Stresul şcolar şi consecinţele sale

Termenul de «stres » provine din latinescul „stringere” cu cunotaţiile adiacente: a încorda, a

întinde, a înţepeni.
Stresul psihic însoţeşte orice activitate în care omul este angajat, fiind o rezultantă a
”conflictului’’ ce poate fi generat de acţiunea în sine şi cel care o presteză, de solicitarea sau
presiunea pe care o exercită situatiile asupra unui organism, prin intermediul unui agent stresor,
real sau imaginar, totalmente independent de individ (stresorul este de obicei de natura afectivă
sau socio –afectivă). Creşterea ritmului evoluţiei societăţii, a volumului solicitărilor şi dinamicii
accelerate a ambianţei sociale determină utilizarea, din ce în ce mai frecvent a sintagmelor:
„stresul vieţii”, „stresul de de zi cu zi” al mediului ambiant, familial, şcolar, profesional
(ocupaţional) etc.
Se afirmă că, dacă ştiinţa despre stres – stresologia – care combină concomitent informaţiile
oferite de psihologie, medicină, sociologie şi alte discipline- este foarte nouă, obiectul ei de
studiu- stresul- este vechi de când lumea.
Delimitarea sferei de cuprindere a noţiunilor de conflict, stres, frustrare este dificil de
realizat datorită, pe de o parte, complexităţii fiecaruia, iar pe de altă parte, interacţiunii reciproce
până la limita suprapunerii.
Termenul de «stres» a fost introdus in circuitul lingvistic pentru prima data de Hans
Selye într-un studiu apărut in 1935 şi a fost pus în legatură cu ceea ce autorul defineşte drept
«sindromul general de adaptare». Fară a avea intenţia de a epuiza semantica acestui concept, din
ce in ce mai complex, este necesar sa amintim cele doua acceptiuni uzuale ale acestuia; una se
refera la situaţia stresantă – condiţiile dăunatoare, agresive, care asaltează sau ameninţă
integritatea fizică şi psihică a individului,presiunile, connstrângerile, privaţiunile; cealalta
utilizare are in vedere starea de uzură, de suferinţă, răspunsurile fiziologice si psihologice la
actiunea agenţilor stresori. Cannon a evidentiat in 1935, asa numita ”reacţie de urgenţă’’ a
organismului ce se datorează funcţionării sistemului nervos simpatic şi a medulo-suprarenalei
care secreta adrenalina, respectiv rolul adrenalinei in mobilizarea organismului.
Descifrarea fazelor de evoluţie evidenţiate pe parcursul acţiunii agenţilor stresori permit
elaborarea de strategii menite sa anihileze efectele negative ale “conflictului”. Reacţia de alarmă
este primul răspuns al organismului supus la stres şi implică mobilizarea generală a forţelor de
apărare ale organismului. În cazul în care agentul continuă să acţioneze, se instalează starea de
rezistenţă sau de adaptare. Este punctul pâna la care stresul poate contribui la „mobilizarea” 
energetică, poate concentra resursele de care dispunem pentru a face faţă unei schimbări sau
presiuni apărute in mediul nostru imediat.
Stresul crează probleme doar atunci când devine patologic adica atunci când raspunsul
organismului este disproporţionat faţă de amploarea stimulului. In faza de epuizare, simptomele
sunt asemanatoare cu cele din faza de alarmă. Un stres prea puternic poate determina prăbuşirea
mecanismelor de apărare ale organismul.
Transformarea emoţiilor (senzaţii psihice de plăcere sau neplăcere provocate de împrejurări) în
afecte (fenomen mental de placere, tristeţe, anxietate, angoasă,) depinde de interpretarea
situaţiilor şi nu de situaţia în sine.
Stresul psihic ar putea fi considerat ca o modalitate interacţională dintre individ şi mediu
în care agenţii stresori pot provoca, în funcţie de intensitatea şi nocivitatea lor, aşa numitul
distres (stresul intens, dăunător) sau eustres, cel care menţine tonusul psihic şi fizic al omului la
un nivel de performanţă adaptativă. (cercetarile evidentiază pe lângă stresul psihic, alte două
forme respective: stresul fiziologic si stresul social

9.3.1. Stresul în mediul şcolar

Management stresului este un domeniu complet nou pentru personalul care lucrează in
învătamîntul românesc, de aceea este fie ignorat, fie subestimat deşi termenul de « stres » apare
tot mai des în comunitatea şcolară si are dublă extindere: atât asupra grupului de elevi cât şi a
corpului profesoral.
Elevii sunt nevoiţi să facă faţă obligaţiilor şcolare directe, curente cât şi celor neprevăzute; au
de răspuns cerinţelor cu caracter mai larg, social, obştesc ca şi celor de ordin mai răstrâns,
familial. Elevul uneori, se simte ameninţat frustrat, incapabil să facă faţă unori solicitări crescute;
tensiunea emoţională, neliniştea, insatisfacţia, mărturisesc deseori un conflict interior la care nu
se găseşte o soluţie acceptabilă.
Examenele pot exercita asupra elevilor un efect stresant cu mult înaintea desfăşurării
propriu zise şi pot declanşa o multitudine de întrebări:
- de ce unii sunt calmi în timpul probelor, alţii sunt apatici iar alţii sunt transfiguraţi de emoţie?;
- de ce unii care stăpâneau materia foarte bine, la examen obţin rezultate sub posibilităţile lor?;
- de ce apar unori insomnii, nelinişte, spaime, „blocaje” sau „nervi” în perioada examenelor
etc. ?

. Etiologia stresului în activitatea de învăţare

Din perspectiva cadrului didactic, o abordare etică impune luarea in consideratie a acelor
componente ale procesului de instructie referitoare la personalitatea elevului, la
„bombardamentul” de informaţii pe care le suportă, la încărcarea programelor şcolare ,la modul
mai mult sau mai puţin obiectiv în care este evaluat, la modul în care el înţelege ce este mai
important din ceea ce face în şcoală, cum inţeleg ceea ce gândesc alţii despre el, despre
randamentul şi conduita sa.
Deşi profesorul, prin stategiile şi stilul sau de instruire, alege, proiectează şi introduce în
dispozitivul învătării sistemul condiţiilor care activeaza şi reglează conduita de căutare, de
asimilare a informaţiilor, unii elevi intră în „spirala” eşecului. Ei simt că nu dispun de suficiente
cunoştinte pentru a formula un răspuns corect, că fondul lor operaţional este la, sau sub limită şi
astfel intră în panică, devin agitati, anxiosi, agresivi, chiar abandonează uneori şcoala.
Sentimente contradictorii, nesiguranţa cognitivă, conflicte interne si mai ales externe, cu
profesorii şi părinţii , conduc la instalarea stresului. Pedagogii au cautat –şi au găsit raspunsuri,
nu întotdeuna şi soluţii! pentru instalarea acestor tipuri de comportamente: învăţare insuficientă
sau mecanică, evenimente nefericite în mediul familial, lipsă de încurajare, motivatie
insuficientă, satrea de sănatate, echilibrul functional al întregului organism, relaţiile la nivelul
grupului etc. Să înţelegem de ce, în aceleaşi condiţii de învăţare, în aceeaşi ambianţă favorabilă
-să zicem- unii elevi învaţă ziua si noaptea rămânând perfect sănatoşi şi eficienţi pe când alţii
contractează o serie de afecţiuni fizice sau psihice, apare surmenajul, insomniile,
fobiile,consumul de alcool sau chiar de droguri, fumatul, refuzul de a vorbi, abandonul, etc. Prin
ce se deosebesc unii de altii? care sunt factorii ce determină aceste diferenţieri? Cum se pot evita
efectele distructive ale acestor suprasolicitări –după unii - iar după alţii- lucruri absolut fireşti ?
9.3.3. Factori de rezistenţă la stres
Literatura de specialitate indică existenţa a patru categorii de asemenea factori :
factorii potenţiali prin care înţelegem evenimentele potenţial neplăcute care pot să apară oricând;
factorii temporali de stres apar atunci când sunt prea multe de făcut într-o perioadă prea mică
de timp ; aceasta duce la supraaglomerare şi la sentimentul că timpul a scăpat de sub control ;.
factorii situaţionali de stres se referă la evenimentele din viaţa personală, cum ar fi: moartea
cuiva apropiat, divorţul, schimbarea domiciliului etc ; de asemenea, ei pot include factori legaţi
de mediul în care învaţă şi trăieste copilul, ex. : orar supraîncărcat, izolare faţa de colegi etc.
factori conflictuali de stres sunt aceia care rezultă din relaţiile interpersonale, de ex.: o cearta cu
un coleg, un conflict în cadrul catedrei etc.
Deci întotdeauna reacţia faţă de situaţiile stresante şi stres este rezultatul unei percepţii
subiective multideterminată din punct de vedere psihologic. Încă Epictet a observat că „oameni
sunt tulburaţi nu numai de lucruri ci şi de imaginea pe care o au despre ele”. Cu alte cuvinte,
între „evenimentul de viaţa” şi „sursa de stres” nu se poate pune în nici un caz semnul identitaţii.
Primul element reprezintă doar o sursa potenţială de stres; devine doar un stresor în urma
modului în care va fi perceput, interpretat şi recunoscut ca atare.
Literatura de specialiate privind problematica generală a stresului s-a axat, în cercetarile
anterioare, mai mult pe aspectele fiziologice măsurabile (tensiunea arterială, concentraţia de
glucoză în sânge etc.) şi au neglijat diferenţele de personalitate, variabilitate stucturală
psihlogică proprie fiecărei fiinţe umane. Se pare că tocmai acest aspect joacă un rol esenţial în
înţelegerea stresului şi lupta cu efectele sale.
Studiile recente au evidenţiat importanţa factorilor de personalitate si chiar sunt descrise,
pornind de la o schemă comportamentală - sau sindrom comportamental-două tipuri de persoane
de tip A si B, ca stiluri de viata opuse.
Persoanele asociate tipului A de comportament sunt caracterizate printr-o puternică
dorinţă de afirmare, competitivitate, nerăbdare, sunt în permanentă criză de timp, gesturi şi
vorbire directă, supraangajare acţională, tenacitate, trebuinţe mereu neîmplinite, angajari
concomitente în acţiuni multiple, vor sa cuprindă şi să facă cât mai mult, trăiesc cu sentimentul
că nu au timp să facă totul, că nu au suficiente resurse sa raspundă tuturor solicitărilor. Reversul
acestui tip este reprezentat de cei care luptă cu stresul int-o manieră mai puţin frenetică, nu sunt
în permanentă competitivitate, nu se suprasolicită, sunt mai relaxaţi, evită chiar situaţiile
stresante, motivati în muncă mai mult de beneficii materiale (lipsa lor declanşând stări de
anxietate şi insatisfacţie), mai susceptibili, respectiv cei din tipul B.
S-a consatat, de asemeni că persoanele introvertite şi cu instabilitate emoţională accentuată sunt
mai puţin rezistente la solicitările şi presiunile din jurul lor decât cele extravertite care îşi
păstreaza echilibrul, autocontrolul, se simt relaxaţi în situaţii de risc- pe care ştiu să şi le asume -
spre deosebire de vulnerabilul introvertit care devine anxios şi tinde să se resemneze.
O serie de investigatii dau importanţă determinanţilor ereditari: construcţia somatică, echilibrul şi
forţa proceselor psihice, anumite disfucţionalităţi congeniatale etc.( în general, limitele
biologice ale omului). Profesorul Heilland (Olanda) consideră că eforturile pentru adaptare,
energia cheltuită in acest scop, duce la apariţia sentimentului de nesiguranţă, de pericol şi de
teamă. R.S.Lazarus a carui contribuţie in ştiinţa consilierii persoanei este remarcabilă,
atenţionează asupra factorilor de mediu si a faptului că, stresul nu apare numai ca un conflict
intern ci ca o urmare a disproporţiei dintre cerinţele mediului si posibilităţile de răspuns ale
individului.
În atenţia managerului educator !
Comportamentele indezirabile, reacţiile nespecifice în mediul şcolar - care pot genera
conflicte, pot fi influenţate, modificate chiar, prin tehnici specifice. Marea majoritate a acestora
utilizează cu precădere stimuli pozitivi- mai mult recompense decât pedepse- şi se desfăşoară
după o schemă valabilă în marea majoritate a acţiunilor terapeutice:
- identificarea comportamentului care trebuie schimbat-se cere o mare atenţie în privinţa
comportamentului ce trebuie recompensat;
- selectarea sistemului de recompensare;
- respectarea regulilor fixate ;
- evitarea umilirii elevului;
- comunicare completă cu elevii;
- formarea deprinderilor elevilor de a-si exprima emoţiile;
Se utilizează frecvent strategii specifice: tehnici de relaxare fizică, tehnici de control
mintal, tehnicile de respiraţie, relaxarea progresiva a lui Jacobson, hipnoza, vizualizarea ,
trening-ul autogen (H.Schultz), yoga etc , dar acestea nu pot fi iniţiate decât de specialişti. În
acelaşi timp, trebuie ştiut că unii factori de stres pot fi schimbaţi (extemporalele pentru elevi,
schimbarea conotaţiei negative poate fi schimbată printr-o pregătire mai asiduă), alţii pot fi doar
diminuaţi (diabetul adolescentului care poate fi monitorizat mai bine), în timp ce alţi factori de
stres trebuie acceptaţi şi toleraţi deoarece sunt nemodificabili (decesul unui părinte). Este absolut
obligatoriu pentru profesor să cunoască sursele potenţiale de stres ale fiecărui elev:
 starea de boală fizică sau psihică;
  abuz fizic, emoţional sau sexual;
 situaţie financiară precară;
 probleme de comunicare cu colegii, cu profesorii,
 responsabilitatea prea mare, schimbarea şcolii;
 familia - probleme de comunicare în familie, divorţul, decesul unui membru al familiei,
conflicte cu fraţii, violenţa în familie;
 prietenii - conflicte cu prietenii, lipsa de prieteni;
 dezastre naturale -cutremur, inundaţii;
 propria persoană - neîncredere în sine, nemulţumirea faţă de aspectul fizic.
Resursele personale de a face faţă la factorii de stres si cunoaşterea lor de către cadrul
didactic sunt tot atât de importante ca si măsurile ce le impun. Resursele individuale de adaptare
la stres sunt definite ca şi capacităţile: cognitivă, emoţională şi comportamentală de a reduce,
stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc capacitatea de răspuns
automată a organismului.
Adaptarea la stres implică atât existenţa unor resurse reale (intelectuale, emoţionale,
fizice, sociale, etc.) dar, de cele mai multe ori decurge din autoevaluarea propriilor resurse pentru
a face faţă evenimentelor considerate ca fiind negative sau ameninţătoare (evaluare secundară).
Nu de puţine ori există o discrepanţă între resursele reale de răspuns şi evaluarea acestor
resurse (prezenţa unor reale resurse care însă sunt evaluate de persoana în cauză ca insuficiente),
care generează de cele mai multe ori starea de stres. Factori individuali cum sunt: stima de sine,
asertivitatea, optimismul sau sentimentul de autoeficacitate sunt moduri de protecţie împotriva
stresului.
Resurse, mecanisme de coping(adaptare pozitiva) :
 căutarea suportului social (a prietenilor, a familiei, a specialiştilor);
 rezolvarea de probleme;
 căutarea de informaţii;
 tehnicile de relaxare;
 umorul;
 religia;
 reevaluarea pozitivă.
 În funcţie de evaluările primare şi secundare, persoana răspunde într-un anumit fel la
eveniment. Răspunsul la acest eveniment, evaluat ca fiind stresant, poate fi diferit:
- acţiune directă asupra stresorului;
- căutare de informaţii despre - stresor;
- neimplicare;
- activarea unor mecanisme de apărare (negarea stresorului, reinterpretarea lui de tipul
gândirii pozitive).
Creşterea numărului de eşecuri şi abandonuri şcolare, de comportamente delicvente sau
nesănătoase, de tulburări emoţionale în rândul elevilor, reprezintă indicatori ai faptului că şcoala
trebuie să facă mai mult în această direcţie.
Profesorul trebuie să vadă în elev şi altceva decât recipientul informaţiilor pe care le transmite, să
lucreze nu doar cu dimensiunea raţional intelectivă a elevului dar şi cu cea afectivă,
motivaţională atitudinală şi socială, să vină în întâmpinarea nevoilor fundamentale ale oricărui
copil şi adolescent: cunoaşterea de sine şi respectul de sine competenţa, de a comunica şi a se
relaţiona armonios cu ceilalţi, de a poseda tehnici de învăţare eficientă şi creativă, de integrare a
informaţiilor asupra sexualităţii şi a altor „tabuuri” în maturarea emoţională, controlul stresului,
dobândirea de repere în orientarea profesională sunt condiţii esenţiale pentru dezvoltarea
armonioasă a personalităţii elevului.