Predică la Duminica a XVI-a după Rusalii

„Bine slugă bună şi credincioasă,

peste puţine ai fost credincioasă,
peste multe te voi pune;
intră întru bucuria domnului tău.”
(Matei XXV, 23)
Iubiţi credincioşi!
Sfânta Evanghelie a Domnului nostru Iisus Hristos se aseamănă cu o pajişte împodobită cu
cele mai frumoase şi înmiresmate flori de la care sorbim cu nesaţ nectarul învăţăturii sfinte şi ne
adăpăm sufletele cu roua binefăcătoare a cuvintelor dătătoare de viaţă, de har, de mângâiere şi
înţelepciune divină care îl conduc pe om la limanul fericirii veşnice. Fiecare expresie, fiecare
parabolă, sentinţă sau maximă din grădina cuvintelor Scripturii cea de Dumnezeu insuflată are un
ecou adânc în sufletele noastre şi un înţeles aparte pentru trăirea vieţii noastre creştineşti în „duh
şi în adevăr” (Ioan IV, 24).
Parabola talanţilor pe care am ascultat-o prin citirea Sfintei Evanghelii de astăzi, tocmai
acest lucru important vrea să ne dezvăluie şi anume, ce ne-a oferit nouă Dumnezeu, ce aşteaptă El
de la noi, care este sensul vieţii noastre pământeşti, pentru ce trăim, încotro mergem şi cum ne
îndeplinim datoriile noastre sufleteşti şi trupeşti pentru care vom da seama înaintea Dreptului
Judecător. Conţinutul pildei este deosebit de simplu: un stăpân al casei a încredinţat spre
chivernisire slugilor sale avuţia sa. Unuia i-a dat 5 talanţi, altuia 2, iar altuia unul, fiecăruia după
puterea sa, iar el s-a dus departe. După o vreme îndelungată, stăpânul a revenit la casa sa şi a tras
la răspundere slugile asupra modului în care au chivernisit banii. Primele două slugi au câştigat
îndoit faţă de cât primiseră, iar cea de-a treia slugă a stat nepăsătoare, în completă inactivitate, şi
când stăpânul i-a cerut socoteală, i-a restituit banul fără nici un câştig. Deznodământul se încheie
cu răsplata slugilor. Slugile harnice şi lucrătoare au fost recompensate după vrednicia faptelor lor,
iar sluga leneşă şi vicleană a fost pedepsită cu aruncarea „în întunericul cel mai dinafară” (Matei
XXV, 30).
Să încercăm în cele ce urmează să deprindem înţelesurile adânci ale acestei pilde şi să
culegem dintr-însele învăţăturile folositoare pentru viaţa noastră creştinească.

Iubiţi credincioşi!
Stăpânul averii este Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru ceresc, care ne-a zidit şi ne
poartă de grijă în tot ceasul, iar slugile suntem noi pământenii, pe care ne-a investit cu multiple şi
diverse daruri. Talanţii reprezintă darurile sufleteşti şi trupeşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu
pe noi oamenii: memorie fidelă, inteligenţă sclipitoare, pricepere, îndemânare, iscusinţă şi putere
de muncă, capacitate creatoare, bogăţie, sănătate, frumuseţe. Unuia i-a dat darul de a învăţa,
altuia de a inventa, de a picta, de a cânta, de a confecţiona ceva, etc. Dumnezeu ne-a oferit aceste
daruri şi aptitudini spre a le cultiva prin muncă cinstită, rodnică şi utilă. „Lucrul lui Dumnezeu
este de a da harul, iar al tău este de a-l lua, a-l păstra şi a-l chivernisi” spune Sf. Chiril al
Ierusalimului. Dumnezeu vrea ca să fim folositori nu numai nouă, ci şi semenilor. El vrea ca din
rezultatele muncii noastre să se bucure şi să beneficieze şi cei de lângă noi. Din textul pericopei
evanghelice observăm că aceste daruri sunt împărţite în mod inegal. Să fie oare Dumnezeu
imparţial că nu a împărtăşit darurile Sale în mod echitabil la toţi oamenii? Nu. El a împărţit
disproporţional aceste daruri ca cei ce pot mai mult şi deţin mai mult decât strictul necesar să
ajute pe cei mai slabi, pe săraci şi pe cei aflaţi în suferinţă, aşa cum ne povăţuieşte apostolul:
„Fraţilor, datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm
plăcerea noastră, ci fiecare din noi să fie aproapelui său pe plac, la ce e bine, pentru zidirea lui”
(Romani XV, 1-2).
Nu există om fără talant, însă, oricare ar fi poziţia ierarhică pe care o deţine fiecare în viaţa
socială şi indiferent de capacitatea intelectuală şi situaţia materială a fiecăruia, orice om este dator
să contribuie după puterea sa la răspândirea binelui moral în lume. Numai în contextul acesta
spunem că omul îşi fructifică talanţii, preamărind pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale şi
străduindu-se din răsputeri să fie folosiror şi ajutător celor din jurul său. „Cucernicia curată şi
neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în
necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii” (Iacov I, 27). Dumnezeu a
întărit toate poruncile pe temelia dragostei şi a legat de această virtute toate faptele cele bune
(Matei XXII, 40), căci viaţa fără dragoste nu are nici un farmec. Dumnezeu caută la bunăvoinţa
inimii, la dărnicia, curăţia şi sinceritatea ei, atunci când săvârşim fapta cea bună. Un dar mic
valorează înaintea Lui mai mult decât un dar mare dacă este oferit dezinteresat, cu toată căldura şi
consimţământul inimii. El, „Părintele luminilor”, revarsă asupra noastră „toată darea cea bună
şi tot darul cel desăvârşit” (Iacov I, 17), ca să beneficiem cu toţii deopotrivă de aceste daruri şi
să le valorificăm în spirit altruist, nu egoist, însuşindu-le în mod nedrept în detrimentul şi
defavoarea celorlalţi.
Agonisirea abuzivă şi nedreaptă a bunurilor a generat inegalitatea socială. „Eu şi tu a
împărţit lumea în două”, spunea cândva un filosof creştin. Viaţa creştină autentică este o viaţă de
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, o viaţă de continuă dăruire în slujba împlinirii faptelor
milei sufleteşti şi trupeşti. „Pretutindeni a da şi a împărţi altora este începutul multor bunuri. Nu
vezi în organism cum toate mădularele colaborează şi slujesc împreună! Mâinile slujesc, gura
mestecă şi stomacul digeră mâncărurile. Nu cumva zice stomacul, pentru că le-am primit trebuie
să le străpânesc eu pe toate? Ochiul, de asemeni, primeşte lumina, dar nu este îndreptăţit să o
ţină pentru sine, ci luminează întreg trupul. Nasul simte mirosul, dar nu-l stăpâneşte numai
pentru sine, ci îl trimite creierului. Picioarele atunci când călătoresc nu se poartă numai pe ele,
ci transportă întreg trupul. La fel şi tu – conchide Sf. Ioan Gură de Aur – orice ţi s-a încredinţat,
nu stăpâni tu singur, pentru că vei vătăma totul şi chiar pe tine însuţi mai înainte de alţii.” În
fiecare dintre noi trebuie să strălucească darurile lui Dumnezeu: virtutea cumpătării, a mângâierii,
a blândeţii, a îndelungatei răbdări, a smereniei, a iertării şi a facerii de bine, pentru ca fiecare în
felul nostru să devenim făclii luminoase în sfeşnicul spiritual al Bisericii lui Hristos, făcându-ne
tuturor pildă „cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia” (I
Timotei IV, 12). Pe Dumnezeu nu-L putem sluji cu unităţi de măsură şi cu compromisuri, ci cu
inimă curată, jertfelnică şi iubitoare, cu acea dăruire şi acel devotament apostolic cu care sfinţii şi
ucenicii Domnului au înfruntat fărădelegea şi au transfigurat lumea.
Aşa se fructifică darurile sufleteşti şi aşa se înmulţesc talanţii dacă vrem să facem din ei
izvor nesecat de binefacere şi de progres spiritual. „Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi
foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea,
care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile
acestea şi punându-le la lucru socotim că nimic nu ni se mai poate întâmpla neplăcut, dureros
sau nesuferit” spune Sf. Antonie cel Mare.
Cultivarea darurilor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu are ca efect dezvoltarea armonioasă a
întregii noastre fiinţe, atât a celei trupeşti, cât şi a celei sufleteşti, pentru că munca fizică şi
intelectuală înnobilează pe om, aşa cum sporul duhovnicesc şi strădania pentru practicarea
virtuţilor creştineşti îl purifică lăuntric, curăţindu-l de patimi şi luminându-i sufletul. Prin muncă
stăruitoare, îndeplinită cu sârg şi cu conştiinţa împăcată, omul îşi asigură existenţa sa şi a întregii
sale familii, devenind un factor constructiv al binelui obştesc. Prin muncă asiduă, omul îşi
dezvoltă capacitatea, îşi îmbogăţeşte cunoştinţele şi îşi cultivă talentele, înclinaţiile şi toate
trăsăturile morale sădite de Dumnezeu în fiinţa sa.
Munca disciplinează mintea şi înăbuşă gândurile cele pătimaşe, iar lenea atrofiază darurile
şi calităţile sufleteşti şi trupeşti ale omului, generând plictiseală şi dezordine interioară, încât, pe
bună dreptate spun Sfinţii Părinţi că „multe lucruri rele l-a învăţat pe om lenea”. În starea de
inactivitate şi indolenţă, omul devine o fiinţă josnică, se dezumanizează şi se ruinează sufleteşte,
ajungând momeala şi unealta celui rău. „Sluga leneşă şi vicleană” din Evanghelia de astăzi
simbolizează tocmai pe aceşti oameni neproductivi şi inutili societăţii, egoişti şi comozi, care nu
multiplică darurile. Ei sunt tipul celor obsedaţi de îndoială şi incertitudine, care, în loc să lucreze
cu hărnicie, duc o viaţă decăzută, de plăceri ieftine şi moravuri uşoare.
Prin muncă creatoare omul devine un colaborator al lui Dumnezeu la opera de îmbunătăţire
a lumii. Mântuitorul a muncit: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan V, 17), iar
Evanghelia Sa răsună de imnele muncii. Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat celebrul său îndemn:
„Cine nu vrea să muncească să nu mănânce” (II Tesaloniceni III, 10), iar creştinismul a înălţat
munca la rangul de virtute, învăţând pe oameni să contribuie cu posibilităţile lor la bunăstarea şi
prosperitatea întregii societăţi creştine. Învăţătura Bisericii nu încurajează şi nu promovează
discriminarea, ci dragostea, egalitatea şi frăţia. Toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu (Galateni
III, 28) şi toţi suntem la fel de necesari şi importanţi în condiţia locului nostru de muncă. Fiecare
dintre noi este un ambasador al lui Dumnezeu, un împreună lucrător la opera de înnoire şi
mântuire a lumii, începând cu savantul de la laborator şi până la ultimul ţăran care lucrează pe
ogor ca să agonisească în sudoarea frunţii, pâinea cea de toate zilele. „Nicăieri nu ne-a poruncit
Dumnezeu să stăm în inactivitate – spune un sfânt părinte. Pentru aceea ţi-a lăsat Dumnezeu
mâini ca să dai nu ca să iei. De aceea ţi-a dat minte ca să cugeţi la cele bune şi ochi ca să vezi şi
să distingi binele de rău şi să urmezi pe calea binelui”.
Cel mai preţios dar pe care ni l-a dat Dumnezeu este însăşi viaţa noastră. Dacă o cheltuim în
fapte rele, în beţii, în desfrânări şi în patimile necurăţiei şi ale vicleşugului, vom fi osândiţi la
chinul cel veşnic ca sluga cea leneşă şi vicleană, iar dacă o precupeţim, lucrând numai ceea ce
este bine şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, vom cuceri cerul. „Să nu-ţi cheltuieşti vremea virţii
tale cu grija trupului, ci, când va flămânzi trupul şi va cere hrană, adu-ţi aminte că şi sufletul tău
are trebuinţă de aceeaşi hrană. Şi precum trupul dacă nu se va împărtăşi de hrana cea trupească
moare, aşa şi sufletul moare dacă nu se va împărtăşi de hrana cea duhovnicească, pentru că
omul este îndoit, cu suflet şi cu trup” spune Sf. Efrem Sirul. Prin suflet aparţinem lui Dumnezeu
şi, de aceea, suntem datori să-l păstrăm nealterat în întinăciunea păcatului ca să-l înapoiem lui
Dumnezeu curat, aşa cum l-am primit. Prin suflet omul poartă în el chipul şi icoana Creatorului.
A înmulţi talantul, înseamnă a împodobi această comoară inestimabilă care este sufletul, iar
sufletul se îmfrumuseţează atunci când cele trei funcţiuni ale lui: voinţa, raţiunea şi simţirea
conlucrează în chip desăvârşit. „Dacă raţiunea este stăpânită de ură, de iuţime, de pofte
păcătoase şi de răzbunare, atunci ea este întunecată, iar dacă ea le supune pe aceste afecte şi
patimi şi cugetă mereu la Dumnezeu, rămâne sănătoasă, cumpătată şi luminată. Şi simţirea,
atunci lucrează conform firii, când iubeşte pe toţi oamenii şi nu are faţă de nici un om supărare
sau pomenire de rău, iar voinţa este dreaptă când a omorât patimile prin smerita cugetare,
înfrânare şi neavere, adică când a omorât plăcerile trupului, dorinţa de înavuţire şi slavă
deşartă” , spune Sf. Ioan Damaschin.
 Iubiţi credincioşi!
Noi oamenii suntem fiinţe sociabile şi nu ne putem împlini sufleteşte trăind în izolare, fără
să comunicăm şi să ne ajutăm reciproc. Avem unii nevoie de sprijinul şi ajutorul altora. Înaintea
judecăţii lui Dumnezeu nu ne prezentăm separaţi, individual, ci împreună cu semenii în mijlocul
cărora am convieţuit şi din roadele muncii cărora ne-am îndulcit. Suntem direct răspunzători de
influenţa pe care o exercită faptele şi comportarea noastră asupra celor din jur. „Purtaţi-vă
sarcinile unii altora, că aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni VI, 2).
Să nu fim sminteală aproapelui nostru, ci să ne străduim să fim „slugi bune şi
credincioase”, ajutând, miluind, mângâind şi îndreptând pe tot omul de lângă noi, cu bunătate,
pricepere, bunăvoinţă şi răbdare, căci numai aşa înmulţim şi rodim talanţii cu care ne-a înzestrat
Dumnezeu. Oricare ar fi răspunderile şi rosturile noastre în Biserică sau în societate, să nu uităm
că Dumnezeu ne-a rânduit să fim folositori oamenilor pe care îi coordonăm şi cu care intrăm în
contact, iar în condiţia de viaţă şi activitate în care ne aflăm, suntem chemaţi să înmulţim talanţii,
aducând partea noastră de contribuţie la înfăptuirea binelui moral, a păcii, a dreptăţii şi a
înţelegerii dintre oameni.
Menirea noastră este aceea de a schimba faţa lumii. Cum? Împodobindu-ne cu darurile cele
duhovniceşti. Cel mai puţin dotat sau mai puţin înstărit poate înmulţi darul binefacerii ridicând
moralul cuiva printr-un sfat sau cuvânt de îndrumare şi îmbărbătare, printr-o vorbă bună rostită
cu duhul blândeţii, sau oferindu-i un dar, o carte folositoare, o ofrandă, un ban, o floare; cel bogat
poate îndestula un cămin de oropsiţi, poate uşura suferinţa şi nevoia unui sărac sau bolnav, sau
poate împuţina lipsa celui necăjit, iar cel învăţat poate instrui pe cel neştiutor. Iată atâtea prilejuri
şi forme multiple de înmulţire a talanţilor şi de concretizare a roadelor credinţei noastre.
Să sporim în lucrarea faptelor bune, ca înmulţind cu râvnă şi cu spor talanţii noştri, să
dobândim partea aleşilor în împărăţia lui Dumnezeu şi la judecata universală să auzim şi noi acele
îmbucurătoare cuvinte: „Bine slugă bună şi credincioasă ... intră întru bucuria Domnului tău.
Amin”.