Academia din Bucuresti

Facultatea de Economie si de Administrare a Afacerilor

Specializarea: Finante-Banci

LUCRARE DE LICENTA

DATORIILE PE TERMEN MEDIU SI LUNG ALE

INTREPRINDERII

Coordonator ştiinţific, Absolvent,

Vilceanu Ilie

BUCURESTI
 2009

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I.
SURSELE DE FINANTARE ALE INTREPRINDERII
1.1.Sursele interne de finantare
1.2.Sursele externe de finantare
1.2.1.Finantarea prin credit
1.2.2.Imprumutul obligatar
1.2.3.Finantarea prin leasing
1.2.4.Fondurile structurale (fonduri nerambursabile)

CAPITOLUL II
EFECTELE INDATORARII
2.1.Efectul de levier
2.2.Rata rentabilitatii economice si rata rentabilitatii financiare
2.3.Dobanda si efectele antrenate

CAPITOLUL III
INDATORAREA IN CONDITII DE INFLUENTA
3.1.Influenta inflatiei asupra indatorarii
3.2.Influenta de curs

CAPITOLUL IV
ANALIZA DATORIILOR PE TERMEN MEDIU SI LUNG LA S.C
BIMBO SRL
La studiul de caz trebuie calculate:
1.Analiza ratelor de structura ale pasivului
2.rentabilitatea economica
3.rentabilitatea financiara
4.efectul de levier

CONCLUZII FINALE
ANEXE
BIBLIOGRAFIE

2
Introducere

Pentru a participa la fundamentarea şi adoptarea unei noi decizii financiare trebuie

investigate realizările obţinute care, prin impactul exercitat asupra evoluţiei viitoare a
firmei, îl forţează pe manager să procedeze la un nou efort de gândire capabil să îi
schimbe raţionamentul.
Înregistrarea unui decalaj nefavorabil între realizările şi obiectivele propuse anterior
printr-o strategie, poate fi un factor cu impact negativ asupra perspectivelor de evoluţie a
firmei şi pune sub semnul întrebării calitatea managementului financiar.
La evaluarea impactului pe care decalajul înregistrat îl produce asupra evoluţiei viitoare a
întreprinderii, accentul cade pe analiza financiară care s-a integrat în mecanismul de
conducere şi a devenit un instrument extrem de util pentru practica în domeniu. Analiza
financiară este axată cu precădere pe fluxurile financiare care se formează la nivelul unei
întreprinderi, pe modul de gestionare şi plasare a capitalurilor. Însă acest demers nu se
rezumă doar la aplicarea mecanică a unor formule, ci la formarea unui veritabil „instinct
financiar” al managerului care, prin deciziile luate, valorifică întregul potenţial al firmei
şi asigură funcţionarea eficientă a acesteia.
Analiza financiară este o activitate complexă, de diagnosticare a poziţiei (situaţiei)
financiare, precum şi a stării de performanţă financiară a întreprinderii, la sfârşitul
exerciţiului. Analiza financiară urmăreşte „să evidenţieze modalităţile de
realizare a echilibrului financiar (pe termen scurt şi pe termen lung), precum şi treptele
de acumulare bănească, de rentabilitate ale activităţii întreprinderii”
Indiferent de formele sub care se desfăşoară, analiza financiară porneşte de la efectele
obţinute (rezultatele procesului încheiat) şi se îndreaptă către eforturile depuse (elemente,
factori); aşadar, drumul pe care-l parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a
fenomenului financiar.
De asemenea, analiza financiară se derulează într-o succesiune de etape, care îi asigură
un caracter complet şi ştiinţific. Aceste etape sunt următoarele:
- delimitarea obiectului analizei care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene,
rezultate; delimitarea obiectului se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizând
anumite metode de evaluare şi calcul;
- determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Descompunerea în
elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod succesiv, trecând de
la cei cu acţiune directă la cei cu acţiune indirectă, până la stabilirea cauzelor finale, pe
baza principiului descompunerii în trepte.
În legătură cu noţiunile utilizate sunt necesare următoarele precizări:
- elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat (de exemplu,
costul produsului pe articole de calculaţie);
- factorii reprezintă acele forţe motrice care provoacă sau determină un fenomen

3
(productivitatea muncii faţă de producţia exerciţiului);
- cauzele reprezintă fenomene care, în anumite condiţii, provoacă şi, deci, explică apariţia
unui alt fenomen (de exemplu, o măsură tehnico-organizatorică conduce la reducerea
pierderilor tehnologice);
- cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză,
datoritălimitelor acesteia. Se numesc cauze finale datorită faptului că procesul de analiză
reprezintă, după cum s-a mai precizat, inversul evoluţiei reale a fenomenului; însă, din
punct de vedere al apariţiei şi dezvoltării fenomenelor, ele sunt cauze primare;
- stabilirea factorilor de influenţă presupune determinarea, atât a corelaţiei dintre
fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre diferiţi factori care
acţionează. Este necesară stabilirea raporturilor de condiţionare. Parcurgerea celor trei
etape conduce la elaborarea modelelor de analiză;
- măsurarea influenţelor diferitelor elemente sau factori. În această etapă intervine
analiza cantitativă pentru cuantificarea influenţelor, a măsurării rezervelor interne, a
aprecierii cât mai exacte a rezultatelor;
- sintetizarea rezultatelor analizei stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată;
- elaborarea măsurilor concrete de acţiune care se vor concretiza în decizii de
corectare (reglare) menite să asigure folosirea optimă a resurselor, să contribuie la
sporirea eficienţei activităţii în viitor. Orice decizie de acest tip reprezintă o funcţie de
două variabile:evaluarea scopului (dimensiunea şi importanţa obiectivului de reglat) şi
probabilitatea realizării deciziei.
În acelaşi timp, analiza financiară necesită culegerea şi prelucrarea unui ansamblu de
informaţii care îmbracă forma indicatorilor. Aceştia devin un instrument de lucru
indispensabil muncii de analiză financiară şi, implicit, derulării actului decizional la nivel
microeconomic. De aceea, în proiectarea şi derularea activităţii financiare a întreprinderii,
un accent aparte se pune tocmai pe sistemul de indicatori, precum şi pe modalităţile
concrete de utilizare şi control al acestora.
Nivelurile indicatorilor, fie proiectate, fie realizate, devin din punctul de vedere al
practicii manageriale, parametrii în cadrul cărora se derulează activităţile şi procesele
financiare.
Managerul financiar trebuie să lucreze cu indicatori reprezentativi cu ajutorul cărora
poate să controleze evoluţia activităţii financiare şi să contribuie la dezvoltarea de
ansamblu a întreprinderii. În consens cu aceasta, apare şi necesitatea perfecţionării
continue a tehnicilor de prelucrare a indicatorilor economico-financiari utilizaţi în
procesul de fundamentare a deciziilor de
corectare (reglare).

4
CAPITOLUL I
SURSELE DE FINANŢARE ALE ÎNTREPRINDERII
Politica de finanțare a întreprinderii trebuie să selecteze sursele de finanțare a
întreprinderii pentru a asigura buna sa funcționare, performanțele acesteia prezente şi
viitoare.

O întreprindere poate procura capitalul necesar pentru activitatea sa, pe diverse căi.

Din punct de vedere al apartenenței fondurilor, sursele de finanțare pot fi:

- surse de finanţare interne ( autofinanțarea, creşteri de capital );
- surse de finanţare externe ( împrumuturi obligatare, credite bancare, finanţare prin
fonduri structurale, leasing ).

FINANŢAREA
ÎNTREPTINDERII

SURSE DE SURSE DE
FINANŢARE FINANŢARE
INTERNE EXTERNE

AUTOFINANŢARE CREŞTERI DE CREDITE ÎMPRUMUTURI FONDURILE

LEASINGUL
A CAPITAL BANCARE OBLIGATARE STRUCTURALE

1.1. Sursele interne de finanţare

Din punctul de vedere al surselor interne de finanţare, nu prea există multe alternative,
respectiv ori se recurge la autofinanţare, ori se aduc aporturi noi la capitalul societăţii.
Autofinanţarea presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii
folosind drept surse de finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul expirat şi fondul
de amortizare.

5
Asigurarea fondurilor necesare prin autofinanţare trebuie analizată în funcţie de
rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte
acoperire prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari, politica de
autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea
proiectelor acoperite prin autofinanţare este mai mare decât remuneraţia cerută de
acţionari, autofinanţarea este un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că va creşte
valoarea financiară a întrepriderii.

Politica de autofinanţare a întreprinderii vizează urmatoarele obiective:

● creşterea autonomiei întreprinderii faţă de mediul financiar, prin sporirea lichidităţii, ca
urmare a evitării plăţii dividendelor şi a impozitului aferent acestora;
● creşterea cursului acţiunilor şi, implicit, a valorii întreprinderii, ca urmare a creşterii
proporţiei profitului net reţinut pentru autofinanţare;
● diminuarea riscului de insolvabilitate şi creşterea capacităţii de îndatorare, drept
consecinţe ale îmbunătăţirii raportului capitaluri proprii – datorii totale

În literatura de specialitate şi in practica financiară sunt evidenţiate cele 2 forme pe care

le îmbraca autofinanţarea:
- autofinanţarea netă, care se referă doar la partea din profitul net destinat capitalizării;
- autofinanţarea brută, care se referă pe lângă autofinanţarea netă, şi la amortizările şi
provizioanele constituite, care au ca scop reînnoirea activelor uzate, respectiv de a face
faţă potenţialelor riscuri datorate evoluţiei conjuncturale a factorilor economici.

Nivelul autofinanţării este influenţat de doi factori:

→ Marja brută de autofinanţare(capacitatea de autofinanţare)
→ Dividendele distribuite acţionarilor

Relaţia matematică de determinare a autofinanţării este urmatoarea:

A = M.B.A.(C.A.F.) – D (1.1)
în care : A -autofinanţarea;
M.B.A -marja brută de autofinanţare;
C.A.F. -capacitatea de autofinanţare;
D -dividende ale acţionarilor.

Legat de noţiunea de autofinanţare se poate vorbi şi despre capacitatea de autofinanţare,

adică surplusul monetar obţinut ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi
efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.

În vederea determinării capacităţii de autofinanţare, trebuie luate în considerare atât

variabilele economice cât şi cele financiare care o influenţează. Variabilele economice
pornesc de la previziunile asupra vânzărilor şi costurilor, iar cele financiare au in vedere
politica de împrumut promovată de întreprindere, politica de amortizare şi politica de
repartizare a profiturilor.

6
În literatura de specialitate, sunt evidenţiate două metode de calcul a marjei brute de
autofinanţare sau a capacităţii de autofinanţare , cunoscute sub denumirea de metoda
substractivă sau deductivă şi metoda adiţională sau aditivă.

Conform metodei deductive, capacitatea de autofinanţare se calculează după următoarea

formulă:
C.A.F. = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile (1.2)
C.A.F. =Excedentul brut de exploatare + Alte venituri din exploatare- Alte cheltuieli din
exploatare + Venituri financiare1 - Cheltuieli financiare2+ Venituri extraordinare3 -
Cheltuiei extraordinare4- Impozit pe profit (1.3)

Capacitatea de autofinanţare se calculează prin metoda deductivă cu ajutorul încasărilor

şi plăţilor potenţiale ocazionate de veniturile şi cheltuielile realizate de întreprindere,
exceptie făcând cele extraordinare care provin din cedarea activelor sau din subvenţiile
primite pentru investiţii.

În calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda aditivă, se porneşte de la profitul net

realizat, se scad toate elementele de venituri calculate şi se adună cheltuielile calculate
pentru exerciţiul financiar in curs.
C.A.F. =Profit net – Venituri calculate + Cheltuieli calculate (1.4)
Capacitatea de autofinanţare se mai poate determina şi după următoarea formulă:

I
C.A.F. = [V-(C+A+Cf)]· (1 − )
100
(1.5)

De regulă, autofinanţarea efectiva este mai mică decât capacitatea de autofinanţare fiind
influenţată de profitul distribuit acţionarilor sub formă de dividende şi de participaţiile la
profit ale salariaţilor.

Capacitatea reală de autofinanţare se obţine scăzând din capacitatea de autofinanţare,

calculată cu relaţia (1.5), valoarea dividendelor plăite şi a participaţiilor la profit ale
salariaţilor.

Capaciatea reală de autofinanţare = C.A.F. – Dividende – Participaţii ale salariaţilor la

profit

Autofinanţarea este o politică sănătoasă şi de dorit, dar nu trebuie să se exagereze în

această direcţie pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o
mobilitate mai mare a capitalului5. Acoperindu-şi integral nevoile de creştere economică

2
3
4
5

7
din surse interne, se poate uşor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu
costul capitalului de împrumut. În realitate costul capitalurilor se egalizează, în multe
cazuri costul capitalului propriu fiind mai ridicat decât al celui împrumutat.

Decizia de autofinanţare şi nivelul acesteia sunt adesea influenţate de factori externi, cum
ar fi: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piaţa financiară sau constrângeri
juridice diverse.

Sub aspectul fiscalităţii, există o relaţie de tipul: fiscalitate mare – autofinanţare ridicată.
O politică de impozite apăsătoare determină întreprinderea să procedeze la capitalizarea
unei părţi din profit, cât mai mare cu putinţă pentru a-şi crea condiţii mai lejere de
impunere.

Constrângeri privind accesul pe piaţa financiară. În cazul societăţilor comerciale necotate

la bursă, procurarea fondurilor necesare creşterii economice nu se poate realiza prin apel
la piaţa de capital. În comparaţie cu alternativa creditului bancar sau a creşterii capitalului
prin fonduri proprii externe autofinanţarea apare profitabilă.

Constrângeri juridice diverse. Profitul unei societăţi comerciale pe acţiuni are două mari
destinaţii: distribuire de dividende şi reinvestire (autofinanţare). În anumite ţări legile în
vigoare impun întreprinderilor o autofinanţare minimală, ceea ce restrânge mărimea
dividendelor. Acelaşi lucru se observă, dar cu caracter generalizat, în domeniul politicii
băncilor de creditare a agenţilor economic numai în măsura în care prezintă capacitate de
îndatorare, adică dispun de fonduri proprii într-un anumit cuantum.

Politica de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de rentabilitatea pe care o degajă

profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanţare este
egală cu rentabilitatea cerută de acţionari, politica de autofinanţare este neutră pentru
întreprindere.

Numai în condiţiile în care rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanţare este mai
mare decât remuneraţia reclamată de acţionari, autofinanţarea are un efect pozitiv pentru
întreprindere, sporind valoarea financiară a acesteia.

Pentru a determina costul real al beneficiilor reinvestite de acţionari, se ţine seama de

incidenţa fiscală. Pe de o parte societatea este impozitată pentru profitul reinvestit, iar pe
de altă parte acţionarii sunt impozitaţi pentru veniturile obţinute din dividende.

Principalele avantaje oferite de autofinanțare sunt:

- constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă şi stabilă de fonduri;
- autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii independența
de gestionare față de organismele financiare şi de credit;
- asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu
condiția realizării unor investiții utile, profitabile;
- permite frânarea îndatorării şi implicit reducerea cheltuielilor financiare;

8
- permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității
financiare (autofinanțarea netă / capitalul propriu);
- reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piața de capital şi atragerea de
noi capitaluri din afara întreprinderii.

Cu toate aceste avantaje oferite de autofinanțare, nu trebuie exagerat în această direcție

deoarece în situația în care rentabilitatea economică a întreprinderii este superioară ratei
dobânzii practicată pe piața financiară, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat şi
capitalul propriu este mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii creşte.

Majorarea capitalului propriu

În evoluţia oricărei firme pot apărea momente în care se impune expansiunea economică
prin realizarea unor investiţii noi sau este necesară acordarea unor garanţii suplimentare
creditelor pentru finanţarea unor activităţi de expansiune.

În aceste condiţii întreprinderea poate solicita de la acţionarii săi existenţi sau de la alte
persoane noi contribuţii sau aporturi în vederea majorării capitalului.

Majorarea capitalului poate îmbraca mai multe forme :

-aporturi noi în numerar şi natură
-încorporarea de rezerve
-convertirea datoriilor întreprinderii
-fuziunea sau absorbţia

Majorarea de capital prin emisiunea de noi acţiuni poate fi făcută simultan cu majorarea
prin încorporarea rezervelor. Dintre toate aceste forme de majorare a capitalului se
consideră că numai cea referitoare la noi aporturi în numerar poate fi considerată ca o
operaţiune de finanţare directă.

Aportul în natură, fuziunea sau absorbţia pot fi considerate operaţiuni indirecte de

finanţare. Nici convertirea datoriilor faţă de creditori sau furnizori nu este tratată ca o
operaţiune de finanţare propriu-zisă având ca efect doar modificarea structurii financiare
a întreprinderii,respectiv modificarea structurii pasivului bilanţier prin transformarea unei
părţi din datoriile totale în capital neexigibil.

Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de
tehnică financiară.

Prima vizează un aport suplimentar numai de la acţionarii vechi care se calculează prin
raportul existent între creşterea de capital şi numărul de acţiuni existente, asistând în acest
caz la ocreştere a valorii nominale a acţiunii. Valoarea nominală nouă este egală cu
valoarea nominală veche + aportul generat de operaţiunea respectivă. Soluţia este greu de
realizat în practică deoarece nu toţi acţionarii sunt de acord să contribuie la noua majorare
de capital.

9
A doua soluţie vizează emiterea de acţiuni noi atât către vechii acţionari cât şi eventual
către noi investitori. Această situaţie este mai întâlnită în practică şi presupune fixarea
unui preţ de emisiune,protecţia vechilor acţionari şi plasarea noilor acţionari. Emisiunea
de noi acţiuni are efecte directe şi imediate asupra diluării controlului asupra societăţii
exercitat de vechii acţionari.

Pentru a-şi procura capital pe această cale, societatea va trebui să-şi execute un număr de
acţiuni noi (N’) egal cu raportul dintre creşterea de capital şi preţul de emisiune.

∆C
N'=
E

Capitalizarea bursieră, înainte de această operaţie era egală cu numărul vechi de acţiuni
(N) deînmulţit cu cursul acestor acţiuni :
CB=NP
După efectuarea lansării noii emisiuni,capitalizarea bursieră devine :

CB=NP+N’E

În aceste condiţii,valoarea unei acţiuni va deveni :

N * P + N'*E
Va =
N + N'

Valoarea acestor acţiuni este de obicei mai mică decât cursul vechilor acţiuni,astfel încât
va apărea o diferenţă între acestea,egală cu :

N * P + N '*E
∆Va = P −
N + N'

În absenţa unui mecanism compensatoriu vechii acţionari îşi vor pierde o parte din
investiţia lor,calculată pentru fiecare titlu în parte. Din acest motiv, practica şi calculul
juridic au impus acordarea de către întreprinderi a unor drepturi preferenţiale de
subscriere asupra acţiunilor noi în beneficiul acţionarilor vechi, egal cu ∆Va . Numai
acţionarii vechi sunt autorizaţi să achiziţioneze acţiuni noi la preţul de emisiune şi numai
într-un număr prporţional cu titlurile pe care ei le deţin deja.

O acţiune nouă va putea fi cumpărată de acţionarii vechi la preţul de emisiune dacă

aceştia deţin un număr de acţiuni vechi calculat în baza raportului N/N’.

Cumpărătorul neacţionar va putea achiziţiona acţiuni noi dacă cumpără mai întâi un
număr de drepturi preferenţiale de subscriere de la vechii acţionari care este egal cu
raportul menţionat anterior şi apoi trebuie să achite preţul de emisiune. Astfel, noul
acţionar va plăti preţul de emisiune plus suma corespunzătoare drepturilor preferenţiale
cumpărate. Relaţia de calcul a dreptului preferenţial este următoarea :

10
 N N * P + N '*E
∆PS = ( P − E ) sau ∆PS = P −
N '+N N + N'

Vechiul acţionar are alternativa de a subscrie la un număr de titluri corespunzător sau de

a vinde ∆PS , astfel că nu va câştiga şi nu va pierde nimic.

Emiterea de acţiuni noi atrage noi aosciaţi/acţionari cu care acţionarii existenţi urmeayă
să împartă controlul şi beneficiile, astfel că cele mai multe firme evită să folosească ce-a
de-a doua soluţie.

Drepturile preferenţiale fac obiectul unor tranzacţii la bursă, iar cursul acestora depinde
de raportul cerere-ofertă. Acest raport este influenţat de o serie de factori, dintre care
preţul de emisie, a cărui limită inferioară este valoarea nominală, iar cea superioară este
cursul de la bursă.

Preţul bursier influenţează valoarea drepturilor de subsciere care va fi cu atât mai mare cu
cât va fi mai mare diferenţa dintre preţul vechilor acţiuni şi preţul de emisiune al noilor
acţiuni.

Situaţia generată de pe piaţa capitalurilor şi tendinţele bursiere vor determina sporirea

cererii de acţiuni şi invers.

Modul de impozitare a sumei din realizarea dreptului de subscriere indică faptul că dacă
această sumă e considerată un venit impozabil va fi mai redus decât dacă ar fi tratată ca
un câştig de capital.

Diluarea profitului pe acţiuni apare în situaţia în care acesta nu creşte proporţional cu

numărul de acţiuni noi emise. Înainte de emisiune, beneficiul pe acţiuni era Pr/a=Pr0/N,
iar după emisiune profitul pe acţiune va fi Pr’/a=Pr1/N+N’. Beneficiul pe acţiune se va
dilua cu o sumă : ∆Pr/a=Pr0/N’-Pr1/N+N’.

Diluarea puterii sau a controlului are loc în condiţiile în care vechii acţionari nu cumpără
sau cumpără proporţional mai puţine acţiuni noi, diminuându-li-se ponderea pe care o
deţin în capitalul social al firmei după noua majorare.

Majorarea de capital se mai poate face şi prin încorporarea rezervelor; nu implică fluxuri
financiare şi nu aduce resurse financiare noi.

În momentul înfiinţării capitalul social=produsul dintre numărul de acţiuni şi valoarea

nominală (contabilă). După înfiinţare, acţiunile firmei generează beneficii din care o parte
sunt trecute în rezerve. Când aceste rezerve devin importante, firma poate proceda la
încorporarea lor în capitalul social, astfel că va emite noi acţiuni care se vor împărţi
gratuit vechilor acţionari, fie va spori valoarea nominală a acţiunilor existente.
Încorporarea rezervelor este o acţiune cu caracter contabil şi juridic, care transformă în
baza hotârârii AGA rezervele în capital social.

11
Încorporarea rezervelor nu e decât o acţiune contabilă şi juridică care transformă în baza
hotărârii AGA o parte din rezerve în capital social. Operaţia contabilă presupune
creditarea contului de capital social prin debitarea rezervelor cu suma stabilită.

Distribuirea gratuită de acţiuni noi se face proporţional cu numărul acţiunilor deţinute

deja, potrivit raportului N/N’. Acest procedeu dă naştere exercitării unor drepturi de
atribuire pe care acţionarii le pot vinde sau cumpăra. Drepturile de atribuire,ca şi
drepturile de subscripţie se materializează într-un bon/cupon de atribuire. În cazul în care
sunt emise acţiuni noi, numărul lor se stabileşte prin raportarea volumului rezervelor ce
se încorporează la valoarea nominală a acţiunilor. Şi în acest caz se calculează
capitalizarea bursieră înainte şi după emisiune şi se stabileşte valoarea unei acţiuni după
încorporare. Diferenţa dintre valoarea acţiunilor la bursă şi noua valoare de după
emisiune reprezintă valoarea dreptului de atribuire, fiind egală pierderea pe care o suferă
acţionarii prin emisiunea noilor acţiuni. Valoarea teoretică a dreptului de atribuire se
stabileşte plecând de la determinarea dreptului de subscripţie în care se consideră că
preţul de emisiune are valoarea zero. Astfel, formula dreptului de atribuire (Da) este :

Da=(N/N+N’)*P

Prin distribuirea de acţiuni gratuite, situaţia bogăţiei acţionarilor rămâne nemodificată,

ceea ce se modifică fiind numărul de titluri care face ca bogăţia să fie reprezentată pe un
număr mai mare de acţiuni.Acţionarii speră ca preţul de bursă al acţiunilor să rămână
acelaşi, ceea ce ar avea ca efect creşterea bogăţiei lor.

Beneficiile pe o acţiune nu se mai diminuează ca şi în cazul dreptului de subscripţie,iar

puterea şi controlul acţionarilor asupra societăţii sunt consolidate ca efect al deţinerii unui
număr mai mare de titluri.

Capitalul întreprinderii poate să fie şi micşorat,operaţie ce are loc atunci când aportul
acţionarilor se diminuează prin răscumpărarea acţiunilor sau prin scăderea pierderilor din
anii anteriori:operaţia de reducere a capitalului prin scăderea pierderilor din anii anteriori
este denumită „asanare” financiară. Capitalul social poate fi şi amortizat prin rambursarea
contravalorii acţiunilor cu precizarea că sumele respective se suportă din rezerve.
Sunt de menţionat şi micşorările de capital în numerar, când acţionarii varsă o sumă mai
mare decât volumul nominal al acţiunilor, apărând un excedent care se numeşte „primă
de emisiune”. Această primă are în principal rolul de a acoperi cheltuielile de emisiune şi
de a evita lansarea pe piaţă a unui număr prea mare de acţiuni.de asemenea,în cazul
fuziunilor, valoarea nominală a acţiunilor care sunt transmise acţionarilor societăţilor
încorporate (absorbite) poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor acestora la
capitalul noii societăţi,diferenţa respectivă constituindu-se într-o „primă de fuziune”.

Ca şi modalitate de finanţare, sursele interne prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje.

Principalele avantaje sunt:
-mentinerea independentei si autonomiei financiare, deoarece nu se creeaza obligatii
suplimentare (dobanzi, garantii);
-pastrarea capacitatii organizatiei de a contracta credite;

12
-constituie un mijloc sigur de acoperire a necesitatilor financiare ale organizatiei.

Dezavantaje:
-proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a investi in alte activitati mai profitabile
decat activitatea care a generat excedentul financiar.

1.2.Sursele externe de finanţare

Din punctul de vedere al surselor de finanţare externe, întreprinderile se pot finanţa prin
credite bancare, prin leasing, prin împrumuturi obligatare şi prin fonduri
structurale(fonduri nerambursabile).

1.2.1.Finaţarea prin credite bancare

Diferitele forme ale finanţării prin credit ar putea fi explicate într-un cadru foarte vast,
toate având insă un lucru comun:

Un creditor nu devine coproprietar al întreprinderii. El pune la dispoziţie mijloace

băneşti care trec în proprietatea debitorului, el dobândind astfel drept asupra dobânzii
ferm stabilite şi asupra rambursului stabilit cel târziu până la sfârşitul contractului.

Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme preentate de debitori. Toate

condiţiile se negociază între bănci şi solicitator (debitor): rata dobâzii, termenul de
rambursare, eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru nerespectarea clauzelor
contractuale etc. Nivelul dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât cel
utilizat de organismele financiare specializate
Creditele pot fi clasificate în credite pe termen scurt si credite pe termen lung.

În timp ce creditele de lungă durată sunt asigurate de regulă prin ipotecare de case
(ipoteci, datorie funciară cu autentificare notarială şi inscriere în cartea funciară),
creditele de scurtă durată sunt asigurate deseori prin amanetare de obiecte.

Creditele de lungă durată sunt de regulă mai avantajoase în ceea ce priveşte dobânzile,
dar deseori greu de realizat pentru debitor.

Pentru rambursarea de credit pot fi stabilite mai multe convenţii.

Pe langă scadenţa împrumutului se mai obişnuieşte şi folosirea ratei de rambursare,
amortizarea anuităţilor.

La rata de rambursare se plăteşte de exemplu lunar o anumită cotă a creditului,

diminuându-se lunar suma datorată. Deoarece aceasta stă la baza calculului dobânzii,
dobânzile scadente scad de la lună la lună şi va scădea lunar şi valoarea totală
rambursabilă.

13
La un împrumut de anuităţi, valoarea lunară rămâne constantă, aceeaşi pe întreaga
perioadă de desfăşurare. Cota de rambursare a valorii stabilite pe lună este la început
mare deoarece valoarea creditului datorat este încă mare.Pe parcursul rambursării scade
cota dobânzii valorii lunare pentru că valoarea creditului scade, contribuţia la stingerea
acestuia scade.

Creditele pe termen foarte scurt (spot) se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi,

din disponibilităţile zilnice de numerar ale băncii care, în loc să fie plasate pe piaţa
monetară, sunt folosite pentru acorduri de împrumuturi. Acest credit se acordă numai
clienţilor bancari foarte buni, cu bonitate cunoscută şi recunoscută.

1.2.2. Finanţarea prin leasing

Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită locator, transmite celeilalte părţi
denumită utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, dreptul de
posesie şi folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă determinată de
timp.
Leasingul presupune existenta a trei terţe persoane: furnizorul, societatea finanţatoare
(societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de leasing
cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o
anumita perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă în esenţă
operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce şi
alte avantaje cum ar fi:
1.Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile necesare. Şi
cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de
venit obţinut poate acoperi redevenţele lunare.
2,Îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a activelor
circulante), cele care sunt aducătoare de bani.
3.Îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la sfârşitul contractului de
leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare şi să închirieze altul ale cărui
caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare.
4.Îi permite să beneficieze de amânarea plăţii taxelor vamale până la sfârşitul contractului
pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face doar la 20% din
valoarea bunului.
5.Îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale Întreaga valoare a ratei de leasing este
deductibilă fiscal pentru IMM.

Din punct de vedere contabil, debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul nefiind
înscris într-un post bilanţier. În acelaşi timp însă se găseşte înregistrat în conturile
extrabilanţiere. Plăţile făcute de întreprindere către proprietar sunt deductibile fiscal, deci
este foarte avantajos.
Leasingul este de două feluri: financiar şi operaţional. Procedural, este vorba de acelaşi
lucru, însă există aspecte care diferenţiază cele două tipuri de operaţii, şi anume:
În cazul leasingului financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului
(beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferentă mijlocului fix

14
intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibilă din punct de vedere fiscal, potrivit
legislaţiei în vigoare.
În cazul leasingului financiar, redevenţa lunară este compusă din cota parte din valoarea
de intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuială
deductibilă din punct de vedere fiscal pentru utilizator.

În cazul leasingului operaţional, redevenţa este compusă din cota de amortizare calculată
conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator, întreaga redevenţă lunară
este considerată cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal.
În cazul leasingului operaţional, bunul rămâne evidenţiat în contabilitatea societăţii
finanţatoare.

Avantajele leasingului sunt:

● permite finanţarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea doreşte să le exploateze;
● economie prin diminuarea impozitului la chiriaş;
● diminuarea impozitului de profit la proprietar prin înregistrarea în tranşe a venitului
din vânzarea activelor imobilizate;
● constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru chiriaş. Dacă pe piaţă
apar mijloace de producţiei mai performante, poate să facă imediat schimbarea
comparativ cu cazul când ar fi fost proprietar (dificultăţi în vânzarea unui mijloc fix
depăşit moral);
● permite întreprinderilor mici şi mijlocii, care au capacităţi de îndatorare mici, dar care
sunt rentabile, să-şi finanţeze dezvoltarea ;

Dezavantajele leasingului:
● facilitatea obţinerii poate antrena întreprinderea în operaţiuni mai puţin rentabile ;
Costul contractului la încheiere va fi evaluat din punctul de vedere al locatarului,
determinarea sa fiind o problemă relativ complexă. Cea mai uzuală metodă este de a
compara costul leasingului cu cel al unui credit.

Contractul de închiriere prezintă următoarele consecinţe:

● finanţarea prin credit-bail este asimilată cu finanţarea unei imobilizări printr-un
împrumut, obţinut în acelaşi moment cu cel al intrării imobilizării în exploatare. Nu
există o plată la momentul iniţial (nu există flux bănesc care să iasă iniţial).
● vărsarea periodică a locaţiei (redevenţei) care este deductibilă fiscal;
● vărsarea unei valori reziduale la scadenţa contractului. Această operaţiune transformă
pe locatar în proprietar.
Instituţiile de credit specializate in leasing sunt verigi relativ noi ale sistemului bancar.
Operatiile de leasing au inceput in SUA in 1952, s-au extins in mai multe tari in 1962.
Prezinta un ritm unic de crestere economica cifrat la 25% anual.

Trasaturile leasingului :
-operatia de inchiriere de utilaje sau echipamente industriale care apartin bancii sau
societatilor financiare (SIF);
-bunurile care se inchiriaza sunt achizitionate special pentru a satisface nevoile
chiriasului in cauza;

15
-partile contractului convin incheierea ca o etapa intermediara;
-scopul final al operatiunii este achizitia de catre chiriasi a bunurilor respective la un pret
convent prin considerarea platilor anterioare facute cu titlu de chirie;

Pentru banca sau societatea financiara leasingul asigura :

-un plasament avantajos al capitalului;
-garantia bunurilor incredintate chiriasului;
-procurarea bunurilor de catre chiriasi fara a antrena bunurile proprii;
-posibilitatea recuperarii in cativa ani a sumei investite prin preluarea cu titlu de
cumparare a bunurilor de catre chiriasi;
Leasingul se substituie astfel creditului. Caracterul de credit al operatiunilor de leasing
decurg din urmatoarele elemente :
Operatiunile se refera la plasamentul capitalului disponibil al unitatii specializate pe
aceste operatiuni
Factorul hotarator in determinarea profitului care revine banci este nivelul dobanzii
practicate
Angrenarea capitalului se face pe termen mijlociu, potrivi specificului operatiunilor de
investitii
Garantia materiala a operatiei, caracteristica creditului este inclusa si asigurata in proporii
mai mari si conditii mai bune

Formele leasingului
- Leasingul mobiliar priveste utilaje si alte bunuri materiale : tractoare, utilaje de
constructii, vapoare etc
- Leasingul imobiliar se refera la : birouri, locuinte etc.
- Leasingul industrial, este cea mai importanta forma, are in vedere : instalatii complete
(fabrici)

Operatiunile de factoring implica aparitia, in raporturile de credit, in relatiile intre

vanzatorul creditor si cumparatorul debitor, al unui nou pesonaj numit factorul. Acest
agent, factorul, a fost determinat de interesul vanzatorului creditor de a obtine rapid
sumele datorate de clienti si de a-si declina sarcina evidentei si urmaririi debitorului in
caz de neplata. Factorul preia in sarcina sa, de la creditor, titlurile de creanta asupra
debitorului devenind beneficiar, preluand asupra sa riscul situatiei de neplata a
debitorului.
Acest sistem de factoring este favorabil furnizorilor care fac frecvente livrari in loturi
mari , care au activitate sezoniera sau clientela dispersata. Acest fapt permite extinderea
factoringului prin unitati specializate.

1.2.3.Împrumutul obligatar

Ȋmprumutul prin emisiunea de obligaţiuni, este un împrumut pe termen lung contractat de

către o întreprindere, şi care este divizat în părţi egale, reprezentate prin hârtii de valoare
care poartă numele de obligaţiuni, şi a căror rambursare va fi eşalonată pe întreaga durată
a împrumutului.

16
Obligaţiunile sunt titluri de valoare, negociabile, reprezentând un drept de creanţă asupra
capitalurilor împrumutate unei societăţi. Mai multe valori pot fi ataşate unei obligaţiuni,
fiecare având un nivel diferit, astfel :
● preţul de emisiune: vărsat de deţinători în momentul emisiunii împrumutului;
● preţul de rambursare: vărsat de S.C. deţinătorilor la momentul scadent al împrumutului
prin emisiunea de obligaţiuni;
●valoarea nominală: cifra înscrisă pe titlul de valoare şi care este utilizată ca bază de
calcul pentru dobânzi. Limita inferioară a valorii nominale de obicei este reglementată.

În funcţie de raporturile existente între cele trei valori, obligaţiunile se pot clasifica în:
1. obligaţiuni paritare: preţul de rambursare este egal cu valoarea nominală.
2. obligaţiuni cu primă de rambursare: preţul de rambursare este superior valorii
nominale sau preţului de emisiune; diferenţa numindu-se primă de rambursare. Primele
sunt adesea progresive. Valoarea nominală putând fi cuprinsă între preţul de emisiune şi
preţul de rambursare.
3. obligaţiuni participative: au dobânda fixă, preţul de rambursare fiind nominal.
Posesorii lor au dreptul la o dobândă suplimentară şi la o primă de rambursare a căror
mărime va depinde de nivelul beneficiilor întreprinderii.
4. obligaţiuni convertibile în acţiuni: deţinătorii lor pot opta după o anumită perioadă
stabilită prin contractul de emisiune al obligaţiunilor la schimbarea obligaţiunilor
deţinute în acţiuni la societatea emitentă.
5. obligaţiuni indexate: deţinătorii primesc o dobândă indexată datorită variaţiilor de preţ,
rambursarea putând de asemenea să fie indexată.
Ȋn funcţie de garanţiile acordate deţinătorilor, se pot clasifica în:
- obligaţiuni ordinare: sunt creanţe ipotecare;
- obligaţiuni privilegiate: existenţa unei ipoteci asupra imobilelor societăţii sau a unui
amanet asupra fondului comercial pentru garantarea împrumutului.

De obicei, aceste împrumuturi au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la

capitalul social şi nu afectează dreptul de proprietate al acţionarilor. Decizia privind
emisiunea de obligaţiuni aparţine Adunării Generale a Acţionarilor şi se realizează prin
instituţii care acţionează ca intermediar (societăţile de valori mobiliare), în nume propriu
sau ca garant al emisiunii.

Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte în funcţie de necesităţile de finanţare,

valoarea de emisiune a unei obligaţiuni putând fi egală cu valoarea nominală sau mai
mică, ceea ce le face mai atractive.

Diferenţa între valoarea de emisiune şi valoarea nominală este prima de emisiune, iar
diferenţa între valoarea rambursată (mai mare) şi valoarea de emisiune este prima de
rambursare.

Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalităţi:

- prin amortizări constante şi anuităţi variabile – rambursarea se face prin tranşe egale de
împrumut;

17
- prin anuităţi constante şi amortizări variabile – pentru a avea anuităţi constante este
necesar ca rambursările împrumutului să varieze crescător şi compensator cu variaţia
descrescătoare a dobânzii;
- integral la scadenţă – este metoda cel mai des utilizată deşi are costul cel mai ridicat,
dobânda calculându-se de fiecare dată când se plăteşte, la toată valoarea împrumutului.
Pentru societatea împrumutată, prezintă avantajul dispunerii de capitalul împrumutat pe
toată perioada de acordare a acestuia. Ȋnsă, compania capitalizează acumularea brută
realizată din exploatarea investiţiei;
- prin vânzare la Bursa de Valori – este interesantă pentru societatea împrumutată atunci
când cursul bursier al obligaţiunilor este inferior valorii de rambursat. Există insă, în
multe ţări, limite legale privind numărul de obligaţiuni răscumpărate. O altă modalitate
este conversia în acţiuni, la scadenţa emisiunii de obligaţiuni.

În practică exista următoarele tipuri de împrumut obligatar:

- împrumutul obligatar de tip clasic, care poate fi considerat din punct de vedere al
condiţiilor financiare de emisiune al rambursării, al venitului obligaţiunii şi al
plasamentului;
- împrumutul obligatar de tip nou, care are rolul de a proteja persoanele care economisesc
împotriva eroziunii monetare.

1.2.4.Fondurile Structurale

Fondurile structurale reprezintă fonduri nerambursabile oferite de către Uniunea

Europeană autorităţilor publice locale, ONG - urilor, întreprinderilor, producătorilor, cu
următoarele destinaţii:
-dezvoltarea infrastructurii sociale sau de transport;
-investiţii în consolidarea şi modernizarea structurilor productive ale intreprinderilor;
-creşterea competitivităţii şi valorificării potenţialului tehnologiei informaţiilor şi
comunicaţiilor;
-protecţia şi creşterea calităţii mediului;
-dezvoltarea durabilă a sectorului energetic;
-dezvoltarea resurselor umane;

Aceste fonduri structurale sunt acordate în virtutea criteriului de convergenţă, criteriu ce

prevedere eliminarea decalajelor existente între regiunile ţării, armonizarea cu
standardele europene din punct de vedere economic şi social, îmbunătăţirea calităţii vieţii
şi a naturii.

Aceste fonduri structurale pot fi accesate prin intermediul unor instrumente ce se numesc
programe operaţionale, care la rândul lor conţin o serie de subprograme ce prevăd un
număr mare de activităţi ce pot fi finanţate cu fonduri nerambursabile.

De la caz la caz, finanţările nerambursabile pot fi între 50%-100% din investiţia necesară
pentru activitatea respectivă, diferenţa fiind contribuţia beneficiarului. Fondurile
nerambursabile se alocă doar în urma unei documentaţii ce trebuie depusă la Autoritatea

18
desemnată şi trebuie să respecte în totalitate, fără nici o excepţie, documentaţia standard
elaborată.
Documentaţia conţine, de la caz la caz, studiu de fezabilitate, proiect tehnic (in cazul
construcţiilor), plan de afaceri, studiu de marketing, buget, planificarea în timp a
activităţilor, etc, astfel încât, consultanţa în fonduri structurale este indispensabilă.

O firmă de consultanţă de fonduri structurale trebuie să îndrume beneficiarul (agent

economic privat, autoritate publică sau ONG ) cum poate accesa aceste fonduri
nerambursabile şi cum să implementeze proiectul de finanţare respectiv.

Având în vedere numărul foarte mare de Ghiduri ale Aplicantului (documentaţia standard
ce trebuie depusă pentru o cerere de finanţare) este nevoie ca firma de consultanţă să
dispună de un număr mare de consultanţi, manageri de proiecte şi colaboratori cu
experienţă pentru a putea răspunde la orice aplicaţie.

19
CAPITOLUL II
EFECTELE ÎNDATORĂRII

2.1.Efectul de levier

Efectul de levier reprezintă utilizarea banilor împrumutaţi de către o companie pentru a

mări rentabilitatea generată de capitalul acţionarilor. Dacă o corporaţie obţine cu
fondurile împrumutate un profit mai mare decât costul datoriei sale, înseamnă că efectul
de levier a fost aplicat cu succes.

Efectul de levier este o metodă folosită pentru a creste rentabilitatea unei investiţii fără a
mări investiţia. Cumpărarea valorilor mobiliare în marjă constituie un exemplu de efect
de levier cu bani împrumutaţi. Ȋn acest caz, se poate obţine un efect de levier suplimentar
dacă valorile mobiliare cumpărate în marjă sunt convertibile în acţiuni comune. Deşi nu
implică folosirea banilor împrumutaţi, drepturile de preempţiune, garanţiile şi opţiunile
reprezintă un alt exemplu de efect de levier, oferind perspectiva de a obţine o rentabilitate
mare cu o investiţie mică sau fără nici o investiţie. Efectul de levier exprimă creşterea
ratei de remunerare a capitalurilor proprii determinată de creşterea gradului de îndatorare.

Efectul de levier este o tehnică de gestiune financiară ce are ca scop mărirea rentabilităţii
capitalului propriu. Deasemenea, efectul de levier pune în evidenţă legătura existentă
între rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice.

Efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii este cunoscut

în literatura de specialitate sub denumirea de ,,efect de levier”. Aceasta se exprimă
conform relaţiei:

Datorii
R KP = R e + ( R e − R d ) ⋅
Capital propriu

unde: RKP = rata rentabilităţii capitalului propriu;

Re = rata rentabilităţii economice;
Rd = rata dobânzii.

Efectul levier sau al pârghiei îndatorării reflectă influenţa dobânzii la împrumuturi,

asupra rentabilităţii. Pârghia îndatorării este expresia raportului dintre datoriile totale şi
capitalul propriu.

Efectul generat de îndatorare determină modificarea nivelului rentabilităţii financiare în

sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară sau
inferioară costului mediu al datoriilor.

20
Dacă diferenţa (Re-Rd) este pozitivă, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât
îndatorarea va fi mai importantă. Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute
pentru a beneficia de efectul de levier.

Dacă diferenţa (Re-Rd) este negativă, creşterea îndatorării întreprinderii are efect
nefavorabil asupra rentabilităţii financiare. Aceasta se va diminua cu diferenţa dintre rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Se spune că în acest caz îndatorarea are un
,,efect de măciucă” determinând scăderea rentabilităţii financiare.

Din punct de vedere al întreprinderii care foloseşte împrumutul există riscul de a nu face
faţă obligaţiilor de plată către creditori, iar la un volum mare al datoriilor exigibile
neonorate o poate face insolvabilă ducând-o la faliment şi la pierderea capitalului propriu.
Acest aspect al practicării îndatorării este cunoscut sub denumirea de risc financiar şi
apare cu atât mai mare cu cât proporţia capitalului împrumutat şi dobânzile aferente sunt
mai mari, iar rentabilitatea economică este mai redusă.

Ponderea îndatorării în structura de finanţare a întreprinderii depinde de strategia de

dezvoltare a acesteia, de situaţia existentă la un moment dat pe piaţa financiară şi
perspectivele evoluţiei sale în viitor. Chiar şi în cazul unei rate înalte a dobânzii şi deci a
unui cost ridicat al capitalului de împrumutat, se poate obţine un efect de levier, prin
selectarea judicioasă a acţiunilor finanţate prin îndatorare, asigurând utilizarea cu
eficienţă maximă şi accelerarea rotaţiei întregului capital.

Indicatorul care reflectă nivelul beneficiului suplimentar la capitalul propriu în

dependenţă de volumul întrebuinţat de mijloace împrumutate se numeşte efectul de levier
financiar (efectul de îndatorare).

Efectul de levier financiar sau efectul de pârghie financiară scoate în evidenţă influenţa
îndatorării întreprinderii asupra rentabilităţii capitalului propriu al acesteia.

Rata generală a îndatorării (levierul financiar) mai este cunoscută şi sub denumirea de
"rată de levier" şi exprimă îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a
întreprinderii în raport cu capitalul propriu. Rezultatul trebuie să fie subunitar, o valoare
supraunitară însemnând un grad de îndatorare ridicat. Levierul financiar se calculează
după formula:

LF = DT / CPR

unde : DT = datorii totale

CPR = capitaluri proprii

Este important de reţinut că efectul de levier poate acţiona atât în favoarea cât şi în
detrimentul investitorului, amplificând câştigurile sau pierderile.

21
Îndatorarea firmei are un efect diferenţiat asupra valorii de piaţă a acesteia, deoarece
modifică structura financiară a firmei sau structura sa de finanţare a activităţii. Acest
efect este modelat de efectul de levier (sau pârghie financiară).

EBIT
Să notăm cu k ec rata rentabilităţii economice a firmei, definită k ec = , unde Ae
Ae
este activul economic al firmei, cu k d rata dobânzii bancare la care firma se îndatorează,
Dob
definită k d = , unde D este datoria contractată şi cu k fin rata rentabilităţii
D
ΠN
financiare a firmei, definită k fin = ,unde ΠN este profitul net al firmei iar C P
CP
reprezintă capitalul propriu al firmei.

Dacă firma este scutită de impozit pe profit, atunci se poate scrie:

Π N EBIT − Dob k ec ⋅ Ae − k d ⋅ D
k fin = = =
CP CP CP
Cum, însă, Ae = C P + D , atunci relaţia de mai sus devine:
k ⋅ C + k ec ⋅ D − k d ⋅ D D
k fin = ec P = k ec + ⋅ ( k ec − k d )
CP CP

Raportul dintre datorie şi capitalurile proprii se numeşte levier (L), iar diferenţa dintre
rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii bancare se poate numi coeficient de
fructificare a îndatorării ( k fî ). Relaţia devine deci: k fin = k ec + k fî ⋅ L

Să analizăm dependenţa rentabilităţii financiare în raport de rentabilitatea economică, rata

dobânzii, respectiv levier:
∂k fin
a) = 1+ L > 0 , deci rentabilitatea financiară a firmei creşte odată cu rentabilitatea
∂k ec
economică;
∂k fin
b) = −L < 0 , deci rentabilitatea financiară scade odată cu creşterea ratei dobânzii
∂k d
bancare şi invers;
∂k fin
= ( k ec − k d )
c) ∂ D  . Această relaţie are efect ambivalent:
C 
 P
• dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii, atunci
rentabilitatea financiară creşte odată cu creşterea levierului, adică cu creşterea
ponderii datoriei firmei în totalul capitalului propriu; acesta este efectul de levier
propriu-zis;

22
 • dacă rata dobânzii este mai mare decât rata rentabilităţii economice, atunci
creşterea îndatorării conduce la scăderea rentabilităţii financiare; acesta se mai
numeşte efect de măciucă.

Efectul de livier poate fi reprezentat grafic astfel:

r a t a r e n t a b ilit ă ţ ii f ir m ă
f in a n c ia r e î n d a t o r a t ă
f ir m ă
n e î n d a t o r

ke c > kd

E
kd

ke c < kd

0
4 5 r a t a r e n
kd e c o n

e f e c t d e e mf e ăc ct i du ec ă l e v i e r

- d k L

Ivoniciu Paul, ‘Referiri asupra analizei ratelor de rentabilitate', Editura Economică, Bucureşti, 1997.

23
În funcţie de situaţia de fapt, evoluţia rentabilităţii financiare în raport de levier (raportul
dintre datorii şi capitaluri proprii) poate fi reprezentat astfel:

r e n t a b ili t a t e a

Ke c > dk k
f in > ek c

Ke c = dk k
f in = ek c

Ke c < dk k
f in < ek c

le v ie r u l ( L )
Ivoniciu Paul, ‘Referiri asupra analizei ratelor de rentabilitate', Editura Economică, Bucureşti, 1997.

2.2.Rata rentabilitatii economice si rata rentabilitatii financiare

Analiza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă
relativă situaţia profitabilităţii sau a capacităţii întreprinderii de a produce profit. Ratele
rentabilităţii sunt printre cei mai importanţi indicatori prin care se apreciază eficienţa
generală a activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obţinute ca urmare a
trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.

Rata rentabilităţii, ca indicator de performanţă, poate avea mai multe forme de exprimare,
în funcţie de modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute (profitul,
EBE sau alţi indicatori parţiali ai rentabilităţii) la un indicator de flux global al activităţii
(cifra de afaceri, venituri din exploatare, valoarea adăugată) sau la mijloacele economice
avansate sau consumate pentru obţinerea rezultatului respectiv (ca indicatori de efort).

De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcţie de mai multe criterii, cele mai
importante fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora, mai
pot exista criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele
managerilor, acţionarilor, creditorilor, etc.) sau la tipul de rezultat ce se află la
numărătorul ratelor.

24
După criteriul funcţional, ratele rentabilităţii se pot clasifica în:
-rate ale rentabilităţii economice;
-rate ale rentabilităţii financiare;
-rate ale rentabilităţii resurselor consumate;
-rate ale rentabilităţii veniturilor;

1. Rata rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele totale ale activităţii unei firme,
independent de modul de finanţare şi de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima
sub mai multe forme, în funcţie de modul de exprimare a indicatorului de efort. Întâlnim
astfel:
- rata rentabilităţii economice a activelor, când indicatorul de efort este reprezentat de
activele totale sau cele de exploatare;
- rata rentabilităţii economice a capitalului investit, când indicatorul de efort este
reprezentat de capitalul investit.

a) Rata rentabilităţii economice a activelor, se calculează ca raport între rezultatul total

al exerciţiului sau profitul brut total (Pb) şi activul total (At), format din activele
imobilizate (Ai) şi activele circulante (Ac):

Pb Pe + Pf + Pex
Ra = ⋅ 100 = ⋅ 100 .
At Ai + Ac

Nivelul său prezintă interes, în primul rând pentru managerii întreprinderii, care apreciază
astfel, eficienţa cu care sunt utilizate activele disponibile.

∆Ai
∆At
∆Ra ∆Ac
∆Pe
∆Pb ∆Pf
∆Pex

Pb0 − Pb0 ) ⋅ 100

∆ Ra = (
At
1.
A t1 A t0

1.1. ∆ ARai = ( Pb0 − Pb0 ) ⋅ 100

A i1 + A c0 A i0 + A c0

25
 Pb0 − Pb0 ) ⋅ 100
1.2.∆ Ra = (
Ac

Ai1 + Ac1 Ai1 + Ac0

Pb1 − Pb0 ) ⋅ 100

∆ Ra = (
Pb
2.
At1 A t1
2.1. ∆ Ra =
Pe Pe1 − Pe0 ⋅ 100
At1
2.2. ∆ Ra =
Pf Pf1 − Pf 0 ⋅ 100
At1
2.3. ∆ Ra =
Pex Pex1 − Pex0 ⋅ 100
At1
Un alt model de analiză factorială a ratei rentabilităţii economice a activelor se prezintă
astfel:
Vt Pb
Ra = ( × ) ×100
At Vt

Pb
unde: - profitul mediu la 1 leu venituri totale;
Vt
Vt
- eficienţa utilizării activelor totale;
At
Influenţele factorilor se calculează cu metoda substituirilor în lanţ.
O altă formă de exprimare a ratei rentabilităţii economice a activelor ţine seama de
profitul aferent cifrei de afaceri, şi de activele totale ale firmei, astfel:
Ra =
Pr
⋅ 100 =
∑ qp − ∑ qc ⋅ 100
, sau
At AI + AC
∑ qp  1 − ∑ qc  ⋅ 100 = E ( 1 − C
Ra = / 1 leu CA )
At  ∑ qp 
At

Potrivit acestui model, rata rentabilităţii economice a activului este influenţată de doi
factori direcţi: eficienţa activelor totale şi cheltuielile la 1 leu cifră de afaceri, ale căror
influenţe se determină cu metoda substituirilor în lanţ.

26
Pentru creşterea nivelului său se poate acţiona prin creşterea eficienţei utilizării activelor
totale şi prin reducerea cheltuielilor ce revin la 1 leu cifră de afaceri.

b) Rata rentabilităţii economice a capitalului investit se determină ca raport între

rezultatul total al exerciţiului sau rezultatul din exploatare şi capitalul investit:
Pb; Pe
Re = ⋅ 100
Kinv

De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii actuali şi cei potenţiali
(acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament
(dobânzile la depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi
etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune
eficientă a capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilităţii economice cu
rata medie a costului capitalului (Rci), putându-se întâlni următoarele situaţii:
- când Re > Rci înseamnă că activitatea desfăşurată degajă o rentabilitate economică
superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adăugată economică pozitivă
care va spori valoarea de piaţă a întreprinderii;
- când Re < Rci înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperii solicitările
furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adăugată economică negativă şi o
reducere a capitalurilor proprii.

2. Rata rentabilităţii financiare

Rata rentabilităţii financiare (Rf) exprimă eficienţa utilizării capitalului propriu sau
permanent al firmei. Din acest considerent, rata rentabilităţii financiare prezintă o
importanţă deosebită, în primul rând, pentru acţionari, care apreciază, în funcţie de
nivelul acesteia, dacă investiţia lor este justificată şi dacă vor continua să sprijine
dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunţarea, pentru o perioadă
limitată, la o parte din dividendele cuvenite.

Managerii, la rândul lor, vor fi interesaţi să păstreze un nivel corespunzător al acestei

rate, pentru a-şi putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă ale firmei.

Rata rentabilităţii financiare este influenţată, în mod esenţial, de existenţa a doi factori, şi
anume:
- folosirea în cadrul structurii de capital a întreprinderii a capitalului împrumutat;
- deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, prin posibilitatea introducerii acestora pe
cheltuielile întreprinderii (drept cheltuieli financiare) şi existenţa efectului de “scut de
impozit”.

În plus, este necesar ca rata rentabilităţii economice să fie superioară costului capitalului
împrumutat, în caz contrar folosirea capitalurilor împrumutate devenind ineficientă.
În funcţie de capitalul utilizat în determinarea acestei rate avem:
-rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu;
-rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent;

27
a) Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu se poate calcula prin raportarea
profitului net (Pn) la mărimea capitalului propriu, astfel:

Pn
Rf = × 100 .
Kpr

Pentru a elimina influenţa elementelor extraordinare, cu caracter aleatoriu care pot avea
uneori o pondere semnificativă, în cadrul profitului net, este necesar ca în locul
rezultatului net al exerciţiului după impozitare (profitului net) să operăm cu rezultatul
curent al exerciţiului. În vederea folosirii valorilor nete, putem deduce mărimea teoretică
a impozitului pe profit aferent acestui rezultat curent.
Din relaţia de calcul a acestei rate rezultă că pentru creşterea nivelului său este necesar ca
profitul net să crească într-un ritm superior creşterii capitalului propriu.

1. ∆ Kpr = Pn0 × 100 - Pn0 × 100

Rf
Kpr1 Kpr0
Pn1 × 100 - Pn0 × 100
Rf =
2. ∆ Pn
Kpr1 Kpr1
Pentru o analiză mai detaliată a acestei rate se impune descompunerea sa într-un produs
de două sau mai multe rate. Un astfel de model ţine seama de eficienţa utilizării
capitalului propriu (Ekpr) şi de rata rentabilităţii vânzărilor (Rv), astfel:

CA Pn
Rf = Ekpr × Rv = × × 100 ,
Kpr CA
unde: CA – cifra de afaceri.

Pentru analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare, se mai poate utiliza un model care
ia în considerare multiplicatorul capitalului propriu (Mkpr), eficienţa utilizării activelor
totale (Eat) şi rata rentabilităţii vânzărilor (Rv):

At CA Pn
Rf = Mkpr × Eat × Rv = × × × 100 ,
Kpr At CA
unde: At – activul total.

b) Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor permanente se calculează pe baza

relaţiei:

Re - Dob Re - Dob
Rf = × 100 = × 100 .
Kper Kpr + Dtml

28
În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a
pârghiei financiară şi a cotei de impozit pe profit.

Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de capital.
Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor
investite, rata rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de remunerare a
celor două componente ale acestuia (capitalul propriu şi capitalul împrumutat). În
condiţiile unei rate a rentabilităţii economice date, orice modificare a raportului dintre
capitalul propriu şi capitalul împrumutat conduce la modificarea ratei rentabilităţii
financiare.

Pentru a exprima legătura dintre aceste trei rate se foloseşte relaţia:

D Ci
Rf = [Re + (Re - Rd ) × ](1 - ),
Kpr 100
unde:
Rd – rata dobânzii pentru creditele luate de la bănci;
D – datoriile purtătoare de dobânzi;
Ci – cota de impozit pe profit;
D
Kpr
- levierul sau pârghia financiară;
D
(Re −Rd ) - efectul de levier financiar.
Kpr

Din această relaţie, observăm că în funcţie de raportul care există între rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică
apelarea la credite bancare va conduce la creşterea sau la scăderea rentabilităţii
financiare. Astfel:
a) Dacă Re > Rd apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea rentabilităţii
financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni acţionarilor (Rf >
Re). În acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai multe
împrumuturi pentru a beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului
de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii
financiare, nivelul acesteia fiind egal cu cel al rentabilităţii economice (Rf = Re).
c) Dacă Re < Rd contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei
rentabilităţii financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz,
activitatea firmei respective se caracterizează prin ineficienţă şi va conduce treptat la
decapitalizarea sa.

Deci efectul de levier financiar este pozitiv decât în măsura în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă

29
eventualele condiţii economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilităţii
economice astfel încât să provoace un efect de levier financiar negativ.

Rata rentabilităţii resurselor consumate

Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se exprimă ca raport între un anumit rezultat
economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia. Prezintă interes pentru
managerii întreprinderii, care trebuie să asigure o utilizare eficientă a resurselor
disponibile. Putem calcula astfel următoarele rate:

a) Rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce), cu două exprimări:

EBE Pe
Rce= ×100 şi Rce= ×100;
Ce − A − Cpe Ce
în care:

Ce - cheltuielile de exploatare;
A - cheltuielile cu amortizarea;
Cpe - cheltuielile cu provizioanele de exploatare;
b) Rata rentabilităţii cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (Rc), calculată ca raport între
profitul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii (Pr) şi costul producţiei vândute:

Pr
Rc =
∑
∑ ×
q(s)p −
100 =
q(s)c
×
100
∑
q×∑
c q(s)c

Rezultă că modificarea ratei rentabilităţii resurselor consumate se explică în mod

direct prin modificarea structurii producţiei vândute (s), a costurilor pe produse (c) şi a
preţurilor de vânzare fără TVA pe categorii de produse (p).

Schema factorilor cu influenţă directă se prezintă astfel:

∆s

∆Rc ∆c

∆p
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute pe sortimente (q) nu influenţează în
mod direct asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate deoarece apare şi la numărător
şi la numitor, pe ansamblu influenţa sa fiind nulă.

În ceea ce priveşte modificarea structurii producţiei, deşi şi aceasta apare atât la

numărător cât şi la numitor, influenţa acesteia nu este nulă, deoarece la numărător avem
structura producţiei vândute exprimată cu ajutorul preţului şi a costului, în timp ce la

30
numitor avem structura producţiei vândute exprimată numai cu ajutorul costului, ori
raportul cost/preţ nu este constant pentru toate produsele şi deci şi cele două posibilităţi
de exprimare a structurii sunt diferite.

Influenţele celor trei factori cu acţiune directă se determină astfel:

-influenta modificarii structurii productiei vandute:

s
∆
∑
∑∑∑
q1(s1)p0 − q1(s1)c0 q0(s0)p0 − q0(s0)c0
R* −
Rc = ×
100 − ×
100 = R0
∑∑
q1(s1)c0 q0(s0)c0

- influenţa modificării costurilor unitare:

∆cRc =
∑q1(s1)p0 − ∑q1(s1)c1×100− ∑q1(s1)p0 − ∑q1(s1)c0 ×100=R ** −R *
∑q1(s1)c1 ∑q1(s1)c0

-influenţa modificării preţurilor de vânzare:

∆pRc =
∑q1(s1)p1− ∑q1(s1)c1 ×100− ∑q1(s1)p0 − ∑q1(s1)c1 ×100=R1−R **
∑q1(s1)c1 ∑q1(s1)c1
Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:
- îmbunătăţirea structurii produselor vândute prin creşterea ponderii produselor a căror
rată a rentabilităţii resurselor consumate este superioară ratei medii pe întreprindere (r > r
);
- reducerea costurilor pe unitatea de produs (c1 < c0);
- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii
produselor şi în corelaţie cu evoluţia raportului dintre cererea şi oferta pentru bunurile
respective (p1 > p0).
4. Rata rentabilităţii veniturilor

Rata rentabilităţii veniturilor (Rv), exprimă profitul total ce revine la 100 lei venituri.
Nivelul său se determină cu relaţia:

Pt
Rv = ⋅ 100
Vt

Prin acest model, urmărim corelaţia dintre dinamica profitului şi dinamica veniturilor.
Pentru a evidenţia influenţele factorilor se foloseşte metoda substituirilor în lanţ.
1.Influenta veniturilor totale:

Pt 0 Pt
∆ Vt
Rv =
⋅ 100 − 0 ⋅ 100
Vt1 Vt 0

31
2. Influenţa profitului total:

Pt1 Pt
∆Pt
Rv
= ⋅ 100 − 0 ⋅ 100
Vt1 Vt1

O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când profitul creşte într-un ritm superior
creşterii veniturilor totale.

Pentru analiza factorială mai poate fi utilizat următorul model:

∑ gi ⋅ ri
Rv =
100
unde: gi – structura veniturilor totale pe categorii;
Ve; Vf ; Vex
gi = ⋅ 100
Vt
ri – rata rentabilităţii pe categorii de venituri;
Pe Pf Pex
ri = ; ; ⋅ 100
Ve Vf Vex
Influenţele celor doi factori se determină astfel:

1. Influenţa structurii veniturilor totale:

∑ gi1ri 0 ∑ gi 0 ri 0
∆gi
Rv = −
100 100
2. Influenţa ratei rentabilităţii pe categorii de venituri:
∑ gi1ri1 ∑ gi1ri 0
∆riRv = −
100 100
Potrivit acestui model, pentru creşterea ratei rentabilităţii veniturilor se poate acţiona prin
modificarea structurii veniturilor totale în favoarea celor cu o rentabilitate mai mare, dar
mai ales prin creşterea rentabilităţii diferitelor categorii de venituri.

O variantă a ratei rentabilităţii veniturilor, circumscrisă activităţii de exploatare este rata

rentabilităţii comerciale (Rcom). Această rată exprimă eficienţa activităţii de
comercializare a întreprinderii, ca rezultat al eforturilor de promovare a produselor şi mai
ales al politicii de preţuri adoptate de întreprindere.

Rata rentabilităţii vânzărilor se poate determina sub una din următoarele forme:
EBE (RE) EBE (RE)
Rcom = ×
100 = ×
1
00 .
C
A qp ∑
În cadrul acestui model apar ca factori de influenţă cifra de afaceri, drept factor cantitativ,
determinată la rândul său de volumul producţiei vândute şi de preţul de vânzare fără TVA
şi respectiv excedentul brut de exploatare sau rezultatul brut de exploatare, ca factori
calitativi. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii, care nu au o forţă de piaţă deosebită sau
care se află pe pieţe puternic concurenţiale, creşterea rentabilităţii vânzărilor se poate
obţine mai ales prin sporirea EBE sau a RE, ca rezultat al reducerii costurilor de
producţie, deoarece cifra de afaceri nu poate înregistra creşteri foarte însemnate.

32
Dacă ne vom referi strict la activitatea de producţie şi comercializare, adică la profitul
aferent cifrei de afaceri, deoarece rezultatul de exploatare poate conţine influenţa altor
elemente, care nu au legătură directă cu cifra de afaceri, rata rentabilităţii comerciale sau
a vânzărilor poate fi exprimată astfel:
Pr
Rcom = ×
q(s)p −
100 =
∑
∑ q(s)c
×
100
CA ∑
q(s)p
Acest model cuprinde aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor
consumate, situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul şi interpretarea
influenţelor acestor factori se face în mod asemănător ca şi în cazul ratei rentabilităţii
resurselor consumate, prin aplicarea metodei substituţiei în lanţ.

2.3.Dobanda si efectele antrenate

Dobânda se justifica prin serviciul obişnuit sau normal adus de un capital în condiţii
normale.În cazul că utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc,acesta se acoperă prin
plăti suplimentare ce măresc sumă încasata de proprietar,fără a fi însă dobândă.Este
obţinută fie că remunerare pentru orice împrumut bănesc în condiţii de garanţie,fie că este
adusă de o obligaţiune sau orice altă valoare mobiliara cu aceleaşi garanţii,fie că este
câştigată prin serviciul realizat cu orice element de capital real (maşină,utilajul,clădirea
de hotel,brevetul de invenţii etc.) pe orice piaţă concurenţiala când riscurile sunt
inexistente sau când toţi factorii de risc au constituit deja obiectul plătii unor prime
speciale care acoperă integral riscurile respective.Fiind un surplus plătit
proprietarului,peste mărimea capitalului folosit,dobândă reprezintă o formă de venit care
se poate realiză numai într-o activitate sau acţiune economică ce se caracterizează prin
eficientă,în care se produce mai mult decât se cheltuieşte.Dobândă sintetizează extrem de
numeroase aspecte din activitatea economică şi de aceea i se conferă,atât în teorie,cât şi
în practică,o foarte mare capacitate de a relevă schimbările şi tendinţele care se
manifestă.

În sens restrâns,dobândă reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului

împrumutat,răsplată primită sau plătită pentru folosirea sumelor cedate pe un timp
determinat.Termenul de dobândă,a apărut cu acest sens,iar împrumutul avea că destinaţie
consumul.Creditul cu destinaţie economică productivă era rar întâlnit,dar în condiţiile
economiei de piaţă şi,îndeosebi,în economiile moderne a devenit predominant.Acest gen
de dobândă are multe modalităţi sau forme de existenţa.Dintre acestea distingem:
• dobânda pe piaţa monetară,care se aplică în general creditelor pe termen scurt,pe
care băncile le contractează între ele sau cu bancă centrală;acestea constituie de
fapt,bază altor forme ale dobânzii;
• pentru certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie care formează
dobândă bancară de bază;

33
 • dobânda creditelor consimţite de bănci şi alte instituţii financiare pentru
întreprinderi;
• taxa de scont comercială sau scontul comercial;
• scontul oficial;
• diferite alte forme de dobândă pentru plasamente pe termen scurt şi mediu care se
practică de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la
termen,pentru construcţia de locuinţe etc.;
• dobânda pe piaţă obligaţiunilor,care este considerate tipică pentru plasamente pe
termen lung etc;
Sub orice formă s-ar manifestă,dobândă are o mărime care se determină în funcţie de
cererea şi ofertă de capital,precum şi de celelalta condiţii ale pieţei.Mărimea se exprimă
prin masă şi rată dobânzii.Mărimea dobânzii poate fi:
1. fixă-nu se modifică pe perioadă perceperii sale ;
2. variabila-se modifică în decursul perceperii sale,la anumite intervale de timp în funcţie
de condiţiile pieţei.

RATELE DOBANZILOR SI STRUCTURA LOR

Mărimea şi dinamica dobânzii sunt relevate de doi indicatori fundamentali:
• masa sau suma absolută a dobânzii (D);
• rata dobânzii sau venitul anual exprimat în procente (i);
Din punctul de vedere al modului de calcul,se pot distinge:
• rata dobânzii simple - serviciul relativ adus de un capital în condiţiile în care
dobândă nu se capitalizează:
i=D•100/C ,in care C=capitalul avansat;
• rata dobanzii compuse-serviciul relativ adus de un capital in conditiile capitalizarii
dobanzii:
D=(1+i)ٌ–C,in care n=numarul de ani;

În practica economică există numeroase rate ale dobânzilor,determinate,în principal,de

specializarea pieţelor pe care se formează,de scadenţele de plată a lor şi riscurile
asumate.Din acestea se remarcă mai întâi ratele dobânzilor nominale,adică remunerarea
efectivă în expresie monetară la preţul pieţei calculate procentual faţă de mărimea
capitalului respectiv.
Ratele dobânzilor pe termen scurt privesc două variante foarte importante :
Ratele dobânzilor pe piaţă monetară care sunt expresia raportului dintre cererea şi ofertă
de lichidităţi prin intermediul instituţiilor financiare şi care evoluează în funcţie de
modificarea raportului respectiv.Depind,în mod esenţial,de intervenţia băncii
centrale,care,pe această cale,induce pe piaţă monetară rate directoare ale dobânzilor-
minime (planşeu sau podea)şi maxime (plafon,tavan).Raţele directoare influenţează ratele
dobânzilor pe termen foarte scurt şi,indirect,ansamblul condiţiilor de credit.

Pe piaţă monetară,ratele dobânzilor sunt diferite mai ales în funcţie de durată

creditului,având tendinţa generală de a evolua direct proporţional cu această.Semnalăm:
-rata dobanzii pentru credite de o zi;
-rata dobanzii pentru credite de o luna (30 de zile);

34
-rata dobanzii pentru credite de 3 luni;
-rata dobanzii pentru credite de 6 luni;
-rata dobanzii bancare de baza;
-rata dobanzilor pentru depuneri la casele de economii.

Aprecierile privind nivelul ratei dobânzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea monetară
asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate
respectiv conservarea puterii de cumpărare.

Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente şi generalizate procese

inflaţioniste influenţează acest proces şi pune în prim plan riscul eroziunii capitalului.

Riscul eroziunii capitalului se referă la posibilitatea înregistrării de pierderi de către

creditor prin faptul că valoarea reală a ratelor de rambursare a împrumutului nu mai pot
acoperii integral capitalul împrumutat dar să caute prin condiţiile creditului să-şi asigure
o compensare pentru pierderile suferite prin : deprecierea monetară pe de o parte şi prin
ridicarea ratei dobânzii.
În concluzie, în condiţiile unei intensificări a procesului inflaţionist rata dobânzii implică
două ipostaze:
Dobânda nominală exprimată prin rata curentă de piaţă ;
Dobânda reală exprimată ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a
capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
Dobânda reală este direct proporţională cu deprecierea monetară.
Dobânzile nominale sunt dobânzile stabilite între părţi şi consemnate contractelor de
creditare, sunt cele negociate şi acceptabile pentru creditori.
Astfel rata dobânzii reale este dată de următoarea formulă :

1 + RDV
RDR = −1
1 + Ri

Evoluţia dobânzii reale din lumea contemporană ilustrează contradicţia dintre dobânda
nominală şi cea reală.

Creşterea operaţiunilor de credit în valute compozite pe pieţele internaţionale ridică

problema determinării specifice a ratei dobânzii practicate pentru aceste operaţiuni, în
condiţiile în care ratele dobânzii variază pe pieţele naţionale, în funcţie de intensitatea
procesului inflaţionist naţional.

Determinarea dobânzii la creditele exprimate în valutele compozite se efectuează pe

modelul mediei ponderate :
∑Di x Vi , unde Di = rata dobânzii pe piaţa valutei Vi
Vi = ponderea valutei Vi în valuta compozită.

Tehnici de calcul ale dobânzii :

Dobânda dată de o unitate monetară pe un an de zile se numeşte dobândă unitară.

35
 kxt x z
E= , unde :
360 x 100
E = dobânda
k = capitalul investit
t = timpul
z = rata dobânzii

Calculul dobânzii asupra unei sume de bani exprimată în general pe o perioadă de timp.
Dobânda compusă este uzuală pentru credite cu o durată mai mare de 12 luni. În acest caz
dobânda se calculează după regula operaţiunii de dobândă simplă care trebuie majorată
cu o nouă sumă care intră în operaţiunea de dobândă a perioadei următoare. Astfel
unitatea monetară devine la sfârşitul perioadei:
1+R=k;
AE ;
R = rata anuală a dobânzii pentru 1 + n ,
n = numărul de ani.

CAPITOLUL III
INDATORAREA IN CONDITII DE INFLUENTA
3.1.Influenta inflatiei asupra indatorarii

Definiţii ale conceptului de strategie (utilizat în management şi gestiune):

Acest termen a cunoscut diverse modalităţi de definire, care s-au modificat în timp, în
funcţie de evoluţia vieţii economice şi sociale, astfel:
A. Profesorul american Peter Drucker a fost printre primii care a definit acest concept:
strategia unei firme în general trebuie să formuleze răspunsuri la două întrebări
fundamentale pentru a-i asigura dezvoltarea:
a) “În ce constă afacerea?” şi
b) “Care ar trebui să fie obiectul de activitate al firmei?”
B. Strategia reprezintă “un model sau un plan care integrează într-un tot coerent scopurile
majore ale organizaţiei, politicile şi etapele acţiunii”
Strategia constă în “determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei
întreprinderi, adoptarea cursurilor de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru
realizarea obiectivelor”.

C.Realizând o diferenţiere mai clară între concept şi modalitatea de punere în practică a

acesteia, I. Ansoff defineşte strategia ca “axul comun al activităţilor organizaţiilor şi
produselor/pieţelor, ce defineşte natura esenţială a activităţii economice, pe care
organizaţia o realizează sau prevede să o facă în viitor”. Drept componente de bază ale
strategiei autorul identifică:
1. domeniul produs/piaţă;
2. vectorul de creştere;
3. avantajul competitiv;

36
4. sinergia2.
D.Strategia reprezintă “ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung,
principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii
avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei” (O. Nicolescu şi I.Verboncu).

Această definiţie evidenţiază practic faptul că orice organizaţie trebuie să-şi cristalizeze o
strategie încă de la înfiinţare sau pe parcursul dezvoltării sale dacă orientarea firmei sau
condiţiile în care aceasta acţionează (mediul economic) s-au modificat, care constă în:
- formularea misiunii organizaţiei, adică definirea scopului (scopurilor) fundamentale şi a
concepţiei acesteia privind desfăşurarea activităţilor sale, prin care se identifică în masa
firmelor de acelaşi tip, îşi defineşte piaţa şi domeniul
de activitate;
- din misiunea organizaţiei derivă obiectivele fundamentale, pe termen lung (de regulă 3-
5 ani) pe care şi le propun iniţial fondatorii organizaţiei respective, ce apoi pot fi
modificate funcţie de noi orientări cu privire la existenţa şi dezvoltarea firmei într-un
mediu economico-social dinamic.
Obiectivele sunt de ordin economic (ex.: profitul sperat, rata rentabilităţii economice sau
financiare, valoarea unei acţiuni, dividendul/acţiune, cota parte din piaţă etc.) sau social
(de exemplu, salarizarea şi condiţiile de muncă ale
salariaţilor, cooperarea cu autorităţile, satisfacerea clienţilor prin servicii de calitate şi
flexibile etc.);
- formularea politicilor, adică a obiectivelor pe termen scurt, astfel încât să se poată
realiza obiectivele pe termen lung, conform misiunii organizaţiei;
- identificarea resurselor prin care se pot atinge aceste obiective: resurse pentru activitatea
curentă, dar şi resursele pentru investiţii. Orice resursă identificată trebuie să fie
justificată din punct de vedere al necesităţii în corelaţie totodată cu fondurile financiare la
dispoziţia societăţii de asigurare. În condiţiile în care fondurile proprii sunt insuficiente se
poate avea în vedere îndatorarea, până la o anumită limită, dată de creşterea riscului de
faliment;
- formularea termenelor, precizând momentele de începere şi de finalizare a obiectivelor
propuse;
- orice strategie abordată trebuie să aibă în vedere generarea avantajului competitiv.

Pentru o societate de asigurări avantajul competitiv rezultă din oferirea de servicii de

calitate clienţilor astfel încât aceste “produse” să diferenţieze societatea de concurenţii
din ramura în care acţionează.

Misiunea firmei şi obiectivele pe termen lung trebuie analizate în contextul unui mediu
incert deoarece cu cât perioada la care se referă este mai îndelungată cu atât riscurile
implicate şi gradul de incertitudine cresc. Ele trebuie construite astfel încât să reflecte,
măcar parţial, interesele stakeholderilor organizaţiei (concept reprezentând ansamblul de
persoane fizice şi juridice având un interes privind activitatea firmei: manager, salariaţi,
acţionari, creditori, clienţi), fiind rezultatul negocierii explicite sau implicite între aceştia.

Integrarea deciziei de investiţii în strategia generală a unei societăţi de asigurări

Pentru ca o investiţie să fie considerată atractivă, aceasta trebuie să treacă două teste:

37
a) Se înscrie pe linia strategiei propuse de firma de asigurări?
b) Va genera suficiente profituri pentru a satisface interesele
tuturor investitorilor care au finanţat-o?
Obiectivul major pe care trebuie să-l urmărească un manager la nivelul oricărei companii
este maximizarea averii stakeholderi-lor.
Crearea averii este posibilă numai pe o piaţă cu concurenţă imperfectă. Piaţa cu
concurenţă perfectă se caracterizează prin:
1) Nu există restricţii privind intrarea şi ieşirea agenţilor economici în şi de pe piaţă;
2) Nici un ofertant sau solicitant individual nu este suficient de puternic pentru a influenţa
preţul;
3) Toţi ofertanţii oferă bunuri identice la aceleaşi costuri;
4) Fiecare agent de pe piaţă este informat asupra activităţii celorlalţi (Transparenţa
pieţei).
La acestea se adaugă următoarele:
5) Absenţa costurilor de tranzacţie şi a fiscalităţii;
6) Nici un creditor sau debitor nu poate influenţa rata dobânzii;
7) Informaţiile nu costă nimic şi sunt disponibile pentru toată
lumea, ceea ce determină aşteptări identice ale investitorilor;
8) Toţi participanţii la procesul investiţional sunt agenţi economici raţionali care au drept
obiectiv maximizarea averii.
În aceste condiţii nu este posibilă obţinerea permanentă de profit pentru că orice astfel de
oportunitate va atrage noi concurenţi în respectiva ramură şi creşterea ofertei, rezultând
scăderea preţului.

Pe o piaţă cu concurenţă perfectă nu există conflicte interagenţi, dar totodată, aceasta nu

permite crearea de avere. De aceea, se preferă crearea averii şi apoi rezolvarea
problemelor de agenţie care urmează. Crearea averii este posibilă prin generarea
avantajului competitiv, ceea ce înseamnă eliminarea unora dintre condiţiile pieţei
financiare cu concurenţă perfectă.

Avantajul competitiv rezultă din:

• diferenţierea prin produse (diferenţierea propriilor produse
de cele ale competitorilor, la cel puţin acelaşi preţ);
• avantajul prin costuri (costuri mai mici şi preţuri egale).

Procesul investiţional presupune parcurgerea mai multor etape succesive:

1. Stabilirea obiectivelor majore urmărite de societatea de asigurări la nivel general prin
procesul investiţional;
2. Integrarea acestor obiective în strategia firmei de asigurări;
3. Identificarea oportunităţilor de investire;
4. Evaluarea proiectelor de investiţii selectate;
5. Alegerea celei mai rentabile investiţii;
6. Implementarea şi monitorizarea proiectului de investiţie ales;
7. Post – auditarea.

Schematic procesul investiţional se prezintă astfel:

38
Prima etapă are în vedere în primul rând obiectivul general al oricărei companii: crearea
şi maximizarea averii stakeholderilor. Se trece apoi la formularea obiectivelor
măsurabile, de natură monetară sau nemonetară: o anumită rată a rentabilităţii propusă a
se realiza, o anumită rată.
A doua etapă presupune integrarea acestor obiective financiare în strategia generală a
societăţii de asigurări, care cuprinde şi celelalte domenii de interes ale companiei:
organizare, distribuţie, marketing, resurse umane, etc.
A treia şi a patra etapă se bazează pe o analiză bine fundamentată a
proiectului/proiectelor de investiţii, realizată de compartimentul financiar în colaborare
cu celelalte departamente: de marketing, de cercetare-dezvoltare, de resurse umane, etc.
Acestea vor identifica posibile proiecte de investiţii concordante cu strategia companiei
de asigurări şi cu obiectivele pe termen lung, mediu şi scurt urmărite, iar ulterior va avea
loc o analiză bine fundamentată pe baza criteriilor de selecţie general valabile, indiferent
de specificul activităţii companiei: Valoarea actualizată netă a investiţiei (VAN), rata
internă de rentabilitate (RIR), RIR modificat (RIRM), Termenul de recuperare a
investiţiei iniţiale (TR), Indicele de profitabilitate (IP).
Este posibil ca anumite proiecte de investiţii identificate pe piaţă şi studiul pieţei în
general să conducă la concluzia că cererea s-a modificat şi, în consecinţă, să fie necesare
modificarea strategiei numerar (anual, semestrial, trimestrial, la începutul anului, mijloc
sau sfârşit de perioadă, etc.). Estimarea fluxurilor de numerar înseamnă a estima
câştigurile variabile din deţinerea de acţiuni comune (pentru că cele preferenţiale dau
dividende fixe, deci nu se impune o previziune a acestora), precum şi a câştigurilor
variabile sau fixe oferite prin deţinerea de obligaţiuni de stat sau private.

Obligaţiunile clasice oferă cupoane (dobânzi) fixe care se calculează prin aplicarea unui
procent asupra valorii nominale a obligaţiunilor, dar în ultimele decenii s-a diversificat
oferta de obligaţiuni pentru a le face mai atractive astfel încât cupoanele pot fi variabile,
în funcţie de evoluţia ratei inflaţiei, de evoluţia profiturilor firmei emitente sau de
evoluţia unei rate a dobânzii de referinţă stabilită prin contractul de împrumut.

În cazul acţiunilor, previziunea este mai dificilă pentru că există mai multe ariabile
determinante pentru mărimea dividendelor (reprezentând fluxurile de numerar aferente
unei investiţii în acţiuni), cum ar fi:
-mărimea profiturilor pe care firma emitentă le va obţine în anii următori (n) sau dacă vor
exista ani în care pot exista pierderi, deci nu se vor distribui dividende;
- modificări ale ratei de distribuire a dividendelor, care se calculează ca raport între
-Profit net
-Dividende nete (brute) ;
- modificări ale politicii de dividend practicate de firmă (politică reziduală, politica sumei
constante a dividendelor sau politica ratei constante a dividendelor).
Toate aceste estimări sunt cu atât mai dificil de realizat şi mai incerte cu cât maturitatea
investiţiei este mai mare.
Estimarea preţului de revânzare al titlului după cele n perioade de deţinere a acţiunii în
portofoliu. Preţul de revânzare poate fi egal sau diferit faţă de valoarea nominală a
acţiunii, care poate coincide cu preţul de cumpărare al acţiunii sau nu.

39
Dacă acţiunea este atractivă pentru investitori atunci preţul de piaţă poate fi mai mare
decât valoarea nominală (adică valoarea contabilă a unei acţiuni). Dacă, dimpotrivă,
acţiunea nu prezintă interes pentru piaţă, din diverse motive care pot ţine de activitatea
firmei emitente, de atractivitatea sectorului de care firma aparţine sau de starea mediului
economic în general (dacă este recesiune economică, atunci investiţiile vor fi mult mai
puţine decât într-o economie în ascensiune), atunci preţul pieţei se poate situa sub
valoarea nominală. Tot aceşti factori de care am amintit pot influenţa şi preţul la care
societatea de asigurare îşi poate vinde acţiunile deţinute în portofoliu, care poate genera
un câştig suplimentar (peste câştigul din dividende) dacă este mai mare decât preţul de
cumpărare sau o pierdere din curs bursier, dacă între momentul achiziţiei şi cel al
revânzării preţul acţiunilor a scăzut.

Dacă investitorul păstrează titlul până la scadenţă atunci valoarea la final poate fi
valoarea nominală rambursată creditorilor de firma emitentă sau preţul de rambursare
pe care firma îl poate fixa mai mare decât valoarea nominală pentru a face atractive
respectivele titluri. În acest caz previziunile sunt simple pentru că aceste valori sunt
cunoscute de la început prin contractul de împrumut , iar modificarea lor este foarte rar
întâlnită. Dacă investitorul (de exemplu, o societate de asigurări) nu doreşte păstrarea
titlurilor până la scadenţă atunci el le poate înstrăina şi va obţine un preţ de piaţă care de
obicei va fi diferit de valoarea nominală sau de valoarea de rambursare.

În acest caz previziunile sunt mult mai greu de realizat pentru că intervin aceiaşi factori
greu previzibili ca în cazul acţiunilor care ţin de evoluţia firmei emitente, de situaţia
sectorului în care acţionează sau de starea mediului economic la momentul respectiv.

În cazul obligaţiunilor mai intervine un factor de influenţă foarte important şi dificil de

previzionat şi anume evoluţia ratei dobânzii pe piaţă vizavi de rata cuponului oferită de
firma emitentă.Dacă rata dobânzii pe piaţă creşte după momentul achiziţiei respectivelor
obligaţiuni, atunci investiţia devine nerentabilă pentru că pe piaţă se vor găsi obligaţiuni
mai remuneratoare şi atunci preţul de revânzare va fi mic pentru că nimeni nu va dori să o
cumpere. O posibilitate de recuperare a unei părţi cât mai mari din investiţie este ca firma
emitentă să decidă rambursarea împrumutului mai devreme decât scadenţa stabilită
profitând de creşterea dobânzilor pe piaţă prin oferirea unui preţ puţin mai mare decât
piaţa la acel moment, prin care se poate realiza două obiective: pierderi mai mici pentru
investitor şi asigurarea lichidităţii de care are nevoie şi, totodată, stingerea unei părţi a
datoriei firmei emitente.
Este necesară, de asemenea estimarea unei valori pentru rata de actualizare. Teoria şi
practica financiară a identificat mai multe modalităţi de determinarea a acestui indicator.

Astfel:
O modalitate de estimare este pe baza ratei de rentabilitate aferentă investiţiilor
neriscante (rata dobânzii la bonuri de tezaur, certificate de trezorerie sau
obligaţiuni emise de stat) la care se adaugă diverse prime de risc5, cum ar fi:
k = Rata reală a dobânzii (fără inflaţie) neriscantă + PI + PRI + PL + PM
unde:

40
PI = prima de risc datorată inflaţiei, calculată ca o medie a ratelor inflaţiei pentru
perioada previzionată;
PRI = prima riscului de insolvabilitate sau prima de risc de neplată a sumelor datorate
investitorilor care au finanţat investiţia;
PL = prima riscului de lichiditate, determinată de timpul necesar transformării titlurilor în
bani lichizi într-un timp scurt la un preţ rezonabil.
PM = prima perioadei de maturitate. De exemplu, în cazul obligaţiunilor pe termen lung,
sunt expuse unui risc de scădere a preţului.
Între rata reală şi rata nominală a dobânzii există următoarea relaţie (relaţia lui Irving
Fischer):
(1+Rnominală) = (1+Rreală) * (1+Rinflaţiei)
Relaţia se va utiliza atunci când nu există concordanţă între preţurile în care sunt
exprimate fluxurile de numerar şi ratele de actualizare utilizate, unele fiind exprimate în
mărimi nominale (preţuri curente, cu inflaţie) şi altele în preţuri constante (deflatate).

3.2.Influenta de curs

Intervenţia statului asupra deciziei firmei se poate realiza prin intermediul mai multor
pârghii economice. Am văzut că statul poate influenţa decizia firmei prin intermediul
sistemului fiscal (diferite taxe).

Un alt instrument prin care statul poate influenţa decizia de producţie, finanţare,
investiţii, angajare, ş.a. a unei firme sunt granturile pentru investiţii. (G.I.)
G.I. sunt fonduri băneşti puse la dispoziţie de stat firmelor pentru a încuraja investiţiile
firmelor, stimulând în acest mod, indirect, reducerea şomajului şi creşterea gradului de
ocupare.
Studiem intervenţia statului prin G.I. cu ajutorul unui model dinamic de analiză a
activităţii.

MODEL DINAMIC DE ANALIZĂ A ACTIVITĂŢII

Ip.1: Firma produce un produs omogen, utilizând doi factori de producţie, capitalul şi
forţa de muncă.
Ip.2: Factorii de producţie sunt complementari astfel încât funcţia de producţie va fi
liniară.
Tehnologia se numeşte în acest caz activitate de producţie, care vizează combinarea celor
doi factori de producţie pentru obţinerea produsului finit. În cadrul unei activităţi de
producţie raportul între cei doi factori de producţie rămâne constant.
Ip.3: Sunt două activităţi de producţie:
activitatea 1 − capital intensivă, raportul K/L este mare
activitatea 2 − forţă de muncă intensivă, raportul K/L este mic
A
K
1
A
2

L 41
Ip.4: Venituri constante la scală de fabricaţie (funcţia de producţie este liniară)
Q(t)=q1K1(t)+q2K2(t) (1)
Q(t) − producţie fizică
Q j (t )
qj= productivitatea medie a capitalului prin activitatea j =1,2
K j (t )
Ecuaţia forţei de muncă angajate:
L(t)=l1K1(t)+l2K2(t) (2)
L j (t )
lj= forţa de muncă angajată pe o unitate de capital în activitatea j=1,2
K j (t )
(componenta organică a capitalului)
Ecuaţia de formare a bunurilor capital
K(t)=K1(t)+K2(t) (3)
Ip.5: Ambele activităţi produc acelaşi volum de producţie: Q1(t)=Q2(t)
Q1 Q2
⇒ (i) K1>K2 ⇒ < ⇒ q1<q2
K1 K 2
L1 L2
⇒ (ii) L1<L2 ⇒ < ⇒ l1<l2
K1 K 2
Q1 Q2
q1 q2 K1 K 2
⇒ (iii) > ( L > L întrucât Q1=Q2 )
l1 l2 1 2
K1 K 2
Ip.6: Funcţia de vânzări
S(Q)=p(Q)⋅ Q, piaţa producţiei fizice este imperfect competitivă
′ ′′
S (Q)>0, S (Q)<0, S(0)=0 (5)
Profitul firmei:
Q(K1,K2)=(q1p-wl1)K1(t)+(q2p-wl2)K2(t)-aK(t) (6)
w1 = w2 = w salariul pe persoană
Lj
ljKj = K = Lj este forţa de muncă ocupată în activitatea j=1,2
Kj j
a − rata de depreciere a capitalului
Ip.7: Finanţarea se poate face din împrumuturi şi acţiuni
Ecuaţia de balanţă:
K(t) = X(t) + Y(t) = K1(t) + K2(t) (7)
Ip.8: Creşterea valorii acţiunilor se poate realiza prin reţinerea din câştiguri sau prin
granturi de investiţii (G.I.)
X (t)=E(t)+gI(t) (8)
g − rata G.I., partea din investiţia brută finanţată de guvern
Ip.9: Profitul, după plata datoriei (amortizarea creditelor), este impozitat cu o rată de
impozitare pe profituri corporale f.
(1 – f)[S(Q) – w(L1(t) + L2(t)) – a(K1(t) + K2(t)) – rY(t) =
(1 – f)[G(K1(t),K2(t)) – rY(t)] (9)
Ecuaţia de evoluţie a acţiunilor
X (t) = (1 – f)[O(K1(t),K2(t)) – rY(t)] – D(t) + gI(t) (10)

42
K (t)=I(t)-aK(t) (11) ecuaţia de evoluţie a investiţiilor nete
X (t)+ Y (t)= K (t) (12) (din ecuaţia de balanţă)
Ip.10: Împrumutul este limitat la o cotă parte din capitalul social.
Y(t) ≤ kX(t) (13)
k = ponderea maximă a datoriei în valoarea capitalului social
Ip.11: Criteriul de performanţă este maximizarea valorii firmei calculată ca sumă a
fluxurilor de dividende pe perioada [0,T], plus suma valorii finale a firmei (a acţiunilor),
din care se scade valoarea granturilor care trebuie returnate.
Ipoteze suplimentare:
Ip.12: Venitul marginal al primei unităţi de produs vândut depăşeşte costul marginal.
S (Q(t))|t=0 > max cjN
′
j, N

cjN sunt costuri unitare (egale cu costurile marginale)

j = 1, 2, 21; N = X, Y, YX
j: activitatea de producţie (j = 21, se folosesc ambele activităţi)
N: structura de finanţare :
X = autofinanţare, Y = finanţare din împrumut maxim, YX = trecerea de la finanţarea
prin împrumutul maxim la autofinanţare
Ip.13: O(Q,K) ≥ 0 profitul este pozitiv
Ip.14: i ≠ (1 – f)r preţuri diferite pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalului
Ip.15: c1N ≠ c2N costuri unitare diferite pe cele două activităţi
Ip.16: Stocul de capital nu poate fi finanţat exclusiv din împrumut şi din grant pentru
investiţii, ca urmare este necesar să se reţină o parte din câştiguri.
k
+g<1
1 +k
Ip.17: j = 21 şi N = YX nu se pot realiza simultan.
Ip.18: c21X = c21Y = c21 costurile unitare în cazul finanţării din acţiuni şi din împrumutul
maxim sunt egale.
În plus faţă de condiţiile de optim, datorită ipotezei 15, sunt posibile următoarele relaţii
între costuri:
c1N < c2N < c21 sau c21 < c2N < c1N; N = Y, X, YX
În conformitate cu parametrii, determinăm 32 traiectorii posibile, din care 12 traiectorii
admisibile (4 traiectorii finale).
Traiectoriile de magistrală se determină cu ajutorul celor 4 traiectorii finale aplicând
procedura de cuplare.
Traiectorii de bază
1) i > (1 – f)r; c1Y > c2Y
- credite ieftine şi costul activităţii capital intensive este mai mic decât costul activităţii
forţă de muncă intensivă.
1 g k k i
c2Y = q [wl2 + (1 – 1 − f )a + r + (1 – – g) 1 − f ]
2 1 +k 1 +k
wL 2
wl2 = salariul total care revine la 1 u.m. capital prin activitatea 2.
K2
g
(1 – 1 − f ) partea dintr-o unitate de capital achiziţionată prin alte surse de finanţare
decât subsidiile (G.I.), g scade preţul bunurilor capital.

43
 g
Întrucât nu sunt afectate de taxe, acesta va creşte relativ valoarea subsidiilor 1 − f .
g
(1 – 1 − f )a este amortizarea ce revine la o unitate de capital.
k
(1 – – g) este partea din bunurile capital achiziţionată prin acţiuni
1 +k
i
1− f
este costul unei acţiuni înainte de taxare
k i
(1 – – g) 1 − f este costul unitar al capitalului dacă este cumpărat din acţiuni
1 +k
k
r este dobânda pe o unitate de capital
1 +k
Q2
q2 = este productivitatea capitalului prin activitatea 2
K2
c2Y este costul total pe unitatea de produs finit prin activitatea 2
1 g k k i
c1Y = q [wl1 + (1 – 1 − f )a + r + (1 – – g) 1 − f ]
1 1 +k 1 +k
l1 l2
Întrucât < rezultă c2Y < c1Y, prin urmare firma va folosi activitatea 2.
q1 q2
În momentul iniţial S’(K)|t=0 > c2Y, conform ipotezei 12 ⇒ firma îşi va creşte capitalul ⇒
K (t) > 0 ⇒ X (t) > 0.
Creşterea capitalului duce la scăderea venitului marginal, rezultă că la un moment dat
S’(K(t)) = c2Y în care firma comută pe traiectoria staţionară Q(t) = Q*2Y.
Pentru Q < Q*2Y rezultă S’(K(t)) = c2Y. Din această egalitate se deduce relaţia dintre
venitul marginal al unei
acţiuni şi costul marginal al acţiunii (care este i).

Q*2Y

K=K*2Y
q2(1+k)X(0)

(1+k)X(0) Y=K*2Y

kX(0) D

Tr.1 Tr.2 t
T
Figura 1: i > (1–f)r şi c1Y >
c2Y

44
 1
∂O k
k [(1 – f)( ∂K – r) + g·a] > i
1− −g 2 1 +k
1+k
∂O k
A = (1 – f)·( ∂K – r) este venitul marginal prin activitatea 2, mai puţin
2 1 +k
dobânzile, după impozitare
B = ga este câştigul la cheltuielile cu amortizarea, datorat grantului pentru investiţii
(grantul diminuează cheltuielile cu amortizarea, cu ga)
A + B este venitul marginal total al unei unităţi de capital prin activitatea 2
1
C = 1− k este multiplicator al puterii de cumpărare: o unitate monetară cheltuită
−g
1+k
pe acţiuni se transformă în mai mult de o unitate monetară de capital (se transformă în
1
k ).
1− −g
1+k
În membrul stâng este venitul marginal al unei acţiuni, iar în membrul drept costul
marginal al acţiunii.
Întrucât venitul marginal este mai mare decât costul marginal al acţiunii, pe traiectoria 1
nu se vor plăti dividende, ci se vor investi toate câştigurile.
Pe traiectoria 2, venitul marginal este egal cu costul marginal al acţiunii, prin urmare nu
se mai justifică investiţia. Întrucât venitul marginal va scădea sub costul marginal, se vor
plăti dividende.
2) Cazul acţiunilor ieftine i < (1 – f)r şi presupunem c1X > c2X (costul unitar al activităţii 1
prin autofinanţare este mai mare decât costul unitar al activităţii 2 prin autofinanţare).
Firma începe activitatea cu finanţare maximă din împrumut. Întrucât S’(Q)|t=0 > c2Y rezultă
că firma îşi va investi toate acţiunile pentru creşterea capitalului.

Q*2X Q*2X
Q*2YX
Q*2Y
Q*2YX
X

K*2YX K*2X
q2(1+k)X(0)
L*2X

(1+k)X(0)

l2(1+k)X(0) D
Y(t)

kX(0)
Tr.1 Tr.6 Tr.7 Tr.8
t16 t67 t78

Figura 2: i < (1 – f)r; c1X > c2X

Este valabilă analiza de la traiectoria precedentă.
Deoarece c1X > c2X începe cu activitatea 2 şi păstrează activitatea până la sfârşitul
perioadei.

45
În momentul iniţial, S’(Q)|t=0 > c2Y > c2YX, rezultă că firma îşi va începe activitatea
finanţându-se din împrumut maxim, grant şi câştiguri.
În momentul t16, firma intră într-o perioadă de consolidare, întrucât c2YX = S’(K), Q(t) =
Q*YX
1 g
c2YX = q [wl2 + (1 – 1 − f )a + (1 – g)r]
2

c2YX este costul finanţării din grant şi împrumut, întrucât toate câştigurile sunt folosite
pentru amortizarea împrumutului ((1 – g)r este dobânda la împrumut)

1 ∂O
Să arătăm că Q(t) < Q*2YX ⇔ { 1 − g [(1 – f) ∂K (t ) + ga]} > (1 – f)r
2

Folosim S’(K) > c2YX. Membrul stâng al inegalităţii este venitul marginal al unei unităţi de
bun capital prin activitatea 2, în cazul finanţării din împrumut sau G.I. Membrul drept
este costul de finanţare (exclusiv taxele). Costul de finanţare este numai dobânda, întrucât
granturile se returnează la sfârşitul perioadei.
După perioada de consolidare t67, costul unitar a ajuns foarte mic, astfel încât firma
începe o nouă perioadă de dezvoltare, cu finanţare numai din acţiuni.
Q(t) < Q*2X ⇒ S’(Q(t)) > c2X
1 g i
c2X = q [wl2 + (1 – 1 − f )a + (1 – g) 1 − f ]
2

c2X este costul unitar al finanţării numai din acţiuni

1 ∂O
S’(Q) > c2X ⇒ 1 − g [(1 – f) ∂K + ga] > i ⇒ venitul marginal al unei unităţi de bun
2

capital este mai mare decât

costul marginal, întrucât finanţarea se face numai din acţiuni ⇒ firma îşi va continua
expansiunea până când
Q(t) = Q*2YX, în momentul t78, când firma îşi va menţine investiţiile la nivelul de înlocuire
a K*2X şi va plăti dividende acţionarilor.
Traiectoriile au fost asemănătoare cu cele de la modelul dinamic al firmei, întrucât firma
nu şi-a schimbat tehnologia. Faţă de modelul dinamic al firmei au intervenit subsidiile şi
granturile şi salariile.

Investiţii în dezvoltare intensivă (în profunzime)

Apar atunci când costul unitar al activităţii 2 este mai mare decât costul unitar al
activităţii 1 (c1Y > c2Y).

Costul unitar al activităţii 1 este mai mic, dar valoarea bunurilor capital este mai mare,
astfel încât firma nu va putea începe cu activitatea 1(împrumutul fiind limitat).

Prin activitatea 2, firma poate produce un nivel de producţie fizică mare, crescând
vânzările, ceea ce poate compensa pierderile prin costul unitar mare.
Datorită veniturilor descrescătoare la scală, acest avantaj nu se va menţine peste un nivel
al capitalului (al bunurilor capital), firma îşi va schimba activitatea, trecând la activitatea
capital intensivă.

46
Perioada în care firma trece de la activitatea 2, forţă de muncă intensivă la activitatea 1,
capital intensivă, se numeşte relocare.
Ca şi în figura A, în figura 2 firma începe cu activitatea 2, până ajunge Q(t) = Q*21 când
începe perioada de relocare.

Q*1Y Q*1Y

K*1Y
Q*21 Q*21

q2(1+k)X(0)

Y
(1+k)X(0)

l2(1+k)X(0)
L

D
kX(0)
T5
T1 t
creştere t13
T3
relocare t34
T4
creştere t45 stare T
staţionară
Figura 3: Traiectoria de magistrală i > (1– f)r şi c1Y < c2Y
∂O ∂O
Se începe cu activitatea 2, întrucât > împrumutul este maxim (întrucât este
∂K 2 ∂K 1
ieftin), toate câştigurile se investesc.
w(l 2 − l1 )
c21 = este economia (scăderea costului) trecerii de la activitatea 2 la
q 2 − q1
activitatea 1 (economia de cheltuieli prin trecerea de la activitatea 2 la activitatea 1).
Pentru Q(t) < Q*21 rezultă S’(Q) > c21; în momentul în care S’(Q) = c21, firma va produce
prin ambele activităţi, preluând avantajul de cost al activităţii 1 şi avantajul de
productivitate a capitalului al activităţii 2.
Ponderea activităţii 1 va creşte, pe măsură ce productivitatea acestei activităţi va creşte.
Se demonstrează că o creştere a bunurilor capital prin trecerea la activitatea 1 este însoţită
de o scădere a gradului de ocupare, ceea ce relevă că în această situaţie, subsidiile nu îşi
mai ating obiectivul de creştere a ocupării.

Ordinea în care au loc procesele de consolidare şi relocare

Consolidare: stadiul în care firma se află pe una din traiectoriile staţionare intermediare,
îşi restituie împrumuturile şi trece la o noua fază de dezvoltare.
Relocare: trecerea de la activitatea forţă de muncă intensivă la activitatea capital
intensivă.
Consolidarea are loc numai dacă i<(1-f)r, acţiunile sunt mai ieftine decât împrumutul.

47
Relocarea are loc numai dacă activitatea 1 are un cost mai mic (c1X < c2X). Ordinea celor
două stadii este dată de relaţia între costurile unitare în stadiul de consolidare între cele
două activităţi.
c1Y <(>) c2Y
1 g
cjYX = q [wlj + (1 – 1 − f )a + (1 – g)r]
j

Înlocuim expresia costurilor unitare în relaţia de mai sus şi obţinem:

l 2 l1 1 1 g
( - )w <(>) [ – ]{(1 – 1 − f )a + (1 – g)r}
q 2 q1 q 2 q 1

l2 l1
B=( – ) : diferenţa între salariile pe produs între cele două unităţi
q2 q1
l2 l1
B’ = ( – )w: economia la salarii prin trecerea de la activitatea 2 la activitatea 1
q2 q1
1 1
C= – : diferenţa între coeficienţii medii ai capitalului prin cele două activităţi
q2 q1
g
A = (1 – 1 − f )a + (1 – g)r: costul pe o unitate de capital în cazul finanţării din
împrumut şi G.I., câştigurile fiind folosite pentru amortizarea împrumutului.
B > AC ⇔ c1YX < c2YX ⇒ firma va acţiona întâi pentru relocare şi apoi pentru consolidare:
– în primul rând va comuta de la activitatea 2 la activitatea 1 ? economia la salarii este
mai mare decât creşterea costului capitalului pe o unitate de produs
– apoi firma îşi va restitui împrumuturile, scăzând costul capitalului.
Posibilitatea ca relocarea şi consolidarea să se producă simultan este exclusă prin ipoteza
c1N ≠ c2N, N = Y, X, YX.

Q*1X Q*1X

Q*1YX K*
Q*1 1YX

Q*21 Q*21

q2(1+k)X(0)
Y(t)
(1+k)X(0) L

l2(1+k)X(0) D
kX(0) T3 T11
T12
T1 T4 T9
t13 t34 t49 t t11,12 Stare T
creştere creştere consolidare 9,11 staţionară
Figura 4: Traiectoria creştere
relocare de magistrală i < (1–f)r, c1X < c2X , c1YX
< c2YX
Dacă economiile la salarii pe o unitate de produs sunt mai mici decât creşterea costului
capitalului pe o unitate de produs, firma îşi va plăti întâi datoriile scăzând costul
capitalului cu (1-a)r ?
Temă seminar: Să se arate că Q*1X>Q*21>Q*2YX.

48
Q*jN prin autofinanţare se determină din ecuaţia S’(Q) = cjN.

Q*1X Q*1X

Q*21 K*1X
Q*21

Q*1YX Q*2YX

q2(1+k)X(0)
(1+k)X(0) L

l2(1+k)X(0)
Y(t) T11
kX(0)
T1 T6 T7 T10 T12
creştere creşte t
t16 consolidare t67 creştere t7,10 relocare
t9,11
Stare 11,12 T
staţionară
Figura 5: Traiectoria de magistrală dacă i < (1-f)r, c1X < c2X ,
c >c re
1YX 2X

49
CAPITOLUL IV
ANALIZA DATORIILOR PE TERMEN MEDIU SI LUNG
LA S.C BIMBO S.R.L

Această societate a fost constituită din iniţiativa unui asociat, cetăţean român .
Denumirea este S.C. BIMBO S.R.L., este persoană juridică romană, are formă juridică
de societate comercială cu răspundere limitată şi are sediul în Arad str Prieteniei,nr.4, bl
130, sc B, ap 4.

Activitatea principală este 5246-Comerţ cu amănuntul cu articole de fierărie, cu articole

din sticlă şi cu cele pentru vopsit (inclusiv uşi metalice).
Capitalul social subscris vărsat este de 700 RON.
Societatea îşi desfăşoară activitatea cu un număr de 27 angajaţi.

Evidenţa contabilă este condusă în conformitate cu normele legale în vigoare,

înregistrările sunt efectuate pe bază documentelor justificative, fiind respectate principiile
şi metodele contabilităţii.

Sunt întocmite lunar balanţe de verificare pentru verificarea înregistrării corecte în

contabilitate a operaţiunilor patrimoniale.

Societatea asigură conducerea, evidenţa şi păstrarea tuturor registrelor obligatorii, cu

respectarea modului de completare, păstrare şi arhivare.

Datele prezentate în bilanţul contabil anual reflectă realitatea şi exactitatea cu privire la

situaţia patrimoniului şi a contului de profit şi pierderi.

Analiza economico financiară a întreprinderii s-a efectuat pe bază bilanţului contabil şi a

contului de profit şi pierdere din data de 31.12.2008.

Pentru început, elaborăm bilanţul financiar, ordonând activele după gradul de lichiditate
iar pasivele după gradul lor de exigibilitate.

50
 S.C. BIMBO S.R.L.

BILANT FINANCIAR
la data de 31.12.2008

Nr. Perioada
Cr Indicatori
2007
t 2008
1 TOTAL ACTIVE IMOBILIZATE, din care 104889 141891
a) Imobilizari necorporale 0 0
b) Imobilizari corporale 104889 141891
c) Imobilizari financiare 0 0
2 TOTAL ACTIVE CIRCULANTE, din care 338036 460776
a) Total stocuri, din care 164527 320963
I.de marfuri
II.de materii prime, materiale
III.de produse 0 0
b) Creante 173509 130356
c) Investitii pe termen scurt 0 0
d) Disponibilati banesti 0 9457
3 TOTAL ACTIV 442925 602667
4 CAPITALURI PROPRII 55906 -6116
5 IMPRUMUTURI PE TERMEN LUNG 82486 82021
6 DATORII PE TERMEN LUNG 304533 526762
a) Credite bancare pe termen lung 0 0
b) Altele 304533 526762
PROVIZIOANE PENTRU RISCURI SI
7 CHELTUIELI 0 0
8 TOTAL PASIV 442925 602667

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURA ALE BILANTULUI

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURA ALE ACTIVULUI
RATA ACTIVELOR IMOBILIZATE
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Active imobilizate nete 104889 141891
2 Total activ 442925 602667
3 Rata activelor (%) 23.68 23.54
4 Valoare maxima acceptata (%) 60 60
5 Indicele de crestere al activelor imobilizate (%) 135.28

51
6 Indicele de crestere al totalului activ (%) 136.07
7 Indicele de crestere a cifrei de afaceri (%) 78.36

În perioadă analizată de noi întreprinderea Sc Bimbo Srl înregistrează o uşoară

scădere de la 23.68% la 23.54%. Scăderea raţei activelor imobilizate este datorată
faptului că activele imobilizate cresc într-un ritm mai mic decât activul total (35.28% <
36.07) . Dacă se compară indicele de creştere al cifrei de afaceri cu cel al activelor
imobilizate , se observă că activele imobilizate cresc într-un ritm mai mic decât cifră de
afaceri (78.36% > 35.28%). În perioadă abordată rată activelor se află pe un nivel foarte
bun în 2007 fiind 23.68% , iar în 2008 scăzând puţin la 23.54% ambele rămase sub
valoarea maximă acceptată de 60% .

RATA ACTIVELOR CIRCULANTE

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Active circulante 338036 460776
2 Total active 442925 602667
3 Rata activelor circulante (%) 76.32 76.46
4 Valoare minima acceptata (%) 40 40
Indicele de crestere al activelor circulante
5
(%) 136.31
6 Indicele de crestere al totalului activ (%) 136.07

Rata activelor circulante înregistrează o tendinţa de creştere de la 76.32% din 2007 până
la 76.46% înregistrată în anul 2008 .Rata activelor se află în postură pozitivă deoarece în
ambele perioade se află peste valoarea minima acceptată de 40%. Creşterea raţei se
observă pentru că s-a înregistrat o uşoară creştere al activului circulant faţă de activul
total (36.31% >36.07%) . După comparaţia indicelui activului circulant cu indicele de
creştere al cifrei de afaceri (36.31% <78.36% ) se observă că are loc o scădere a vitezei
de rotaţie a activelor circulante de unde rezultă o înrăutăţire a eficienţei utilizării acestora.

RATA IMOBILIZARILOR CORPORALE

Nr. Perioada
crt Indicatori
2007 2008
.
1 Imobilizari corporale 104889 141891
2 Active imobilizate nete 104889 141891
3 Rata imobilizarilor corporale (%) 100.00 100.00
4 Valoarea minim acceptata 85.00 85.00
5 Indicele de crestere al imobilizarilor corporale (%) 135.28
6 Indicele de crestere al activelor imobilizate (%) 135.28

52
Pe perioada analizată înregistrează o stabilitate deoarece în ambii ani rată imobilizărilor
corporale rămâne neschimbat de la procentul de 100%. Această rată ajunge la
procentajul maxim datorită valori imobilizărilor corporale ce cuprinde în întregime
activele imobilizate , astfel se observă că în întreprinderea analizată nu există imobilizări
necorporale şi imobilizări financiare. Indicele de creştere al imobilizărilor corporale este
egal cu indicele de creştere al activelor imobilizate (35.28% = 35.28%) şi acesta
observaţie dovedeşte că Activele imobilizate nete sunt alcătuite doar din imobilizări
corporale .
Pe perioada respectivă rată înregistrează valori optime peste valoarea minima
acceptată(85%) .

RATA STOCURILOR
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Stocuri 164527 320963
2 Active circulante 338036 460776
3 Rata stocurilor (%) 48.67 69.66
4 Indicele de crestere al stocurilor (%) 195.08
Indicele de crestere al activelor circulante
5
(%) 136.31
6 Valoarea maxim acceptata 50 50

Rata stocurilor înregistrează o creştere în anii analizaţi cu un procentaj de 20.99 de la

48.67% până la 69.66% datorită creşterii într-un ritm mai mare a stocurilor faţă de
activele circulante acesta se observă prin compararea indicelor de creştere al acestor
active .În 2008 rata stocurilor ajunge peste valoarea maximă acceptată astfel trebuie
abordată o inbunatatire în vânzări (ex.reducere de preţuri , oferte) , pentru a reduce
cantitatea stocurilor.

RATA CREANTELOR
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Creante 173509 130356
2 Active circulante 338036 460776
3 Rata creantelor (%) 51.33 28.29
4 Indicele de crestere al creantelor (%) 75.13
Indicele de crestere al activelor circulante
5
(%) 136.31

Rata creanţelor înregistrează o scădere (de la 51.33% până la 28.29%) între anii
analizaţi . Se observă o creştere mai mare al creanţelor decât cel al activelor
circulante(75.13%>36.31) Dacă facem comparative cu indicele de creştere al cifrei de
afaceri care este în situaţia noastră de (75.13<78.36%) observăm că apare o înrăutăţire a

53
situaţiei încasărilor datorată creşterii duratei în zile a unei rotaţii a clienţilor şi poate să
aibă un effect negative asupra lichidităţii întreprinderii.

RATA DISPONIBILITATILOR BANESTI

Nr. Perioada
crt Indicatori
2007 2008
.
1 Disponibilitati banesti 0 9457
2 Active circulante 338036 460776
3 Rata disponibilitatilor banesti (%) 0.00 2.05
4 Indicele de crestere al disponibilitatilor banesti (%) 0
5 Indicele de crestere al activelor circulante (%) 136.31
6 Valoarea optima 10 10

Rata disponiobilitailor băneşti înregistrează o valoare de 0% în anul 2007 şi creşte cu un

procentaj de 2.05% în următorul an .Pe perioadă analizată rată rămâne sub valoarea
optimă(10%) acesta reflectând folosirea eficientă a disponibilităţilor băneşti .În această
întreprindere indicele de creştere al disponoibilitatilor băneşti este de 0 iar comparative
cu indicele de creştere al activelor circulante (36.31%) se observă o creştere al activului
circulant ,rezultă folosirea eficientă a disponibilităţilor băneşti.

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURA ALE PASIVULUI

RATA STABILITATII FINANCIARE (RATA APITALULUI PERMANENT)

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Capital permanent 138392 75905
2 Total pasiv 442925 602667
3 Rata stabilitatii financiare (%) 31.25 12.59
4 Valoare minima acceptata (%) 50 50
5 Indicele de crestere al capitalului permanent (%) 54.85
6 Indicele de crestere al totalului pasivului (%) 136.07

Rata stabilităţii financiare (Rata capitalului permanent ) înregistrează o scădere de la

31.25% la 12.59% datorită unui ritm de creştere mai mare al capitalului permanent decât
cel al totalului pasivului (54.85%> 36.07%) .Pe perioadă analizată se observă o
nestabilitate financiară din cauza înrăutăţire raţei care ajunge mult sub valoarea minima
acceptată(de 50%).

54
RATA AUTONOMIEI FINANCIARE

RATA AUTONOMIEI FINANCIARE GLOBALE (RATA CAPITALULUI

PROPRIU)
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Capital propriu 55906 -6116
2 Total pasiv 442925 602667
3 Rata autonomiei financiare globale (%) 12.62 -1.01
4 Valoare minima acceptata (%) 33 33
5 Indicele de crestere aL capitalului propriu (%) -10.94
6 Indicele de crestere al totalului pasivului (%) 136.07

Rata autonomiei financiare globale arată cât din patrimonial întreprinderii este finanţat
din resurse proprii (capital propriu) .Pe perioadă analizată se observă o scădere enormă a
ratei autonomiei financiare globale(de la 12.62% până la -1.01%) datorat unui scădere
enormă a capitalului propriu faţă de totalul pasivului (-10.94%<36.07%), astfel apare o
înrăutăţire alarmantă al autonopmiei financiare al firmei Sc Bimbo Srl rată ajungând cu
34.01% sub valoarea minima acceptată.

b) RATA AUTONOMIEI FINANCIARE LA TERMEN

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Capital propriu 55906 -6116
2 Capital permanent 138392 75905
3 Rata autonomiei financiare la termen (%) 40.40 -8.06
4 Valoare minima acceptata (%) 50 50
5 Indicele de crestere aL capitalului propriu (%) -10.94
6 Indicele de crestere al capitalului permanent (%) 54.85

Rata autonomiei financiare la termen (calculat că raport între capital propriu şi capital
permanent )

55
 Înregistrează o scădere enormă de la 40.40% până la -8.06% datorită creşterii
capitalului propriu într-un ritm mult mai scăzut decât capitalul permanent
(-10.94%<54.85%).situaţia este alarmantă deoarece rată autonomiei financiare este cu
un procentaj de 60.94% sub valoarea minima acceptată.

c) RATA AUTONOMIEI FINANCIARE LA TERMEN

Nr. Perioada
crt Indicatori
2007 2008
.
1 Capital propriu 55906 -6116
2 Imprumuturi pe termen lung 82486 82021
3 Rata autonomiei financiare la termen (%) 67.78 -7.46
4 Valoare minima acceptata (%) 100 100
5 Indicele de crestere aL capitalului propriu (%) -10.94
Indicele de crestere al imprumuturilor pe termen lung
6
(%) 0.00

Rata autonomiei financiare la termen (calculat ca raport intre c apital propriu si datorii
pe termen lung)
Inregistreaza o puternica tendinta de scadere de la 67.78% pana la -7.46% datorita
faptului caci capitalul propriu creste intr-un ritm mult mai mic decat datoriile pe termen
lung (-10.94%<0%) .

3) RATA INDATORARII

RATA INDATORARII GLOBALE (RATA DATORIILOR GLOBALE)

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Datorii totale 387019 608783
2 Total pasiv 442925 602667
3 Rata indatorarii globale (%) 87.38 101.01
4 Valoare maxima acceptata (%) 66 66
5 Indicele de crestere aL datoriilor totale (%) 157.30
6 Indicele de crestere al totalului pasivului (%) 136.07
Rata îndatoririi globale a crescut de la 87.38% la 101.01% datorită unei ritm de creştere
mai mare a datoriilor totale faţă de pasivul total (57.30%>36.07%).
Tendinţa de creştere a acestei rate este un semnal de alarmă pentru întreprindere în
ceea ce priveşte riscul de neplata a datoriilor .

56
b ) RATA INDATORARII LA TERMEN

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Datorii pe termen lung 82486 82021
2 Capital permanent 138392 75905
3 Rata indatorarii globale (%) 59.60 108.06
4 Valoare maxima acceptata (%) 50 50
5 Indicele de crestere al datoriilor pe termen lung (%) 99.44
6 Indicele de crestere al capitalului permanent (%) 54.85

Rata îndatoririi la termen (calculată că raport între datoriile pe termen lung şi capital
permanent ) înregistrează o puternică creştere de la 59.60% până la 108.06% datorită
creşterii împrumuturilor pe termen lung într-un ritm munlt mai mare decât cel al
capitalului permanent (99.44%>54.85%).Nivelul în 2008 este cu mult mai mare decât
nivelul maximului acceptat de 50% ceea ce arată un grad de îndatorare periculos de mare
pentru întreprinderea respectivă .

c) RATA INDATORARII LA TERMEN

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Datorii pe termen lung 82486 82021
2 Capital propriu 55906 -6116
3 Rata indatorarii la termen (%) 147.54 -1,341.09
4 Valoare maxima acceptata (%) 100 100
5 Indicele de crestere al datoriilor pe termen lung (%) 99.44
6 Indicele de crestere al capitalurilor proprii (%) -10.94

Rata îndatoririi la termen (calculate că raport între datorii pe termen lung sii capitalul
propriu ) ,se înregistrează o scădere foarte mare de la 47.54% la -1.34% .Datorită scăderii
enorme al capitalului propriu comparative cu datoriile pe termen lung. În 2008 rata
îndatoririi este negativ reprezentând un semnal de alarmă pentru întreprindere.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

ANALIZA FONDULUI DE RULMENT
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Capital permanent 138392 75905
2 Active imobilizate 104889 141891
3 Fond de rulment (R1-R2) 33503 -65986
4 Active circulante 338036 460776
5 Datorii pe termen scurt 304533 526762
6 Fond de rulment (R4-R5) 33503 -65986

57
a) FONDUL DE RULMENT PROPRIU

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Capital propriu 55906 -6116
2 Active imobilizate nete 104889 141891
3 Fond de rulment propriu (R1-R2) -48983 -148007
4 Indicele de crestere a capitalului propriu -10.94
5 Indicele de crestere a activelor imobilizate 135.28

b)ANALIZA NECESARULUI DE FOND DE RULMENT

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Stocuri 164527 320963
2 Creante 173509 130356
3 Active curente (R1 + R2) 338036 451319
4 Pasive curente 304533 526762
5 Indicele de crestere a activelor curente 133.51
6 Indicele de crestere a pasivelor curente 172.97
7 Necesarul de fond de rulment 33503 -75443

c)ANALIZA TREZORERIEI NETE

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Fondul de rulment 33503 -65986
2 Necesarul de fond de rulment 33503 -75443
3 Trezoreria neta 0 9457.00

Concluziile analizei
Pe perioada analizată Fondul de rulment înregistrează o scădere ajuns la valori negative
în anul 2008 acesta reprezentând o inbunatatire a situaţiei .Această situaţie este datorată
unui ritm de creştere mai mare a capitalului permanent decât al activelor imobilizate
(54.85%>35.28%).Din păcate resursele proprii au trecut printr-o scădere enormă datorată
creditelor pe termen lung .Creditele pe termen lung va avea că effect pentru perioadele
următoare o creştere a cheltuielile cu dobânzile.
Fondul de rulment propriu este negative şi înregistrează o înrăutăţire datorită creşterii
capitalului propriu într-un ritm mult mai mic de cea a activelor imobilizate(-10.94%
<35.28%) .Această situaţie se explică creşterea nivelului imobilizate corporale prin
apelare la credite pe termen lung şi nu pe seamă resurselor proprii .Necesarul de fond de
rulment se află în scădere datorită creşterii mai mare al pasivelor curente decât al
activelor curente(72.97%>33.51%).

58
 Trezoreria se află într-o tendinţa de creştere datorită lipsei creditelor pe termen scurt şi
creşterii pasivelor curente adică a datoriilor faţă de furnizori .Creşterea datorată faţă de
furnizori se află în situaţia în care nu se poate negocia de termenele de plată acestea fiind
fixate ,fapt ce poate înrăutăţii relaţiile întreprinderii cu partenerii săi.

ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

ANALIZA LICHIDITATI

LICHIDITATEA GENERALA

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Active circulante 338036 460776
2 Pasive circulante 304533 526762
3 Lichiditate generala (R1/R2) 1.11 0.87
4 Indicele de crestere a activelor circulante 136.31
5 Indicele de crestere a pasivelor circulante 172.97
6 Valoarea minima acceptata 1 1
7 Valoarea maxima acceptata 2 2
8 Indicele de crestere a lichiditatii generale 0.79
LICHIDITATEA REDUSA

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Active circulante - Stocuri 173509 130356
2 Datorii pe termen scurt 304533 526762
3 Lichiditatea redusa (R1/R2) 0.57 0.25
4 Indicele de crestere a activelor circulante - Stocuri 75.13
5 Indicele de crestere a datoriilor pe termen scurt 172.97
6 Valoarea minima acceptata 0.6 0.6
7 Valoarea maxima acceptata 1 1
8 Indicele de crestere a lichiditatii reduse 0.43

LICHIDITATEA IMEDIATA
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008

59
1 Disponibilitati banesti 0 9457
2 Datorii pe termen scurt 304533 526762
3 Lichiditatea imediata (R1/R2) 0.00 0.02
4 Indicele de crestere a disponibilitatilor #DIV/0!
5 Indicele de crestere a datoriilor pe termen scurt 172.97
6 Valoarea minima acceptata 0.2 0.2
7 Valoarea maxima acceptata 0.3 0.3
8 Indicele de crestere a lichiditatii immediate #DIV/0!

Concluziile analizei:

Pe perioada analizată lichiditatea generală se află într-o scădere de la 1.11% la 0.87%

,scăderea fiind atât de mare încât se ajunge sub nivelul minim acceptat .Această tendinţa
de scădere s-a înregistrat faptului că activele circulante au crescut într-un ritm mai mic
decât datoriile pe termen scurt (36.31%<72.97%).Lichiditatea generală a ajuns la valori
mai mici decât nivelul minim acceptat asta dovedind că firmă nu are o capacitate de plată
a creditelor pe termen scurt.Şi lichiditatea redusă înregistrează o tendinţa de scădere în
ambii ani rămase sub valoarea minima acceptată. Această înrăutăţire s-a datorat scăderii
mai mare al activelor circulante-stocuri în comparaţie cu datoriile pe termen scurt
(75.13%<172.97%).Lichiditatea imediată se află în primul an sub valoarea minima
acceptată iar în al doilea an creşte şi ajunge valoarea minima acceptată.Deoarece în 2007
se află sub valoarea minima acceptată rezultă că intrprinderea nu are suficienţe
disponibilităţi pentru a-şi acoperi datoriile pe termen lung ,iar în 2008 ajunge la nivelul în
care dispune de banii datoratii creditorilor pe termen lung.

ANALIZA SOLVABILITATII INTREPRINDERII

SOLVABILITATEA PATRIMONIALA LA TERMEN

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Activ total 442925 602667
2 Datorii totale 387019 608783
3 Solvabilitatea patrimoniului (R1/R2) 1.14 0.99
4 Indicele de crestere al activului total 136.07
5 Indicele de crestere al datoriilor totale 157.30
6 Indicele de crestere al solvabilitatii patrimoniului 86.50
7 Valoarea minima acceptata 1.66 1.66

Pe perioada analizată se observă o scădere foarte mare a solvabilităţii patrimoniului

(1.14% la 0.99%),ambele valori rămase sub valoarea minima acceptată(1.66%).fapt ce

60
arată că firmă se află în mai mare pericol în anul 2008 decât din ani precedenţi de a nu
putea acoperii datoriile pe seamă activelor în caz de faliment.

ANALIZA RENTABILITATII PRIN METODA RATELOR

RATA PROFITABILITATII COMERCIALE
Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Rezultatul brut al exercitiului 91702 3706
2 Cifra de afaceri 1015175 795480
3 Rata profitabilitatii comerciale 9.03 0.47
4 Indicele de crestere a rezultatului brut al exercitiului 4.04
5 Indicele de crestere a cifrei de afaceri 78.36
6 Indicele de crestere a ratei profitabilitatii comerciale 5.16
7 Valoarea recomandata 15 15

RATA MARJEI NETE

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Rezultat net 76473 2668
2 Cifra de afaceri 1015175 795480
3 Rata marjei nete 7.53 0.34
4 Indicele de crestere al rezultatului net 3.49
5 Indicele de crestere al cifrei de afaceri 78.36
6 Indicele de crestere a ratei marjei nete 4.45

RATA RENTABILITATII ECONOMICE

Nr. Perioada
Indicatori
crt. 2007 2008
1 Rezultatul brut al exercitiului 91702 3706
2 Capitaluri investite 138392 75905
3 Rata rentabilitatii economice 66.26 4.88
4 Indicele de crestere al rezultatului brut al exercitiului 4.04
5 Indicele de crestere al capitalului investit 54.85
6 Indicele de crestere a ratei rentabilitatii economice 7.37
7 Rata medie a dobanzii 7.5 7.5

Concluziile analizei:
Pe perioadăa de raportare rată profitabilitaii comerciale are valori sub sau în 2008 chiar
mult sub valoarea recomandata de 15% observându-se o înrăutăţire în 2008. Această
tendinţa de scădere rezultă din faptul că se observă scădere al rezultatului brut faţă de
cifră de afaceri(4.04%<78.36%)

61
 Pentru a creşte profitabilitatea comercială Sc Bimbo Srl ar trebui să sporească vânzările
,să-şi schimbe structură vânzărilor să-şi accelereze viteză de rotaţie şiş a-şi optimize
cheltuielile.
Rata marjei nete înregistrează la fel o scădere enormă (de la 7.53% la 0.34%) ceea ce
arată o scădere al eficienţei valorificării produselor societăţii .situaţia a apărut datorată
scăderii cu ritm mai mare al rezultatului net decât cifră de afaceri înregistrat. Indicatorii
arată că în 2007 la 100lei Cifră de afaceri s-au obţinut 7.53 lei profit net , iar în 2008
aceaşi valori obţin doar 0.34 lei profit net .
Rata rentabilităţii economice a înregistrat la fel o scădere foarte mare de la 66.26%
până la 4.88%.Datorită creşterii în ritm mult mai mult al capitalului investit decât al
rezultatului brut al exerciţiului (4.04%<54.85%).În primul an se observă o rentabilitate
economică foarte bună deoarece rată rentabilităţii economice are un procentaj enorm
(66.26%) cu 58.76% mai mare decât rată medie a dobânzii (7.5%) .În următorul an rată
rentabilităţii economice scade la valoarea de 4.88% ajunsese sub valoarea medie fapt
doveditor pentru lipsă rentabilităţii economice.

CONCLUZII

Principiul metodei ratelor consta în calcularea unor rapoarte semnificative între doua
elemente comparabile legate între ele printr-o relatie cauza - efect.
Forma de exprimare aratelor este variata, principalele modalitati fiind: exprimarea printr-
un coeficient, printr-un procent sau prin numar de zile. Matematic, exista posibilitatea
formularii unui numar mare de rate ca efect al diferitelor combinatii între posturile din
bilant sau informatiile continute în situatiile de sinteza.
Selectia ratelor trebuie facuta în functie de pozitia pe care se plaseaza analistul, cât si de
problemele ce urmeaza sa fie rezolvate. În fond, metoda ratelor este o tehnica de analiza
folosita, atât de analistii financiari din întreprindere cât si de organele bancare si de alte
institutii financiare.
De aceea, utilizarea ratelor în analiza economico - financiara presupune selectia acelor
rate semnificative. Valorile trebuie sa fie comparabile între ele sub aspectul continutului
si al prezentarii monetare, stiut fiind faptul ca succesul analizei prin rate este asigurat în
conditiile în care ratele calculate pe mai multe exercitii succesive sunt comparabile.
De asemenea, metoda ratelor pune la dispozitia analistilor instrumentul operational
pentru o mai complexa evaluare a punctelor forte si a disfunctionalitatilor unei firme, a
performantelor unei activitati. Permite, de asemenea, realizarea unor studii comparabile
în timp si spatiu, aprecierea obiectiva a pozitiei si performantelor diferitilor agenti
economici.
Rata rentabilităţii economice a capitalului investit se determină ca raport între
rezultatul total al exerciţiului sau rezultatul din exploatare şi capitalul investit:
De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii actuali şi cei potenţiali
(acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament
(dobânzile la depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi
etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune

62
eficientă a capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilităţii economice cu
rata medie a costului capitalului (Rci).
Analiza rentabilităţii pe perioada analizată se observă o scădere foarte mare a
rentabilităţii între anii 2007-2008, a cifrei de afaceri şi la rezultatul brut al exerciţiului
ceea ce rezultă că firmă este într-o continuă regresare.
Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu dispune de fonduri proprii
suficienţe pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situaţie apare atunci când
bancă îşi asumă riscuri prea mari în corelaţie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem
că în acest caz nu există o adecvare a capitalului băncii.
Pentru a determină un nivel optim al capitalului trebuie să se ţină cont de două
tendinţe contradictorii:
bancă acţionează în sensul creşterii fondurilor proprii pentru a face faţă riscurilor
asumate. Din acest punct de vedere cu cât nivelul fondurilor proprii este mai mare cu atât
poziţia să este mai sigură. Dintr-o astfel de poziţie confortabilă, bancă are un spaţiu de
manevră mai mare şi îşi permite să profite de oportunităţile pieţei. De asemenea, bancă
beneficiza de o imagine bună pe piaţă şi prezintă încredere în faţă clienţilor şi partenerilor
de afaceri.
bancă dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de situaţie presupune o
utilizare ineficienţa a fondurilor proprii. Bancă desfăşoară o activitate mult prea slabă
pentru capitalurile pe care le are la dispoziţie. Ea trebuie să-şi crească volumul
operaţiunilor pentru a da satisfacţie propriilor acţionari. Dacă nu reuşeşte, ea trebuie să-şi
diminueze capitalul pentru a-i asigură o rentabilitate satisfăcătoare

63
 BIBLIOGRAFIE

• Brezeanu P., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002

• Brezeanu P., Diagnostic financiar: instrumente de analiză financiară., Editura
Economică, Bucureşti, 2003.
• Bran Paul, Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti 1997
• Vintilă Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
• Ilie V., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 1999
• Moldovan Nicoleta-Claudia, Costul şi structura capitalului societăţii comerciale-
Teorie şi practică, Editura Universitatea de Vest, 2004
• Antoniu Nicolae, Finanţele întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993
• V.Cocriş, V.Işan, Economia afacerilor, Editura Graphix, Iaşi, 1995
• Dumitrean, E., Contabilitatea gestiunii patrimoniului, Editura “Gh. Asachi”, Iaşi,
1994
• N. Hoanţă, Finanţele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996
• Măgulescu D., Niculescu M, Robu V., Diagnostic economico-financiar, Editura
Romcart, Bucureşti, 1994
• M.D.Paraschivescu, W.Păvăloaia, C.Toma, Contabilitate şi modele de analiză
economică, Fundaţia academică “Gh. Zane”, Iaşi, 1993
• M.D.Paraschivescu, W.Păvăloaia, Modele de contabilitate şi analiză financiară,
Editura Neuror, Focşani, 1994
• Işfănescu, A.; Stănescu, C.; Băicuşi, A. – Analiza economico–financiară, Editura
Economică ,Bucureşti, 1999
• Stancu I., Gestiunea financiară a agenţilor economici, Editura Economică,
Bucureşti, 1994

64
• Constantinescu D.,Nistorescu T.,Tumbăr C., Economia întreprinderii, Editura
Sitech, Craiova, 2006
• Roth H.,Economia naţională şi economia întreprinderilor.Noţiuni de bază. Curs
Nr.2. Proiect “Formarea profesională în domeniul comercial, Editura Mirton,
Timişoara ,2008

65