Sunteți pe pagina 1din 13

Consideratii introductive

In cazul unor civilizatii stravechi, ca cea chineza, indiana sau iraniana, cartea istoriei incepe sa fie descifrata pornindu-se de la mijloc. Desi Iranul are o istorie indelungata si complexa, elementul determinant al structurii ei l-a constituit ascensiunea si prabusirea succesiva a unor dinastii, intre care au existat si intervale de haos si confuzie. Pana de curand, chiar pana la mijlocul secolului XX,cand era vorba despre originile patriei lor, cei mai multi iranieni se bazau pe mituri sau amestecau istoria reala cu miturile. Era un efect al influentei pe care au avut-o marile opere literare si in deosebi Shahname. Conform legendelor nationale, in Iran au domnit peste o duzina de dinastii regale, fiecare pentru o perioada de mai mult de doua mii de ani. Amanunte despre aceste dinasti apar in Avesta, cartea sfanta a credintei zoroastriene, care, conform surselor islamice, ar fi fost scrisa pe 12 000 bucati de piele de vaca. Unele nume de regi si dinastii legendare apar nu numai in Avesta si Shahname, ci chiar in Vede si Mahabharata.

Vechii persi
Vom trece pe scurt in revista istoria vechiului Imperiu Persan, aflat la originea Iranului actual. Este posibil ca populatii de limba iraniana sa fi migrat in aceasta parte a Asiei de Sud-Vest in jurul anului 1 500 i. Hr. Au izbutit desigur sa-i subjuge pe pe cei care traiau deja acolo si i-au asimilat; dominatia lor in unele regiuni este indicata de toponime ca Parsua si Parsumash, derivate de la numele lor. Conducatorii asirieni trimiteau, in sec. 9 i.Hr., expeditii impotriva lor; relatarile acestor campanii constituie surse de informatie cu privire la vechii persi. In sec. 6 i.Hr. se mentioneaza prezenta persilor in actuala regiune Fars ( numit de greci Persis) era un district bine individualizat al Imperiului Asirian, la fel ca districtul invecinat, de dimensiuni mai mari, Media. Conducatorii persilor care afirmau ca se trag dintr-un anume Achemenes ( sau Hakhamanesh) erau aliati cu mezii, care reusisera sa realizeze un stat puternic in sec. 7 i. Hr. Cyaxares, fiul lui Phaortes, intemeietorul puterii mezilor, a fost unul dintre regii care au contribuit la caderea cetatii Nineveh (Ninive) in jurul anului 612 i. Hr. si care au zdrobit hegemonia asiriana.

Ahemenizii
Dupa ce persii i-au ajutat pe mezi sa-si impuna dominatia, Cyrus, conduatorul persan care a fost supranumit mai tarziu Cyrus cel Mare, a preluat controlul asupra Mediei de la Astiages, pe la mijlocul sec. 6 i. Hr. Intr-un rastimp uimitor de scurt Cyrus si-a extins stapanirea din Elam si Media tot mai departe spre Vest si Nord. A patruns in Asia Mica, i-a invins pe lidieni si a realizat marele Imperiu Persan, care a ramas mult timp sub conducerea succesorilor sai, Ahemenizii. Cyrus si-a stabilit resedinta la Ecbatana, capitala regatului Mediei, pastrand insa si

capitala persana Susa; in acelasi timp a ridicat o noua resedinta bogat impodobita la Pasargadae. In prezent, pe locul Ecbatanei se afla orasul modern Hamadan, dar Pasargade, situat la 130 km nord-est de Shiraz, este unul dintre cele mai reprezentative situri arheologice din tara. Statultul acesta nou si dinamic a fost totusi framantat, chiar de la inceput, de conflicte dinastice. Cambyses II, fiul lui Cyrus, l-a inlaturat pe Smerdis, un alt fiu al lui Cyrus, pentru ca nimeni alt cineva sa nu mai poata ridica pretentii la tron. Dar, pe cand Cambyses conducea o expeditie, incunumata de succes, in Egipt, un impostor , care sustinea ca e Smerdis a uzurpat tronul. A urmat un razboi civil,iar dupa moartea lui Cambyses un nou pretendent la tron, Drius I, coborator din alta ramura a Ahemenizilor, a avut castig de cauza, potolind tulburarile si infrangandu-i pe toti oponentii sai. Darius a fost un personaj extrem de dinamic, sub domnia caruia imperiul a atins extensiunea maxima. Astfel el a ajuns sa intre in conflict cu grecii, situatie care a continuat si in timpul urmasilor sai. Incinta de la Persopolis, amplasata la poalele muntelui Rahmat din Farsul central, ilustreaza grandoarea puterii imperiale prin basoreliefurile care infatiseaza popoarele supuse aducand tribut regelui. Administratia centralizata intemeiata de Darius se bazeaza pe un sistem de comunicatii amplu si foarte bine pus la punct. Persii au fost primul popor insemnat din Antichitate, care a folosit in mod eficient caii pentru transmiterea informatiilor si pentru transport. Darius a intensificat politica lui Cyrus de a incuraja diverse culte locale din cuprinsul imperiului, ingaduindu-le oamenilor sa-si adore zeii proprii si sa-si pastreze obiceiurile, in masura in care acestea nu contraveneau intereselor administratiei persane. Cu toate acestea s-au inregistrat revolte ale egiptenlior, lidienilor si babilonienilor, inabusite fara crutare de Darius. Religia persilor era zoroastrismul; unitatea Persiei poate fi atribuita in parte si efectului unificator pe care l-a avut aceasta credinta larg raspandita. Darius a fost un protector al artelor, fapt dovedit de magnificele palate, inaltate pe intinse terase, care impodobeau capitalele Susa si Persepolis. Dar el a fost si un mare cuceritor. In timpul lui cucerirea persana s-a intins spre est dincolo de raul Arius (Hari Rud), pe teritoriile de astazi ale Afghanului si Pakistanului. Egiptul fusese deja infrant de Cambyses si, cu toate ca s-a rasvratit de mai multe ori, regii persani au reusit sa-si mentina hegemonia timp de cateva generatii. In expeditiile sale, Darius a inaintat in nord pana la Dunare. La inceputul sec. 5 i. Hr. orasele ionice se aflau in mare razboi cu marele rege. Darius a infrant rebeliunea, apoi a intreprins o expeditie de pedepsire a oraselor-state din Grecia propriu-zisa, care dadusera ajutor oraselor rasvratite. In felul acesta au inceput Razboaiele Persane (intre greci si persi). In cele din urma armata lui Darius a fost infranta la Marathon. Fiul sau Xerxes I, care i-a urmat la tron, a avut aceasi soarta la Salamina. Grecii infruntasera cu succes puterea marelui rege. Totusi efectele victoriei lor s-au resimtit numai in Grecia si nu au modificat situatia in Persia. Triumful grecilor nu a eliminat amestecul persilor in problemele lumii grecesti. Influenta persana era inca puternica si aurul persan se scurgea spre unul sau altul dintre orasele-cetati ca ajutor in interminabilele lupte pentru putere. In vremea lui Artaxerxes au inceput sa se imregistreze greutati in mentinerea unui imperiu atat de vast. Unii dintre guvernatori (satrapi) manifestau valeitati de conducatori, iar egiptenii, sprijiniti de atenieni, s-au rasculat din nou. Tulburarile au fost sporite si de atacurile interne impotriva marelui rege.Cel mai celebru conflict dinastic, rebeliunea lui Cyrus cel Tanar impotriva lui Artaxerxes II, s-a sfarsit cu uciderea lui Cyrus in batalia de la Cunaxa (in anul 401 i. Hr.). Infrangerea lui Cyrus

este relatata Xenophon in Anabasis; desi este posibil ca acestei revolte sa i se fi acordat o atentie exagerata, nu se poate tagadui faptul ca ea a constituit un semn de decadenta a imperiului. In anul 334 i.Hr. Alexandru cel Mare cu armata sa macedoneana de circa 40 000 de oameni a trecut Hellespontul si i-a infrant pe persi la Granicus. A urmat in anul 333, batalia de la Issus, iar in 331 batalia de la Gaugamela a pus capat Imperiului Ahemenid. Darius III, ultimul mare rege, s-a refugiat din fata cuceritorilor in indepartata provincie Bactria, unde a fost ucis de insusi varul sau, Bessus. Alexandru a inaintat si el spre est, la invins pe Bessus si a cucerit astfel intreg imperiu. Mai inainte, patrunzand in Persepolis, dupa o betie strasnica, a dat foc marelui palat al regelui regilor. Ulterior el a declarat ca in felul acesta Grecia a razbunat incendierea Atenei de catre Xerxes. Dar Girshman prezinta argumente convingatoare ( fara totusi a ajunge la o concluzie categorica) pentru supozitia ca Persepolis a luat foc in mod accidental. Oricare ar fi realitatea, o stranie ironie a facut ca Persopolis sa pastreze pana in ziua de astazi vestigii evidente ale maretiei trecute, in timp ce Susa, pe care Alexandru a crutat-o, nu este acum decat o insiruire de mormane de pamant. In perioada ahemenida, Iranul a creat una dintre cele mai stralucite civilizatii ale lumii. S-au realizat drumuri pavate, pe care se circula cu caii de la tarmurile Mediteranei si pana in India. S-au construit locuri de popas numite caravansari (caravanseraiuri), distantele dintre ele nedepasind 30 km. In Iran a fost construit primul serviciu de posta din lume, prin care corespondenta era distribuita pe tot intinsul Imperiului Ahemenid. A fost sapat un canal care lega Nilul de Marea Rosie. Drumurile erau pazite de strajeri. Calatorii erau verificati si controlati. Au luat avant exploatarile miniere si lucrarile agricole; au inceput sa se dezvolte chimia, productia de tesaturi si broderii si tesutul covoarelor. Iranienii obisnuiau sa manance asezati la masa si dormeau in paturi de lemn.

Seleucizii
Alexandru si-a continuat drumul spre India si a creat cel mai mare imperiu construit vreodata. Aceasta insa nu a durat decat scurt timp, pana la stingerea prematura din viata a lui Alexandru, destramandu-se apoi ca urmare a disputelor dintre generalii sai (diadohi). Persia i-a revenit in cea mai mare parte lui Seleucus I, care a ramas stapan pe posesiunile din Orient ale lui Alexandru si a luat de sotie o femeie iraniana. Domnia Seleucizilor asupra vastelor teritorii ale Imperiului Iranian a fost slaba din punct de vedere administrativ, dar a avut un rol esential in aparitia culturii elenistice, in care elementele grecesti se imbinau cu cele persane.Acest proces nu a avut un caracter unilateral. Numerosii greci s-au stabilit in orasele intemeiate pe laturile externe ale tarii, in nord, vest si sud-in Bactria, la Hecatompylos (Damghan), Rhages (Rey), Kangavar si Nahavad in Zagros.In aceste orase si in imprejurimile lor grecii au inceput sa se contopeasca cu iranienii prin casatorii interetnice, bilingvism si practica rituarilor de cult greco-orientale. Totusi acest proces a luat repede sfarsit, si nu in primul rand datorita faptului ca grecii ar fi fost coplesiti de influentele orientale sau de numarul mare al localnicilor, ci din

cauze externe - ascensiunea Imperiului Roman in vest si prima dintre numeroasele navaliri ale popoarelor nomade, cea a partilor, in est.

Partii
Media Atropatene (Ajerbaidjan) nu s-a aflat niciodata cu adevarat in stapinirea Seleucizilor. Conducatorii Bactriei au fost, inca de la inceput, cel putin pe jumatate independenti, iar pe la mijlocul sec. al III-lea s-au rasculat si au devenit complet independenti. In acelasi timp Partia, sub conducerea Arsacizilor, s-a eliberat de stapanirea seleucida, constituindu-se astfel Imperiul Part, care ar putea fi considerat in oarecare masura succesorul vechiului Imperiu Persan. Desi nu a atins vechia expansiune a acestuia, nici macar in vremea celor mai mari suverani parti(Tridates, Mithridates I si Mitridathes II), a fost un stat puternic, care a rivalizat cu Roma. Romanii aflati intotdeauna pe picior de razboi, nu au reusit sa impiedice patrunderea spre vest a persilor, care adesea erau sprijiniti, din ambitie sau de teama, de sefii locali subordonati Romei. Capitala partilor a fost Orasul cu o mie de porti de langa Damghan, apoi Rey de langa Teheran si in cele din urma Hamadan, iar resedinta de iarna Ctesiphon de langa Baghdad. Suveranii parti au domnit din anul 256 i. Hr. si pana in 226 d. Hr. Pe atunci Iranul se invecina cu Trascaucazia in nord, India in est, iar in vest ajungea pana la Tigru. Partii au instituit taxe vamale proprii, incasand 5% din importuri.

Sasanizii
Dominatia partilor a inceput sa se clatine in sec. II d. Hr. Dinastia parta s-a prabusit nu in urma unor atacuri externe, pornite de la Roma s-au din Orient, ci datorita unei insurectii nationale in Fars, leaganul civilizatiei iraniene, patria Ahemenizilor, provincia cea mai putin afectata de colonizarile grecesti. In jurul anului 226 d. Hr., in locul conducatorilor parti au venit la putere cei din dinastia sasanida, mai energici, dupa ce Ardashir (Artaxerxes I) l-a infrant si l-a ucis pe ultimul suveran part si a intemeiat un nou imperiu, pe ruinele statului part si ale celui seleucid. Adevaratii mostenitori ai Ahemenizilor au fost Sasanizii. In rastimpul celor patru secole de stapanire sasanida s-au inregistrat doua perioade de glorie. Cea dintai a durat pana in secolul al V-lea; regii cei mai cunoscuti ( remarcabili si prin longevitate) au fost: Ardashir I (226-241), Shapur I (241-272), cel care l-a luat prizonier pe Valerian, Shapur II (309-379), cuceritorul Armeniei si prigonitor al crestinilor si Bahram sau Bahram V Gur(421-438), vestit pentru legendarele lui isprav vanatoresti. In cea de-a doua perioada, se remarca Khosrow (Chosroes ) I (531-579), probabil cel mai ilustru dintre regii Sasanizi si Khosrow Parviz (590-628), cuceritorul Ierusalimului, cel care a invadat Egiptul si este prea marit in legendele pentru dragostea sa statornica, dar care in realitate a fost brutal, las si incompetent. Intemeietorul dinastiei sasanide a fost Ardashir I. El a declarat razboi Romei, a cucerit

Armenia si a redat zoroastrismului vechea sa influenta. Urmasul sau, Shapur I, a invadat Siria, a zdrobit o armata romana si l-a capturat pe imparatul Valerian. Aceasta biruinta stralucita este glorificata de basoreliefurile, care mai pot fi vazute si astazi la Persopolis. Ctesiphon a devenit centrul unui stat infloritor, care s-a mentinut mult timp dupa caderea Imperiului Roman. Bizantul nu a fost in stare sa se masoare cu Sasanizii. In anul 531 d. Hr. a ajuns la domnie Anushirvan cel drept ( Khosrow I), unul dintre cei mai ilustrii monarhi iranieni. Cu un secol inainte, hunii albi invadasera tinuturile din bazinul fluviului Oxus (Amu Daria) si invinsesera de mai multe ori armata iraniana. Anushirvan a incheiat pace cu Roma si a pornit impotriva invadatorilor din est cu atata forta incat i-a zdrobit pe hunii albi si a impartit teritoriile lor cu noul aliat , Ilkhan, conducatorul turcilor. Dar realizarile lor pe linie administrativa au fost atat de mari, incat faima lor a intrecut-o pe cea castigata in razboaie. El a instaurat un regim echilibrat al darilor, care puteau fi platite cu bani sau in natura, a creat o armata regulata mai bine imbracata si mai disciplinata decat oricare alta de pana atunci. A efectuat o reforma legislativa si a urmarit aplicarea cu restrictie a legii; in timpul domniei lui se putea circula in siguranta pe drumurile caravanelor. A luat sub protectia sa pe invatatii veniti din diferite tari; era preocupat de istorie si filosofie. A fost una dintre cele mai glorioase perioade din istoria Iranului, care devenise centrul unui activ schimb de idei. In vremea lui Khosrow II (Khosrow Parviz), care a intretinut legaturi stranse cu Bizantul, stralucirea curtii sasanide ajunsese vestita. Orasele Ctesiphon si Firuzabad erau magnifice, orasenii munceau cu sarg, realizand superbe piese de feronerie, opere arhitectonice, sculpturi si tesaturi de pret. Persia era pe atunci un stat puternic centralizat, bazat pe o societate impartita in clase, a carui unitate era asigurata de zoroastrismul, care luase un mare avant. Khosrow Parviz a atacat imperiul Roman, a pus stapanire pe Ierusalim si a luat de acolo "Adevarata Cruce", care era considerata cea mai sfanta relicva a lumii crestine. A urmat cucerirea Egiptului de catre armata persana, apoi caderea Chalderonului, oras situat in fata Constantinopolelui. Situatia ajunsese atat de grava pentru bizantini, incat Heraclis a parasit capitala si s-a refugiat in Africa. Totusi pana la urma Heraclis l-a invins pe Khosrow. Ambele imperii si-au epuizat fortele in aceasta confruntare. In anul 652, deci la scurt timp dupa moartea lui Khosrow II, puterea Sasanizilor s-a prabusit.

Islamul
Deceniul al VII-lea a fost un punct de cotitura in istoria Iranului, care a marcat profund structura religioasa, dezvoltarea culturala a tarii si mentalitatile, determinand specificul acestora pana in ziua de astazi. Evenimentele de atunci prezinta un deosebit interes pentru orcine doreste sa inteleaga Iranul modern; ele sunt extrem de importante si uimitoare. S-a petrecut ceva cu totul neasteptat: in anul 614, anul in care Khosrow Parviz se putea lauda cu douazeci de ani de succese militare, nimeni nu si-ar fi putut inchipui ca peste numai douzeci si cinci de ani nu numai dinastia sa, ci chiar intregul edificiu al vietii iraniene de pana atunci se vor prabusi definitiv. Dupa secole de relativa stabilitate, evenimentele s-au succedat cu o viteza uluitoare. In anul 614 Mohamed s-a proclamat profet de inspiratie divina. La opt ani dupa aceea el a

fost nevoit sa paraseasca locurile natale. A murit in anul 632, la doi ani dupa revenirea la Mecca. Cuceririle arabe au inceput doar dupa moarte sa, prin atacul asupra Mesopotamiei din anul 633. Lui Yazdgird III, ultimul rege sasanid, i s-a propus sa treaca la islamism. El a refuzat cu aroganta, ironizandu-i pe arabi ca mananca soparle si practica infanticidul. Arabii l-au atacat, reusind sa cucereasca orasul Ctesiphon in anul 637. Ulterior au mai obtinut o victorie zdrobitoare asupra iranienilor, in batalia de la Nahavad din anul 642. Asa s-a stins dinastia nationala iraniana si timp de aproape o mie de ani tara a fost condusa de domnitori straini. Amprenta cuceririi arabe asupra structurii civilizatiei iraniene a fost mult mai puternica decat oricare alta influenta de dinainte sau de dupa ea. Arabii au adus tarii o noua religie si un nou alfabet, i-au influentat limba si i-au transformat profund arta. Dar acest fapt nu a distrus complet vechea civilizatie si nu a dus la absorbirea ei fara nici o urma; specificul comportamental si traditiile nationale, desi au fost impinse in umbra, au iesit dsin nou la suprafata, in forme noi si complexe. Inlocuirea zoroastrismului cu noua religie islamica a constituit un eveniment de prim rang in istoria omenirii. Succesul inregistrat de cucerirea araba a avut probabil mai multe cauze. A fost mai degraba o cucerire spirituala decit una materiala; aparitia unei religii militante in Arabia a coincis cu stingerea dinastiei iraniene; islamul avea un caracter democratic, pe cind zoroastrismul era exclusivist si feudal; cele patru secole de independenta a tarii s-au desfasurat sub o guvernare autocrata care a dus la subminarea initiativei si la slabirea dorintei de a rezista. Totusi niciunul dintre aceste motive nu explica intru totul de ce Iranul a cedat aparent total in fata islamului. Islamul a ajuns foarte repede religia dominanta in Iran, de aceea revoltele ulterioare nu au avut caracter religios ci au luat forma unor tulburari politice. Cursul general al istoriei in aceasta perioada este fascinant, dar detaliile prezinta mai putin interes. Este de ajuns sa spunem ca de pe la mijlocul secolului al IX-lea, puterea Califatului abbasid a inregistrat un declin continuu. In Iran s-au ivit cateva mici dinastii semiindependente, unele de foarte mica importanta. Dintre cele care merita sa fie mentionate, dinastia Saffarizilor, lucratori in arama, fondata de un talhar la drumul mare, isi avea sediul in Sistan; si Samanizii ocupau indeosebi teritoriul actual al Afghanistanului. O importanta ceva mai mare au avut-o Ghaznavizii, care au patruns din Afghanistan in India si au intreprins mai multe incursiuni in Persia pe la inceputul secolului al XI-lea; ei s-au mentinut la putere, pe plan local, mai mult de doua sute de ani si au lasat marturii arhitectonice substantiale in Afghanistan.

Selgiucizii
Ca si in Europa Occidentala, dupa vremuri de mare instabilitate, s-a trecut intr-o epoca in care s-au mai produs doar conflicte minore; conditiile de mai mare securitate au dat nastere unui impresionant avant constructiv. Arhitectura islamica din Iran este legata de numele acestei dinastii si al celor care i-au urmat. Selgiucizii, ca si succesorii lor, au venit din nord-est. Ei faceau parte dintr-un trib turcic din Turkestan, numit Ghuzz, si se convertisera de multa vreme la mahomedanismul ortodox, adica erau sunniti. S-au afirmat la inceput prin cucerirea tinutului Marv de la Ghaznavizi, iar in anul 1043 se stabilisera deja temeinic in Khorasan. Doisprezece ani

mai tarziu conducatorul lor, Toghrul Beg, a patruns in Baghdad si a fost numit calif "vice - regent al urmasului Profetului, Domn al tuturor musulmanilor". I-au urmat la domnie Alp Arslan (1063-1072), Malik Shah (1072-1092) si Sultan Sanjar (1118-1157). Alp Arslan a cucerit Asia Mica si a intreprins mai multe expeditii incununate de succes impotriva bizantinilor; se spune ca mustatile lui erau atit de lungi, incit trebuia sa si le innoade la spate cind tragea cu arcul. Atat el cat si fiul lui, Malik Shah, au fost sprijiniti de sfaturile intelepte si de energia vizirului lor, Nizam ul-Mulk, protectorul lui Omar Khayyam. In teritoriile cucerite de selgiucizi ordinea nu a fost niciodata pe deplin restabilita. Chiar intre membrii familiei s-au facut simtite animozitatile - in Kerman si in Iraq au existat ramuri dinastice distincte si uneori rivale. Ei nu au reusit sa franeze puterea tot mai mare a Hasisinilor (Assasinilor) care l-au ucis pe Nizam ul-Mulk si poate chiar pe Malik Shah.

Mongolii
In anul 1221 Mongolii au navalit in Iran, ucigind si pustiind tot ce intilneau in cale. Si acum, ca si cu sase sute de ani in urma, evenimentele s-au desfasurat extrem de repede. Intre 1219 si 1227 hoardele mongole pradasera si distrusesera in mare parte Bokhara (Buhara), Samarkandul, Marv, Neishabur si tot nordul Iranului. Cuceririle mongole au fost insotite de jafuri, omoruri, violuri si distrugeri fara precedent in istorie; arta si viata culturala din nordul Iranului au suferit pierderi incalculabile. Din fericire sudul tarii a scapat neatins, ceea ce a contribuit mult la redresarea care a urmat. Chingiz Khan (1206 - 1227) l-a insarcinat pe nepotul sau Hulagu Khan sa instaureze stapinirea mongola in Iran. Cu un sfert de secol mai tirziu, Iranul a devenit centrul unei noi dinastii mongole, numita de istorici a Ilkhanilor. Al doilea val al invaziei mongole s-a declansat in 1251, cand Hulagu Khan s-a hotarit sa-i anihileze pe Hasisini (Assasini) in fortareata lor din munti si sa distruga califatul din Baghad. Ambele operatiuni au fost incununate de succes, dar cu pretul a noi varsari de sange si distrugeri. Insa mai tarziu, ca si cum ar fi dorit sa indrepte raul produs de stramosii lor, mongolii au inceput sa se preocupe de civilizatie si cultura. Ei au incurajat si libera circulatie; deoarece ei insisi fusesera calatori neobositi, au fost foarte deschisi spre acest gen de relatii. Marco Polo a fost cel mai renumit dintre strainii care s-au folosit de acest prilej. In drumul sau prin Iran a strabatut cele mai importante centre din acea vreme: Tabriz (care, la scurt timp dupa trecerea lui, a devenit capitala mongola) Saveh, Kashan, Yazd, Kerman, Hormoz, Sirjan, din nou Kerman, Tabas si Neishabur. Trecind la un mod de viata sedentar, mongolii au inaugurat o noua epoca de mari constructii. Ghazan Khan a inaltat la Tabriz cladiri grandioase pentru institutiile religioase si de invatamint si si-a construit, la marginea orasului, un mormant. Oljaitu (1304-1316) a marit orasul Sultanieh si a cladit aici un mausoleu maret care ii poarta numele si care se mai pastreaza si astazi. Dupa moartea lui Oljaitu, in 1316, dinastia s-a destramat, ca urmare a conflictelor interne; a urmat o perioada de haos, in care singurul element relativ stabil l-a constitutit

dinastia Muzaffarizilor din sudul Iranului; unul dintre ei, Shah Shaja, este cunoscut prin faptul ca la curtea sa a trait poetul Hafez (Hafiz). Prabusirea guvernarii centralizate a lasat cale libera unui nou val de navaliri din Asia Centrala, sub conducerea lui Timur Lang (Timur Lenk).

Timurizii
Timur (Tamerlan) s-a ivit pe scena istoriei visand sa refaca marele Imperiu Mongol. In nord a atacat si jefuit Moscova in anul 1382. In 1398 a invadat India. In 1402 l-a invins si l-a luat prizonier pe sultanul otoman Baiazid. Totusi efectele actiunilor lui asupra Iranului nu au fost pe masura reputatiei sale, nici macar sub aspectul distrugerilor produse. Nici urmasii lui Timur nu au influentat in mod substantial Iranul prpriu-zis. Cei mai multi dintre ei au fost monarhi absenteisti, care au preferat sa traiasca in nordest. Shahrokh (1408-1447) a mutat capitala de la Samarkand la Herat, oras pe care s-a straduit sa-l infrumuseteze; sotia sa, Gowhar Shad, a pus sa se construiasca moscheea cea mare din cadrul complexului de cult de la Mashhad; fiul sau, Ulugh beg, a fost astronom vestit, poet si protector al oamenilor de litere. In a doua jumatate a secolului al XV-lea s-a instaurat insa o stare de haos si tulburari, poate mai accentuate decit cele anterioare. In acest moment, istoria Iranului a luat din nou o intorsatura ciudata. Caci in aceste vremuri tulburi, care au urmat dupa opt veacuri si jumatate de stapinire straina, a iesit la iveala o dinastie mai autentic nationala decit oricare alta de la Sasanizi incoace si comparabila cu aceasta ca splendoare si creativitate.

Safavizii
Dinastia safavida (1502-1736), fondata de Shah Ismail (1499-1524) a restabilit ordinea in Iran si a proclamat ca religie de stat pe cea a sectei shiite. Castigand tronul prin lupta, Shah Ismail s-a indreptat apoi spre est si i-a atacat pe uzbeci, care faceau in fiecare an incursiuni in tinuturile manoase ale Khorasanului. Expeditia sa a fost incununata de succes. Dar din nefericire sultanul Selim cel Crud, unul dintre cei mai vestiti razboinici din Casa lui Osman, s-a ridicat impotriva lui. Hotarit sa inlature monarhia siita inainte ca ea sa prinda radacini, Selim s-a napustit asupra cavaleriei lui Shah Ismail cu cea mai formidabila armata a acelor vremuri. In urma victoriei obtinute, turcii au anexat provinciile din vestul Iranului, care au ramas timp indelungat in stapinirea lor. Shah Ismail a murit in 1524. Fiul sau, Shah Tahmasp, care a avut o domnie indelungata (1524-1576), s-a remarcat indeosebi prin lupte de lunga durata si epuizante cu turcii, avind ca rezultat pierderea Mesopotamiei si mutarea capitalei dinTabriz, devenit vulnerabil, intr-un loc mai sigur, la Qazvin. Monarhii occidentali au inceput sa manifeste interes pentru casa regala iraniana, in speranta ca vor putea profita de rivalitatea dintre siiti si sunniti, care ii dezavantajau pe

Safavizi. Ei erau atrasi si de aspectul exotic, oriental, al unei tari care le ramasese in mare masura necunoscuta. Pentru prima oara de la Ahemenizi incoace o dinastie iraniana ajunsese sa fie vestita in lume. Dinastia safavida a ajuns la apogeu in timpul domniei sahului Abbas I (Abbas cel Mare, 1587-1629). El i-a infrant nu numai pe uzbeci ci chiar si pe turci, recistigind astfel provinciile vestice ale Iranului. I-a respins pe portughezi, care isi facusera colonii pe tarmurile Golfului Persic la inceputul secolului al XVI-lea. Marile sale succese militare au fost insa intrecute de realizarile in domeniul indeletnicirilor pasnice. A mutat sediul guvernului de la Qazvin la Esfahan, a stabilit relatii comerciale cu Marea Britanie si a reorganizat armata. A luat masuri pentru a asigura securitatea drumurilor de caravane, a construit poduri si caravansaraiuri care, desi astazi sunt in paragina, arata sprijinul acordat pe atunci negutatorilor si calatorilor. In Esfahan a construit poduri splendide si a deschis artere largi, ducind spre magnifica Piata regala (numita azi Piata Imam), inconjurata de cladiri inalte printre care se distingea Moscheea Regala (actuala Moschee Imam). Calatori europeni din mai multe neamuri au vizitat si au descris splendorile Iranului. Printre ei s-au numarat fratii Shirley ca si Chardin. Scrierile acestora denota o profunda cunoastere a Iranului, a istoriei, artei si arhitecturii sale. Din pacate, cu toate calitatile remarcabile ale lui Abbas cel Mare, Renasterea iraniana a fost de scurta durata. Dinastia safavida s-a mai mentinut inca un secol dupa moartea sa, sustinuta mai mult de trecutul sau glorios decat de meritele succesorilor lui. Shah Safi (1629-1642), Abbas II (1642-1666), Suleiman (1666-1694) si Hossein (1694-1729) au marcat o jalnica decadenta a neamului altadata vestit din care se trageau. Nu este de mirare faptul ca dinastia s-a prabusit, ci ca a reusit totusi sa se mentina atata timp. Tulburarile s-au accentuat tot mai mult dupa 1715, ele fiind provocate de afghani si de uzbeci in nord-est, de kurzi in vest si de arabi in sud. In 1722 o trupa putin numeroasa dar bine inarmata de afghani a ajuns pana la Esfahan, a infrant o mare armata iraniana, a capturat si a pradat orasul si a macelarit pe multi dintre locuitorii sai. Rusii si turcii s-au grabit sa puna mana pe tot ce s-a putut lua din partea de nord si vest a tarii. Hossein a fost luat prizonier si a abdicat, iar fiul sau Tahmasp s-a stabilit in Mazandaran ca sah in exil. Unii membrii ai triburilor Qajar si Afshar au venit alaturi de el. Unul dintre acestia, Nadir Quli, a ajuns comandant al armatei, i-a invins pe afghani si in anul 1730 a reusit sa elibereze tara.

Afsharii
In anul 1736 Nader s-a proclamat sah, a declarat razboi afghanilor si a ocupat orasul Kandahar, patria afganilor Ghilizai. In 1738 a invadat India si pe parcursul unei singure campanii a capturat bogatii imense, inclusiv legendarul Tron cu pauni si diamantul Kuh-e Nur (Kooh-i Nor). Probabil avea o atractie deosebita pentru cariera de cuceritor. Si-a stabilit capitala la Mashhad, si poate pentru a da o satisfactie afghanilor, i-a protejat pe supusii sunniti in dauna siitilor. A condus tara in mod despotic, de aceea a fost asasinat in anul 1747. In urmatorii cincizeci de ani vremurile au fost foarte tulburi. In principal s-a desfasurat o lupta tripartita intre urmasii lui Nader Shah, familia Zand si Qajari. Mult timp pe tronul de la Mashhad s-a aflat Shahrokh (care era in acelasi timp nepotul lui Nader si al Sahului

Hossein), dar numai in mod formal, deoarece orbit si in unele perioade tinut captiv, el nu-si putea exercita functia.

Dinastia Zand
Dupa dinastia Afshar a urmat dinastia Zand (1750-1794), intemeiata de Karim Khan Zand, mai cunoscut sub numele de Vakil (regent), care si-a stabilit capitala la Shiraz, a impodobit orasul cu multe constructii frumoase si i-a tinut la mare cinste pe poeti. Domnia lui a durat aproape treizeci de ani (1750-1779) si a reprezentat o perioada de pace si prosperitate pentru Iran, cu exceptia provinciei Khorasan. Este unul dintre putinii conducatori din acea vreme care nu a fost detestat. Desi cea mai mare parte a Iranului se afla in stapanirea sa, Karim Khan nu si-a luat niciodata titlul de sah. Dupa ce a murit, la varsta de optzeci de ani (in 1779), Qajarii s-au luptat cu inversunare timp de cincisprezece ani pentru suprematie. Conducatorul lor, Agha Mohammad, care in tinerete fusese castrat de urmasii lui Nader, i-a atacat pe cei din neamul Zand in lupta deschisa, dar s-a folosit si de tradare si in final i-a masacrat complet, intai la Kerman si apoi la Bam. Acolo Luft Ali Khan, tanarul sef zand, a cazut prizonier si astfel Qajarii au intrat in posesia tronului insangerat in anul 1794.

Qajarii
Agha Mohammad a fost proclamat sah in 1787, la capatul unei campanii victorioase in Rusia; el a stabilit capitala la Teheran, oras care si-a pastrat pina in zilele noastre aceasta calitate. Ulterior a reusit sa ocupe Khorasanul, dar mai inainte a savarsit atrocitati ingrozitoare avandu-l ca obiect pe Shahrokh. Agha Mohammad a fost cel mai rau monarh iranian, urat de popor, totusi el a izbutit sa puna capat anarhiei, a luptat cu succes impotriva dusmanilor externi si a redat credintei siite statutul de religie de stat. A fost ucis de proprii sai slujitori pe cand se afla in campanie, in anul 1797. I-a avut ca succesori pe Fath Ali Shah (1797 - 1834), Mohammad Shah (1834-1848), Naser ad-Din Shah (1896-1907), Mohammad Ali Shah (1907-1909) si Ahmad Shah (1909-1925). In acest rastimp contextul istoric s-a modificat total. Iranul a iesit din feudalism si s-a integrat in lumea moderna, care nu mai era interesata de stravechea lui civilizatie, de stralucirea si misterul care il invaluiau. Acum era privit ca un posibil teren de expansiune pentru marile puteri rivale, sau mai exact ca un teren in care expansiunea unei mari puteri trebuia contracarata de o putere rivala. Nu forta interioara a monarhiei Qajare, ci tocmai aceasta rivalitate, dar si rezistenta nationala ampla i-au

permis Iranului sa-si mentina independenta. In aceasta lunga perioada, Iranul a pierdut portiuni din teritoriu in favoarea vecinilor sai si s-a accentuat presiunea puterilor europene, indeosebi a Rusiei tariste si a Marii Britanii. In timpul domniei lui Fath Ali Shah (1797-1834) pretentiile teritoriale ale Persiei in regiunea Caucazului (actualele republici din Azerbaidjan, Caucaz, Armenia si Daghestan) au fost disputate cu Rusia intr-un razboi de lunga durata, care s-a incheiat cu Tratatul de la Gulistan (18130 si Tratatul de la Turkamanchai (1828), prin care Iranul a fost nevoit sa cedeze teritoriile din Caucaz sus-mentionate. Herat, valea roditoare strabatuta de raul Hari Rudi, care facuse parte din vechiul Imperiu Persan, a fost luata de afghani. Cateva campanii intreprinse pentru redobandirea ei au avut ca rezultat inteventia englezilor in favoarea Afghanistanului. Iranul a fost nevoit sa recunoasca independenta Afghanistanului in 1857. Rezervele de petrol descoperite la inceputul secolului XX au intensificat rivalitatea dintre Marea Britanie si Rusia pentru acapararea puterii in Iran. Pe plan intern s-a conturat o miscare pentru drepturi constitutionale; in 1906 sahul a acceptat promulgarea Constitutiei, prin care se instituia Parlamentul (Majlis). Conflictul dintre interesele rusesti si cele britanice a continuat; s-a ajuns la realizarea in 1907 a unui acord anglo-rus (anulat dupa primul razboi mondial), prin care Iranul era impartit in sfere de influenta. Perioada de dinainte de primul razboi mondial a fost marcata de dificultati politice si financiare. In anul 1911 Morgan Shuster, un finantist american, a fost numit consilier financiar si trezorerier general al Iranului. S-au facut anumite reforme, dar datorita conflictelor cu rusii activitatea acestuia nu a dus la rezultatele asteptate si in anul 1920 a incetat. In timpul razboiului Iranul a fost ocupat de britanici si de rusi, dar si-a pastrat neutralitatea. Dupa razboi Iranul a fost admis in Liga Natiunilor ca membru cu drepturi depline. In 1919 Iranul a semnat un acord comercial cu Marea Britanie, prin care independenta tarii era confirmata formal, dar care de fapt incerca sa instituie un protectorat britanic. In anul 1921 Iranul a recunoscut Uniunea Sovietica si a semnat un tratat cu aceasta prin care sovieticii au renuntat la politica imperialista promovata de tarism, au anulat toate datoriile si concesiunile si si-au retras trupele de ocupatie de pe teritoriul Iranului.

Pahlavii
In anul 1921 Reza Khan, care era ofiter in armata, a organizat o lovitura de stat si a instaurat o dictatura militara. Ulterior el a fost ales sah ereditar; asa s-a sfirsit dinastia Qajar si a inceput o noua dinastie, Pahlavi. In anul 1941, la doua luni dupa invazia germana in Rusia, fortele britanice si rusesti au ocupat Iranul. Pe data de 16 septembrie Reza Shah a abdicat in favoarea fiului sau Mohammad Reza Shah Pahlavi. Ulterior trupele americane au intrat in Iran pentru a-i aproviziona pe rusi cu material de razboi. La Conferinta de la Teheran din 1943, Statele Unite, Marea Britanie si Rusia au semnat Declaratia de la Teheran care garanta independenta si integritatea teritoriala a Iranului. Insa rusii, nemultumiti de refuzul guvernului iranian de a le asigura concesiuni petroliere, au atatat o revolta in nordul tarii, care a dus la instaurarea (in decembrie 1945) a unor guverne-marioneta in asa-zisele noi republici, "Republica Populara Kurda" si "Republica Populara Azerbaidjan", conduse de lideri aserviti rusilor.

Dupa ce tratatul, care fusese incheiat pentru timpul cat a durat razboiul, a expirat (in ianuarie 1946), trupele rusesti nu au parasit tara, ceea ce a facut ca si americanii si britanicii sa-si mentina trupele. Iranul a protestat la Natiunile Unite. Pana la urma rusii s-au retras (in mai 1946), dupa ce au primit promisiunea ca li se vor acorda concesiuni petroliere care urmau sa fie votate de Parlament. Guvernele instalate de rusi in nord, lipsite de sprijin popular, au fost inlaturate de armata iraniana in decursul anului 1946; ulterior Parlamentul a respins acordarea de concesiuni petroliere rusilor. In anul 1951 Miscarea Frontului national, condusa de premierul Mosaddeq, un militant nationalist, a fortat Parlamentul sa nationalizeze industria petroliera, infiintind Compania Nationala Petroliera Iraniana. Britanicii au instituit un embargou care a dus practic la prabusirea industriei petroliere si a creat probleme economice interne grave; cu toate acestea, Mosaddeq si-a continuat politica de nationalizare. Aflat in conflict cu sahul, Mosaddeq a fost debarcat in 1952, dar a recastigat foarte repede puterea. Sahul a fugit din tara dar a revenit curind, sustinut de anglo-americani, care au declarat ca sprijina monarhia, si Mosaddeq a fost scos din functie in august 1953. In 1954 Iranul a acceptat ca un consortiu international, format din companii petroliere britanice, americane, franceze si olandeze, sa opereze in Iran, beneficiile urmind sa fie impartite in mod egal intre consortiu si statul iranian. Premierii care s-au succedat dupa 1953 au restabilit ordinea in Iran; in 1957 legea martiala a fost suspendata, dupa ce fusese in vigoare timp de saisprezece ani. Iranul a strans relatiile cu Occidentul, a aderat la Pactul de la Baghdad (care ulterior a primit numele de Organizatia Tratatului Central) si a primit ajutor militar si economic substantial din partea Statelor Unite pina spre sfirsitul anilor 60. Incepind din anii 60 si continuind in anii 70 guvernul iranian a desfasurat ample actiuni in cadrul unui program ("Revolutia alba") menit sa imbunatateasca conditiile economice si sociale. Reforma agrara a constituit o prioritate majora. Straduindu-se sa modifice sistemul agricol de tip feudal, guvernul a achizitionat mari proprietati si apoi a vandut pamant taranilor; de asemenea o mare parte din domeniile coroanei au fost impartite populatiei. In ianuarie 1963 a fost aprobat un plan amplu care prevedea continuarea improprietaririlor, invatamant obligatoriu, crearea unui sistem de impartire a profitului in industrie; programul a fost finantat prin vanzarea unor intreprinderi aflate in proprietatea guvernului unor investitori particulari. Sahul a depus mari eforturi, infiintind chiar un partid politic cu sprijin guvernamental, pentru a pregati Iranul in vederea unui sistem politic pretins democratic. Insa diversele programe de reforma si situatia economica tot mai grea au nemultumit unele grupari politice si religioase influente; in anul 1963 s-au inregistrat miscari de strada. La 5 iunie 1963 s-a produs cea mai importanta revolta religioasa, la scara nationala, condusa de Ayatollahul Khomeini si indreptata impotriva asa-numitei "Revolutii albe". Instabilitatea politica generalizata s-a manifestat prin asasinarea primului ministru Hassan Ali Mansur si printr-un atentat nereusit la viata sahului, in ianuarie 1965. Postul de prim-ministru a fost ocupat de Amir Abbas Hoveida, care a ramas la putere pana in 1977. In octombrie 1971 Iranul a aniversat 2 500 de ani de la intemeierea Imperiului Persan Ahemenid al lui Cyrus cel Mare, prin serbari fastuoase in desert, la Persepolis. Politica proocidentala a Iranului a continuat in anii 70 dar in acelasi timp s-au imbunatatit relatiile, in special pe plan economic, cu tarile comuniste, inclusiv cu Uniunea Sovietica. Insa relatiile cu Iraqul au devenit incordate spre sfirsitul anilor 60 si la inceputul anilor 70, inregistrindu-se o serie de ciocniri armate de-a lungul frontierei. In aprilie 1969 Iranul a denuntat acordul cu Iraqul din 1937 cu privire la controlul

asupra raului Arvand Rud (Shatt al-Arab) si a cerut ca tratatul care daduse Iraqului controlul efectiv asupra acestui curs de apa sa fie renegociat. In 1971 Marea Britanie sia retras fortele militare din Golful Persic. Temandu-se ca natiunile arabe, cu sprijinul Uniunii Sovietice, ar putea umple golul de putere aparut in urma retragerii britanice, Iranul a marit bugetul apararii si a devenit cea mai importanta putere militara din zona. Iranul a renuntat la orice pretentie cu privire la Bahrain in 1970, dar a recastigat controlul asupra a trei dintre micile insule de la intrarea in Golful Persic, care se aflasera sub ocupatie britanica pana in noiembrie 1971. Iraqul a protestat, expulzand mii de persoane de nationalitate iraniana. In martie 1973, la scurt timp dupa expirarea acordului pe 25 de ani semnat in 1954 cu consortiul petrolier international, Iranul a pus sub controlul Companiei Nationale Iraniene a Petrolului toate ramurile industriei din tara; in mai 1973 consortiul a acceptat sa acorde consultanta in schimbul obtinerii unor contracte de achizitie avantajoase pe termen lung. La incheierea razboiului arabo-israelian din octombrie 1973 Iranul nu a acceptat sa utilizeze petrolul ca arma politica si nu a participat la embargoul petrolier impotriva Occidentului si Japoniei. A folosit insa prilejul si a luat initiativa ridicarii pretului petrolului, nerespectind acordul de la Teheran din 1971. Veniturile obtinute datorita cresterii preturilor au fost folosite de Iran pentru a-si consolida pozitia de creditor pe piata externa, pentru a realiza programe interne de modernizare si dezvoltare economica si pentru a-si spori in continuare puterea militara. Este bine cunoscut faptul ca in toata perioada in care Mohammad Reza s-a aflat pe tronul Iranului (1941 - 1971) Statele Unite au avut mina libera in toate domeniile si acces la toate resursele naturale.