Factori psiho-sociali care predispun persoanele către

comiterea de infracţiuni

Devianţa poate fi definită ca şi “orice act, conduită sau manifestare care violează normele
scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular” iar ca tip de comportament,
devianţa poate fi definită ca şi comportamentul “care se opune celui convenţional sau conformist,
şi cuprinde nu numai încălcările legii (infracţiunile ori delictele), ci orice "deviere" (abatere) de
la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate,
grup, organizaţie, instituţie, cultură, subcultură) ”1. Astfel, devianţa poate fi caracterizată printr-o
serie extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice ori bizare (de exemplu, adoptarea
unei ţinute insolite, a unui limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu "codurile" culturale
ale grupului sau societăţii, la cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează
morala publică), care nu sînt întotdeauna sancţionate de lege, şi pînă la cele cu caracter antisocial
(actele infracţionale sancţionate de normativul penal sau asocial (bolile psihice).2
Delicvenţa pe de altă parte intră în conflict cu morala publică şi normele sociale,
ameninţând stabilitatea şi securitatea socială a grupurilor, aceasta implică reacţii puternice de
control social. Delicvenţa sau infracţionalitatea are cel mai ridicat grad de periculozitate,
deoarece afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele
morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor. 3
Există multe teorii ce vin în explicarea comportamentului deviant, majoritatea dintre ele
iau în considerare factorii psihologici şi cei sociali în determinarea devianţei. Aceşti factori sunt
diferiţi pentru fiecare dintre noi, însă există anumite particularităţi ce pot influenţa individul în
dezvoltarea unui comportament deviant.
Teoria criminalului înnăscut, una dintre cele mai importante teorii psihologice ce vin în
explicarea comportamentului deviant, formulată de către C. Lombroso susţine că personalitatea

1
Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998, p. 159
2
idem
3
Maria Bulgaru, Sociologie, Ed. USM, Chişinău, 2003, p. 287
delicventului reprezintă o personalitate distinctă şi specială, denumită personalitate criminală,
datorată anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice, dobândite ereditar ce favorizează o
animită predispoziţie spre crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Deci, criminalul diferă de ceilalţi
indivizi tocmai prin aceste caracteristice biologice. Această teorie a fost mult disputată de către
sociologi şi psihologi care argumentau că nu există criminali înnăscuţi ci doar anumiţi indivizi
care pot manifesta predispoziţii către violenţă, dar care în ultimă instanţă nu sfârşesc prin a
deveni criminali. Existenţa unor anomalii sau stigmate este observabilă şi la oamenii obişnuiţi,
însă este dovedit faptul că aceste anomalii pot genera la anumiţi indivizi apariţia unor complexe
de inferioritate.4
În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza
cărora se poate identifica o personalitate antisocială, farmec superficial şi inteligenţă emoţională,
ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare; sentimente lipsite de profunzime şi de
empatie, absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor, indiferenţă manifestată faţă de
consecinţele negative ale faptelor comise; conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate,
acţiuni dificil de înţeles sau anticipat; incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa
temerilor; egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament
afectiv; atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi rea-credinţă, relaţii sociale
instabile şi de scurtă durată.5 În explicarea comportamentului delicvent mai putem vorbi şi de
teoria frustraţiei, care consideră că frustraţia poate avea un rol pozitiv în depăşirea obstacolelor
din calea aspiraţiilor, însă ea dezvoltă un rol negativ când poate duce la inadaptare şi delicvenţă
prin căutarea de compensare a sentimentului de inferioritate prin acte agresive. Teoria
constructelor şi teoria conflictelor psihologice sunt alte teorii ce vin în explicarea
comportamentului deviant din punct de vedere psihologic.
Un comportament delicvent nu poate fi determinat doar din punct de vedere psihologic. Un
individ săvârşeşte acte criminale şi datorită unei predispoziţii psihologice particulare dar trebuie
luat în vedere şi factorii sociali ce intervin în dezvoltarea acestuia. Există numeroase teorii ce
explică comportamentul deviant pe baza factorilor sociali, teoria imitaţiei formulată de către
Gabriel Tarde este una dintre acestea. Pe baza acestei teorii, comportamentul delicvent apare în
urma unei interacţiuni repetate cu alţi indivizi ce au dezvoltat un asemenea comportament.

4
Valentin Schiaucu, Rob Canton, Manual de Probaţiune, Ed. Euro Standard, Bucureşti, p. 108
5
Mircea Adrian Marica, Introducere în problematica delicvenţei juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanţa,
2007, p. 60
 Teoria asocierii diferenţiate consideră că compotamentul delicvent apare în urma
apartenenţei de o subcultură deviantă, în care oamenii învaţă norme şi comportamente
antisociale, prin interacţiune şi socializare. Toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea
fi numite antisociale; ceea ce contează este frecvenţa contactelor cu aceste valori şi norme,
durata, intensitatea lor şi vârsta la care au loc aceste contacte. Copiii şi tinerii, având o mai
redusă experienţă, sunt mai vulnerabili la influenţele care conduc spre un comportament
delicvent. 6
Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1938) reformulează şi
dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă din lipsa
unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate pentru
atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru
succes din cauza lipsei de mijloace adecvate.7 Atunci când scopurile nu pot fi îndeplinite prin
mijloacele folosite de către toţi membrii societăţii, apare comportamentul şi actele deviante.
Au fost formulate multe teorii psihologice şi sociologice care explică comportamentul
deviant, însă cu toate acestea ele nu pot explica anumite situaţii particulare în care un individ ce
nu se potriveşte profilului criminalului şi nu i s-au oferit circumstanţele situaţionale favorabile,
săvârşeşte acte criminale deosebite.
Teoriile psihologice şi cele sociologice încearcă să construiască un profil al criminalului şi
încearcă să explice de ce şi cum omul ajunge să săvârşească acte deviante.

6
Mircea Adrian Marica, Introducere în problematica delicvenţei juvenile, Ed. Ovidius University Press, Constanţa,
2007, p. 67
7
Idem p.76