunui grup delictogen, îşi va alege şi pe mai departe ca
model, ca ideal, educatorul sau altã persoanã al cãrui drum de viaţã, concordã sub aspectele cele mai
semnificative cu viaţa acestora.

33
 2.4. Atmosfera conflictualã şi perturbãrile climatului moral al familiei
În cazul familiilor a cãror raporturi interpersonale se caracterizeazã prin conflicte, prin certuri şi
violenţe, pãrinţii nu se pot bucura de nici un prestigiu, iar imaginile lor se devalorizeazã definitiv şi se
degradeazã în ochii copilului. Prin urmare, raporturile pãrinţilor cu copilul nu vor avea nici cea mai micã
eficienţã educativã. Dimpotrivã, în asemenea condiţii pãrinţii devin “modele negative” care pot induce
la copil, agresivitatea şi comportãri antisociale.
Climatul socio-afectiv şi moral al familiei este mai mult perturbat atunci când în familie sunt
cazuri de alcoolism, de imoralitate şi alte vicii. Abuzul de alcool influenţeazã negativ atmosfera
familialã, genereazã certuri şi conflicte violente afectând totodatã şi resursele financiare ale familiei.
Astfel în familiile cu alcoolici, numãrul delincvenţilor este de trei ori mai mare decât în celelalte
familii.
3. RELAŢIILE DINTRE INADAPTAREA – DEZADAPTAREA ŞCOLARÃ ŞI
DEVIANŢA JUVENILÃ

Disfuncţiile psiho-sociale din familiile copiilor şi tinerilor care alunecã pe panta deviantei, prin
carenţele educative, socio-afective şi morale, favorizeazã inadaptarea sau dezadaptarea şcolarã a
acestora. La rândul lor, cadrele didactice din unele şcoli nu gãsesc întotdeauna metodele şi procedeele
cele mai eficiente, adecvate fiecãrui caz, pentru a compensa multiplele carenţe educative ale familiilor
respective şi pentru a preîntâmpina inadaptarea sau dezadaptarea şcolarã şi sãvârşirea unor acte
antisociale de cãtre aceşti minori şi tineri.

Gãsirea unor metode şi procedee instructiv-educative cu pondere formativã ridicatã este mai
dificilã, întrucât majoritatea acestor preadolescenţi şi adolescenţi sunt cu tulburãri caracteriale, iar
alţii sunt cu intelect de limitã sau cu debilitate mintalã.

În multe ţãri existã şcoli sau clase speciale nu numai pentru copii întârziaţi mintal, ci şi pentru
intelect de limitã, precum şi pentru cei cu tulburãri caracteriale. În aceste şcoli, sau la astfel de clase
speciale sunt încadraţi profesori psihopedagogi specializaţi pentru activitatea instructiv-educativã
specificã ce trebuie sã se desfãşoare alãturi de activitãţile compensatorii şi recuperatorii.

Devianţii minori, în marea majoritate a cazurilor sunt inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar, cu o
atitudine şcolarã insuficient dezvoltatã mai ales datoritã unei motivaţii neadecvate şi datoritã formãrii
unei atitudini negative faţã de activitãţile şcolare în general şi faţã de muncã. De asemenea, sentimentele
lor etico-morale sunt insuficient dezvoltate în raport cu vârsta. Deci, copiii şi tinerii inadaptaţi şcolar se
caracterizeazã mai ales prin perturbarea laturii afectiv motivaţionale, volitive şi atitudinale a
personalitãţii.

Prevenirea eşecului şcolar cere eforturi suplimentare din partea învãţãtorilor şi profesorilor,
cere desfãşurarea unei activitãţi didactice creatoare, bazatã pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţelor
psihopedagogice. Întrucât elevul se adapteazã la fiecare situaţie şcolarã concretã cu întreaga lui
personalitate, nu trebuie sã se înţeleagã cã, cadrele didactice “pot salva” situaţia şcolarã a unor elevi

34
prin “tranzacţii” compromiţãtoare. Astfel, dintre aceste “tranzacţii” cu efect negativ, L. Ghiviriga le
aminteşte pe cele în care elevii simuleazã ascultare, bunãvoinţã, cheltuire de efort şi angrenare în
activitatea şcolarã, iar profesorii oferã elevilor modele negative de conduitã. Pe fundalul unor astfel de
relaţii se pot structura mentalitãţi cu efecte antisociale.

Dintre modalitãţile psihopedagogice care pot sã contribuie la prevenirea eşecului şcolar, a

inadaptãrii sau dezadaptãrii şcolare şi a consecinţelor ce pot decurge din acestea, le menţionam pe
urmãtoarele:
a) creşterea gradului de individualizare a activitãţii instructiv educative pe baza cunoaşterii
profunde a particularitãţilor de individualizare şi de vârstã ale elevilor;
b) crearea unor clase speciale pentru copiii cu intelect de limitã şi pentru cei cu tulburãri
caracteriale, la care sã se încadreze profesori psihopedagogi specializaţi;
c) utilizarea în activitatea didacticã a “metodelor active", cu multiple valenţe formative;
d) preocuparea pentru formarea la elevi de noţiuni, judecaţi, sentimente şi obişnuinţe morale
autentice, care sã se concretizeze într-o conduitã exemplarã;
e) organizarea în mai bune condiţii a activitãţilor în afara clasei şi a modalitãţilor de petrecere a
timpului liber al elevilor, ţinându-se cont de interesele şi de aptitudinile lor;
f) crearea unor relaţii profesori-elevi şi elevi-elevi optime;
g) îmbunãtãţirea modalitãţilor de legãturã dintre şcoalã şi familie;
h) atunci când la unii elevi se ivesc simptome de inadaptãri sau dezaprobãri şcolare sã se ia
mãsurile de ordin pedagogic, psihologic, medico-psihiatric, social adecvate fiecãrui caz, pentru
recuperarea rãmânerii în urma la învãţãturã şi prevenirea constituirii unor personalitãţi dezarmonice pe
fond carenţial educativ sau pe fondul inadaptãrii sau dezadaptãrii şcolare.

35
36