Sunteți pe pagina 1din 17

TEHNICI DE UTILIZARE A CREATIVITĂŢII SI INOVATIEI

GRUPULUI

Tehnici de comunicare în grup

O informaţie dirijată în mod intenţionat devine mesaj. Aceasta presupune existenţa


unui destinatar sau acceptor şi nu numai a unui receptor sau captator. De asemenea, este
implicată existenţa unui emiţător, a unui codificator sau a unei instanţe de decodare.
Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care uneşte două
entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de aceleaşi ordin. Omul poate comunica astfel cu
animalele, cu natura, dar cea mai elaborată, evoluată şi bineînţeles, analizată este comunicare
în cadrul grupurilor de oameni. Aceasta presupune existenţa unor structuri naturale sau
culturale şi a unor tehnici care să impună instrucţiuni de organizare şi reglementare.
Comunicarea presupune existenţa unor obiective individuale corelate cu a altor
indivizi sau obiective ale grupurilor şi subgrupurilor. În cadrul unui grup se pot contura
subgrupuri în funcţie de obiective, aptitudini, disponibilităţi şi situaţii care provoacă
structurarea.
Comunicarea în cadrul grupului implică tehnici specifice şi exerciţii în funcţie de :
- organizarea în subgrupuri;
- interacţiunea în situaţia de grup complet;
- raportarea la real;
- creativitatea şi stimularea acesteia.
Structural, constrângerile reglementate de instrucţiuni se referă la repartiţia:
1. în subgrupuri de funcţii egale sau diferenţiate;
2. între indivizi cu roluri egale sau diferite;
3. cu mijloace proiective, identice sau distincte.
Instrucţiunile pot îndeplini funcţii identice în subgrupuri în care indivizii îndeplinesc
roluri egale, iar tehnicile folosite în acest caz pot fi: a) sarcini şi teme în elaborare progresivă
sau regresivă (se lucrează cu grupuri mici care se reunesc treptat sau cu grupuri mai mari care
se divid treptat); b) îndeplinirea de sarcini sau teme cu consultare pe loc (de exemplu: Phillips
6 x 6 = 6 persoane lucrează 6 minute); c) fiecare individ tratează un minicaz, urmând apoi
analiza cu restul grupului, schimb de materiale pentru analiză sau minicazurile sunt produse
de un subgrup şi analizate de altul, etc; d) elaborarea de sarcini în intergrupuri, fiecare
subgrup având un reprezentant care comunică cu celelalte subgrupuri; e) interviuri pe
subgrupuri care îşi marchează cu cartonaşe de culori diferite răspunsurile date de indivizii
chestionaţi. Cartonaşele se reunesc după culoare (verde = aşteptări; galben = temeri, etc.) şi
răspunsurile sunt analizate la nivelul grupului complet.
În subgrupuri, indivizii pot îndeplini roluri diferenţiate, iar tehnicile aplicate pot fi:
a) comunicarea rotativă cu mesageri succesivi din subgrupuri sau cu pivoţi mobili care trec
de la un subgrup la altul;
b) triadele dau tetradele cuprinzând un intervievator, un intervievat, un observator, etc.
rezolvă sarcini în grupul restrâns, apoi rolurile se schimbă şi analiza generală a rezultatelor se
face în grupul reunit;
c) tehnica învecinării presupune îndeplinirea de sarcini în cadrul unui grup în urma unor
discuţii cu persoanele alăturate;
d) “Broasca ţestoasă” este o tehnică de lucru presupunând comunicare între subgrupuri prin
intermediul unor purtători de cuvânt, iar restul persoanelor stau “în carapace” ca observatori;
e) Tehnica interpretării gestuale se poate folosi între subgrupuri sau pentru determinarea
divizării grupului complet.
Tehnici actuale ale comunicării mai pot fi: foto-limbajul, studiile de caz, tehnica
“blazonului”, etc.
Instrucţiunile cu funcţii diferenţiate permit folosirea unor tehnici care permit
îndeplinirea de roluri identice în grup sau subgrup: a) observarea reciprocă; b) argumentarea;
c) votul; d) reuniunea de tip panel; e) metoda Delphi; f) comenzi reciproce între subgrupuri.
Pentru cazul unor roluri diferenţiate în grup există tehnici ca: a) studiul riscurilor
(obstacole, dificultăţi); b) studiul incidentelor; c) chemarea pe banca acuzaţilor; d) grupurile
de aprofundare profesională; e) brainstorming; f) exerciţii de prospectare a viitorului; g)
jocuri de transpunere, inovare, comunicare şi evaluare, etc.

Tehnici de comunicare utile procesului managerial

Tehnici de brainstorming

Origine
Inventată în 1939 de către Alex F. Osborn brainstorming-ul este frecvent utilizat în
domeniile tehnice, comerciale şi publicitare; într-un mod mai general, el poate fi aplicat
oriunde se caută descoperirea unor idei noi (A. Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001, p.
107-109).
O scurtă descriere
Brainstorming-ul (literal: “furtună în creier”) este o metodă colectivă de căutare a unor
idei noi, prin care participanţii expun, într-un mod cât mai rapid şi cât mai puţin critic posibil,
toate ideile inspirate de o problemă.
Numărul de participanţi: grupul optim, între şase şi douăsprezece persoane (eventual,
mai multe).
Durata: de la patruzeci minute până la două ore sau mai mult.

Obiective
1. Analizarea problemei avansate, sub o infinitate de aspecte: producerea cât mai multor idei.
2. Preluarea ideilor în stare lor incipientă, aşa cum se formează, înainte de a fi canalizate de
gândirea logică.
3. Explorarea potenţialului intuitiv, asociativ şi conceptual al unui grup de persoane.
4. Reperarea obstacolelor din calea creativităţii, a elementelor apriorice, a obişnuinţelor,
constrângerilor, închiderilor.

Organizarea reuniunii

Nenumărate sunt condiţiile care contribuie la creşterea productivităţii brainstorming-


ului.
Momentul cel mai favorabil, în care participanţii sunt extrem de destinşi şi disponibili,
este, de cele mai multe ori, dimineaţa.
Spaţiile trebuie să fie liniştite şi confortabile, pentru a favoriza concentrarea: o mare
supleţe în aranjarea lor stimulează mobilitatea celor prezenţi, lărgind gama de posibilităţi.
Echipamentul material pus la dispoziţia participanţilor trebuie să fie variat şi uşor de
manevrat: table, foi mari pentru scrierea ideilor pe măsură ce sunt exprimate, eventual un
magnetofon sau un magnetoscop.
Grupul de brainstorming are o funcţionare optimă atunci când în componenţa sa intră
între şase şi douăsprezece persoane; dacă numărul lor e mai mare, se recomandă constituirea
unuia sau a mai multor grupuri paralele.
Eterogenitatea grupului (diferenţe de vârstă, de sex, de competenţă, de nivel ierarhic
etc.) favorizează asociaţiile de idei, îmbogăţind întregul proces.
Prima fază: analiza problemei
Participanţii încearcă să analizeze problema, descompunând-o în atâtea părţi, aspecte
sau faţete, câte sunt necesare. Ei elimină elementele de constrângere, care nu oferă
posibilitatea unor modificări.
Animatorul poate participa şi el la această analiză, adresând întrebări într-un mod cât
mai deschis şi având grijă să se abordeze cât mai multe subiecte simultan.

A doua fază: căutarea colectivă de idei


Prima instrucţiune
Toate ideile sugerate de problemă trebuie să fie exprimate prin fraze simple sau prin
cuvinte scurte şi exacte. Cu alte cuvinte: “spuneţi tot ce vă trece prin cap”.
A doua instrucţiune
Trebuie să se evite orice atitudine critică care ar putea conduce la formularea unei
judecăţi sau la o selectarea a ideilor: “Nu judecaţi, nu alegeţi”.
A treia instrucţiune
Nu trebuie să se caute idei de calitate, ci să se păstreze, înainte de toate, obiectivul
cantităţii, cu acumularea tuturor ideilor, inclusiv a celor mai ciudate: “Daţi maximul de idei
posibile, chiar şi pe cele nebuneşti”.
După enunţarea acestor instrucţiuni, se impune fixarea cu exactitate a duratei
exerciţiului: de la zece minute până la două ore, în funcţie de natura problemei şi de numărul
de persoane prezente.

A treia fază: recoltarea şi exploatarea ideilor


1. Clasarea ideilor
Participanţii încearcă, cu ajutorul animatorului, să claseze pe categorii, pe ordine,
ansambluri semantice sau tematice.

2. Selectarea ideilor
Pe marginea clasamentului, participanţii operează o selecţie pe două niveluri: mai întâi
ideile bune, apoi cele strălucite.
Alegerea ideilor bune se poate face conform unui anumit număr de criterii: posibilităţi
de aplicare, compatibilitatea cu alte idei deja adoptate, înscrierea într-un anumit cadru de
referinţă etc.
Selectarea ideilor strălucite se poate realiza printr-o metodă de comparare pe perechi, printr-o
evaluare dependentă de unele criterii ce vizează calităţi cerute sau în funcţie de o apreciere
operaţională, privind eficacitatea pe termen scurt, mediu şi lung.

Semnificaţia ansamblului produs şi meditaţia asupra acestuia

La sfârşitul şedinţei, animatorul poate ajuta grupul să degajeze semnificaţiile,


supoziţiile şi simbolismele cuprinse în ansamblul ideilor exprimate, după care, într-o a doua
etapă, poate facilita emergenţa unei expresii sau a unei reflecţii, dincolo de obstacolele şi
stimulările întâlnite pe parcursul producerii de idei.

Organizarea grupului de-a lungul celor trei faze


Grupul se poate organiza în mai multe feluri:
Primul exemplu: acelaşi grup, acelaşi animator, pe tot parcursul celor trei faze.

Al doilea exemplu: două subgrupuri, G1 şi G2, şi un animator.


Prima fază: G1 analizează problema, G2 îl supune observării pe G1.
A doua fază; G1 produce idei, G2 îl observă pe G1.
A treia fază: G2 adună şi selectează ideile lui G1.

Al treilea exemplu: două subgrupuri, doi animatori.


Prima fază; G1 analizează problema cu animatorul A1, G2 analizează problema cu
animatorul A2.
A doua fază; G1 produce idei împreună cu animatorul A1, G2 face acelaşi lucru cu
A2.
A treia fază; G1 adună şi selectează ideile lui G2 cu animatorul A2, G2 adună şi
selectează ideile lui G1 cu A1.

Dispozitivul Phillips 6 x 6 sau pm


Această tehnică (Phillips 6 x 6 sau p persoane, timp de m minute) permite fracţionarea
rapidă a unui grup mare în subgrupuri eterogene, pentru consultarea privind unele dispoziţii
sau pentru discutarea pe scurt a unui subiect dat (A. Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001,
p. 60-62).
Ulterior, în şedinţa generală, purtătorii de cuvânt ai acestor subgrupuri comunică, în
mod succint, opiniile sau propunerile emise în fiecare dintre ele.
Numărul de participanţi: câte şase persoane în fiecare subgrup (pentru grupuri de
aproximativ treizeci până la o sută cincizeci de persoane, în total).
Durata: patru minute de organizare, şase minute în subgrupuri, două minute pentru
darea de seamă a purtătorului de cuvânt al fiecărui subgrup, în total – jumătate de oră pentru
şaizeci de persoane.
Acest dispozitiv se poate extinde şi la grupuri mai mari.
Adesea, există interesul de a reitera această tehnică, aşa cum vom arăta imediat.
Obiective
1. Anularea incertitudinilor reciproce ale indivizilor şi a inerţiilor grupale.
2. Abordarea mai multor aspecte ale unei întrebări, într-un timp limitat, prin participarea
naturală a reflecţiilor spontane schimbate între subgrupuri.
3. Facilitarea exprimării şi a comunicării între mai mult de cincisprezece persoane în acelaşi
timp.
4. Favorizarea unui mod de a lua decizii reprezentativ pentru diversele tendinţe care apar în
interiorul unui ansamblu, într-un interval minim de timp.
5. Favorizarea confruntării percepţiilor individuale şi a creativităţii, proprii activităţii în
grup, cu asumarea complementarităţii acestor percepţii.

Organizarea exerciţiului

Animatorul explică, în mod concis, oportunitatea, sensul şi modul de desfăşurare a


exerciţiului, după care expune sau reaminteşte, cu multă claritate, subiectul care a fost stabilit
şi care, în funcţie de obiective şi de fazele stagiului, poate viza:
- repartizarea poziţiilor pentru persoanele unui grup mare, prin raportarea la un studiu sau la
o discuţie aflate în desfăşurare;
- organizarea programului de lucru al unui grup;
- alegerea unor teme de studiu;
- liniile de forţă ale unei probleme;
- bilanţul unui stagiu sau al unei activităţi mai limitate etc.
Acest dispozitiv poate fi utilizat atât pentru a suscita unele întrebări în urma unui
expozeu, cât şi pentru a relansa o discuţie care stagnează etc.

Discuţiile din interiorul grupurilor mici

Participanţii se constituie, pe loc şi repede, în subgrupuri de câte şase, care pot fi


eterogene.
Fiecare subgrup numeşte un coordonator care să controleze repartiţia timpilor de
intervenţie, să permită exprimarea fiecărui membru al subgrupului şi, de asemenea, să
numească un purtător de cuvânt.
Timp de şase minute, între subgrupuri se produc schimburi, prin care participanţii îşi
pot exprima liber sentimentele sau ideile privind tema propusă. Spectacolul întregului grup,
cu diversele sale subgrupuri în plină activitate, este extrem de dinamic.

Prezentarea rapoartelor

La apelul animatorului (care poate interveni atunci când rămâne un minut),


subgrupurile se adună pentru şedinţa generală. Purtătorii de cuvânt pot rămâne în subgrupurile
lor sau pot fi invitaţi să se reunească în jurul unei mese de discuţie, restul participanţilor
instalându-se în semicerc, în jurul lor ( a se vedea dispozitivul de discuţie-panel).
Fiecare purtător de cuvânt explică succint punctele abordate în subgrupul său,
intervenind cât mai puţin posibil în organizarea expunerii sale. El reia elementele cele mai
semnificative din ceea ce s-a spus. Când fiecare purtător de cuvânt şi-a încheiat expunerea,
animatorul întreabă dacă vreo persoană a subgrupului respectiv are ceva de rectificat sau de
adăugat.

. Sinteza dărilor de seamă

În funcţie de modul în care a fost utilizat exerciţiul, sinteza se poate face sub diverse
forme.
• Discuţia purtătorilor de cuvânt
În această variantă, purtătorii de cuvânt discută între ei, valorizând elementele de care
toată lumea dispune în acel moment, având în vedere, dacă e nevoie, soluţiile posibile.
Pe parcursul acestei discuţii, ceilalţi participanţi pot transmite mesaje scrise diferiţilor
purtători de cuvânt.
Întreaga asistenţă ţine cont de elaborarea finală, fixată de către purtătorii de cuvânt, cu
luarea în considerare a opiniei majorităţii.
Discuţia poate fi condusă conform modelului de dispozitiv de tip “broască-ţestoasă”.
• Sinteza realizată de animator
În alte cazuri, animatorul se va limita să facă unui rezumat sau o clasificare a
diferitelor propuneri sau reflecţii.
Dacă exerciţiul a fost adoptat în urma un expozeu, această metodă permite vorbitorului
să răspundă în mod ordonat, după un răgaz de meditaţie, diferitelor întrebări şi dileme ridicate
de către auditoriu.

Variante

• Dispozitivul 6 x 6 poate fi transformat în dispozitiv pm


Timp de m minute, p persoane dintr-un grup mare lucrează în subgrupuri. De exemplu,
4 – 15 înseamnă că vom cere unui grup să se scindeze în subgrupuri de câte patru persoane,
pentru o durată de studiu de câte cincisprezece minute. Totuşi, trebuie să menţionăm: cu cât
anumite subgrupuri lucrează mai mult timp, cu atât mai mult se îndepărtează unele de altele,
în defavoarea unităţii grupului mare: de asemenea, cu atât mai dificile devin reunirile. Este
preferabil deci ca p şi m să nu fie prea mari.
• 6 x 6 sau pm reiterat
După o primă consultare a grupului mare (în formă de 6 x 6 sau pm) şi în strânsă
dependenţă de informaţiile sau propunerile culese şi interpretate, adesea este oportun şi
eficace să se provoace o a doua consultare în forma 6 x 6 sau în noi pm-uri.

Discuţia de tip panel

Principiul acestei tehnici constă în utilizarea unui grup restrâns de indivizi competenţi
şi/sau reprezentativi, constituind panelul (panel = eşantion), în vederea studierii unei
probleme, în timp ce un auditoriu constituit intervine prin mesaje scrise (A. Perreti, J.-A.
Legnand, J. Boniface, 2001, p. 64-65).
Discuţia de tip panel desemnează exerciţiul în ansamblu, iar panelul – grupul restrâns
în cadrul căruia se angajează discuţia.
Numărul de participanţi: şase persoane pentru panel; un auditoriu de mărime
variabilă; un animator şi un “injector” de mesaje.
Durata: între o oră şi jumătate şi trei ore.
Obiective
1. Organizarea unei reţele de comunicare în interiorul unui grup mare, asigurând numărul
maxim de intervenţii şi implicarea tuturor participanţilor.
2. Substituirea discursurilor sau monologurilor persoanelor cu o discuţie mai puţin formală,
chiar mai dramatizată, permiţând studierea unei teme prin schimbul de informaţii
contrastante sau prin elaborarea unor idei noi, cu regularizarea constantă a comunicărilor.
3. Sprijinirea fiecăruia în a-şi susţine mai bine punctul de vedere, în raport cu punctele de
vedere ale celorlalţi, mai mult sau mai puţin distincte, exprimate în cadrul panelului sau al
auditoriului.
4. Provocarea apariţiei aspectelor emoţionale ale unei problematici.

Faza de organizare

Cinci sau şase persoane, alese pentru competenţa, pentru reprezentativitatea lor sau
pentru orice altă raţiune, constituie panelul, care se instalează în jurul unei mese, sub
conducerea unui animator.
Ceilalţi participanţi se plasează în semicerc, în jurul panelului, pentru a forma
auditoriul.
Dimensiunile acestui auditoriu sunt variabile, dar limitate de condiţiile materiale de
ascultare şi de intervenţie, care, cu ajutorul unor instalaţii tehnice, ar putea fi ameliorate.
Membrii auditoriului primesc mici bucăţi de hârtie (eventual de culori diferite, o
culoare pentru întrebări, o alta pentru exprimarea sentimentelor, o a treia pentru informaţii
suplimentare etc.) care le servesc pentru adresarea de mesaje.
Lângă animator se găseşte “injectorul” de mesaje, însărcinat în mod precis cu
injectarea mesajelor auditoriului în interiorul panelului, în momente exacte (după fiecare
jumătate de oră, de exemplu, sau la iniţiativa respectivului, în funcţie de oportunităţile ivite în
dezbatere).
Animatorul îi prezintă pe membrii panelului sau îi lasă să se prezinte singuri, pe rând,
expunând pe scurt, împreună cu ei, scopul şi tema discuţiei.

Faza de discuţie în cadrul panelului

Membrii panelului demarează discuţia prin prezentarea punctelor de vedere privind


tema respectivă, efectuând schimburi sau opunându-se.
Membrii auditoriului pot trimite mesaje scrise, în orice moment, utilizând hârtiile care
le-au fost distribuite, pentru a pune întrebări, pentru a-şi comunica impresiile, a emite sugestii,
a furniza informaţii suplimentare, a-şi manifesta dezacordul etc.
Injectorul de mesaje clasează aceste hârtii, pentru a le injecta în interiorul panelului, în
momente fixate sau în funcţie de oportunitate.
E preferabil ca mesajele să nu fie comunicate pe măsură ce sosesc, pentru a nu bloca
desfăşurarea discuţiei; se va rezerva un timp mai îndelungat pentru lectură, pentru a se evita
manifestarea eventualelor sentimente de frustrare în cadrul auditoriului. Totuşi, atunci când o
intervenţie pare a fi deosebit de importantă, injectorul de mesaje o poate transmite
animatorului, care va acţiona în consecinţă.
După fiecare lectură, panelul reia discuţia, încercând să răspundă diferitelor
intervenţii, timp în care auditoriul continuă să trimită mesaje.
La sfârşit, animatorul încearcă să facă o sinteză a aspectelor atinse şi a preocupărilor,
împreună cu membrii panelului.

Faza de discuţie generalizată

Discuţia se poate generaliza ulterior, pe parcursul unei şedinţe în plen, membrii


auditoriului intervenind atunci direct, pe cale orală, asemenea membrilor panelului, sub
conducerea animatorului.
Este posibil să se rezerve un timp de observare, pentru a vedea cum a fost perceput
exerciţiul de către cele două grupuri şi pentru a reflecta la unele aspecte metodologice.
Experienţa arată că membrii grupului de ascultători au tendinţa de a produce mesaje
agresive, scrise sau orale, vizându-i pe membrii panelului. Animatorul va trebui să analizeze
frecvent această situaţie. El va avea posibilitatea de a distinge tensiunile reale de conflictele
superficiale.
Variante

Panel pe o temă improvizată


Această discuţie se desfăşoară normal, însă tema de meditaţie este aleasă de către
participanţi la începutul reuniunii, în loc să fie premeditată.
Panelul este constituit din voluntari sau din persoane ce par a avea o oarecare
competenţă în domeniu.
Panel cu animatori pe post de martori
Acest tip de discuţie este precedată de o discuţie pe subgrupuri, în care participanţii
abordează tema propusă, sub conducerea unui animator. Constituirea acestor subgrupuri se
poate face în mod eterogen (conform diferenţelor de sex, de origine, de funcţie, de nivel
ierarhic etc.), ceea ce antrenează o confruntare a unor puncte de vedere, adesea extrem de
productivă.
Subgrupurile se reunesc apoi pentru discuţia de tip panel. Fiecare animator explică, în
cadrul panelului, modul în care a perceput discuţia, la nivelul conţinutului şi al formei, în
interiorul subgrupului, ca posesor al unei oarecare experienţe. Dincolo de rolul de animator-
martor, această discuţie se derulează în condiţii normale.
Tehnica invocată permite favorizarea schimburilor în grupuri eterogene, observarea
modului de funcţionare a unor grupuri cu structură şi statut diferite (în trecerea spre discuţia
de tip panel) şi reflectarea de fiecare animator-martor în raport cu discuţia subgrupurilor.
Cu toate acestea, experienţa arată că deseori are loc un fenomen de oboseală în rândul
auditoriului, în timpul discuţiei-panel, dacă animatorii subgrupurilor se limitează la un rol de
raportori. În general, subgrupurile au ca obiectiv exploatarea diversităţii situaţiilor sau a
punctelor de vedere. Discuţia de tip panel care urmează trebuie să-şi fixeze un obiectiv precis,
vizând orientarea lucrărilor ulterioare sau pregătirea unor decizii, de exemplu.

Tehnica turului de masă

Nu trebuie confundat turul de masă cu votul. Turul de masă face parte din studiul
problemei, fiind un mijloc prin care grupul se informează rapid despre starea dintr-un anumit
moment a opiniilor din interiorul său, pentru a putea demara studierea problemei. Prin vot, se
pune punct studiului unei probleme. Se afirmă că nu se poate consacra mai mult timp căutării
celei mai bune soluţii şi că trebuie luată o decizie. În turul de masă, obligaţia fiecăruia constă
în a-i informa pe ceilalţi, pe scurt, dar complet, în legătură cu opinia sa momentană referitor la
întrebarea pusă. A informa, şi nu a convinge, deoarece discuţia se va relua ulterior.
Momentană, şi nu definitivă, studiul problemei fiind în curs. Prin urmare, această informare
trebuie să fie completă, indicând toate nuanţele, ezitările, incertitudinile şi chiar contradicţiile
şi sentimentele (A. Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001, p. 62-63).
În ceea ce priveşte votul, fiecare adoptă o poziţie definitivă şi fără nuanţă, renunţând la
îndoielile, la ezitările, la contradicţiile sale. Participanţii pun punct meditaţiei asupra
problemei, pentru a se lansa în acţiune.
În turul de masă, se presupune:
1. că discuţia poate duce la emergenţa unei soluţii mai bune decât celelalte;
2. că dorinţa principală a tuturor participanţilor este să fie elaborată cea mai bună soluţie;
3. că, în consecinţă, dacă fiecare este informat despre “poziţia pe care se situează” toţi
ceilalţi, aceasta îl va ajuta să continue să reflecteze.
În legătură cu votul, se presupune:
1. că este inutil (sau imposibil) să se continue discuţia; că trebuie să se ia o decizie şi să se
acţioneze;
2. că, în virtutea hotărârii, fiecare ştie ce gândeşte şi de ce gândeşte astfel şi că, în
consecinţă, normal ar fi să nu-şi schimbe părerea.(Unii gândesc chiar că a-ţi schimba
opinia este o dovadă de slăbiciune, un indiciu că sunt influenţabili!);
3. că, prin urmare, soluţia care corespunde gândirii unui număr cât mai mare de persoane
este, în mod necesar, cea mai bună. (Trebuie notat că punctul 3 ar putea fi adevărat dacă
şi 2 ar fi; însă 2 este presupus a fi în general fals: cea mai mare parte a oamenilor se
înşeală, cel mai adesea, în legătură cu ceea ce gândesc şi cu motivul pentru care gândesc
aşa.)
Astfel definit, turul de masă, ca instrument de lucru, alimentează şi îmbogăţeşte
reflecţia grupului, unificând zonele de incertitudini asupra cărora trebuie să acţioneze.
Din contra, votul, fiind un instrument de decizie, elimină incertitudinile, simplifică
poziţiile şi cristalizează opoziţiile.
Există totuşi o trăsătură comună celor două proceduri: în ambele cazuri, comentariile
şi reacţiile la luările de cuvânt ale fiecăruia sunt interzise.
În ambele cazuri, toată lumea aşteaptă ca discuţia să se încheie, pentru a interveni în
legătură cu o altă modalitate de decizie.
Observaţie
Plecând de la postulatele următoare:
1. indivizii ştiu ce gândesc;
2. ei ştiu de ce gândesc astfel;
3. omul puternic nu îşi schimbă părerea;
4. discuţiile sunt, în general, sterile; e suficient să se voteze şi să se reţină soluţiile
majoritare, este sigur că se poate atinge gradul maxim de imobilitate socială.
Într-adevăr, aceste postulate sugerează faptul că niciodată problemele de fond nu sunt
dezbătute, nici studiate: toată energia care ar putea fi consacrată acestui studiu este deviată
spre căutarea sau constituirea unei majorităţi conservatoare.

Reunirea prin metoda “percutării”

Atunci când mai multe subgrupuri au lucrat la distanţă unele faţă de altele, se încearcă
stabilirea comunicării dintre ele, prin intermediul unei serii de mesaje scurte, percutante (A.
Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001, p. 63).
Obiective
1. Incitarea fiecărui subgrup la redactarea unor mesaje precise, destinate celorlalte
subgrupuri.
2. Facilitarea reunirii, cu evitarea constrângerii prin raporturi prea strânse.
3. Favorizarea unor propuneri concise, venind din partea subgrupurilor.
4. Asigurarea unui anumit echilibru în exprimarea fiecărui subgrup.
5. Dobândirea controlului asupra duratelor.

Desfăşurarea
După lucrările efectuate separat, subgrupurile sunt reunite în aceeaşi sală. Punerea în
comun se face sub forma unor rapoarte sau dări de seamă, exprimate de fiecare grup, cu
luarea în considerare a trei sau patru mesaje scurte (sau chiar interviuri rapide).
Un responsabil sau un facilitator cere un prim mesaj scurt, percutant (între unu şi trei
minute), din partea fiecărui subgrup, în mod succesiv. Ulterior, el va reitera, de mai multe ori,
această cerinţă.
Sunt posibile două proceduri:
- “percutare” , urmată de o discuţie, după fiecare serie (sau rafală) de mesaje scurte venind
dinspre subgrupuri;
- “percutare” continuă, fără pauză între seriile de mesaje scurte, urmată de o discuţie finală.

Cele şapte schimbări

Membrilor unui grup de lucru li se cere să definească, în mod concis, forme de


schimbări dezirabile sau realizabile, în vederea facilitării discuţiei sau activităţii în curs (A.
Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001, p. 85).
Obiective
- Dezvoltarea coerentă a facultăţilor legate de imaginaţie şi de realism.
- Formarea în scopul obţinerii conciziei şi a deciziilor ordonate.

Desfăşurarea exerciţiului

Formatorul dă instrucţiunile de pornire, oral sau în scris. Actul scrierii este individual.
1. Imaginaţi-vă şapte schimbări pe care doriţi să le introduceţi într-o procedură, într-o
organizaţie, într-o instituţie, într-un text sau material tipărit, într-un instrument etc., pe
parcursul schimbărilor noastre.
Această instrucţiune trebuie prezentată prin precizarea faptului că se impune o
imaginare nerestrictivă, ca sub efectul unei baghete magice. Schimbările trebuie să fie
notate.
2. Pe o foaie, ordonaţi de sus în jos schimbările, de la cea pe care o consideraţi cea mai
importantă (sau interesantă) până la cea mai puţin importantă (sau interesantă).
3. Pe o altă foaie, faceţi aceeaşi ordonare, însă de la cea pe care o consideraţi cea mai
realizabilă până la cea mai puţin realizabilă.
4. Pe un panou se transcriu, pentru fiecare participant, cele două liste astfel ordonate, plasate
una lângă alta. Se afişează listele (propunându-se, pentru transcrierea pe panou, un mod
uniform de prezentare, care să faciliteze lectura colectivă).
Se dau cele patru instrucţiuni, una după alta, verificându-se dacă fiecare a răspuns la
precedenta, înainte de a trece la următoarea.

Exploatarea exerciţiului: fază colectivă

• În sensul analizei
După ce fiecare şi-a prezentat lista şi ierarhizările, schimbul colectiv se poate orienta
în direcţii variate:
- fixarea tipologiei schimbărilor propuse de fiecare şi de către grup, în ansamblu;
- testarea creativităţii sau a dependenţei fiecăruia şi a grupului în raport cu modurile de
gândire şi de funcţionare curente dintr-o instituţie;
- reperarea a ceea ce lipseşte din ansamblul listelor;
- analizarea distanţelor sau a paralelismelor dintre schimbările propuse de unii, în raport cu
alţii, cu luarea în considerare a fiecărei liste.
• În sensul pregătirii acţiunii
Pentru fiecare listă, trebuie subliniată schimbarea (sau cele două schimbări) care se
situează cel mai sus, atât pe coloana din stânga, cât şi pe cea din dreapta, adică schimbarea (-
ările) cea (cele) mai importantă (-e) şi cea (cele) mai realizabilă (-e).
E necesară, apoi interogarea, individuală sau în cadrul unor ateliere, în legătură cu
condiţiile (materiale, psihologice, instituţionale etc.) ale aplicării acestor schimbări:
- Ce obstacole stau în calea realizării lor? Ce riscuri se asumă?
- Prin ce mijloace se pot aplica?
- Ce demersuri trebuie întreprinse, în câte etape?
- Ce efecte sunt scontate? etc.

Variante

1. Solicitarea unor schimbări care pun accent pe raportarea la trecut.


2. Cererea unor schimbări de comportamente (sau conduite) personale.
3. Cererea, adresată fiecăruia, de a numi două schimbări dintre cele mai uşor de realizat,
conform opiniei individuale. Acestea sunt înscrise pe tablă. Fiecare are dreptul de a merge
să sublinieze, pentru evidenţiere, două propuneri de schimbare, diferite de ale sale. În
final, sunt studiate propunerile cu cel mai accentuat marcaj.

“Broasca-ţestoasă”

Originalitatea acestei tehnici rezidă în tipul de dispozitiv, axat pe rapoarte şi pe


discuţie, în cadrul şedinţei generale, în care fiecare subgrup rămâne, compact, în preajma
unuia sau a doi purtători de cuvânt. Purtătorul de cuvânt – sau unul dintre ei (dacă sunt doi) –
este determinat să-şi cedeze locul altei persoane a subgrupului respectiv, care să exprime o
opinie personală. De asemenea, el poate intra în comunicare cu membrii subgrupului său, în
anumite momente dificile (asemenea broaştei-ţestoase, care, în caz de pericol sau de
dificultate, îşi retrage capul în carapace) (A. Perreti, J.-A. Legnand, J. Boniface, 2001, p. 65-
67).
Numărul de participanţi: de la două la şase subgrupuri, de la şase la douăsprezece
persoane, aproximativ (cu câte doi raportori pentru fiecare subgrup).
Durata: variabilă dar, în general, considerabilă, toate cele trei faze ocupă cel puţin o
jumătate de zi.

Obiective
1. Reunirea lucrărilor efectuate de subgrupuri, care să fie mult mai antrenantă decât audierea
unor rapoarte succesive, urmată de discuţii vagi.
2. Provocarea şi susţinerea unui demers de colaborare şi, eventual, de negociere în fiecare
subgrup, cu favorizarea mobilităţii purtătorilor de cuvânt şi a consultării de către aceştia a
colegilor lor.
3. Asigurarea, prin proximitatea subgrupului aferent, a unui climat de securitate pentru
purtătorul de cuvânt.
4. Menţinerea unui interes treaz în raport cu prezentările sau opiniile susţinute de către
celelalte subgrupuri.
5. Favorizarea, prin această tehnică, a unui proces de aprofundare a comportamentului
democratic.

Faza discuţiei în cadrul subgrupurilor

Timpul: între o jumătate de oră şi două-trei ore.


Participanţii sunt împărţiţi în două sau mai multe (de la trei până la şase) subgrupuri de
discuţie.
Aceste subgrupuri efectuează un studiu separat privind o temă comună, definindu-şi
poziţii de ansamblu. Ele desemnează, din rândurile lor, unul sau doi purtători de cuvânt, cu
puncte de vedere complementare.
Faza de aplicare a procedurii de tip “broască-ţestoasă”

După această fază de discuţie, subgrupurile se reunesc, pentru a forma dispozitivul gen
“broască-ţestoasă” (a se vedea schema de mai jos).
Purtătorii de cuvânt se plasează unul câte unul sau doi câte doi, în aşa fel încât să poată
participa toţi la discuţie, dar să se poată adresa şi subgrupurilor aferente, care se instalează în
spatele lor, în imediata apropiere.
Dacă există doi purtători de cuvânt, cel care nu este momentan ocupat primeşte
sugestiile şi observaţiile pe care subgrupul le elaborează, discret, pe parcursul schimburilor
sau al dărilor de seamă.
În caz de incertitudine sau ambiguitate privind o anumită poziţie minoritară, purtătorul
(purtătorii) de cuvânt desemnat (desemnaţi) poate (pot) face să intervină, în locul lui (lor) un
alt membru al subgrupului.
Atât formatorul, cât şi analistul observă procesul de derulare a schimburilor,
regularizând intervenţiile.
E posibil să se înceapă cu unele elemente de raportări scurte, din partea fiecărui
subgrup, în sensul circular al mesei, dar esenţială rămâne discuţia care se iniţiază ulterior între
purtătorii de cuvânt, sub conducerea formatorului.
Tot atunci, fiecare subgrup îl poate chema pe unul dintre purtătorii lui de cuvânt şi îl
poate înlocui, dacă este cazul.