Emil Cioran, SCHIMBAREA

LA FAT A ROMNIEI

Humanitas, 1990

Am scris aceste divagatii n 193536, la 24 de ani, cu pasiune si orgoliu. Din tot ce-am publicat n romneste si frantuzeste, acest text este poate cel mai pasionat si n acelasi timp mi este cel mai strin. Nu m regsesc n el, desi mi pare evident prezenta isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea s suprim cteva pagini pretentioase si stupide. Aceast editie este definitiv. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.

E.M.CIORAN Paris, 22 Februarie 1990

CAP.I Tragedia culturilor mici

Cele cteva milenii de istorie de care ne dispensm numai n ignorant sau n extaz dou poluri a-istorice, ne oblig la o viziune macroscopic si la o selectiune implacabil a desfsurrilor omenesti. Cine nu simte nevoia s fie judector al trecutului se desolidarizeaz de o ntreag lume ce l-a precedat, chiar dac instinctul l integreaz prin legturi invizibile; nu mai putin este lipsit de existent n viitor acel ce nu se angajeaz n profetie, ca ntr-o actualitate. De la Hegel, am nvtat cu totii un adevr devenit platitudine n gndire, c sensul mai adnc al vietii istorice este realizarea constiintei, c progresul n istorie este un progres n constiint. Interiorizarea spiritului, n drumul lui de eliberare de natur, i creeaz o distant de propriile lui realizri, mentinndu-l ntr-o culme creia omul se abandoneaz ca unei perspective ultime. Constiinta este cu att mai cuprinztoare cu ct actualitatea ei nglobeaz mai activ trecutul, nct perspectivismul istoric defineste dimensiunile constiintei. O viziune macroscopic a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esentiale ale devenirii umane, precum ti nstrineaz detaliul omenesc, accidentele evolutiei.La drept vorbind, nu exist viziune microscopic, fiindc fenomenele de mna a doua n-au o valoare n sine, ele fiind fie pregtiri, fie urmri ale fenomenelor centrale. Limitarea numeric a acestor fenomene si are o ratiune n structura particular a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfsoar prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu snt discontinue n mod necesar: influentele dovedesc n ce grad se conditioneaz. n fenomenul lor, nu este important ns eterogenul, elementele adugate din afar si nglobate, ci smburele luntric, predeterminarea spre o form specific. Precum, n biologie, ortogeneza ne reveleaz viata ca nscndu-se si afirmndu-se sub determinantul conditiilor interne si al unor directii luntrice care nving rezistenta mecanic a mediului exterior, tot asa, n lumea istoric exist o ortogenez a culturilor, care justific individualitatea fiecreia prin conditii si determinante originare, printr-un impuls specific. Marsul marilor culturi n istorie seamn, de aceea, unei fatalitti; cci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma si individualiza, de a impune stilul lor de viat altora si de a robi totul fascinatiei lor violente. Existnd relativ putine culturi mari, numrul fenomenelor istorice este fatal limitat. Attea popoare si-au ratat soarta neputndu-se mplini spiritual si politic, rmnnd condamnate la etnic, la mrginirile etnicului, incapabile s devin natiuni si s creeze o cultur! Precum exist o gratie cereasc, trebuie s fie si o gratie pmnteasc. Si cine este atins de aceast gratie? Orice mare cultur. Cci marile culturi snt srutate de oameni, precum sfintii de ngeri. De cte ori harta continentelor ni se deschide n fat, ochii se atintesc numai asupra trilor atinse de gratia terestr. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seam un destin pentru altele pentru toate culturile mici,care si-au rcorit sterilitatea n umbra celor mari.

Istorie nseamn pentru a cita numai cteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franta, Germania, Rusia si Japonia, culturi care s- au individualizat pe toate planurile, legndu-le printr-o convergent si o corespondent intim, dar sesizabil. Limitarea numrului lor nu-si are explicatia numai ntr-o insuficient a unui smbure generator originar, ci si n faptul c lumile de valori pe care le realizeaz fiecare cultur n parte snt limitate. Fiece mare cultur este o solutie a tuturor problemelor. Dac exist o pluralitate de solutii, nu exist totusi o infinitate. Grecia antic sau Franta, de exemplu (poate cele mai mplinite culturi), au solutionat n genul lor toate problemele ce se pun omului, s-au echilibrat cu toate incertitudinile si si-au inventat toate adevrurile. Din perspectiva transistoric a unui ntelept, solutia francez sau greac poate fi nevalabil; dar s ne gndim ce leagn plcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nscuti n adevrurile si concluziile ei. A fi asimilat imanent ntr-o cultur nseamn a pstra, n ndoieli, n viziune si n atitudine, limita impus decadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarc un nceput de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a directiunii luntrice. Este caracteristic micilor culturi formatii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai n obiectivri, ci si n smburele lor, n centrul primordial si iradiant, n esenta lor deficient. Ce nseamn n univers: Suedia, Danemarca, Elvetia, Romnia, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n-au o valoare dect n msura n care ncearc s-si nfrng legea lor, s se desctuseze dintr-o condamnare, care le fixeaz n cmasa de fort a anonimatului. Legile vietii snt unele la culturile mari si altele la cele mici. Primele si consum evolutia floral, cresc natural nspre mrirea lor; Franta n-a stiut niciodat c e mare, fiindc a fost totdeauna si a simtit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizeaz formele minore de viat, a cror devenire nu se poate concepe fr exemplu, fr prototip. Deficientele culturilor mici snt asa de mari, nct, lsate n cursul lor firesc, degenereaz n caricaturi. Biologiceste, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseste totusiinstinctul, care s le mne spre destinatia lor esential. Culturile mari dispun pn la hipertrofie de un instinct istoric, adic de o pornire nestvilit de a-si revrsa toate posibilittile n mrginirea devenirii lor, de a-si epuiza ultimele resurse n procesul existentei, de a nu rata nici un element din potentialul spiritului. Instinctul istoric se deosebeste ns esential de simtul istoric. De la Nietzsche si de la Spengler, am nvtat c interesul pentru istorie e caracteristic decadentei, cnd spiritul, n locul elanului creator, a adncirii n intensitate, tinde la o cuprindere extensiv, la ntelegerea ca atare, la pierderea retrospectiv n lume. Simtul istoric temporalizeaz toate formele si toate valorile, nct categorialul si valabilul prind rdcini n lume ca orice relativitate concret. Cnd si atunci snt superstitia simtului istoric, a crui hipertrofie inevitabil a dat nastere istorismului modern.

Zorile culturilor si formelor aurorale ale spiritului snt strine de tentatiile acestui simt. Orice cultur mare se creeaz n atmosfera nvluitoare a unei eternitti, absorbit de individ prin toti porii. Constructorii de catedrale n zarea modernittii, de piramide n cea egiptean sau eroii lumii homerice au trit fr distanta de creatia lor, si fiecare piatr ridicat sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau ntr-o ordine definitiv a lumii, ntr-o arhitectonic divin sau cosmic si foarte putin uman. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilittii temporale. Dup ce o cultur si-a lichidat avutul n creatii, ncepe distanta de ea nssi n perspectiva asupra trecutului ei si a altora. Naivitatea creatoare a ncetat, urmat fiind de dualismul, inerent ntelegerii istorice, care separ spiritul de lumea creia i se aplic. nltarea floral a spiritului, n perioadele creatoare ale culturilor, le mprumut o naivitate pe care cu greu am cuta-o n luciditatea searbd a culturilor mici. Un popor care se lanseaz n istorie de la ntiul act de viat lunec pe soarta sa. Respiratia n mitologie, diferentierea vietii religioase de cea politic, creatia unui stil propriu spiritual si politic, accesul la putere si consecinta lui, imperialismul etc., indic o evolutie fireasc, o iresponsabilitate n evolutie. nchegarea etnic a poporului francez l-a fcut s treac treapta istoric. Si asa orice popor cu destin, care a despicat lumea si i s-a constituit ax. Cci de la ntiul gest de viat, el trebuie s aduc n lume ceva care, desfsurat n timp, devine pentru el totul. Intrrii lui n istorie nu exist piedici din afar. Zorile lui sau snt o fatalitate, sau nu snt. De ce noi, romnii, etnic vorbind mai omogeni dect germanii, am trebuit s ne asteptm soarta o mie de ani? Situatia geografic defavorabil, neprielnicia conditiilor, nvliri barbare, vecini slbatici? Dar acestea ar fi trebuit s fie motive n plus de afirmare, elemente de mrire proprie, dac pornirea de a face istorie, pornirea oarb si primordial ne-ar fi aruncat irezistibil n vrtejul universal. Astzi la ce-am ajuns? Lavointa de a face istorie. Cine a nteles acest lucru este lmurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rational, abstract, constient n tragicul nostru. Cu adevrat, cele cteva milenii de istorie ne-au fcut necruttori cu subistoria noastr. Aspiratia nemrturisit, dar constant, a unui popor, ridicat prin creatii la mare cultur, trebuie s fie nchegarea lumii ntregi n jurul su. Aceasta este ideea pentru care lupt stiind sau nestiind culturile mari. Prin continuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se rzboiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare snt aceleasi,numai motivrile altele. S ne gndim la cteva idei de misiune si la sensul lor mai adnc, la antinomia ideologic si istoric a mesianismului, dar la identitatea substantial a rdcinilor lor. Dou popoare mesianice nu pot tri n pace. Neservind acelasi sens n lume, dar luptnd cu o intensitate si cu un dramatism egal pentru ideea (n fond pentru destinul) lor, conflictul se agraveaz cu ct acea idee este mai matur n substanta acelui popor. De la profetii evrei pn la Dostoievski (ultimul mare

vizionar mesianic), stim c fiecare neam ce-si deschide cale n istorie lupt pentru o idee a lui si pentru o formul de salvare, pe care o crede universal si definitiv. Credinta lui Dostoievski c poporul rus va salva lumea este singura expresie valabil a unui crez mesianic. n form brutal, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, rusi si evrei. Menirea lor nu-i poate purta dect pe drumuri izolate sau n antagonisme dramatice. Toat istoria Frantei n-a fost dect desfsurarea concret a unei misiuni, creia nu is-a mrturisit zgomotos, fiindc o avea n snge si o nfptuia natural. nc din Evul Mediu, conceptia lui Gesta Dei per Francos, iar n perioada modern la civilisation franaise, La France ternelle au fixat Franta n constiinta cetteanului francez ca unica realitate substantial de cultur. n decursul secolelor, rivalitatea dintre Franta si Germania a fost aproape totdeauna solutionat n avantajul primei, cci Germania, nefiind realizat politiceste dect n cteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominatie cultural, si aceea indirect, prin reactiunea celorlalte natiuni, n spet Franta. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize n lume, prin reactiune. Lipsa unei viziuni universaliste i-a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s-au refugiat n imperialism. Setea de spatiu, dorinta de realizare n ntindere, de mplinire prin cuceriri, nu exprim dect exterior si concret ideea mesianic german, a crei nvolburare metafizic nu este lipsit de cele mai practice corespondente. Nu exist mesianism abstract, care s se satisfac n formule si s nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicatia practic a mesianismului. Snt totusi natiuni imperialiste care n-au fost niciodat mesianice, fiindc n-au luptat pentru o idee istoric. Asa, de exemplu: englezii, al cror imperialism este pur utilitarist, sau, n lumea antic, romanii, care n-au luptat dect pentru o idee imperialist, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune c au constituit o mare natiune; dar n-am respecta nuantele, de am numi-o cultur mare. O natiune care a dat lumii numai o constiint juridic, metode de colonizare si istoriografie n-a depsit categoriile elementare ale spiritului. Mesianismul francez si cel germanic si justific antinomia durabil nu numai n ireductibilitatea ca atare a orientrii mesianice, ci si ntr-o sum de elemente psihologice si spirituale, care diferentiaz specific fizionomiile natiunilor. n cultura francez, care este o cultur de stil si n care gratia tempereaz elanurile vitalittii, n-a existat niciodat, ca o problem torturant si dramatic, antinomia dintre viat si spirit. (n Franta, bergsonismul este o erezie.) Francezul trieste mai unitar, nici prea departe de viat si nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veti gsi niciodat la francezi nelinistea si teama de a te fi dezintegrat din continuturile firesti ale umanittii, de a fi riscat totul si de a fi pierdut simtul msurii. n Franta, oamenii snt stpni pe gndurile lor; n Germania, orice gnditor se simte depsit de sistemul su. Odat pornit pe calea elaborrii, el nu-si mai poate domina gndurile, care evolueaz nspre formele cele mai ciudate.

Amestecul de sublim, de grotesc si de monumental l veti ntlni n aproape toate sistemele germane de filozofie. n Franta, toat lumea are talent; rar gsesti un geniu. n Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compenseaz lipsa de talent a tuturora. Gnditi-v la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nou form de existent. Cu Hegel, cu Wagner si cu Nietzsche s-au nscut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost n drept s spun c lumea ncepe de la el. Sntem obisnuiti s considerm n omenesc numai o sum limitat de valori, un numr redus de posibilitti, o form determinat de existent. Dintr-o astfel de perspectiv, este natural ca acesti creatori s fi depsit omenescul. Existenta si opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vdit inuman. Ele se mpletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri ametitoare, rsrite dintr-un nenteles fond luntric. Nietzsche spunea c Beethoven reprezint nvala barbariei n cultur. Aceasta este tot att de adevrat pentru Nietzsche nsusi. Barbaria germanic rezult din incapacitatea germanilor de a mentine un echilibru ntre viat si spirit. Dezechilibrul nu se exprim att prin oscilatia ntre aceste dou realitti, prin prizonieratul succesiv n ele, ct prin vietuirea simultan ntr- un contrast, care determin n existenta omului prezenta unei structuri antinomice. Neputndu-si armoniza aceste dou elemente ale existentei, viata din el izbucneste ntr-o explozie primar, barbar si elementar, iar spiritul construieste, alturi de viat sau deasupra ei, sisteme si perspective ce variaz de la o mrime halucinant la fantezii inutile si sterile. Barbaria rezult din incapacitatea de a gsi o form care s nchege pe un plan derivat antinomii originare. Toat amploarea culturii germane deriv din aceast incapacitate, din aceast disproportie care nchide n sine un tragic impresionant. Arhibanala distinctie ntre dinamismul germanic si statismul francez nu trebuie interpretat ca o degenerare francez si o exuberant germanic, ci ca o diferent de tensiune. Francezii snt vii fr s depseasc formele care mbrac viata; nemtii nu pot fi vii dect prin lipsa de form, prin elementar si primordial. Si izbucnirea vietii n ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideaz convenientele. ntreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv si orgolios, n deosebire de cel francez, discret si rezervat, dar nu mai putin imperialist. Discretia mesianismului francez, masca permanent sub care se ascunde,ne face s ntelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai mult simpatie dect sinceritatea brutal a celui teutonic. Determinarea omului german ca o existent frmntat n antinomii, n contradictii si tensiuni, incapabil de a se mentine numai la nivelul normal si la stilizarea formal a culturii, explic de ce l poti numi oricum, numai cult n sensul obisnuit, nu. Germania are o existent aparte n Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce ntelegem noi prin cultur nu este de cele mai multe ori dect mediocritate stilizat. Rusia si Germania nu pot fi ntelese de celelalte tri.

Franta a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat si intelectualizat. Eroul, ca o fiint ce sparge formele vietii si se avnt irational ntr-un elan demiurgic, care dintr-un exces de viat simte dorinta de moarte si care nu devine simbol dect prin renuntare, n-a fost niciodat un ideal sau un cult francez. Dar ce putea creste din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva dect un cult nemrginit pentru erou ca atare? Germania niciodat n-a fost crestin n sensul propriu al cuvntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult dect cultul sfinteniei. Orice neamt este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, dect de conceptia de viat crestin. ncrestinarea germanilor a nsemnat de fapt o germanizare a crestinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german. Nemtii n-au depsit niciodat idealul de erou. Reactiunea teologilor national-socialisti mpotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivat pe faptul c acest curent, prin pesimismul su antropologic, exclude orice hotrre concret si eficace n timp. Distanta ntre Dumnezeu si om a devenit att de mare n conceptia acestor teologi, nct omul nu mai poate fi salvat dect prin interventia divin, actiunea omului ca atare fiind irelevant si nul. C idealul german este eroul, iar nu sfntul, o dovedeste, n efortul de regermanizare a crestinismului, nlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblete, este o idee specific necrestin. Cu ct se adnceste n diverse domenii orientarea nspre un caracter specific germanic, cu att ne snt nou, strinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artistii particular teutonici ne snt si cei mai ndeprtati. Majoritatea nemtilor snt de acord c Mathias Grnewald reprezint o viziune specific german a lumii, mai mult dect Drer si mai mult dect Holbein, la care predominarea linearului a mpiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o ntlnim totdeauna la Grnewald. Dintre toti artistii Germaniei, acesta este cel mai greu de nteles. Pentru latini, el e de-a dreptul ininteligibil. Arta italian ne-a obisnuit cu paradoxalul suferintei frumoase. n toat arta italian, durerea este imaterializat prin frumusete, nct estetizarea ei rpeste acel caracter de materialitate grea, de bestialitate si ireparabil; n cea german (ca si n cea rus), dimpotriv, aceste caractere se reveleaz n strania lor mretie. De aceea madona n arta nordic este de o tristete att de adnc, iar n cea rus nu-i lipsesc lacrimile, n deosebire de madona n arta sudic, a crei transcendent este un amestec de interioritate si de Eros transfigurat. Unii teologi protestanti au vrut s scoat din acest fapt un argument pentru autenticitatea crestinismului nordic fat de crestinismul sudic, de esent romanic. Ce e drept, nordul a nteles mai adnc suferinta, a avut un sentiment mai persistent al mortii si o experient mai interioar a tragediei. Dar nordul (n spet Germania) n-a avut niciodat umilinta, caritatea si pietatea retinut, intim si discret, care au definit n sud miscarea cea mai autentic crestin, franciscanismul. Nemtii nu s-au simtit prea bine n crestinism, desi ca profunzime religioas snt superiori latinilor (cu exceptia spaniolilor).

Germania nu si-a trit misiunea universal. Dostoievski a numit-o natiune protestatar prin excelent. Evenimentele importante ale Germaniei snt o succesiune de anti...nct, te ntrebi n ce fel se definea n lume dac nu erau papalitatea, catolicismul, rationalismul si clasicismul, mpotriva crora ea s reactioneze. Germania, n afar de moda iluminist, care a falsificat-o temporar nu s-a integrat natural Occidentului. Cresterea constiintei germanice a izolat-o si mai mult n lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al Gremaniei. Altcum, lumea o refuz, si ea, la rndul ei, refuz lumea. Dac Romnia vrea cu adevrat s-si croiasc un drum n istorie, tara de la care poate nvta cel mai mult este Rusia. ntreg secolul al XIX-lea rusii au frmntat, pn la obsesie, problema destinului lor. Si deodat cu chinul lor teoretic, Rusia a psit efectiv n istorie, pentru ca prin revolutie s se fixeze n centrul ei. Gndirea religioas rus, slavofilismul si occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate s-au nvrtit n jurul misiunii Rusiei. Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihilistii Pisarev, Dobroliubev,Cernsevski, n solutii diferite, au ncercat s rezolve aceeasi problem. nssi mistica lui Soloviov pare o transpozitie teologic a Rusiei concrete. Este mai mult dect evident c Rusia a fost sortit unei meniri monumentale. De ce totusi evidenta aceasta a fost prilej de tortur pentru rusi? Tot secolul al XIX-lea rusesc vdeste o constiint turburat si profetic, o adevrat isterie mesianic. Orice popor care intr n istorie, cnd celelalte snt n maturitate, sufer de un dezechilibru provocat de inegalittile de nivel istoric. Rusia se nstea la viat, dup ce dormise ntocmai ca Romnia secole ntregi. Nu i-a rmas altceva de fcut dect s ard etapele. Ea n-a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost ntunecos, nespiritual. nssi literatura, pn la nceputul secolului trecut, s-a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral- religioase. Plaga mare a Rusiei ca si a noastr a fost traditia bizantin, suflul spiritualittii bizantine, care altoit ntr-o cultur strin devine anchiloz, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gndire reactionar n Rusia secolului trecut continu constient sau inconstient filonul bizantin. Pe Pobedonostev procurorul Sfntului Sinod, profet al inculturii maselor ntr-o tar de analfabeti, l vd descifrnd sensul istoriei dup o icoan bizantin, iar nu dup mersul soarelui, cum au fcut occidentalii, dup o icoan bizantin, simbol al mortii, al uscciunii si al umbrelor. Nu exist o viziune mai devitalizant dect aceea care se degajeaz din arta bizantin, art de ceruri obscure, de monotonie ntre sfinti, de inaderent la Eros. Si cnd te gndesti c Romnia a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin! Rdcinile ultime ale mesianismului rusesc snt n apocaliptism. Tot ce simte si gndeste acest popor depseste categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil s nteleag formele juridice, realitatea statal si tot ce constituie spiritul

obiectiv (n sensul lui Hegel sau Dilthey), el se misc ntr-un climat irespirabil unei constiinte europene, pentru care simbolismul culturii este o artificialitate natural, acceptat, evident. Chiar dac bolsevismul a dat Rusiei un orizont teoretic mrginit, amplitudinea respiratiei sufletesti a rmas aceeasi. Visul unei dominatii universale, pe care unii slavofili l-au conceput de-a dreptul grotesc, sub domnia tarului si a papei, renviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, s-a continuat n bolsevism, cu alt ideologie,dar cu nu mai putin fantastic. Mai repede vor disprea rusii de pe glob, anulati fiziceste, dect s abandoneze ideea menirii lor. Att de nrdcinat este ea, nct pare a lua proportii cosmice, inumane. Cu rusii a aprut absolutul n politic si, cu att mai mult, n istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru care au luptat ei, le-au considerat ca finalitti ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima, bestialitatea unic a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate n sine, o totalitate de valori si de drame omenesti, ce se rotunjesc n planul imanent al devenirii. Escatologia le-a fost strin (cel putin modernilor). Hegel care este mai nclinat spre escatologie, dintre filozofii oficiali ai lumii moderne , n-o concepe totusi n sensul crestin al unei rezolvri finale pe un plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine si interiorizarea spiritului absolut sfrsesc istoria nu n dram, asa cum se desfsoar sfrsitul n viziunile apocaliptice. De altfel, dialectica, absolutiznd procesul si istoriznd cosmosul, refuz teoretic vorbind escatologia. ntre stil si escatologie, sistemul lui Hegel pstreaz un echilibru si se dovedeste consecvent proportionalizrii antinomiilor intentia mrturisit a oricrei dialectici. Mult mai mult dect germanilor, rusilor le-a lipsit stilul n cultur. El este o expresie a tendintei vietii de a-si crea temporar o form, de a se realiza ntr-o structur determinat si limitat, de a directiona un dinamism interior si de a ridica pe un plan inteligibil irationalitatea din substanta luntric a vietii. Din directiunile multiple pe care le prezint aceasta, un stil de viat organizeaz un continut nou, determin o specificare si stabileste prevalente. Diversele aspecte ale firii se ornduiesc dup cum predomin o directiune sau alta. Un centru substantial rspndeste n toate obiectivatiunile un continut relativ omogen. Cci acesta e sensul stilului: de a depsi eterogenul prin imprimarea unui caracter specific, de a demarca n dinamica firii o barier care s asigure o individualizare pronuntat. Ierarhizarea continuturilor existentei deriv din aceast individualizare, din aceast prevalent a unei directii sau alteia, din specificarea operat n multiplicitatea firii, din stabilirea unei forme. Forma ns presupune un anumit grad de armonie realizat n existent, chiar cnd acesta prezint un caracter exterior, ntruct n acest domeniu nu se poate vorbi de realizri integrale. Stil, form si armonie se presupun. Cel care trieste un stil determinat de viat experimenteaz personal toate corelativele implicate n structura stilului. n asemenea conditii, este explicabil de ce pentru om, dac stilul nu reprezint totdeauna un echilibru, nu este mai putin adevrat c el este expresia unei posibilitti de echilibru. Pentru el, viata

are un sens fiindc tot ceea ce se produce se totalizeaz ntr-o regiune specific de valori si ntr-o form determinat, astfel c existentul si reveleaz finalitatea sa n nsusi fenomenul nglobrii si totalizrii, eliminnd orice idee de irational din productivitatea imanent a vietii. Rusii n-au stil n cultur, fiindc ei nu triesc n imediatul vietii si cu att mai putin n imediatul valorilor; de alt parte, ei nu-si organizeaz din inim un cosmos rational, asa nct misiunea lor n lume ne apare ca o rsturnare, ca o nendurtoare vijelie. Att de mult s-a insinuat Rusia n lume, nct de aici ncolo, dac nu orice drum duce spre Moscova, Moscova ne va iesi nainte pe orice drum. Spiritul rusesc este lipicios. Literatura rus n-a isterizat un ntreg continent? Dup modul n care popoarele se vor sti apra de Rusia, si vor dovedi gradul de sntate. Cele tinere vor sti exploata si fecunda boala rus; cele btrne se vor contagia si-si vor compromite n decadenta lor ultimele rezerve de vitalitate. Nu vorbesc numai de Rusia bolsevic, ci si de Rusia n genere, ca fenomen uman si ca destin istoric. Exist un adevrat complex rusesc, de a crui eliberare se va ngriji viitorul, cci pn acum a constituit un capitol din autobiografia fiecrui individ al ultimelor decenii. Mesianismul se naste dintr-o fort luntric a unui popor; dar, n dezvoltarea lui, el nu ntreste mai putin fortele acelui popor, asa nct exercit o actiune vitalizant; un tonic nscut n organism, pentru trebuintele lui proprii. Cum se explic miracolul existentei iudaice, dac nu prin ntretinerea constant a flcrilor unei misiuni? Si n zborul evreilor n istorie, ele par a le fi ars mai mult tlpile dect aripile, cci altcum nu s- ar explica graba lor n timp, frenezia fiecrui moment de viat, ardoarea pmnteasc, dorinta de a nu pierde nici o comoar de-a pmntului sau de-a rata vreo plcere sublunar. Dac un singur moment n evolutia lor evreii erau lipsiti de furia mesianic, dispreau pe loc. Prezenta lor milenar trebuia s-i fac o evident inevitabil si n-au reusit a ntlni mai mult dect refuzul. Lumea nu i-a acceptat niciodat si nici nu-i va accepta. Ei snt condamnati a nu se realiza niciodat n planul istoric, desi istoria le este aspiratia cea mai pasionat. Dac totusi vor reusi s se mplineasc vreodat, atunci nu ne putem gndi dect la un moment final de istorie. Numai solutia apocaliptic este o iesire pentru ei. Neam esentialmente profetic, n profetie se va putea salva. si va proiecta ncontinuu, la cine stie ce capt de soart, paradisul terestru, pe care-l va ajunge pe ruinele lui proprii. N-a existat pn acum popor mai avid de pmnt si de viat ca el. Si cu toate acestea, tria lui monstruoas consist n a fi trit religios atasarea de pmnt. Att l-a preocupat soarta lui, nct a fcut din ea o religie. Mesianismul iudaic se acoper perfect cu religia iudaic. Nici un popor n-a tras mai multe foloase dup Dumnezeu ca el. Poate de aceea soarta lui este att de infernal, c nu poate fi explicat dect printr-o rzbunare a cerului Diferenta dintre rusi si evrei consist n faptul c, pe cnd evreii si triesc religios destinul, rusii si triesc religia anistorie ca destin. Amndou aceste popoare au reusit a complica istoria prin anistoria lor esential. Ideea mesianic iudaic este mult mai putin generoas dect cea rus. Cci, pe cnd rusii se zbat n

viziunea unei salvri universale, chiar dac ea are o semnificatie pur teoretic, practic urmrindu-si numai axa destinului lor evreii nu-si urmresc, pe toate planurile, dect mntuirea lor ca popor, ca ras, ca neam sau mai stie Dumnezeu ce. Atasarea de lume explic de ce n tot ce au gndit dar mai cu seam n tot ce au suferit, n ntreg blestemul nfricostor al existentei lor n-au conceput si n-au simtit persistent si adnc tentatia renuntrii. Asa au fost de legati de propria lor soart, att s-au afundat n misiunea lor, c n-au tras niciodat concluzia inevitabil din suferint. De aceea, iudaismul nu d o vibratie elevat sufletului; aduce prea mult lumea n cer si cerul n lume. ntelegerea vietii ca desertciune (Iov, Solomon, Ieremia) este un lirism pur, foarte profund n sufletele care au cntat-o, dar dispare n constiinta colectiv a evreilor. Sentimentul lor predominant care explic echivocul sau complexul psihologiei iudaice a fost totdeauna o team ciudat, care n loc s-i disloce din lume, i-a integrat si mai iremediabil. Este incontestabil c dintre sentimentele pe care le ncearc omul teama, ca realitate sufleteasc durabil, modific mai mult psihologia n sensul insesizabilului, al surprizelor si nuantelor, al unei ntregi game de ireductibilitti sufletesti. Numai ea schimb pe om si el este altul numai n ea. n team se exprim nesiguranta n lume si atasarea de lume. Paradoxul sufletesc este totusi inteligibil; cci nu ne temem dect de ceea ce pretuim, de ceea ce nu putem avea integral fiindc alctuieste alt substant dect a noastr. Teama ne face orbi fat de axa proprie; de aceea, n ea se caut omul pe sine fr a se gsi. Poate aci consist ratiunea psihologic a faptului c evreii snt pierduti... Respiratia istoric a unui popor este cu att mai ampl, cu ct misiunea lui e mai mare. De aceea, n toate culturile mari, dimensiunile viziunii mesianice se contureaz n proportii grandioase. Dimpotriv, popoarele timide cu ele si cu lumea concep meniri imediate, aproape meschine n accesibilul lor. Fat de Rusia, al crei mesianism a fost totdeauna o soteriologie universal, profetismul national al culturilor mici nu depseste semnificatia unui moment istoric. Ce posibilitti de mesianism exist n Romnia, cnd nu ne-am proiectat niciodat un destin monumental? Nu este nfricostor cazul lui Eminescu, care n loc s se ataseze de un viitor al Romniei a proiectat mrimile neamului n obscuritatea sinistr a trecutului nostru? Romnia n- a avut gnditori mesianici; cci toti vizionarii ei n-au depsit o profetie local si mrginirea unei clipe istorice. Profetismul national romnesc, care n-a ntrecut limitele si problemele etnicului, a fost un profetism pe evenimente, iar nu pe dimensiuni intemporale. Eminescu a fost un profet national rebours. Blcescu nsusi, care a cunoscut atmosfera mesianismului polonez att de promittor altdat si att de compromis practic , n-a fost mai mult de un profet al trecutului. Fat de acest exces romantic, un Iorga, un Prvan snt numai traditionalisti; ceea ce nseamn un echilibru ntre trecut si viitor. Un profetism national, n deosebire de traditionalism, pune centrul de greutate pe viitor, considerat ca o comoar de mpliniri nationale. Traditionalismul este o formul comod, neangajant. El exprim o solidaritate cu neamul, dar nu o voint de a-i da un mare sens n lume. Orice traditionalism accept limitele imanente ale

natiunii. Atunci nu mai este nimic de fcut, natiunea mergnd spre viitorul ei ca boul la ap. Un popor n-are destin n lume dect din clipa n care a trecut treapta istoric. Pn atunci, este subistorie. Este ns riscant dac nu imposibil a preciza data si chiar epoca n care el trece o asemenea treapt. Cnd valorile pentru care lupt un neam se cristalizeaz ntr-o adevrat lume istoric, atunci acel neam s-a integrat n devenirea culturilor. A preciza momentul acelei cristalizri este inutil, deoarece afirmarea n lume nu se face deodat pe toate planurile, ci, de cele mai multe ori, prin succesiunea lor. Asa, cazul Italiei, care, prin Renastere, a intrat n istorie prin planul spiritual. Ceea ce este important n teoria culturilor consist n a cunoaste dac afirmarea uneia este numai un episod nerelevator sau dac, dimpotriv, este o destinatie esential. n fata Spaniei si Olandei devenite mari puteri doar pentru un secol si apoi pierdute ntr-un fel de mpienjenire a sortii trebuie s faci loc, ntre destinul monumental al culturilor mari si cel minor, al celor mici, unei categorii intermediare. Cauzele ratrii acestor culturi intermediare snt multiple; cea esential este, desigur, inaderenta planurilor, incapacitatea culturii de a se realiza n cursul devenirii ei pe toate trmurile, ntr-o corespondent structural. Spania a fost incontestabil reusit spiritual (dac n-ar fi produs dect mistica Sfntului Ioan al Crucii si a Sfintei Tereza), dar politiceste s-a mentinut sub nivel. Nu s-a putut afirma ndelung ca mare putere si nici n-a fost capabil s creeze forme statale consistente. Spania nseamn n lume triumful spiritului subiectiv. (Niciodat n-a fost, propriu-zis, o natiune.) Nu mai putin caracteristic pentru destinul culturilor intermediare nereusite, a acelor culturi care se realizeaz cam n punctul n care un popor devine natiune, fr totusi s fie, este cultura precolumbian Maya. Dou, trei secole nainte de venirea conchistadorilor ca s devasteze restul culturilor mexicane sau civilizatia peruan, Maya se stinge fr cauze din afar. Aceast cultur, care a cunoscut matematicile, calendarul, o arhitectur ce poate rivaliza ca monumentalitate cu Egiptul, un hieratism care aminteste arta indic, se prbuseste si dispare ca o malformatiune istoric. Nu exist alt explicatie a acestei decadente rapide n afar de o insuficient politic, de un defect n capacitatea de organizare a destinului exterior, care, desi compensat printr-o hipertrofie spiritual, n-a putut atinge echilibrul unei misiuni durabile de cultur. Ceea ce este important n istorie este ascensiunea si prbusirea marilor culturi si conflictul ireparabil dintre ele. n fata tragediei lor, desfsurat pe fondul tuturor umbrelor si luminilor vietii, se consum, ntr-un clarobscur minor, tragedia culturilor mici, lupta lor dureroas de a-si nvinge anonimatul, pentru a se desfta n mngierile devenirii. Fiind subistorice, adic sub treapta si nivelul marilor culturi, ele nu-si pot ridica nivelul dect nfrngndu-si legea. Discontinuitatea fat de propria lor soart este conditia afirmrii lor. Singura obsesie trebuie s fie: saltul istoric. Cci salvarea lor e c istoria nu este natur. Toate culturile snt predeterminate, n sensul c au un destin germinal; soarta le e scris n smbure.

Dar n smbure le e scris unora posibilitatea saltului. Culturile mici, atinse de gratia terestr de care vorbeam, au ntiprit n menirea lor accesul la salt. La un moment dat al somnolentei lor evolutii, se ntmpl o ruptur fecund, care le ridic la nivelul dac nu n creatii, n tensiune marilor culturi. Nu se poate face un salt cnd l vrei. Vointa ns poate da amploare unei transfigurri istorice. Oamenii nu pot voi dect ceea ce snt deja n germene. Conceptia organicist a evolutiei firesti ne condamn la inertia, ncetineala si somnolenta care au constituit n soarta noastr un mileniu de anonimat. Organicismul reprezint opozitia teoretic la orice salt, nct ultimele lui consecvente elimin culturilor mici orice portit de scpare. Dac gndirea national si politic a Romniei este att de putin revolutionar, faptul se datoreste unei excesive contaminri organiciste, precum si influentei directe sau indirecte exercitate asupra nationalismului romnesc de istoricismul romantic german. Viziunea pur organic a soartei noastre n lume ar avea o fecunditate, atunci cnd ritmul de viat al culturilor moderne s- ar caracteriza printr-un calm si un echilibru relativ, cci atunci posibilitatea unei sincronizri ar fi mai putin exclus. Febra este un element n plus, care avantajeaz un popor, dar l si epuizeaz mai repede. Ritmul accelerat explic istovirea rapid a culturilor moderne si, ntr-o oarecare msur, si a Greciei si Romei. Precipitarea evenimentelor presupune activitatea violent a unui suflet, pasiunea care-si soarbe substanta din frenezia proprie. Cnd privim fenomenele succedate n India, n decursul unei istorii milenare, observm un interval surprinztor ntre ele, o distant de timp de-a dreptul uluitoare. Un secol de abia respir ntr-un eveniment, iar acesta are o semnificatie de cele mai multe ori religioas, adic neutr temporalului. Respiratia calm a culturilor orientale le-a crutat si le-a nmagazinat substanta, nct nici astzi nu si-au pierdut aderenta la devenire. Dimpotriv, respiratia celor moderne este precipitat pn la sufocare. Viabilitatea lor e att de redus, c si-au pierdut substanta n cteva secole. Dac acest ritm n-ar avea aceast accelerare noi ne-am putea permite s ne consumm normal evolutia: ncetineala si pulsatia intermitent ne-ar aduce cu vremea la o nltime dorit. Asa ns, numai srind treptele istorice putem intra n ritmul colectiv. Dac micile culturi si-ar consuma evolutia natural adic trecnd miniatural prin toate fazele strbtute de cele mari niciodat n-ar reusi s ajung remarcate de vreo istorie a lumii. La ce le-ar folosi atunci vitalitatea si prospetimea, cnd de teama decadentei n-ar evada din sfera biologiei? Si fr glorie, istoria nu este dect biologie. Ele trebuie s strbat stadii, dar nu ntr-o tranzitie evolutiv si lent, ci n febra salturilor. Nu se poate preciza care ar fi acele stadii, nainte de a cunoaste nivelul istoric al culturii respective. Trecerea discontinu prin ele dovedeste c nu exist alt salvare pentru culturile mici, dect iesirea din ele nsele, din blestemul existentei lor. Dar, n definitiv, pentru cine este dureroas problema acestor culturi? Pentru un istoric? n nici un caz. Cci ntruct ar putea s-l doar faptul c

anumite tri snt condamnate, nchise lumii, cnd obiectivitatea lui i pune la dispozitie exemplul reconfortant al marilor fenomene? Istoricul mngie realitatea cu o simpatie indiferent. Dar pentru reprezentantii micilor culturi, problema ia un caracter de existent direct, subiectiv, depsind complet sfera obiectivittii. Dac n-am avea o aderent mai adnc la fenomenul Romniei si am putea fi perfect obiectivi cu ea, putin ne- ar psa c ea va juca un rol n lume sau nu. Atunci ne-ar prea fireasc ncadrarea ei n soarta neamurilor minore si nu ne-ar durea deloc anonimatul. Dar pasiunea pentru Romnia nu poate accepta osnda ei pe vecie la destinul mediocru de care s-a mprtsit pn acum. Luciditti criminale o situeaz microcosmic si disparent, pentru ca pasiunea s-o fixeze n centrul inimii si ca atare n ritmul lumii. Nu pentru o sum de valori si realizarea lor minor este interesant problema acestor culturi, ci pentru omul care se frmnt n ele, care nu le accept si vrea s le salveze salvndu-se. Problema culturilor nu intereseaz numai filozofia istoriei, ci si antropologia. Si dac privind destinul omului istoriceste, culturile mari i asigur o evident, nu este acelasi caz n cele mici, n care destinul omului adaug conditiei pur umane un plus dramatic, rezultat din anomaliile si insuficientele lor. Nu este deloc comod s te fi nscut ntr-o tar de a doua mn. Luciditatea devine tragedie. Si dac nu te sugrum o furie mesianic, sufletul se neac ntr-o mare de nemngiere. Exist n om o sete demiurgic, pe care si-o satisface fie ntr- un exces sufletesc si o viziune interioar, fie n integrarea activ n devenirea istoric. Ritmul accelerat si respiratia ampl a marilor culturi satisfac o sete demiurgic. ntr-adevr, ele constituie totalitti cu caracter cosmic, n asa msur dimensiunea lor depseste umanul. Culturile mari snt lumi; existenta lor justific monadologia. Att numai, c aceste monade nu triesc n armonie, nct trebuie s aib cte-o fereastr, prin care se zresc pentru a se ur. Demiurgia culturilor d omului vietuitor n ele o satisfactie automat a poftei lui de absolut. Acel ce sufer de superstitia istoriei si are sansa s triasc ntr-o mare cultur se poate considera ca mplinit. Superstitia istoriei nseamn cultul gloriei n timp, pasiunea aureolei n devenire. O natiune care nu sufer de obsesia gloriei este lipsit de un resort secret, dar efectiv, de viat. Ascensiunea culturilor d impresia de creatie din nimic, de directionare dup un plan pur interior. Germenele demiurgic nu este n toate egal de fecund. De aceea, nu toate snt fatalitti n aceeasi msur. La unele, demiurgia ia un caracter pur exterior si atunci ea se numeste gigantism. Este cazul Angliei. Te ntrebi: cum se face c aceast tar, dispunnd atta vreme de lume, nu este totusi o mare fatalitate? Neaprat, Anglia a dat lumii genii unice, inexplicabile, si a produs, n tara celui mai ordinar empirism, literatura cea mai delicat, desi este inexistent n muzic si nul n metafizic; totusi ea n-a luptat pentru o idee care s-o depseasc. Mai mult: Anglia n-asuferit pentru nici o credint. Totul s-a fcut de la sine, prin automatismul intereselor. Pe cnd Franta s-a definit n lume si a luat constiint de sine ntr-o Revolutie care a costat-o atta snge si n attea rzboaie inutile, Anglia si-a croit un destin prin mprejurri, si-a serpuit soarta printre contingente si nu s-a afirmat direct, irevocabil, mesianic. Ea a

cucerit universul fr a voi s-l asimileze luntric. Imperiul britanic a adus nou doar sistemul de coercitiune si exploatare, dar n-a imprimat nici un ethos, nici o idee activ, nici o pasiune inutil si universal ntre oameni. Utilitarismul, pur de orice idee universal, este negatia mesianismului. Acesta este tragic, profetic; o dezlntuire a fondului esential al unei tri. Demiurgia culturilor se nimbeaz mesianic; dar gigantismul exterior al englezilor este lipsit de nimb. Destinul englez fixeaz axa lumii n bunuri, nu n pasiunea de dominare printr-un complex de forme spirituale. Ideea unei stpniri pur exterioare a lumii, fr ideea de reform a acesteia, nu rsare nici din universalism si nici din profetism national. n cadrul marilor culturi, fenomenele de gigantism ocup un loc periferic. Dominatia extensiv, exclusivismul material elimin intensitatea din evenimentul istoric si ca atare l dilueaz. Anglia este un exemplu de cum nu trebuie s fie o mare cultur. Interesele care nu servesc un sens universal snt pete n istorie. O tar care s-a ridicat exploatnd conflictele dintre state si intervenind n momentul oboselii adversarilor nu merit mai mult de o stim obiectiv. N-au fost conchistadori acesti creatori ai monstrului modern, care se numeste imperiul britanic. nssi gndirea filozofic si politico-economic, destul de interesant n oroarea ei, este contaminat de cel mai plat empirism, nct pentru a nu te scrbi de imediatul Angliei trebuie s te retragi, prin compensatie, n atmosfera delicat, aerian si nuantat a picturii unui Gainsborough sau Reynolds. n perioada modern a istoriei, Anglia s-a mentinut n centrul tuturor evenimentelor; dar ntru ct le-a determinat sensul lor ideal? Este ceva steril n substanta Angliei, aceast tar care nu este o glorie, ci un capitol important de evenimente si oameni, legati prin toate aparentele, iar nu printr-o destinatie esential. Lipseste Angliei geniul colectiv, mistica dinamic a totalittii unui neam. Exclusivismul ei insular n-are nimic din ardoarea unui spirit colectiv fanatic. Nominalismul logic a dus, practic, la individualismul exagerat, care iarsi n-are coloritul mistic pe care l-a avut pe vremuri n Germania. Prin aspectele ei, Anglia a putut fi mare; ei i lipseste totusi sensul ideal al grandorii. Shakespeare echivaleaz o lume; el nu poate face totusi din Anglia ca tar, ca destin national o lume, cu toat ncadrarea ei n marile culturi. Parlamentarismul este un cadou englez, care a zpcit lumea de nenumrate decenii. Dac n Anglia istoria universal se poate face prin discutii si preri, n trile cu mai putin snge rece el n-a constituit dect o stagnare. Singurul merit al parlamentarismului este de a fi dat iluzia unor reprezentanti presupusi ai natiunii de a putea directiona constient si artificial soarta acesteia. n fond, el n-a creat dect o sum de megalomani si nici un erou. El este chiar negatia eroismului. Conceptibil n epocile echilibrate ale unei tri, spiritul parlamentar e dizolvant n epocile de lansare si de afirmare. Tensiunea n istorie a fost totdeauna fructul spiritului, si nu al faptei. Politicul nu cunoaste dect forta care se serveste pe sine si cnd e prea mare, se mai pune si n slujba valorilor. Excesul puterii serveste spiritului pentru a nu se dizolva n propria ncordare. Epocile clasice ale umanittii au pstrat un echilibru ntre politic fort, de o parte, si libertate spirit, de alt parte. Cum devenirea are o ritmic specific si un ntreg sistem de

alternante, a cror stabilire nu elimin niciodat un coeficient de probabilitate, rezultat din substructura irational a istoriei, celelalte perioade, unilaterale pn la dramatism, nu pot mentine un echilibru ntre valori antinomice. Acestea sau se rzboiesc atunci ntr-un conflict continuu, sau penduleaz si se substituie. Punctul culminant al unei mari culturi l vd n extazul fortei sale. Dup aceasta poate ncepe decadenta; ea nu ofer mai putin consolarea retrospectiv, exaltarea n regretul puterii. Ceea ce nseamn grecii, romanii sau francezii n istorie se datoreaz neaprat unei lumi specifice de valori pe care au realizat-o. Noi stim astzi destul de bine n numele crei idei istorice a luptat fiecare, ct a realizat din ea si ct de mrginit a fost, de a putut permite attea alte misiuni paralele sau complementare. Este totusi att de putin revelator a cunoaste configuratia ideal a unei misiuni, atunci cnd vrei s stii care este determinantul secret, dar activ, ce avnt o cultur nspre marginile ei, ctre epuizarea sensului ei n lume. As sacrifica o jumtate din viat, de as putea tri cu aceeasi intensitate ceea ce a simtit ultimul grec, ultimul roman si ultimul francez mcar o clip pe piscurile istoriei lor. Trebuie s fi fost un orgoliu magnific, un orgoliu care inspir paloare zeilor. Un oarecare francez, care n Revolutie si-a revrsat bestialitatea ntr-o furie umanitar, reprezint, istoriceste si politiceste, mai mult dect colectivitatea amorf a unei culturi mici. Sau ncerc s nteleg psihologia soldatului german n rzboiul mondial, s desprind monumentalul orgoliului n ultimul soldat, constient c lupta mpotriva unei lumi ntregi, pentru a-mi da seama c o cultur universal d contururi universale constiintei individuale. Senzatia interioar a fortei poate fi intensificat si la indivizi apartintori culturilor mici, culturilor ratate n smburele lor; dect, ea presupune un exercitiu individual durabil, si astfel, nu depseste semnificatia unui fapt psihologic. n marile culturi, senzatia fortei o cstigi automat. Intensificarea ei presupune doar o crestere constient a destinului acelei culturi. n marile culturi, individul se salveaz. Mai mult; el este salvat totdeauna. Numai culturile mici te pierd. Si cum s nu te piard, cnd ritmul lor de viat este lipsit de o convergent ofensiv si de un elan agresiv? Deficientele lor rezult nu numai din absenta unei forte initiale, ci si din lipsa unui cult excesiv si ntretinut pentru fort. Lipsurile initiale ale Romniei (caz tipic de cultur cu soart minor) n-au fost corectate si compensate niciodat printr-o iubire constient a puterii. Dovada? Ce viziune n trecutul nostru ne-a exagerat rolul n lume? S-a spus de attea ori: am aprat latinitatea (si se citeaz: o oaz de latinitate n Balcani); un dig mpotriva slavismului, aprtori ai crestinttii; pstrtori ai traditiilor romane etc. Ati nteles: am aprat si am pstrat. Se cheam aceasta destin? Natiunile mari au spintecat istoria, n pornirea lor de a se afirma. Dup flcrile lor rmne o dr de foc n lume, cci o cultur mare seamn unei ofensive cosmice. Dar ce rmne

dup defensiva unei culturi mici? Praf dar nu de pusc, pulbere purtat de un vnt de toamn. Caut n zadar primvara culturilor mici Exist totusi un moment n care ele se pot salva de la neant prin cultul fortei. Cnd, fcndu-si procesul si ntr-o luciditate unic, iau act de propriile carente, recunosc trecutul ca linia lor moart si si fac din profetie surs de existent. Diferenta ntre o cultur mare si una mic nu se bazeaz nici pe numrul locuitorilor si nici pe frecventa evenimentelor extraordinare, ci pe destinul spiritual si politic prin care ele se individualizeaz specific n lume. O tar, care o mie de ani a fost un organism national n devenire, dar care n acest rstimp nu si-a putut defini destinul ei spiritual si politic, sufer de o deficient organic, chiar dac acel mileniu i-a servit numai unei constituiri biologice. Din punctul de vedere al istoriei, biologia este o substructur, care, n sine, nu dovedeste nimic. Atunci, care este sensul fortei ca finalitate a culturilor mari, din moment ce ea se nrdcineaz n biologie? Prin fort n istorie nu trebuie nteles numaidect imperialismul vital, sau acestuia trebuie s i se dea o acceptie mult mai ampl. Sursele biologice ale puterii exprim pozitiv un fenomen de semnificatie negativ: nu se realizeaz istoric un organism deficient. Forta creste cu nivelul istoric al unei natiuni. Cu ct o natiune este mai nemplinit, cu att ea este mai deficient, chiar dac biologiceste este proaspt. Energia se degradeaz cu ct nivelul istoriei scade si natiunea se precipit spre declin. Roma imperial sau Atena secolului al cincilea, Franta Revolutiei, Germania, Italia si Rusia n dictaturi si-au atins culmile nivelului istoric, s-au actualizat total la un moment dat al devenirii lor. Forta corelativ nivelului istoric este o certitudine, de natur biologic, dar si spiritual. Dac ar fi un simplu imperialism vital, atunci ea n-ar depsi elementarul si anistoricul. La limitele nivelului istoric, forta se oglindeste n sine, nct natiunea respectiv n autoconstiinta sa ndeplineste autoconstiinta puterii. Mesianismul culturilor mari exprim un fenomen de fort decantat. Spiritualizarea acesteia deosebeste ideea imperialist istoric de imperialismul teluric al barbarilor. Nici o nvlire barbar n-a fost prin sine generatoare de forme statale. Numai agresiunea cu stil a luat contur istoric. Marile natiuni triesc si se distrug doar pentru a-si gusta propria lor putere. Dac este asa, atunci forta nu trebuie considerat ca un pretext sau ca un mijloc. Natiunile si consum posibilittile lor luntrice si se epuizeaz n devenire, pentru a realiza autoconstiinta, iar autoconstiinta se justific prin fort. Vladimir Soloviov spunea, ntr-un pasaj celebru: Natiunile nu snt ceea ce gndesc ele, ci ceea ce cuget Dumnezeu despre ele n vesnicie. mi nchipui ce putin selecteaz din istoria uman perspectiva teologic. n fata lui Dumnezeu natiunile nu pot fi salvate, dect n msura n care l realizeaz. Cum Dumnezeu n-are o ntelegere special pentru fenomenul fortei, rmnem, prin ceea ce e mai esential n noi, de capul nostru.

Destinul nvalnic al marilor culturi depseste toate valorile eticului. Dac istoria ar fi rmas n interiorul binelui si al rului, ea s-ar fi desfsurat pe o directie de mediocritate, si n locul tragicului care o defineste am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare. Pn acum nimeni n-a vorbit de natiuni morale si imorale; exist numai natiuni puternice si natiuni slabe, agresive si tolerante. Apogeul unei natiuni presupune infinite crime; amnuntele loviturii n istorie ofer o imagine de apocalips. Dac as fi tentat de rationalism si de etic, ar trebui s vd n fiecare fapt o cdere. Istoria nu-si are o scuz n fata vesniciei, fiindc ea scuz prea mult timpul. Specatacolul ascensiunii si al prbusirii culturilor mari nu te face dect cinic. Si cinismul se amplific de regretul c Romnia, asezat la periferia istoriei, nu poate lua parte direct la acest spectacol, ci constituie doar un ecou al ascensiunilor si prbusirilor altora. Dac viziunea teologic a lui Soloviov are o obiectivitate spiritual, atunci culturile mari greu vor fi salvate n eternitate; dar noi, oare fi-vom mcar salvati n timp?

CAP. II Adamismul romnesc

Doamne! ce vom fi fcut o mie de ani?! Toat viata noastr de un secol ncoace nu este dect procesul prin care am ajuns s ne dm seama c n-am fcut nimic Comparatia cu ce s-a ndeplinit n alte prti ne-a revelat neantul trecutului propriu si inexistenta culturii noastre. Dac Ortega y Gasset gseste c Spania, din nceputurile ei, trieste o continu decadent, atunci ce mai putem spune despre Romnia, care s-a nscut la viata istoric pe cnd ceilalti ncepeau s se sting? O mie de ani s-a fcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cnd s-a nscut n noi constiinta, n-am nregistrat prin ea un proces inconstient de creatie, ci sterilitatea spiritual multisecular. Pe cnd culturile mari pun omul n fata creatiei din nimic, culturile mici n fata nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic n-am cstigat nimic. Atta vreme de vegetare dac n-a consumat efectiv substanta vital a neamului, n-a ntrit-o si n-a dinamizat-o n nici un fel. Trecutul Romniei nu m flateaz deloc si nici nu snt prea mndru de strmosii mei lipsiti de orgoliu c au putut dormi atta timp, n asteptarea liberttii. Romnia are un sens ntru ct o ncepem. Trebuie s-o crem luntric, pentru a putea renaste n ea. Plsmuirea acestei tri s ne fie singura obsesie. Orice om care vrea sau este chemat s joace un rol profetic n viata Romniei trebuie s se conving c n tara aceasta orice gest, orice actiune, orice atitudine este un nceput absolut, c nu exist continuri, reluri, linii si directive. Pentru ceea ce trebuie fcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne ndeamn, nimeni nu ne ajut. Alte popoare si-au trit nceputurile naiv, inconstient, nereflectat, trezindu-se din somnul materiei la viata istoric printr-un insensibil proces, cu o evolutie natural, cu o lunecare insesizabil. Noi, dimpotriv, stim si trebuie s stim c ncepem, sntem obligati a avea luciditatea nceputurilor de viat, constiinta vie si reflectat a aurorei. Trezirea noastr la viat coincide cu o dilatare de perspectiv, pe care celelalte popoare o cunosc n amurgurile lor. Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la viat cnd altele mor, ai cror ochi ntrezresc lumin cnd altii se mresc pentru a nu-i coplesi ntunericul. De nu vom avea atta trie n constiint pentru a da directive vietii noastre fragile, nu vom face niciodat istorie. De nu vom exploata paradoxul ciudat al istoriei noastre, pierduti sntem. Fiecare din noi este n situatia lui Adam. Sau poate conditia noastr este si mai nenorocit, fiindc n-avem nimic napoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie nceput, absolut totul. Noi n-avem de lucrat dect cu viitorul. Adamismul n cultur nu nseamn altceva dect c fiecare problem de viat spiritual, istoric si politic se pune pentru ntia oar, c tot ceea ce trim se determin ntr-o lume de valori nou, ntr-o ordine si un stil incomparabil. Cultura romneasc este o cultur adamitic, fiindc tot ce se naste n ea n-are precedent. (Si n sens

peiorativ.) Fiecare reeditm destinul lui Adam; dect, acesta a fost scos din paradis, iar noi dintr-un mare somn istoric. Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fr elan profetic, fr instinct combativ si voint de afirmare personal. Nu c el n-ar fi susceptibil de a provoca crize si ndoieli, ci faptul de a rmne nmrmuriti n fata lui este revolttor. Trebuie s suportm cu avnt agresiv tragedia culturii nule, s ofensm prin proprie fort vidul trecutului si s ncercm a realiza, dintr-o initiativ neasteptat de mare, tot ceea ce a vegetat n somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie s se satisfac n faptul c totul este de fcut, c fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, c nu exist o linie pe care-am fi siliti s mergem, c linia noastr este destinul trii. Existenta feicruia s constituie un element la temelia Romniei. Aceasta s ne fie menirea. Tot ce nu e profetie n Romnia este un atentat mpotriva Romniei. Tuturora s le intre n cap c nue vorba aici de-o profetie pentru altii, ci de existenta noastr profetic. Oare n-a btut ceasul s ne convingem n mod definitiv despre necesitatea si sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, n Romnianu se va mai face nimic. Nationalismul romnesc de pn acum n-a fost pozitiv, ci patriotism adic sentimentalism, fr orientare dinamic, fr mesianism, fr vointa de realizare. Orict am vrea s ne mngiem de conditia existentei noastre prini mprjurrile vitrege ale vremurilor nvlirea barbarilor, ocupatia turceasc, maghiar, dominatia fanariot nu vom reusi totusi. Istoria este o explicatie, dar nu o scuz. naintasii nostri nu ne-au iubit destul, de au vrsat asa de putin snge pentru libertate. Sntem o tar de rzmerite. Un popor cu instinctul liberttii trebuie s prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam s-si deschid drum n lume, toate mijloacele snt justificate. Teroare, crim, bestialitate, perfidie snt meschine si imorale numai n decadent, cnd se apr prin ele un vid de continuturi; dac ajut ns ascensiunea, ele snt virtuti. Tote triumfurile snt morale. Salvarea Romniei snt virtualittile si posibilitile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este dect un sprijin iluzoriu. Nu trebuie s fim att de lasi nct s ne inventm un trecut. Iubesc istoria Romniei cu o ur grea. Niciodat nu vom putea ncorona Romnia cu un nimb istoric dac fiecare din noi nu va trri cu o pasiune vijelioas si dureroas toate umilintele care au umplut tristul nostru trecut. De nu vom ncerca subiectiv regresiunea n dezastrul si tragedia lui, pierduti sntem pentur transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindc pierdut va fi el nsusi. Nu nteleg cum exist oameni care dorm linistiti dup ce se gndesc la existenta subteran a unui popor persecutat, la secolele de ntuneric, de groaz si de iobgie. Cnd vd Ardealul, mi se desfsoar o configuratie plastic a unor dureri mute, a unei drame nchise si nbusite, a unui timp fr istorie. O mie de ani ntr-o monotonie subistoric, o mie de ani ca o multiplicare monstruoas a unui moment, a unui singur moment! Spectacolul

invariabil al persecutiei mi d fiori reci; cci m nspimnt o dram cu un singur motiv. Aceeasi lips de libertate si n celelalte provincii; numai c variatiile peisajului dau iluzia unui joc istoric. mi place-n clipele de tristete s mresc intensitatea acestora lunecnd spre deprtrile neamului si s m chinuiesc scufundat n durerile lui. Iubesc blestemele aruncate de-a lungul vecurilor de acest popor si m-nfioar resemnarea, gemetelesi toate jelaniile consumate-n umbr. Nu aveti momente cnd auziti trecutul nostru, cnd tot ce a trit acest neam se actualizeaz n voi si se subtilizeaz ntr-o muzic de monotonie lungimi orientale, n trgneala melancolic a melodiiilor noastre populare? Nu v arde uneori ca o otrav toat seria umilintelor ndurate si nu trosnesc n voi toate dorintele de rzbunare, acumulate n sute de ani? N-a nteles nimic din problema Romniei acela pentru care ea nu este o obsesie dureroas. Viziunea lucid si amar a trecutului ei trebuie trit pn la ultimele consecinte, pentru ca s ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retrirea destinului nostru nu este o rspntie n viata sa si un prilej de tragedie. Nu este nationalist acela pe care nu-l chinuie pn la halucinatie faptul c noi, romnii, n-am fcut pn acum istorie, ci am asteptat s ne fac istoria, s ne dinamizeze un torent transcendent fiintei noastre; nu este nationalist acel ce nu e frmntat de limitarea fatal care nchide Romnia n cercul si fatalitatea culturilor mici, a acelor culturi care n-au curajul s se nvrt n jurul propriei lor axe: nu e nationalist acel care nu sufer infinit c Romnia n-are misiunea istoric a unei culturi mari, imperialismul politic, megalomania inerent si vointa nesfrsit de putere, caracteristice marilor natiuni, precum nu e nationalist acel ce nu doreste fanatic saltul transfigurator. Romnia nu poate fi iubit naiv, neproblematic, ptruns de exigentele unei iubiri evidente, fiindc nu este att de evident c Romnia trebuie iubit. Cti dintre acei care au ncercat s ptrund sensul vacuittilor si discontinuittilor noastre, al labilittii formei noastre de viat si al inorganicittii stilului nostru istoric n-au mrturisit o viat ntreag dispretul penru forma romneasc de existent, o nencredere total si un scepticism ironic! Este un semn de aspiratie profetic n elanul acelora care, dup ce au confruntat lucid toate ironiile si paradoxele ciudate ale Romneii, nu i-au refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri si a unui destin. Nu e mar lucru a iubi Romnia din instinct; nu este merit. Dar s o iubesti dup ce ai dipserat total de destinul ei, mi pare totul. Si cine n-a disperat de destinul Romniei niciodat, acela n-a nteles nimic din complexitatea acestei probleme si acela nu va fi angajat nicicnd profetic n destinul acestei tri. Pentru spiritele problematice, care si dau seama mai mult de umbrele istoriei universale dect de luminile ei, care nteleg c exist neamuri osndite si ratri fatale decadente precoce si anonimate inevitabile, aderenta la directia intern a unui popor n nastere nu este un act att de spontan.

Precum snt oamni care iau cunostint de ei nsisi, care ating un nivel de autoconstiint trziu, n maturitate, tot astfel snt neamuri care se descopr lor nsesi dup ce biologic au consumat o mare parte din existent. Romnia este o tar biologic matur, ea nu-si poate permite s triasc, pe planurile spiritului, n formele naive ale acestuia.Spiritual, romnii n-au fost niciodat copii si nu vor putea fi niciodat. ntiul nostru pas istoric trebuie s coincid cu o afirmatie de maturitate a spiritului. Romnia a putut vegeta secole, fiindc nivelul subistoric nu cunoaste exigentele imperialiste ale spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istoric, ori nimic. Cea mai mare parte din culturi si au copilria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului, ating grandoarea n naivitate. Nou nu ne rmne alt cale, pentru a atinge un nivel istoric, dect s explodm cu toat substanta noastr, ntr-un efort de maturitate spiritual. Cu tot ceea ce individualizeaz esenta fiintei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, s ne ridicm la un rang istoric, din perspectiva cruia s desprindem n orizonturile noastre contururile unei mari natiuni sau, dac nu, vointa de afirmare a unei natiuni. Tot ce n-am trit pn acum n viata spiritual s-si gseasc o expresie si mplinire; si toate rezervele ce trebuiau consumate n decurs de secole s se canalizeze n vointa de putere. Misiunea noastr s fie un act de infinit rzbunare. Si n pasiunea pentru creatie, s ne pedepsim somnul nostru istoric. Romnia are o situatie analoag Rusiei. Aceasta, n secolul trcut, a intrat deodat n istorie. ntia generatie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. Si cum saltul n istorie, fr continuitatea evident a unei traditii culturale, pretindea determinarea directiei si a finalittii vietii nationale, tot secolul trecut n-a fcut altceva dect s dezbat problema misiunii Rusiei. Gndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absenta unei logici a devenirii rusesti a fost motivul care a determinat viziunea irationalist n filozofia istoriei din Rusia secolului trecut. ntr-o astfel de viziune, istoria poate s aib o finalitate si fr imanenta unui logos. Mesianismul rusesc a mprumutat de la Hegel doar patosul si monumentalul viziunii istorice, fr s accepte rationalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristic tuturor marilor mesianisme viziunea dinamic si finalist fr perspectiva rationalist. Anomaliile Rusiei snt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi ns, numai dup rzboi si ndeosebi n ultimii ani problema menirii Romniei, adic a obligatiei supreme si ultime fat de esenta ei, a devenit arztoare. Un neam care n-are o misiune nu numai c nu merit s triasc, dar n-are absolut nici un sens. Ceea ce exist n Romnia incontestabil este aspiratia mesianic, dar nu exist o determinare a continutului acestei misiuni n constiinta public. Miturile snt numai n germen. Pentru ca un neam s triasc sentimentul propriei sale dilatri luntrice, trebuie s i se aduc n constiint aceste mituri, s i se determine explicit sensul misiunii sale. Dect, n aceast misiune trebuie s fie o

asa de mare proiectie de orgoliu, nct incomensurabilul viziunii s mentin o atmosfer mistic. Un mesianism fr mistic e gol si inutil. Romnia numai atunci va avea un sens n lume, cnd ultimul romn si va da seama de specificul si unicul conditiei romnesti. Ce mituri a scos la lumin viata noastr politic de pn acum? Cnd n-au fost platitudini, au fost abstractii goale. Democratia romneasc n-a creat nici mcar constiinta de cettean. Romnia are nevoie de o exaltare pn la fanatism. O Romnie fanatic este o Romnie schimbat la fat. Fanatizarea Romniei este transfigurarea Romniei. Miturile unei natiuni snt adevrurile ei vitale. Acestea pot s nu corespund adevrului; faptul n-are nici o important. Suprema sinceritate a unei natiuni fat de sine nssi se manifest n refuzul autocriticii, n vitalizarea prin propriile ei erori. Si apoi o natiune caut adevrul? O natiune caut puterea. Misiunea Romniei trebuie s ne fie mai scump dect toat istoria universal, desi noi stim c trecutul Romniei este timp fr istorie. Oamenii n care nu arde constiinta unei misiuni ar trebui suprimati. Fr spirit profetic, viata este un joc inutil. Numai n clipa cnd Romnia se va consuma n flcrile interioare ale menirii sale ea va nceta s fie ntristtoare. Cci dac Rusia a fost numit sfnt si trist, atunci Romnia, asa cum a oscilat pn acum n nesigura ei viat, nu poate fi numit dect ntristtoare. Si ntristtoarea Romnie va nceta s fie o realitate numai cnd ceasul ei solemn va bate. Dar ce poate nsemna ceasul solemn al unei natiuni? Cnd o natiune ia constiint de sine nssi pentru a-si modifica directia si cursul existentei sale, cnd la aceast rspntie ea ntelege s-si valorifice toate virtualittile n sensul ancorrii n marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esential, da nu de culmea sa. Dac Romnia nu tinteste nspre momentul ei solemn, dac tot ce a trit aceast tar ntr-un trecut de umilinte si un prezent de compromisuri nu se va rzbuna n vointa de afirmare si de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. n umbr a trit, n umbr va muri! Dar dac fortele ei subterane, care trebuie s existe si pe care noi nici nu le bnuim, vor scoate la iveal o alt Romnie, cu alte continuturi si cu alt contur? Nu vom fi atunci ndrepttiti s asteptm splendoarea unui destin, ce n trecut nici mcar n transparenta iluziilor noastre nu ni s-a revelat? Vitalitatea Romniei va trebui s-si gseasc odat o expresie, deoarece ne-am njosit prea mult n trecutul si prezentul nostru pentru ca, ntr-o explozie, s nu ne trim o adevrat metamorfoz. Am fost totdeauna pesimist cnd am vorbit de Romnia; dar cred c viata este destul de irational ca s nfrng un ireparabil al istoriei si al destinului nostru. n momentul cnd as fi convins c posibilitatea unei schimbri la fat a Romniei este o iluzie, din acel moment o problem a Romniei pentru mine n-ar mai exista. ntreaga noastr mixiune politic si spiritual trebuie s se reduc la vointa ncordat a unei schimbri la fat, la trirea exasperat si dramatic a metamorfozei ntregului nostru stil de viat. Dac ntelepciunea secular, care spune c istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci

ar trebui s ne sinucidem cu totii pe loc. Dar instinctul, pasiunea si elanul nostru profetic de la toti pot s nvete ceva, numai de la ntelepti nu. Existenta noastr nu poate primi un sens dect de la un salt, de la un salt definitiv si esential. O voint total de transformare n-a existat niciodat la noi, nemultumirea cu destinul si conditia noastr n-a depsit forma aproximativ a unei atitudini sceptice. Scepticismul este ntia treapt n scara unui proces de transformare, este ntiul element care ne d constiinta destinului nostru. Prin el putem fi n afar de noi nsine, pentru a ne msura fortele si a ne determina o pozitie. Superficialitatea noastr deriv din a nu fi putut depsi aceast prim form, din a ne fixa n spectatori comozi ai inertiei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia. Romnul si zeflemiseste propria lui conditie si se risipeste ntr-o autoironie facil si steril. M-a revoltat totdeuna absenta dramatismului n trirea destinului nostru, m-a durut aceast indiferent spectacular, acest perspectivism exterior. Dac toti mpreun am fi suferit intens de dezastrul nostru, dac am fi dezndjduit organic de nensemntatea noastr n lume, cine stie dac, prin acele mari conversiuni morale ce se ntmpl numai pe culmi, astzi n-am fi trecut pragul istoriei? Romnii n-au devenit pn acum pozitivi si creatori, deoarece n procesul de autodepsire si de autonegatie ei n-au urcat dect o singur treapt. Va trebui o nebun intensificare a ardorii noastre, pentru ca viata s devin foc, elanul nostru vibratie infinit si toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu totii s ne gndim solemn la aceast realitate: Romnia este o tar fr profeti, adic o tar n care nimeni n-a trit realitti viitoare ca prezente efective, ca actualitti vii si imediate, n care nimeni n-a vibrat de obsesia unei meniri. Si ar trebui ca, n acest gnd solemn, s jurm a fi altfel, s ardem ntr-un fanatism orb, s ne nflcrm ntr-o alt viziune si n noi gndul unei alte Romnii s fie singurul nostru gnd. A continua consecventi liniei istoriei noastre este a ne destrma ntr-o form atenuat de sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare n temeliile vietii noastre. Va trebui s renuntm la lucidittile care ne reveleaz attea imposibilitti, pentru ca orbi s cucerim lumina de care ne-au nstrinat acesteluciditti. Nu stiu dac trebuie s ne bucurm prea mult c istoria presupune existenta natiunilor ca unicul ei mijloc de realizare si c devenirea si justific substanta n conflictul dintre ele. n tot cazul, entuziasmul pentru structura pluralist a istoriei mi pare fructul unei viziuni nu prea adnci. Dar, n definitiv, ceea ce ne intereseaz si ne doare snt strile de fapt care ne determin conditia si care din perspectiva istoriei ne prezint natiunea ca un absolut, chiar dac o viziune transistoric ne descoper nimicul ei. Vrnd-nevrnd, totul, afar de sfintenie, s-a fcut prin natiune. Nu c aceasta le-ar fi dat nastere prin nu stiu ce fort creatoare, dar exist un indefinibil al apartenentei noastre, care ne integreaz n devenire si determin sensul concret al creatiei. Este un fapt verificat ncontinuu c detasarea de natiune duce la ratare. n ce om spiritul a putut cstiga o autonomie att de sigur, pentru ca dezlipirea de fortele telurice si de atractiile irationale s-i permit o respiratie proprie? Din

moment ce am acceptat cu totii s ne compromitem n istorie, trebuie s-i recunoastem acesteia toate ireductibilele, toat imensitatea de fatal si s-i facem jocul cu o repartizare arbitrar a pasiunii si a dispretului. Am cutat cu frenezie umanitatea si n-am gsit dect natiuni, si cu ct le-am nteles mai bine, cu att umanitatea mi s-a prut mai vaporoas, mai ndeprtat si mai ndoielnic. Nici o natiune nu verific sensul ideal al umanittii, fiindc fiecare vrea s i se substituie. Si o natiune nu este mare dac nu ncearc s se substituie umanittii. Ce-ar fi Franta, dac nu si-ar fi trit nationalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelente, insuficientele ca virtuti? Franta este att de mplinit n sine si mai cu seam pentru sine, nct istoria ei i d dreptul s se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Franta este lumea. Sentimentul acesta caracterizeaz toate natiunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei. S-au nregistrat pn acum zeci si sute de popoare; dar cte din ele au devenit natiuni? Un popor devine natiune numai cnd ia un contur original si si impune valorile lui particulare ca valabile universal. A vietui numai ca popor nseamn a nregistra istoria; ca natiune, te nregistreaz istoria. Colectivittile umane care au rmas numai popoare n-au trecut cu mult peste biologie, peste rezistent pasiv si peste acele valori patice, crescute din neparticipare. Procesul prin care un neam cstig un contur este o violentare continu, un vulcanism biologic, ornamentat si justificat de o ntreag eflorescent de valori specifice. C un popor are traditii, simtire comun nu dovedeste nimic pentru urma pe care o va lsa n lume. Numai n clipa cnd ncepe s devin o fatalitate, adic s fecundeze si s distrug, si nvinge nimicul conditiei exclusive de popor. Ceea ce a fost Franta pe vremuri si astzi Rusia, Germania si Japonia mi pare a defini elementele acestei fatalitti si vointa de a deveni natiune. Orict ar vrea orgoliul si furia mea s integreze Romnia ct de putin n acest joc de forte, trecutul si prezentul o exclud si va trebui s ne-o reveleze altcum pentru a nu fi osnditi la o periferie pe care n-o accept, care e dureroas si sfsietoare. Avem toate elementele care snt admisibile ca trepte, dar revolttoare ca permanente. Romnia n-are nimic original n afar de trani, art popular si peisaj (de care nu e responsabil). Dar cu tranii nu putem intra dect prin poarta de din dos a istoriei. Este nfiortoare atmosfera primitiv, teluric, nediferentiat a acestei tri, mbcsit de superstitie si scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toat Romnia miroase a pmnt. Unii spun c e sntate; ca si cum aceasta ar fi un elogiu! S nu fim noi capabili a deveni mai mult dect un biet popor? Aceasta este ntrebarea. Poetul rus Beli, plin de tristete si torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, ntr-un vers sfsietor, un sentiment care m domin de cte ori m gndesc serios la Romnia: Tu vei disprea n spatiu, o Rusia mea! Spaima c vom fi nghititi de forte ce ne ntrec, c ne va lichida timpul si ne va coplesi spatiul, c ne-am ratat existenta venind prea trziu Crede cineva c este aceasta o team nelegitim? Este un antiromn acel ce nu se teme ca nu cumva istoria s se fac peste noi, precum este un trdtor acel care accept trecutul si prezentul Romniei. Si este un

trdtor fat de tot ce trebuie s devin aceast tar, fat de istoria ce n-o avem nc, fat de un viitor cruia n-avem curajul s ne mrturisim. Numai revolta organizat poate dinamiza si scutura o tar, pe care nu o vrem anemic prin soart. Cci trebuie s se stie c Romnia nu este o natiune, n sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a ndeplini conditiile unui nationalism oarecare sau a corespunde unei definitii plate nu nseamn absolut nimic. O natiune si legitimeaz existenta prin lupta pentru o idee istoric. Mesianismul nu nseamn dect lupta si suferinta pentru realizarea unei astfel de idei. Vointa de a face istorie trebuie s derive din rdcinile biologice ale unui popor, s circule n snge irezistibil pentru ca s poat alimenta o sum de valori, pentru care lupt. C snt attea popoare si asa de putine natiuni se explic prin faptul c, desi multe din ele si simt biologic chemarea, ele nu se pot realiza ntr-o sum de valori si nici nu le pot, la rndul lor, realiza peacestea. Spaniolii, desi aveau attea presupozitii ale unui mesianism, n-au creat totusi o idee spaniol de cultur si nu s-au putut realiza dect temporar. De la Sfnta Tereza si pn la Unamuno, ei s-au desfsurat si s-au consumat n pasiuni individuale, fr s fie cuceritori si s determine un stil n cultur. Conchistadorii n-au fost, din pcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar, n-au reusit s se realizeze ca natiune, si desi iubesc Spania poate tot att ct Barrs sau Montherlant snt obligat s recunosc c este una din deceptiile devenirii. Exist o ratare a trilor, nu numai a indivizilor. Si ratarea se exprim n satisfacerea cu un rol mediocru, cu o respiratie lipsit de amploare si un ritm lent. Am crezut totdeauna c mediocritatea strivitoare a Romniei nu poate fi nvins fr vointa de a face istorie, care, la rndul ei, n-are un sens, fr un ethos, un stil si o form nou de viat.Un mesianism efectiv interiorizeaz axa istoriei n substanta unei natiuni. Aceasta nseamn c, dac o natiune nu se crede necesar, mai mult: indispensabil mersului universal, n-are drept s triasc sau e superflu. Trebuie s recunosc ca unuia cruia destinul Romniei i-a albit multe nopti c noi n-am fcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Ne-am multumit cu putin, mndri de a nu fi nimic. Gloria, care este o adevrat categorie a istoriei si nimbul fortei, pare a nu ne surde deloc. Dar tot ce trieste n istorie si pentru istorie si nu cunoaste gloria este pierdut. Ceea ce-mi pare o evident este c nu pot s accept o Romnie mediocr, domoal, resemnat, ntelegtoare. Si nu este destul a crede c refacerea moral si material ar nsemna un progres efectiv. O Romnie cinstit si ordonat nu nseamn absolut nimic, dac dincolo de confortul moral si material nu se elaboreaz frenetic o expansiune a attor forte ascunse, pe care nu avem dreptul s nu le bnuim. Spre marea mea revolt, nationalismul nostru a conceput Romnia viitoare ca un fel de Elvetie. Ordine, cinste, moralitate si numai att. Dar dac Romnia nu-si poate gsi nici un sens de dominatie n lume si nici mcar n Balcani, dac misiunea ei se satisface n ordinea intern si aprarea granitelor, iar ideea ei istoric n cultivarea unui asa-zis specific national, care a tolerat

constantele reactionare ale subistoriei noastre atunci mai bine s ne dizolvm n agonia prelungit n care ne complcem. Romnia e geografie, nu e istorie. ntelege cineva acest tragic? O tar are valoare numai cnd devine o problem pentru altii, cnd numele ei nseamn o atitudine. Cu totii stim ce nseamn Franta, Anglia, Italia, Rusia si Germania, dar nu stim nici unul ce nseamn Romnia. Nu stim ce este Romnia, dar stim perfect ce nu este. Si specializndu-m n absentele ei, am descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva. Zi si noapte, romnii discut despre Romnia. Dar trebuie s recunosc c am descoperit prea putini pentru care ea s fie o problem serioas, un crez si un destin. ntlnesti prea des o viziune mediocr a Romniei si lipsa de profetism national pare a fi unul din defectele nationalismului nostru. Vom rmne mai departe condamnati a reface cile altora, a ne multumi cu un rost biologic, vom rmne noi numai popor? Pentru istorie, nc nu exist o natiune romneasc, fiindc o mie de ani n-am tulburat cu nimic linistea lumii, iar astzi nelinistea globului ne sperie, n loc s-o mrim. S fim un popor ntelept? Mai bine atunci prbusirea. Viitorul va arta n ce msur ne vom nega constantele noastre inutile. Poporul, considerat n sine, nu este un fenomen spiritual; prin natiune el particip la spirit, care si ea ntrupeaz istoric valori spirituale, fr s fie, n esenta sa, spiritual. Orice neam se caracterizeaz printr-o atasare de cosmic si nglobeaz n existenta lui o sum de elemente preculturale. Toate avantajele si dezavantajele existentei lui deriv din proximitatea de originar. Asigurndu-si o pulsatie vital mai mare, se distanteaz de un sens spiritual. Un popor ajunge purttorul unei idei numai ntru ct devine natiune sau este. Ca popor, existm de atta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune c n-am mocnit, n secole de opresiune, pentru o solidaritate romneasc. Dar chiar viziunea lor n mod explicabil n-a depsit elementele definitorii ale unei existente populare. Natiunea este un nivel superior al poporului; numai la rangul ei un neam cstig elanul agresiv si acea ofensiv fecund care este marca unei individualitti bine definite. Bavarezii, saxonii, prusienii si celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, n existenta lor izolat si cvasiautonom, mai bine imediatul poporului german, elementele lui primordiale si vigoarea initial. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamnati la un rol periferic. Natiunea scoate la lumin si valorific disponibilittile istorice si nclinrile mesianice ale unui popor. Elementarul existentei populare se orienteaz politiceste prin instinct; numai natiunile au ridicat politica la rangul de art. Un popor care n-are instinct politic rateaz n drumul spre natiune. Si ce nseamn instinct politic? Pornirea nereflectat de afirmare, de afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; forta si triumful ca finalitate, n afar de restrictiile eticii; dorinta de primat si de unicitate; cultul pentru organizatie si formele obiective. Instinctul politic, devenit art, canalizeaz toate energiile n vederea obtinerii unui cstig maxim. Natiunile

cu mare spirit politic snt vesnic la pnd. Si mrirea lor o constituie o distributie egal de luciditate si de agresiune. Fiecare natiune urmreste ridicarea nivelului ei istoric (fort, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun s-si valorifice puterea. Si puterea nu poate fi valorificat dect n detrimentul celorlalte puteri. Toate frictiunile dintre natiuni devin cu timpul sfsieri. Att timp ct vor exista natiuni, vor fi si rzboaie, iar de vor disprea ele, conflictele se vor mri pe rase, iar dup rase pe astri. Se vede c exist n om o cutare a suferintei colective. Rzboiul e o respiratie periodic a fiintei umane si, desigur, expresia ultim si bestial a soartei omenesti, conceput ca o cdere. Precum un popor tinde s devin natiune, asa natiunea tinde s devin mare putere. Si dac tranzitia nti se face cu mai putine abilitti si cu spontaneitti ale instinctului, accesul la mare putere ia toate formele dramatice ale luptei constiente. Spectacolul oferit de marile puteri este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce caut o finalitate etic istoriei. O mare putere nu se poate valorifica dect prin dominatie. Chiar dac o natiune ar avea destul energie pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv dect prin dominatie, rezultat din nclcri si cuceriri. Acestea snt inevitabile, chiar dac o natiune s-ar multumi cu ceea ce are. Forta acumulat o mn ns la revrsri si eruptii. Fr voia lor, attea si attea natiuni au procedat la rzboaie din pur saturatie de putere. Exist un potential imperialist, inegal distribuit ntre natiuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acelasi nivel, iar inegalittile, crend o ierarhie de forte, dezvolt implicit antagonismele si fixeaz rzboiul ca un irezolvabil al soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spatial a unui popor si prin suprapopulatie. O tar care sufer de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie nu nceteaz totusi a fi imperialist, deoarece orice imperialism autentic se leag de sensul si de devenirea unei natiuni. Roma antic a putut stpni tot ce a vrut. Aceasta n-a mpiedicat-o s fie totdeauna imperialist. Si a fost prin directiunea specific a istoriei sale. Imperialismul de circumstant este nerevelator si el nici nu descoper o mare natiune. Cuceririle mari au n ele o mare doz de gratuitate, de fatalitate inutil. Cine cucereste numai fiindc i trebuie imediat nu atinge prin fapte o semnificatie istoric. Tot ceea ce e grandios si durabil n istorie s-a fcut sub imperiul unei necesitti, care n-are nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate c toat istoria nu este dect o tragedie gratuit n lume snt fericite numai popoarele care apar deodat la lumin si care se afl, dac nu la acelasi nivel, n tot cazul n acelasi tel. Inegalittile aproximative de nivel se atenueaz n urmrirea frenetic a aceleiasi finalitti. Natiunile ntre ele si aranjeaz tragedia. Ea este ns incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc s se cristalizeze n natiuni, pe cnd altele si disput ntietatea ca mari puteri, procesul de la popor la natiune rezolvndu-l demult. Ca s nu fie nghitite de marile puteri, saltul n istorie le este singura salvare. Alt cale nu exist de a nvinge inegalittile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de favorabil, dac un popor se avnt n lume pe cnd altele decad.

Spiritual, el poate ndura n comun tragicul decadentei; i rmne ns subterfugiul politic, prin care, uznd de deficienta marilor puteri, el si-ar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma n vremurile cnd marile puteri si srbtoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie s-ti trmbitezi o vitalitate nesemnificativ, dup ce altii si-au cheltuit viata n sensuri. Barbaria veritabil nseamn biologie pur si poart nereflectat si nedrept stigmatele barbariei. Cci ce este barbaria, dac nu un imperialism ce nu serveste nici o idee? Vitalitatea fr un sens spiritual, cucerirea fr un simt politic, rsturnarea fr o misiune fac din barbarie un fenomen de o fecunditate echivoc. Dac barbaria prepar un gol istoric n care s apar aurorele si, ca atare, peste ea i creeaz devenirea un sens, n sine ea nu ascunde nici o adncime. Afirmarea popoarelor istoriceste tinere trebuie s afecteze forma exterioar a barbariei, dar explozia debordant de energie s ascund cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare printr-un sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demn de decadenta altora.

CAP. III Golurile psihologice si istorice ale Romniei I

Dac s-ar putea dovedi c posibilittile sufletesti ale romnului nu ntrec cele artate n trecut si c viitorul nu va scoate la lumin fete ascunse ale sufletului romnesc, atunci orice ncercare de a pune o piatr la temelia Romniei de mine ar fi zadarnic. O tar nu se naste si nu creste din afar, ci din conditii luntrice. Chiar dac acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai putin o marc si o individualitate. Rosturile devenirii unei tri si au attea ratiuni n psihologia poporului respectiv! Si dac psihologiceste nu pot fi explicate formele sociale, cristalizrile obiective ale soartei unui popor, se pot totusi ntelege golurile, insuficientele, latura negativ a unui destin. Exist un viciu substantial n structura sufleteasc a romnului, un gol initial din care deriv seria de ratri ale trecutului nostru. n nceputurile romnesti, n-a existat un suflet format, deoarece un popor se descoper siesi si lumii ntr-un proces ndelungat, ci numai dispozitii, virtualitti care, n totalitatea lor, pot arta sensul unei revolutii si al unui destin. n potentialul psihic al poporului romn trebuie s existe o inadecvare, o nonconformitate n surse, care iau un contur de deficient substantial. Pe cnd la attea popoare a existat o spontaneitate n germene, o iradiere activ n nceputuri, o explozie nestvilit, forma romneasc de viat sufer de lipsa unui dinamism primordial. Exist un pcat originar al Romniei a crui natur nu e definibil, dar identificabil n toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu att mai imperioas, cu ct depsirea si nfrngerea acestor insuficiente originare este conditia lansrii noastre n lume. Ce este pozitiv si creator n sufletul primordial al Romniei ne va mna nainte, oricte obstacole vom ntlni. Tot ce s-a realizat pn acum se datoreste unei impulsiuni dinamice care, din pcate, a fost aproape disparent fat de negativitatea nscris n premisele noastre si care ne-a mentinut n somnul istoric de o mie de ani. Deficientele actuale ale poporului romn nu snt produsul istoriei sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficiente psihologice structurale. Particularitatea conditiilor istorice si gravitatea lor au adncit numai dispozitiile initiale si au scos la lumin an-istoria noastr. Timpurile vitrege prin care am trecut au fost astfel, fiindc n-am fost destul de tari si de capabili s le nfrngem. Dac n noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza si de a ne afirma categoric, am fi nvins vitregia vremurilor de mult, asa cum au fcut toate popoarele mari ca destin, iar nu ca numr. Un popor conteaz prin numr; dar mult mai mult, prin forta lui agresiv. Problema populatiei devine tragic dac descresterea indic o deficient biologic. De aceea, un popor tnr cu populatie redus, dar n crestere, este mai creator si mai temut dect unul mare, n descrestere. Instinctul combativ si militant d o configuratie istoric mai accentuat dect realitatea numeric. Prusia, detasat de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o tar, care n-ar fi mai putin temut, cu toat populatia ei redus. Prusia singur echivaleaz tot restul

Germaniei; astfel se explic de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viat ntregii tri. n orice form politic, Germania ar fi totdeauna prusianizat. Singurul altar n fata cruia s-a nchinat omenirea este forta. Si noi ne-am nchinat n fata acestui altar, dar numai pentru a ne umili si a preamri forta altora. Romnii au fost totdeauna prea clduti. Urnd extremele si solutiile tari, ei n-au prezentat n fata cursului lucrurilor reactiunea caracterizat a unei individualitti, ci au dat ocol evenimentelor, nct toate s-au fcut peste ei. Echilibrul nostru n-a fost expresia unei armonii, ci a unei deficiente. El nu acoperea nici mcar contradictii luntrice latente, ci linistea amrt a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n-are sens dect n epocile clasice ale marilor culturi, cnd el se naste dintr-o mplinire intern si o rotunjime a stilului. n formele minore de cultur, echilibrul este nerevelator si compromittor. Nu prin echilibru si-au deschis popoarele drum n lume. Istoria se face printr-o cutare vesnic si chinuit, care se aseamn unei drame si niciodat unei dibuiri. Un neam trebuie s-si riste nu numai energiile sale, ci esenta, fiinta sa. Nerealizndu-se, pctuieste mpotriva firii lui, ntocmai ca nemplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape. Romnii ar fi trebuit s se gndeasc la soarele ce aprea si deasupra trii lor, si s fi dat prin fapte un rspuns luminii. O istorie tumultoas este recunostinta unui neam fat de nltimi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, ns, una a omului. Va trebui s vedem care este specificul national al Romniei, care a tinut-o o mie de ani n nemiscare, pentru a-l putea lichida mpreun cu mndria ridicol care ne ataseaz de el. De cte ori privesc tranul romn mi place s vd nscrise n cutele fetei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc n Europa un alt tran mai amrt, mai pmntiu, mai coplesit. mi nchipui c acest tran n-a avut o sete puternic de viat, de i s-au nscris pe fat toate umilintele, de i s-au adncit n riduri toate nfrngerile. Oricte rezerve de viat ar dovedi el, impresia nu este totusi a unei prospetimi biologice. O existent subteran este fiinta lui si mersul lui lent si grbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sntem un neam care-am iesit din vguni, din munti si din vi. Am privit cerul din umbr si-am stat drepti n ntuneric. Ne-am rcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scpa Cnd va ridica tranul romn capul n sus? n jos am privit de cnd ne-am nscut. Critica fizionomic a Romniei si are nu numai o ratiune teoretic, ci si una practic. Existnd relativ putine documente valabile asupra fiintei luntrice a trii, toate elementele exterioare ce ne-o reveleaz trebuie folosite. n fizionomia tranului francez, german sau rus se exprim attea caractere ale istoriei trii respective. Dect, Franta, Germania si Rusia s-au artat lumii pn la orbire si apoi nici nu snt culturi populare cum sntem noi, asa c putem cu usurint s uitm pe trani cnd vorbim de ele.

Orice popor ar trebui s tind la realizarea unei culturi istorice, si nu populare. Elementele populare trebuie fie nsumate, fie neglijate. A le considera finalitti nseamn a rata mersul ascendent al unei culturi. Un popor care n-a creat dect o cultur popular n-a trecut treapta istoric. Si cum s o treac, dac orice cultur popular identific valorile cu etnicul? O cultur popular este o sum de creatii, care se nasc din rdcinile adnci ale sufletului si pstreaz aderenta la ele, pe cnd efortul reflectat al spiritului d nastere n culturile istorice la valori ce-si iau zbor autonom n lume. Culturile populare respir n mituri, n aceste presimtiri de istorie. Ele concep devenirea substantial si astfel se dispenseaz de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformri; iar din punctul de vedere al autenticittii, aceste transformri snt falsificri. Neavnd valoare dect primordialul suma aceea de elemente telurice si chtonice din aurora unui neam , culturile populare snt primitive si reactionare. Rmnn ele nsele. Rostul unui salt istoric este s le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva Romnia din ea nssi? Va iesi ea din sine? Lipseste devenirii Romniei un sens ascendent. Schema formal a soartei noastre este orizontala. Ne-am trt n vreme. Popoarele fericite ale Pmntului snt iruptii si de aceea soarta lor trezeste implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendentei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determin dup elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeaz pregnanta ei. Elanul unei culturi exprim prezenta intern a patosului gotic. Cci goticul este verticala spiritului. Din el deriv tragicul, sublimul si renuntarea, ca pasiune pentru alt lume. Absenta lui te asimileaz linistit si cldut devenirii, aruncndu-te prad timpului. Destinul, ca o lunecare orizontal, este negatia goticului si a complexelor de viat nscute din el. Neamul romnesc n-a trit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispretul, contemplatia domoal, religiozitatea minor, anistoria, ntelepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru national, aspect din pcate central. Asa ne-am trit noi o mie de ani si asa va trebui s nu ne mai trim miile ce vor urma. Numai furia devenirii este vitalizant. Cine se abandoneaz ei cu pasiune, pn la prostie sau pn la isterie, este imposibil s fie nghitit de timp. Cci o ardoare exasperat n devenire te scoate prin forta patimii n afar de timp. As vrea ca Romnia s zbrnie de freamt si din inim s-si fac un cuptor. Nu exist alt scpare de subistorie, adic de timpul nostru pierdut. Resemnarea noastr de veacuri ne-a fcut ntelepti. Dac individual ntelepciunea poate atinge culmi, ea este inertie ca fenomen colectiv. Poporul romnesc este cel mai ntelept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lips de curaj si de afirmare. Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrof pentru neam. Si cnd te gndesti c aceast maxim este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popular romneasc exprim aceeasi timiditate n fata vietii, aceeasi nehotrre si resemnare. Va trebui

s nu mai fie jignit acest neam ludndu-i-se att ntelepciunea! Adevrurile izvorte din resemnare nu snt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s-a nscut din ntelepciune, care nu poate fi dect sub - sau transistorie. ntelepciunea este negatia istoriei, fiindc ea este distanta de viat, pe cnd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstitia vietii, fiindc ea este vibratia activ si intens a devenirii. Marile culturi snt culmi ale timpului. Adevrurile de fiecare zi ale romnului snt paralizante. Ele tind s rpeasc omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. nteleg s te mne fatalitatea individual si interioar, dinamismul demonului luntric, dar este o deviere si o rusine antropologic s-ti pui capul sub timp. Ne-a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune putin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui s-l lichidm n fulgere. Pn n smbure s ne loveasc scnteierile lui. Plaga secular a Romniei a fost scepticismul. Este ntr-adevr surprinztor cum la un popor ntrziat a putut s apar un fenomen caracteristic declinurilor, saturatiei sau oboselii culturilor. Cnd energia productiv a unei culturi se epuizeaz, neavnd ce mai crea, sterilitatea i dezvolt un plus de luciditate, care anuleaz naivitatea si prospetimea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Snt ei cu adevrat? Fat de cultura german, pe care o defineste o monumentalitate virginal, cultura francez amestec ntr-o mare seriozitate a spiritului gratiile si ironiile inteligentei, nct pentru un ochi nesensibil la nuante, ea se prezint ca un joc inutil, ca o sum de gratuitti. Exist n Franta un scepticism al inteligentei, rezultat din rafinamentul si excesele acesteia, dar nu exist un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar n ce priveste zona afectiv, lumea volitional si complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le-a afectat niciodat. Un suflet sceptic nu este creator, fiindc orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitti originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spum a inteligentei si un lux al inimii; el n-a avut aderente organice la strfundurile sufletului francez. Scepticismul romnesc superficial n ntinderea si natura cuprinderii sale este totusi adnc prin nrdcinarea n sufletul popular. Mult mai organic dect cel francez, el ne-a fost si mai fatal. n premisele fiintei noastre si-au ntiprit ndoielile cangrena. Nu este adevrat c mprejurrile defavorabile ale trecutului nostru au adugat conditiei noastre acest doliu permanent scepticismul. Ele l-au adncit numai; cci este imposibil ca mprejurrile exterioare s fi creat ele nsele dispozitii att de esentiale. Destinul nostru mizerabil ne-a actualizat toate ndoielile n germene, toate virtualittile sceptice, toate posibilittile de ratare. Soarta noastr a fost favorabil tuturor tendintelor negative ale psihologiei romnesti. Nu se gndeste nimeni la acest fapt: ne-am dezvoltat pe de-a-ndoaselea. Un destin pe dos. Scepticismul este extrem de interesant ca pauz n cultur, ca recreatie a spiritului dup epocile constructive. El exprim atunci dorinta unei respiratii iresponsabile a spiritului, a unei complceri n propria lui inutilitate. Dar este ntristtor scepticismul teluric si subteran al Romniei. Un scepticism suferind,

crispat, lipsit de drglsie si de elegant. Abandonarea pasiv soartei si mortii; necredinta n eficienta individualittii si a fortei; distanta minor de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic si national care se cheam Miorita si care, alturi de ntelepciunea cronicarilor, constituie rana nenchis a sufletului romnesc. Mai vin apoi doinele ca s dea vibratia lor tnguitoare si totul s-a sfrsit. n momentul n care Romnia va cstiga gustul devenirii, va nvinge prin forta lucrurilor ndoielile inimii. Cci din ndoielile ei se alctuieste scepticismul nostru; o inteligent blazat i-a oferit numai verificri si ilustratii teoretice. Trecutul Romniei m face sceptic prin scepticismul su. Nu vd n el o justificare mesianic. M gndesc ns ce singular s-ar putea individualiza Romnia n lume, dac, nvingndu-si materialitatea si greutatea obscur din scepticismul su ntr-o realizare superioar de viat, si-ar exploata ndoielile ca elegante si ornamentatii ale spiritului su, ca o corol crepuscular a inimii! Conversiunea negativului n pozitiv este un fenomen pe care Hegel l-a justificat n logic. N-o vom putea realiza noi cu att mai mult n istorie? Saltul istoric aceast mare asteptare a Romniei nu este dect fenomenul acestei conversiuni. nvingerea laturii ei negative nseamn lansarea n lume, intrarea n pozitivul istoriei. Procesul dialectic al Romniei este mntuirea ei. Dac omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. n fond ne dezumanizm, resemnndu-ne. Cum de-au putut exista patrioti care s fac din resemnarea noastr secular o virtute? S fie chiar atta inconstient n entuziasm? Pe cnd renuntarea este un act de autonomie a spiritului, fiindc este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inertie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lips de tensiune luntric. Renuntarea are totdeauna o valoare religioas; resemnarea, numai una psihologic. Renuntm la ceva; ne resemnm n fata a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofens adus elanului prometeic al spiritului. Renuntare pleac din haosul si demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. Toti istoricii Romniei implicit sau explicit snt de acord c resemnarea a fost nota intim a sufletului nostru n decursul marii noastre anistorii. Oare atta vreme de durere s-i fi convins pe romni c nu mai au nimic de fcut, de s-au abandonat cu voia si fr voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi nfrnt dect dup ce toti romnii se vor fi convins c totul este de fcut. Multe popoare au fcut haz de propria lor conditie; autoironia nu lipseste la nici un popor chinuit si oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoasterea s mearg mn n mn cu autodispretul, asa cum se ntmpl excesiv de des cu romnii. Am fi prea nedrepti cu urgisirea noastr de am vedea n acest fenomen numai deficient, cnd el constituie o not original de o ciudat semnificatie. Nu este popor care s-si priceap mai bine insuficientele si care s simt o mai rar voluptate de a si le mrturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectiv, un scuipat n sn general, o amarnic luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat si fr conflicte, pentru ca la altii la cei putini s devin sfsieri. A fi romn, s nu fie oare o evident plcut? Este sigur c poporul romnesc are o

distant de el nsusi, care indic o particularitate unic la un neam fr constiint istoric. Francezul este francez, precum piatra piatr; el este francez, fr s stie. Si chiar dac stie, nu-i foloseste si nu-i ajut la nimic. Noi stim n fiecare clip c sntem romni si ne explicm toate gesturile si reactiunile prin conditia noastr particular. Cnd, n tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simtim o rar voluptate s ne mrturisim dezastrului specific: Numai n Romnia era posibil, ce s te astepti de la o tar ca asta etc. Si evreii stiu pn la isterie c snt evrei, si tot asa si rusii. Dar evreilor nu le face nici o plcere aceast luciditate, la care ar renunta bucuros, dac nu le-ar trezi-o toti, dar absolut toti neevreii. Nici un evreu nu-ti iart c stii c e evreu. Individualizat n lume la limit, hors la loi rasial, se sfsie ntr-un orgoliu dureros. Romnii se lichideaz n fata lor nsisi, fr nici un orgoliu, si autodispretul de care dm dovad cu totii ne ncnt fr satisfactii mari, rmnnd n limitele scepticismului. La rusi, autoconstiinta a fost totdeauna nsotit de autotortur. Asociind conditiei rusesti pasiunea pentru durere, ei s-au sfsiat ncontinuu, nestiind s se accepte sau s se refuze. Rusii s-au simtit ca o mare fatalitate, nu ns ca o evident. De aceea s-au clcat ei n picioare la toate rspntiile si nu s-au crutat niciodat n cutarea vijelioas a nefericirii. Acest popor suplineste rsul prin rnjet, delicatetea prin avalanse luntrice, nuantele prin cascade. Rusii n-au nteles niciodat cultura n sine, ca un sistem de valori autonome, ci cutnd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns s asimileze cultura unui simbolism de forme artificiale, care nchid accesul firii. Rusia este cea mai mare criz a culturii moderne. Existenta ei ne-a convins c Apocalipsul nu este numai un capitol n Biblie. n proportii mai mici, noi romnii ne-am simtit totdeauna anormalul soartei. Dac sngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violent, dac o febr puternic ar fi evaporat apa din el, tragedia ne-ar fi dat o rar proeminent si o zguduire extrem de fecund. Autodispretul presupune totusi un amar si o nemngiere, care configureaz specific Romnia. Cnd te gndesti la celelalte tri mici, care n-au fcut nimic si se complac n inconstient sau ntr-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ti poti retine admiratia pentru lucidittile Romniei, creia nu-i e rusine s-si bat joc de ea nssi, s-si scuture neantul n autodispret sau s se compromit ntr-un scepticism dizolvant. S-ar putea ca odat constiinta laturilor negative ale Romniei, printr-un adevrat miracol istoric, s o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea si-a dat seama de neantul su ca nici o tar din lume. Atta luciditate este un titlu de glorie, dac alctuieste un stadiu, si este o rusine ca permanent sau nfundtur. Multi romni, nesfrsit de multi romni, mrturisesc zilnic c Romnia este ultima tar din lume. Multora le d aceast afirmatie o satisfactie rece si indiferent. Dar nu se poate ca pe unii s nu-i doar si nu se poate ca n viitor s nu-i doar pe toti. Romnia va fi mntuit cnd pe toti ne va sfsia soarta, cnd ne vom sfsia cu totii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic

dintr-un patos religios, de a nu fi fcut din mesianism o soteriologie. Dac problema misiunii noastre nu va deveni o doctrin de mntuire, sntem pierduti, adic ne vom pierde n noi nsine, fiindc lumea nu ne-a avut niciodat. Ceea ce spunea un lutar tigan unui cerc de romni: aveti noroc cu noi, c de nu ati fi ultimii defineste o situatie real, nu o exagerare trivial. Dac Romnia nu va face istorie, va rmne ultima tar din lume, asa cum e trit de cetteanul imbecil de fiecare zi. Trebuia s ne fi trit religios drama noastr romneasc, pentru a ne mntui de attea pcate nationale. Romnii snt prea transparenti lor nsisi. Putini oameni vor exista cu mai putin mister sufletesc; o inim deschis lumii n cea mai perfect familiaritate. Intimitatea liric cu fiinta defineste sentimentul de viat al romnului. Cum se explic totusi c nu este tar, n care literatura rus s se fi bucurat de o circulatie mai general? S ne fi mnat oare golul nostru nspre complexitatea sufletului slav, cu toate atractiile unei compensatii, sau oare capriciul nostru s fie flatat, n analogiile lui exterioare cu irationalul psihologiei rusesti? Cineva spunea c romnii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmtul din ele. ntr-adevr, capriciul exterior si complexitatea de suprafat, att de specifice sufletului romnesc, snt furate numai de teatrul dramei rusesti, numai de aparentele tragediei interioare. Romnii au desigur mai putine luminisuri dect francezii, dar ascunzisurile lor snt departe de a-i apropia de firea turmentat a rusilor. Dezmtul este climatul natural al Romniei. Inima noastr ia contur prin linii frnte. N-avem continuitatea pulsatiei si, neavnd o linie, ce soart am putea s opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sntem prin conflicte, nici mcar n ele. Un popor, dac este lipsit de o idee istoric, trebuie s aib cel putin un sentiment generator de tragic. Franta n-ar fi fost naintea tuturor popoarelor n istoria modern, dac alturi de lumea de valori creia i s-a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. n numele acestei mari gratuitti a miscat ea istoria din loc, mai mult dect n numele ideii sau a necesittii. Dar, pentru ca un popor s poat naste din sine superstitia unei glorii universale, trebuie s dispun de dimensiuni universale n suflet. Lipsa de mister a romnului l face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inim. Ce-i mai rmne atunci n ea? Un popor indiscret poate crede n Dumnezeu? Un individ, n nici un caz. Romnul nu scap nici o ocazie de a-si deserta inima. Nu pleac de aici un anumit pustiu al nostru? Exist un mare desert n Romnia. Orice complexitate sufleteasc presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditti durabile si taine ngropate. Ascunzisurile sufletesti se alimenteaz din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele n amiaz? Ce caut strfundurile sufletului n lumina zilei? Nu exist suflet dect n noapte. Romnia nu este o tar luminoas: ea este o tar subteran, dar fr mari ntunecimi. Sntem, poate, prea simpli sau prea limpezi n obscurittile noastre. Cci nu cred ca Romnia s fie timid cu nltimile sau adncurile ei. Din pcate ea este prea sincer si prea curajoas cu golurile ei. Si le accept prea des, se dispretuieste pe sine de prea multe ori.

Este foarte caracteristic c un romn nu se poate face interesant ntr-o societate de conationali, dect etalndu-si defectele, insuficientele. Nu exist popor n lume care s fac o virtute din faptul de a nu munci. n Romnia, tipul omului inteligent si unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viata este un prilej de capriciu subiectiv, de exercitiu minor al dispretului, de negativitate superficial. N-am ntlnit om care s aib o mai slab aderent la valori ca romnul. De cnd exist Romnia, nici un intelectual n-a murit pe o idee, vreau s spun c nici unul nu s-a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale snt identificabile aiurea prin nume; ne descurcm n istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. ndoiala de sacrificiu este o not diferential a romnului. Credinta n inutilitatea jertfei este asa de organic, nct ar trebui o febr asemntoare epocii de martiri a crestinismului pentru a convinge acest popor amrt de sensul spiritual al renuntrii. Ne lipsestepasiunea distructiv pentru ideal. Nu poti impune o valoare dect pe drmturi: ruinele indic totdeauna prezenta spiritului. Elanul de autodistrugere care s se nasc din dorinta de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi si gelozia pe ele, ce naste pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Romnul este consecvent numai n luciditatea fat de conditia romneasc. El stie c nici unul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de romn. Si atunci, ncepe mrturisirea deficientelor proprii, interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale Romniei. Nici un romn nu se simte personal vinovat. Toate ratrile si golurile si le explic prin vidurile Romniei, dezertnd astfel de la responsabilitatea individual. Este drept c schimbarea la fat a trii nu se poate face prin eforturi divergente si disparate, ci este necesar o modificare structural pe baz de orientare colectiv. Dac toat Romnia nu pleac la drum ca s se cucereasc pe sine nssi ntr-un elan colectiv, indivizii care vor s se salveze dintr-o romnitate deficient snt condamnati mai curnd sau mai trziu ratrii, neavnd la baz rezistenta substantei nationale. Frecventa ncercrilor de mntuire individual este totusi simptomatic si ea dovedeste ce intensitti poate s ating vointa de lichidare a unui dezastru national, nscris n snge. Pn cnd ne vom mai proiecta golurile noastre n vidurile Romniei? De-am fi dezvoltat o pasiune infinit si de ne-am fi revrsat ardori ascunse, viata noastr n-ar fi fost o serie de nceputuri ratate, aveam si noi reazemul gloriei, si mrirea ne era o consolare, iar nu aspiratie vag. N-am interiorizat dect resemnarea si de aceea nu stim ce nseamn acumulrile temporale, cu inevitabilele lor declansri explozive. Nimic nu se creeaz n domeniul spiritului fr un anumit grad de ascez. Cu ct viata este mai strns n zgazuri, cu att cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie s ard sub constiint. Pasiunile spirituale snt clocote vitale, care nu mai servesc viata. Exasperarea biologiei ntre intensitti si deficiente constituie fundamentul spiritului. Crei idei i-am servit cu toate fortele vietii, de cte ori ne-am ngenuncheat triile inimii slbiciunilor spiritului? Asceza este o voint de putere cu resort biologic, dar cu

finalitatea n spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai putin violent. ncordrile si vibratiile ascezei rzbun tot ce n-am trit, tot ce n-am consumat. Romnul n-are de rzbunat dect somnolenta lui secular. Individual, n-a refuzat aproape nimic si de aceea este clar cu sine nsusi, sincer cu nimicul su. Dorintele nemplinite snt sursa dramatismului interior. Sntem, numai prin ceea ce am acumulat netrind. S ne fie neistoria izvorul nostru de viat? Fi-vom capabili s crem prin ce n-am fcut? Tot ce s-a creat pn acum n Romnia poart stigmatul fragmentarului. Afar de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne-am ludat cu el. Cci nu l-am declarat, cu totii, o exceptie inexplicabil printre noi? Ce a cutat pe aici acel pe care si un Buddha ar putea fi gelos? Fr Eminescu, am fi stiut c nu putem fi dect esential mediocri, c nu este iesire din noi nsine, si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Sntem prea obligati fat de geniul lui si fat de tulburarea ce ne-a vrsat-o n suflet. Adncimea sufleteasc a unui popor se msoar dup gradul de religiozitate. Pasiunea religioas exprim tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n-au cunoscut perioade ntregi ale vietii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescut pn la nebunie, sufer de un nivel interior extrem de sczut. Nici un popor mare numosteneste o religie si o accept ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau rusii au primit din afar crestinismul. Dect, ei l-au transformat ntr-o asa msur n ei, nct se poate vorbi de o recreatie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseasc au attea aderente la un fond psihologic individualizat, nct apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comun. Precum un popor trebuie s dea nastere unui fenomen politic original, asa trebuie s-si adapteze o religie la forma lui de viat, pn a o face creatie national. O religie este universalist n intentia ei teoretic; ea nu poate fi ns n realizarea ei practic, deoarece nici o form a spiritului nu este vie, dect local, concret, adaptat. Practic vorbind, exist numai crestinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N-avem s ne gndim dect la ce a devenit budismul n China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului n trile latine, unde aparent prezint o omogenitate perfect. mplinirea n religie tine de esenta si destinul unui neam. Dac prin ea nu reuseste s-si ridice nivelul istoric, nseamn c el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchiloz, retrogradare, nct teoreticienii de stnga au stabilit o adevrat antinomie ntre religie si revolutie. Care este temeiul reactionar al religiei? Ct este principiu si ct istorie n rezistenta religiei la spiritul revolutionar? Teoreticienii revolutionari nu snt mpotriva religiei dintr-un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opozitiei acestor valori la orice ncercare de transformare total. Sentimentul religios este prin esent nerevolutionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reactionar. Deplasnd conflictele de aici dincolo, el sfrseste cu timpul a fi strin complet de problema social. Dar nu numai att. Spiritul religios te ntoarce cu fata spre trecut. Unui om care crede n Dumnezeu, viitorul nu-i mai poate aduce nimic. Dumnezeu

este totdeauna napoia noastr. Teologia ntreag este reactionar, fiindc ea nu vede culmi dect n imemorial. Pentru ea, timpul este o cdere; pentru spiritul revolutionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revolutionar, timpul este o divinitate. n timp se poate face totul. Admitnd posibilitatea unei modificri esentiale n temporalitate, spiritul revolutionar cade ntr-un paradox, care-i constituie tragicul si farmecul su. n timp nu se ntmpl modificri de structur si de esent, el fiind o fluiditate de nuante. Timpul actualizeaz si distruge. Dar n el nu se poate naste o lume esential nou. Tragicul spiritului revolutionar consist n violentarea timpului si a vietii. Religia, opunnd vesnicia n fiecare clip timpului, paralizeaz avntul rsturntor. Obsesia vesniciei l scoate pe om din viat. Poate c toat religia nu este dect o rtcire divin a omului. Dintre formele spiritului, cea religioas este mai aplecat spre automatizare, inertie. Dac formele politice se succed si n mobilitatea lor asigur o respiratie usoar si degajat unui popor, religia l strbate si l nvluie pe toat durata existentei lui, fr primeniri adnci, n modificatii pur configurale. De aceea se leag ea de formele politice si sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cnd ele se dizolv, ea s fie incapabil a se adapta repede la altele, n nastere. Exist totusi un moment dinamic si hotrtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevrat fort vital si care este singurul n msur a-i ridica decisiv nivelul istoric. Cnd un neam, n nceputurile sale, si manifest aderenta la o religie, fie printr-o convertire, fie printr-o atasare organic spontan, contacul acela initial dezlntuie o vibratie si un dinamism neobisnuite. Este o electrizare insuficient apreciat, aceea nscut din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene n formatie, triburi slbatice avnd toate presimtirile de cultur, cu o spiritualitate att de rafinat cum a fost cea crestin. n zorile fiecrui popor, momentul religios este de o fecunditate unic. Procesul prin care un neam se elaboreaz prin religie, n aurorele sale, este elementul care scuz pcatul reactionar ce defineste cu timpul fiinta religiei. Un popor care n-a cunoscut n nceputurile sale tensiunea si fiorul contactului cu religia nu ntelege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificatia ntii discontinuitti, a primului salt. Numai n aurora national, religia este un factor hotrtor. Se ntmpl foarte rar s fie dinamic si n alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o crestere a autoconstiintei Germaniei si ca atare o ridicare dac nu efectiv si politic, n tot cazul interioar a nivelului ei istoric. Putine tri au fost care ca Romnia n ntreg trecutul lor s nu fi cunoscut alt mijloc de respiratie spiritual dect religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n-am fi avut nici mcar att, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n-a fost niciodat dinamic; n schimb, n-a ncetat niciodat de a fi national. Prin ea n-am intrat n lume, dar ea a fost singura care atta vreme ne-a dat o presimtire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dup care de-am fi fost catolici eram astzi pe o treapt de civilizatie

mult mai nalt, poate fi just, cu o singur rezerv: poate nu mai eram. Defectele de evolutie ale Romniei nu snt de natur religioas. Dac nu ne-am miscat atta timp, nu este de vin ortodoxia: sntem noi. Ea n-a fcut dect s ne nchid n noi nsine si s ne vegheze tcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului Romniei. Astfel se explic de ce a participat ea la aproape toate formele de nationalism si de ce ea nu poate fi dect nationalist. Este ns ndoielnic c fortele ei, c srmanele ei resurse ar putea-o ajuta s dinamizeze o Romnie crescut dintr-o viziune modern. Ea nu este att de puternic, nct opunnd rezistent s devin reactionar; este ns destul de slab pentru a deveni un anacronism. Ortodoxia ne-a tinut de cald n decursul secolelor de asteptare subteran. De mult si-a pierdut din cldur, si dac azi e domoal, mine va fi neutr sau rece. n afar de faptul c nici o form a spiritului nu reuseste s-si mentin valorile atasate o lung durat de un fond sufletesc, si acestea se cristalizeaz autonom, constituind o lume dezrdcinat si moart, exist pentru deficientele ortodoxiei explicatia religiozittii noastre aproximative. n Romnia snt multi oameni care cred n Dumnezeu; n trecutul nostru cred c n-a fost nimeni s se ndoiasc. Numai c religiozitatea romneasc este minor, nepasionat si, mai cu seam, neagresiv. Cti n-au fcut un merit din toleranta noastr si au transformat o insuficient n virtute! Adevrata religiozitate este fanatic, profetic si intolerant; ea nseamn primii crestini, Inchizitia si Sfntul Sinod al Rusiei tariste. (De aceea, ateism militant exist numai n Spania si Rusia.) Cine se ptrunde de revelatie nu mai poate tolera nimic n afar de absolutul ei si de realizrile lui institutionale. Un om religios adic unul care-si defineste clipele vietii prin religie este fiinta cea mai incomod, cea mai inuman din cte se pot nchipui. De aceea, un popor religios, adic fanatic, profetic si intolerant, chiar dac este lipsit de capacitate politic, si deschide un drum n lume datorit pasiunii lui religioase. n Rusia secolului trecut, biserica s-a dovedit incapabil s se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n-a nteles nimic din tragicul problemei sociale rusesti si s-a fcut mpotriva curentelor revolutionare un instrument al autocratiei. Ea a avut ns atta energie nct s nu cedeze si fcndu-si din inertie o tiranie si-a dovedit attea rezerve de fort. Ortodoxia noastr este circumstantial, atenuat si neprimejdioas. Stilul nostru religios este labil si gelatinos. Neavnd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui ointerventie n destinul nostru. n viitor, ortodoxia se va tr dup Romnia. N-am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine s fii ortodox. Nae Ionescu spunea odat c neamul romnesc odihneste n ortodoxie. Oare nu odihneste mai repede ortodoxia n el? Crestinismul nostru e pastoral si, ntr-un anumit sens, neistoric. El se desfsoar, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleaz si nu determin un sens ascendent al comunittii. N-are nimic gotic religiozitatea autohton. n ea predomin cenusiul picturii bizantine; sufletul nostru religios se mbrac n culori afumate. Dac am fi fost cu adevrat niste credinciosi activi, trebuia s fim astzi mult mai departe n mersul nostru. Dar pulsatiile n andante definesc toate

domeniile vietii noastre. O sensibilitate n minor nu putea s se lege dect cu o gndire static si cu o viziune pasiv a vietii. Este ns reconfortant a vedea cum Romnia ncearc printr-un instinct al devenirii ei s-si lichideze pacostea traditional a spiritului contemplativ. Cine-ar mai putea afirma astzi c sntem un popor contemplativ? Toti snt de acord c am fost. Orientarea nsprepolitic a nvins plaga unei visri sterile, lipsite de o adnc interioritate, fr scuza profunzimii si a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei tri. De altfel, comparnd trecutul cu idealul de viitor, sntem siliti a face o ntreag tabl de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de alt parte, cile de eliberare; tot ce ne-a mpiedicat s devenim natiune si tot ce ne va ajuta; elemente care ne-au fixat n cadrul culturilor mici si cele ce ne vor salva din el; destin de tar ngenuncheat si accesul la mare putere etc. Paralelismul acesta determin rosturile Romniei si sensul ei n lume. Toate elementele care vor trebui s-i alctuiasc viitorul constituie o sum de categorii, constitutive marilor culturi. Romnia va trebui s si le asimileze, s le integreze, s apartin lor. Distanta luntric de trecutul nostru trebuie interpretat n justa ei valoare. Noi nu spunem c strdaniile lui Stefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu snt lipsite de important si de un anumit dramatism. Ele n-au depsit ns caracterul unei reactiuni de existent si n-au ntrecut, ntru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o ndrumare, iar continuitatea noastr fat de ele ar fi un ndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cnd ideea pentru care lupt atinge un nivel transistoric si este servit de o fort echivalent valorii ei. Dintr-o epoc moare tot, afar de ce e transistoric. Renasterea sau Evul Mediu nu ne intereseaz dect pentru ceea ce mai pot spune si astzi; pentru valabilitatea tipologic si sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual n istorie. Dac perioada romantic nu ne-ar mai fi n nici un fel o ntlnire neindiferent, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezente a trecutului alctuieste viata istoriei. Rmne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este n sine. Relativismul a transformat devenirea n absolut si a exagerat concretul pn la substantializare. Anulnd categorii si eliminnd generalul, a fixat celula istoriei n totalitatea concret si nchis a perioadei istorice. Epoca a devenit monad, iar generatia, un grup organic de o convergent perfect. n sine, epocile nu snt universale, dar toate contin un smbure de universalitate. Cele cu adevrat mari se leagn n universal. Acest proces nu se ntmpl constient sau voit, ci naiv si nemijlocit. Epocile mari ale istoriei snt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, n elanurile si eflorescentele culturii, nu s-a detasat de viat n dualitatea caracteristic apusurilor,ci se nmldie pe ondulatiile vietii. Nu se poate crea cu constiinta universalittii, fiindc orice creatie este un act nemijlocit al spiritului. Cnd n tine se ntipresc caracterele epocii si cu ele dai expresie unui continut interior, realizezi o obiectivare ce n-are aderent teoretic si

constient la nsusirile vremii tale. Marii creatori n-au cunoscut pozitia lor n timp. Creatia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfsurndu-se n naivitate, se adncesc n snul valorilor, ca-ntr-un cerc limitat. Psihologiceste, epocile au o respiratie ngust si un ritm sacadat de toate insuficientele. Este indiscutabil c amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului Renasterii depseste dimensiunile reale, precum iarsi s-ar putea s nu ntelegem dect fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretrile moderne au fcut din Renastere o lume. Ce e drept, ea este o epoc incomparabil individualizat; numai c, datorit acestei individualizri, ea nu a putut fi att de cuprinztoare pe ct se spune. Ne-am obisnuit a atribui Renasterii si consecintele ei ndeprtate sau apropiate. Tot ceea ce n baroc sau n romantic este derivare tardiv din Renastere atribuim acesteia. Reflexele istorice ndeprtate ale unui fenomen nu snt revelatoare pentru esenta lui, ci pentru sufletul epocii care si caut analogii trecute n mod inconstient. C romantica a iubit Evul Mediu si l-a iubit n felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identittii ei, nevoii de a-si defini afinittile. Epocile creatoare snt mult prea rotunjite n smburele lor pentru a fi prea ncptoare. Universalismul constient, cutat, dezvoltat pn la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintez si de sincretism avide de toate valorile, juxtapunndu-le, dar nensumndu-le, alturndu-le steril, ntr-un agregat axiologic. Divergenta valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului l face ncptor pentru orice si viziunea retrospectiv, reactualiznd lumile de valori ale trecutului, face contemporan ntreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadent dovedeste, prin contrast, c orizontul teoretic nu este conditia creatiei si c excesul de luciditate descoper un suflet ncptor, dar steril. Cu ct epocile pe care le nglobeaz o perioad istoric snt mai limitate ca sfer de valori, cu att succesiunea lor este mai rapid. Dinamismul culturii moderne si are explicatia n mrginirea excesiv a diverselor epoci si a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istoric si are ratiunea n insuficienta structural a fiecrei epoci. Chiar dac epocile snt nchise n ele nsele, fiecare are un germen de viat, care se dezvolt si moare, nct limitarea momentelor istorice este o insuficient organic nesolutionabil. n aceast insuficient trebuie cutat motivul substituirii epocilor si al mobilittii formelor culturii. Inconsistenta tuturor structurilor de viat creeaz o fluiditate ce face din cile existentei tot attea pierderi de substant. Valorile, nscute din viat, iau drumul razna si nu se mai pot rentoarce spre surse. Tragedia mai adnc a culturii nu se afl numai n simbolismul ei, care constituind valorile ntr-o lume derivat le ndeprteaz de o zon ontologic, ci n pornirile centrifugale ale spiritului care, ncepnd cu autonomia de viat, sfrseste la antinomia cu ea. Cine ar ncerca s se descurce n multiplicitatea culturilor, n ireductibila lor complexitate tipologic, n-ar violenta prea mult individualittile lor, dac le-ar clasifica din punctul de vedere al solutiei fat de problema spirit

viat. (A solutiei intrinseci, practice, a atitudinii.) Snt culturi al cror stil se bazeaz pe o exasperare a conflictului dintre spirit si viat (cultura indian, egiptean, goticul european si goticul ca o categorie mai mult sau mai putin imanent tuturor culturilor). Altele, neputndu-l nvinge, l-au atenuat (cultura greac, ntruct a realizat o armonie mai mult dorit dect efectiv; cultura francez, ca o cultur abstract, n care spiritul nu se opune vietii, ci numai inteligenta; cultura japonez, ca o cultur a gratiei etc.) ntreg procesul culturii si are rdcinile dramatice n elementele ne-vitale ale spiritului; istoria nu este dect vibratia din golurile irationalului. Deficientele vietii au creat devenirea istoric.

II
La orice temperatur ar fi ridicat si pe mna oricui ar cdea, cultura romneasc si are determinate anumite directii, pe care nu le poat modifica nici o lume de continuturi, orict ar fi ele de variabile si de divergente. ntruct facem parte dintr-o cultur si sntem integrati procesului ei, activitatea noastr intr ntr-un fgas, despre care putem s nu stim nimic, el nu exist totusi mai putin. Ceea ce putem face este s dezvoltm la maximum tendinte imanente nou, dar nerealizate din toate motivele cderii noastre. Nu ne mai rmne dect s ncepem a ne descoperi pe noi nsine. Toat forma romneasc de existent este stpnit de geniul momentului. n zadar am ncerca s ne educm spiritul nspre activitatea constructiv, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare constient si efort sustinut. Inspiratia de moment este legea noastr. Romnul iubeste ntorstura, adic inconsecventa n procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinta lucrurilor nspre nltime, ascensiunea firii e strin complet geniului nostru. Turnurile bisericilor romnesti nuse sprijin n cer, asa cum se ntmpl cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi multumite c se afl undeva, aproape de tot, un pmnt, de care nu e bine s te ndeprtezi. O catedral este un rspuns lui Dumnezeu la toate ntrebrile care i le-a pus omului. Ea dovedeste c distanta ntre creator si creatur este departe de a fi infinit si c, la urma urmelor, ei s-ar putea ntlni vreodat n nltimi. Sensul ultim al catedralei este o provocare si o sfruntare adresat divinittii. Snt turnuri pe care omul n-a avut curajul s scrie: pn cnd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le-a conceput pentru preamrirea lui Dumnezeu snt o dovad a mrimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer n nserri este simbolul tragediei sau infinitului uman. Fcut-am multe bisericute n trecutul nostru, toate triste si mici. Improvizatii de credint. Stefan cel Mare si-a exercitat ocazional un sentiment de pietate si ne-a construit pe loc attea si attea biserici, locasuri minore si amrte ale dezertiunii din lume, si nici o constructie monumental, care s intensifice un sentiment de viat si s-i dea nesfrsitul dramatic si vibrant care npdeste sufletul n orice atmosfer gotic. Nu numai din cauza nvlirii frecvente a hoardelor, ci si dintr-o dispozitie luntric, organic, romnii si-au asezat satele n ascunzisuri, n vi nebnuite, n

obscurittile naturii. Comparati acest sentiment de viat cu acela care a mpins semintiile germanice s ridice burguri pe singurtti de stnci, s-si proiecteze tria sngelui n ziduri si blocuri de piatr. O tristete infinit m cuprinde de cte ori m gndesc cum, o mie si attia de ani, ne ascundeam prin pduri si munti de frica dusmanului, adic de propria noastr fric. Nu exist vrjmasi, ci numai frica din care ei se nasc. Multi dusmani am vrut s mai avem! Trebuia s fi construit ziduri n jurul nostru, s fi fost si noi o lume, s ne fi cldit destinul n piatr. Asa, n-a mai rmas nimic greu din trecutul nostru. n zadar caut dup demnitatea ruinelor. Cettile Moldovei nu m consoleaz; romnii tot n munti fugeau. Lipsa unui simt ascensional al devenirii, al unui elan constructiv n procesul firii, a fcut cultura romneasc o cultur a imediatului. Toate lucrurile se ntmpl aici si acum. A te descurca printre contingente, iat imperativul viziunii circumstantiale a vietii. Atunci si acolo, fie c determin trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesittii, n care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, vointa nu poate interveni dect ineficace. Romnii par a fi nteles peste msur ceea ce este irevocabil si transuman n fiinta timpului si spatiului. Toate marile culturi s-au nscut din lupta biruitoare cu spatiul si timpul. Imperialismul, ca expresie suprem a marelui stil politic, este un dispret, o ofens adus spatiului. A-ti face ntinderile sclave exprim setea arztoare si criminal de a supune rezistenta lumii materiale. Revolta mpotriva spatiului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveste o idee imperialist este mai avid de spatiu dect cel mai pasionat geograf. Urmele pasilor soldatilor romni ar trebui srutate. Sau s ne gndim numai la bravarea timpului, la oamenii care si-au creat destinul n nceputurile si pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unic n-au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai s escaladeze clipele, dar s nfrng, s se ridice pe cadavrele momentelor? N-au ngenuncheat ei prezentul si viitorul, n pornirea de a da nastere la forme noi de viat? Marile culturi au creat n ciuda timpului. n orice elan, el cedeaz din rezistent, nct victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalittii spiritului. Ireductibilul si irevocabilul spatiului si timpului nu snt cunoscute de avalansa ca soart a culturilor mari. Cu constiinta fatalittii timpului, nici un popor n-ar fi fcut revolutii, si nici rzboaie n-ar fi purtat, dac spatiul ar fi fost att de eterogen directiei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spatiul si timpul fiecreia. Deoarece noi romnii nu ne-am ncercat n procesul inconstient al luptei cu spatiul si cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne-am impus fata n forme obiective si astfel greu ne putem arta si greu ne putem face cunoscuti. Fat de timp si de spatiu ne definim figura. Ea cstig cu att mai multe caractere, cu ct sntem mai personali n tendinta noastr de a ni le asimila. Defectul Romniei este c a fost prea mult vreme o potentialitate; a ntrziat sistematic s devin o actualitate istoric. n asemenea conditii, cum o s-si poat

preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Exist un singur oras romnesc, cu o marc arhitectural proprie? Am rmas la tran si n-am stiut c satul n-a intrat niciodat n lume. Romnii au trit o mie de ani ca plantele. Cresterea vegetal le-a determinat ritmul vietii lor. Precum, pentru o plant, totul se face peste ea, asa si romnul; totul s-a fcut peste el: biologia, ca si istoria. Unui popor de trani i-a fcut mare plcere s nu intervin n cursul lumii. Nu exist neam care s fie de o mai resemnat abandonare n moarte. Tragedia izvorste dintr-un protest disperat si inutil mpotriva mortii; el nu duce practic la nimic, ns se naste dintr-un sentiment infinit si duce la alt sentiment infinit. Romnii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat-o. Si asta nseamn a-i plti birul. Nenorocirea noastr este c-am integrat moartea n ordinea fireasc si am primit-o cu duiosie si fr dramatism. Mai bine ne-am fi dispensat de ea, asa cum au fcut francezii, care au creat o cultur fr spirit tragic. Dar cine cunoaste fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate natural fat de moarte? Snt ns culturi ntregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egiptean de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o directiune specific stilului lor de viat si n-au acceptat-o ca o evident a lumii naturale. Romnul se simte prea la el acas ntre viat si moarte, si-si face un drum plcut printre ireconciliabilele acestea initiale. Trind cu o familiaritate indiferent ntre lucruri care au greutate numai prin patosul distantei, el si-a redus din fiorii la care nu-i bine s renunte spiritul. Astfel, Romnia nu este o tar tragic. De Dumnezeu, n-am stat niciodat prea departe. Exist o literatur popular, cu mai multe povesti n care El se plimb mai des ca printre noi? Mhnirea, cazna si necazul acestui popor au ridicat multe scri ntre pmnt si cer. Bisericile n-au trebuit s provoace nltimile. Ce fioruri trebuie s fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fceau cerc cu casele lor n jurul catedralelor? Orgoliul nfrngea pietatea. n jurul bisericutelor noastre, umilinta nfrnge credinta. n genere, romnii au prea mult umilint si prea putin pietate fat de lucruri. Pietatea este ultima form a seriozittii n fata ordinii invizibile. Cnd ea afecteaz un caracter uman si imanent, atunci viata este convertit ntr-o valoare echivalent transcendentei. Este ca si cum toate aspectele realittii ar fi strbtute de un suflu divin si s-ar mprtsi, n diversitatea lor, din acelasi izvor absolut. Din pietate se naste un sentiment solemn al vietii. Toate actele se desfsoar si se consum ca oficieri, ntr-o gravitate elegant. Pietatea d un sens etern zdrniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolic reprezint atta seriozitate grav si atta responsabilitate istoric deoarece, ca nici una, a ngrijit n sine o pietate activ, cu ceremonialui inerent si cu grandoarea msurat care au asigurat catolicismului o dominatie att de justificat. S-a mai adugat spiritul politic, si lumea cealalt a fost bine valorificat n lumea asta. Umilinta te aseaz totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunosti nici mcar la nivelul si conditia devenirii curente. Umilinta este sentimentul cel mai a-istoric din

cte se pot concepe. Refluxul vietii este leagnul ei. Dac, individual, ea poate presupune un spirit detasat, n expresie colectiv, e descurajant. Umilinta este un viciu. Cci rpeste att omului, ct si lumii, farmecul si valoara. Una dintre multele cauze ale scepticismului romnesc este si influenta dizolvant a umilintei, acest sentiment ce ne-a umbrit pe noi, romnii, de cnd e lumea. Parc de secole n-am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare dect rspunsul ntelepciunii pasive a tranului: S treac de la noi! Nu exist o fiint mai uman dect romnul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, tranul ti va rspunde invariabil: ntre oameni se ntmpl toate. Excesul de ntelegere, din fuga de conflict si de dram. Acesta e si sensul scepticismului, n general. Romnii n-au aproape nici o ntelegere pentru istorie, creia-i substituie conceptia destinului. Si ce este ideea de destin? Logica irationalului. O directie interioar ntr-o lume de contingente, o fatalitate ntr-o totalitate de variabile. Pe cnd ns culturile moderne au renuntat la ideea metafizic a destinului, nlocuind-o cu una psihologic, noi romnii am rmas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu nseamn mai mult dect un ireductibil luntric ce ne d o form n viat. Fatalitatea creste din suflet si rmne n marginile lui. Dac totusi depseste sfera psihologic, ea afecteaz forma unui determinism mecanic, fr baze n ontologic. Romnul vede ns o surs universal realittii esentiale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice. Ideea de destin are marele merit de a explica toate si nimic. Forta oarb, care-si are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cuta o baz ascuns si generatoare a tuturor continuturilor de viat; ea ns nu le poate explica diversitatea si divergenta. Exuberanta fenomenal se ridic, autonom, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rmne strin. n momentul n care romnii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se misca, ei vor ntelege istoria si poate i se vor integra. Sntem un popor prea bun, prea cumsecade si prea asezat. Nu pot iubi dect o Romnie n delir. Toti acei care iubesc poporul romnesc mai putin dect mine fiindc ei nu-i iubesc viitorul lui sustin c nsusirea esential si de mare merit a romnului esteomenia. Nu vreau s spun c ea e un defect, dar mi este imposibil s-i descopr altceva dect o virtute mediocr, care nu poate fi o culme dect pentru oamenii lipsiti de personalitate. ntr-o lume n care numai excesul inimii si al inteligentei, frenezia si calculul echivoc, instinctele tari si ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne-ar putea folosi o cumsecdenie colectiv? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte n lumea aparentelor nu-i pot gsi un antipod mai detestabil dect omenia. Dac i-as dori Romniei s triasc n pace si la rcoare, m-as bucura si eu de omenia noastr si m-as asocia la un elogiu comod si plat. Dect ns o bunstare nesemnficativ, mai bine o ruin con brio. Cine nu trieste apocaliptic destinul Romniei nu ntelege nimci din ceea

ce trebuie s devenim. Fiecare ar trebuis ne sfsiem pe imperativul devenirii noastre. Cnd s-ar spune c ardoarea, si nu omenia, este nsusirea de cpetenie a Romniei, mi-as ncrucisa bratele si as astepta s lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul si chiar teroarea Franta este opera entuziasmului, mai mult dect a rationalismului si a clasicismului. De altfel, pasiunea oarb pentru logic i-ar folosi mai mult dect logica. Unii cred c snt nationalisti dac flateaz strile de fapt ale unei tri si gsesc n istoria ei singurul ndreptar. Sau cum vorbesc ei, de virtutile traditionale. Cum de n-au observat c aceste vituti ne-au tinut pe loc atta vreme? Nu este bun si valabil ceea ce un popor are din mosi-strmosi, ci numai ceea ce-l mn nainte. Dac toti romnii ar deveni prin minune sfinti si n aceast stare n-ar cstiga nimic ca fort istoric, as declara sfintenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune Romnia n miscare este bun, tot ce o tine pe loc e ru. Singura iesire este un dionisism al devenirii romnesti. Dac ascensiunea Romniei ar pretinde idealuri meschine si compromittoare, limitate si antiumane, ele ar trebui declarate absolute si perfecte. Ascensiunea unei tri este singura ei moral. Adevrurile organice ale unei natiuni snt erorile necesare cresterii ei. Cum tote fenomenele de crestere au la baz un elan orb, nu vom gsi n ele conditia prielnic a cunoasterii. Autoiluzionrile din aurora culturilor indic un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestatie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl cresterii. Atunci ncepe a se sti. Si adevrurile nu mai snt organice, adic nu si le mai creeaz viata pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fat de epoca homeric, n care spiritul elin este nc ntunecat de somnul materiei, ntrevznd putine adevruri, ntr- o trezire nc neconsumat, epicureismul si stoicismul demarc o disocierre a elementelor solidare initial, ncepnd cu autonomia spiritului, care creeaz constient adevruri pentru o viat pierdut n ratiune. Fiecare cultur si are o epoc de cunoastere, care nu coincide cu un moment de nflorire spiritual, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de oboseal contemplativ, bazat pe lichidarea naivittii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de cultur. De o parte epoca de naivitate, de cealalt, epoca de cunoastere. Lumea homeric si sincretismul alexandriu nseamn dou epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate si de rotunjime. Lumea gotic si istorismul modern reprezint, n plan occidental, acelasi dualism, de aceeasi semnificatie si gravitate. Clasicismul francez si romantica german snt momente culturale perfecte, culmi de cultur asezate ntre epoca de naivitate si de cunoastere a Frantei si Germaniei. Ele au ceva din mireasma desteptrii originare a spiritului si din parfumul dizolvant al lucidittilor crepusculare. Fecunditatea lor este ns departe de a fi echivoc, ea nrdcinndu-se n temeliile unei culturi. n clasicism si n romantism, Franta si Germania si-au ntins o oglind pentru a se putea adora narcisic. n toate

momentele mari de cultur, triumf un Eros spiritual. Este o oglindire n propriul abis de fecunditate si de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel si Schlegel, Germania s-a desftat n strfundurile sale si si-a pipit marginile. Romantica german, mai mult dect oricare alt moment al spiritului european, justific definitiv participarea la istorie. Atta vis al spiritului compenseaz trivialitatea de secole a gndirii si a vietii. Romantismul german este autoextazul spiritului n finit. Procesul normal al unei culturi o face s treac n mod inevitabil prin perioada initial a naivittii. Nediferentierea si indiviziunea mprumut culturii, ntr-o astfel de faz, un caracter de tot concret. Separatia de natur este n curs, fr ca totusi cultura s constituie o totalitate autonom. Ct natur este n cultur indic gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridic din pmnt, din piatr, din elemente. Progresul n spiritualizare nseamn o ndeprtare de originar. Autonomia spiritului de viat, care devine realitatea tragic a tuturor culturilor, ncepnd de la maturitatea lor la decadent, nfrnge ultimele urme ale naivittii. Cultura are n nceputurile sale un ritm cosmic. Cu ct ea se diferentiaz mai mult de natur, cu att ea devine mai a-cosmic. Negatia cosmicului si afl sursa n elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fug de viat. Faza naiv n evolutia istoric a unei natiuni mbin ntr-o surs comun statul, dreptul si societatea. Constiinta statal, juridic si social nu se autonomizeaz. Naivitatea istoric are ca presupozitie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeste dect unde ea nu mai exist. Disparitia statului n societate, care este o idee central a socialismului, n-a putut aprea dect n diferentierile rezultate dintr-o devenire complex. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialist. Omul modern nu mai stie care este smburele su: natiunea, statul, societatea sau dreptul. nainte vreme era mcar Dumnezeu, care topea n sine toate contradictiile. n dictatur sau socialism, el caut o simplificare si o formul, o reducere la un principiu. Pluralismul, n orice form, nu este o solutie pentru muritori. Omul s-a simtit totdeauna mai bine n epocile de naivitate. Odat ajuns ns ntr-un ritm n care cunoasterea s-a cristalizat ca un continut de cultur, el s-a abandonat dramatismului acestei forme de viat si a acceptat riscurile ca necesitti firesti. Un popor si savureaz, la urma urmelor, decadenta sa. Cettenii romani, care n viciu si betie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gndeau cu nici un regret la vremurile n care ttele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai mret imperiu. Romnii n-au suferit niciodat de prea mult naivitate. Netrind prea mult n lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al romnilor numai asa poate fi explicat. El n-a fost fructul unei cunoasteri spirituale, cu privelistea din nltime, din distantele spiritului, ci din izolarea noastr sub curentul vietii. Luciditatea decadent este plantat cu rdcinile n aer. Orice gen de luciditate este o distant de fiint.

Naivitatea este un reflex paradiziac n imediat. Datele nemijlocite ale vietii snt trite n ele nsele si, chiar transfigurate n mit, ele se leag direct de participarea sufletului. Nu trebuie totusi s ne imaginm stilul naiv al culturilor, n albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunnd originarul, implic un ntreg complex de izbucniri primitive si bestiale. Dect, bestialitatea este, n aceast epoc, iresponsabil si afecteaz mai repede un caracter de prospetime. Si apoi, etica naivittii este biologia. C n-am cunoscut deliciile naivittii, ca o perioad de cultur, este o dovad n plus c-am vegetat la marginile istoriei si c o conditie unic defineste tragedia noastr. Tranul romn e mai lucid si mai btrn sufleteste dect tranul italian sau german. Dac biologiceste este superior tranului francez, el are o maturitate sufleteasc de care ar trebui s ne ntristm. Tranul romn stie cam prea mult despre viat si despre moarte, desi nu ntelege nimic din istorie. Ai crede c cine stie ce experient secular de viat intens cu o traditie ndeprtat l sileste la atta ndoial si amrciune. Tranul bavarez, olandez sau elvetian este un sugaci fat de tranul nostru. Poate c toti romnii nu sntem dect niste copii btrni. S ne fi nscut din oboseala romanilor si lacrimile dacilor? Nu este chiar asa de plcut a mai aduga un plus de cunoastere imensittii de luciditti autohtone. Ne-au lipsit conditiile psihologice ale naivittii. Altcum, nu ne-am putea plnge, cci indiferentierea organic a Romniei a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viat. N-am fost noi prea mult popor si prea putin natiune, mult mai mult societate, dect stat? Iar din punctul de vedere al rationalittii formelor de cultur, nu reprezint alctuirile noastre de viat un excedent de irational? Dar dac ne-au fost interzise deliciile naivittii, nu ne mai rmne dect s dm intrrii noastre constiente n cultur un accent de frenezie necunoscut Romniei. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre s divinizm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie s avem n fat finalittile esentiale si ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. ndumnezeirea acestei realitti primordiale a fost tentatia permanent a pturii noastre culte. Astfel de excese le-au cunoscut si germanii, ns le-au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dac un Fichte, n timpul renasterii nationale germane, gsea n revenirea la popor, ca surs de productivitate irational, o salvare pentru Germania si o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu si i-a scris o teodicee cum n-a mai cunoscut istoria nici nainte de el, nici dup el. Consideratiile lui despre stat ti dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu-le, s renunti la iluzia individualittii, tale, s te asimulezi complet n existenta statului, s-ti anihilezi principiul anarhic, s-ti uiti c esti persoan. Dumnezeu n-a devenit actual dect prin Christos: asa statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca infinit real, mers al lui Dumnezeu n lume. Spiritul n rationalitatea sa absolut, ideea divin pe Pmnt etc. este un lucru att de extraordinar, nct viziunile n Dumnezeu ale Sfntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius mi par simple banalitti. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, fat

de care Kant e simplu profesor, iar Boehme si Eckhart, maestri n presentimente. Dialectica lui este justificarea definitiv a irationalismului cu o masc rationalist. Hegel vorbeste la un moment dat despre viata absolut n popor. Acest maximalism organicist are un sens numai ntru ct fixeaz o etap, n nici un caz o finalitate. S ne nchipuim o Romnie n care cultul mistic al irationalului fortelor populare ar invada ntreaga tar. O stagnare general ar fi fatal. Orice cult pentru o realitate deja fcuteste cauz de stagnare si de imobilitate. Un traditionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seam, nu dovedeste nimic. Poporul este o obsesie de care trebuie s ne ferim. Si trebuie s ne ferim cu att mai mult, cu ct n-am fost sute de ani Romnia, ci numai poporul romnesc. n ce fel acest neam a putut rezista attea secole, frmitat si neexistnd politiceste, este o problem creia nu-i pot gsi un tlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substant etnic numai ntru ct n-au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivittii, al subistoriei noastre, al apartenentei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul romnittii, dac prsea anonimatul si lua parte activ prin revolutii si rzboaie la istoria Europei centrale, el ar fi iesit, iremediabil, din orbita Romniei potentiale, asa cum exista ea n constiinta tuturora. Actiunea izolat ar fi fost ineficient. Ceea ce e regretabil si aici e viciul de baz al Romniei este c provinciile noastre, atta vreme, n-au cutat o actiune convergent si au amnat nengduit Romnia. Totul, n trecutul romnesc, s-a fcut anonim. n zadar ncerci s descoperi o realitate vie dup acel nimeni care ne ascunde pe toti. Am fost anonimi n anonimat. Asa snt toate strile preculturale, asa este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuatiei. Fiinta individual ia un caracter specific si o directie proprie, separndu-se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structur monadic. Lumi individuale, a cror armonie deriv dintr-o comun participare la spirit. O cultur nu atinge culmi dect n msura n care individualittile ei simt tentatia demiurgiei. Marii creatori au tintit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi si extrag avntul din pornirea lor demiurgic, asa si cu marile individualitti. Orgoliul infinit este cea mai productiv salvare din mizeria conditiei omenesti. M gndesc la Hegel, considernd momentul su filozofic ca pe cel mai important din evolutia gndirii, spiritul absolut ajungnd la perfecta autocunoastere si interiorizare. Hegel s-a considerat ca ncoronarea si culmea devenirii spiritului, iar mpotriva caracterului progresiv al oricrei dialectici, a conceput sfrsitul istoriei n perfectiunea spiritului absolut realizat de filozofia sa. Sau Napoleon, spunnd la Sfnta Elena, cu att orgoliu meditativ: Pe mine nu m-au nfrnt oamenii, ci natura. n nord frigul, n sud marea. Omul nu poate crea dect crezndu-se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconstienta oricrui burghez, care, n limitarea orizontului su, trieste ca si cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilat clipa pe dimensiunile vesniciei. Dac nu triesti cu sentimentul c tot ce s-a fcut pn la tine n vederea ta s-a fcut si c tu esti o rspntie unic n istorie, dac nu simti c

te cere devenirea si c momentul existentei tale este un absolut, un ce nesubstituibil si unic, atunci nu vei reusi dect s fii un licurici n soare, o strlucire invizibil, o fadoare de lumin. Numai ntru ct axa lumii ti strpunge inima, poti deveni o lume. As vrea s dispar, din sngele acestui neam, ultimele rezerve de umilint. Dac nu vom avea atta trie si att orgoliu pentru a ne reface din smbure existenta, n zadar mai facem teoria Romniei. Aici nu vreau s descriu mizeria istoric a unei tri, dintr-o curiozitate obiectiv. Nu pot s fac stiint pe propriul meu destin. Dac defectele Romniei, constatate aici cu pasiunea si regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne si iremediabile, tara aceasta nu m-ar interesa deloc si mi-ar prea stupid s scriu o carte de fapte fr o viziune de reform. O critic sever a Romniei nu trebuie s fie compensat ns de o utopie. Drumul Romniei n viitor nu este presrat cu trandafiri. O mie de ani am clcat pe spini si vom mai clca nc mult vreme. Limitele Romniei le cunosc prea bine. Vrem s stim totusi pn unde se poate ntinde ea, att n forma ei luntric, ct si n afar. As vrea o Romnie cu populatia Chinei si destinul Frantei. Dar nu vreau s fac din viitorul trii o utopie Desi Romnia nu poate fi o realitate fr acest viitor, noi trebuie s fim ns necruttori si cu singura noastr sperant Utopia este o dezertare teoretic din fata realittii. Insuficienta instinctului construieste o alt lume, netinnd seam de ireductibilul acesteia. Dispretul pe care-l mrturisim cu totii pentru utopisti este cum nu se poate mai firesc. Noi stim ceea ce nu stie un utopist: reforma lumii nu este posibil dect cu mijloacele si datele ei. Dac Platon si Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi iesit din circulatie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niste vistori ordinari. Constructiile fantastice ne-au ajutat s ne controlm iluziile. Defectul utopiilor este c au ncercat s elimine din viat ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a fcut ns tot posibilul pentru a amna paradisul terestru. Si a reusit peste asteptrile lui. Dac l-ar fi dorit cu ardoare, atunci n-ar fi refuzat asa de usor utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul si-a fcut un titlu de glorie din a fi rupt cu traditia utopic a socialismului. Poate c socialismul numai atunci a avut farmec. Astzi vrea s fie o stiint a fericirii pmntesti, construit pe o escatologie imanent. Distanta noastr de utopie rezult din excesul de luciditate. Pe romn l-as putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, constructia imaginar a unei Romnii viitoare n-ar avea pentru noi nici un sens. Stim cu totii c n istorie conteaz numai faptele; idealurile snt amgiri, necesare unei justificri ornamentale. Un popor activ si dinamic este o mai mare realitate istoric dect unul vistor, care si uit de el nsusi n idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult dect indienii, desi toti hunii laolalt nu fac ct o clipire din ochi a lui Buddha. Iarsi, nu pot s trec cu vederea c Attila este un Napoleon fat de printii Indiei, frumosi si vistori. nsusi Christos a fost un mare om politic fat de

Buddha, cu toate abilittile oratorice ale acestuia. Dac pn astzi propaganda electoral a crestinismului s-a mentinut n toi Cine se apuc de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce nvta pentru viata practic. Nimeni s nu aspire a deveni sef nainte de a fi meditat politiceste Evanghelia Sfntului Ioan. Schimbati ctiva termeni, nlocuiti-i cu expresii din lumea noastr si ati gsit cheia ascensiunii. Nu s-a fcut asa de usor o dictatur dou mii de ani S fie oare utopie, dac am crede c Romnia ar putea s se ridice vreodat peste nivelul si fatalitatea culturilor mici? N-as vrea s formulez o condamnare pentru neamul meu. Si dac ar exista n Romnia un oracol, mi-ar fi team s-l ntreb. Cine-mi poate garanta c viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol romnesc? Un rspuns defavorabil la ntrebarea sfsietoare nu pot s dau fr s- mi tai creanga de sub picioare. O superstitie ascuns a adevrului m opreste ns de la un entuziasm excesiv. S presupunem c Romnia ar produce n viitor o serie de oameni mari, de exceptii remarcabile. Justific acest fenomen o depsire a conditiei culturilor mici? C rspunsul nu poate fi dect negativ, n- avem dect s ne gndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat nastere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influentat esential gndirea ultimelor decenii. Attea lucruri rmn omului strine, dac n-a petrecut ctva timp n lectura si meditatia operelor lui. Dup Nietzsche si Dostoievski, secolul trecut si-l poate reclama ca pe o a treia mrime. nseamn aceasta c exist o cultur danez cu un stil al ei, de care s se mpiedice istoria universal? Franz Hals, Rembrandt, Hobbems si Ruysdael au fcut din pictura olandez fenomenul cel mai original al acestei tri. Fr peisajul olandez, as fi nteles ce e vast si sumbru n melancolie? Cu Ruysdael n fat, gndesti tot att de mult ca dup lectura lui Schopenhauer. Cine s-a oprit ns prea mult cu gndul la cultura olandez? Culturile mesianice snt flori rare ale devenirii. S mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei si Suediei? Ne-am izbit cu totii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun si de celelalte figuri nordice. Dar n viata spiritului european cultura norvegian sau suedez n-au putut constitui nici mcar un moment istoric. Ele au fost mode. Ceea ce nseamn c au fost acceptate cu pecetea efemerului. nsesi imperiile portughez, olandez si spaniol n-au fost mai mult dect mode politice. Aparitia izolat a ctorva oameni mari ntr-o cultur de a doua mn este deci o solutie minor, de care nu trebuie s ne lsm impresionati. Nici mcar o pleiad nu creeaz o cultur. Numai prezenta unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiectii, n aparent, manifestatii individuale ale unui fond adnc si specific de cultur, poate alctui o baz de afirmare a unei culturi. Descartes, moralistii francezi, enciclopedistii, Revolutia si, pn la un Valry sau Proust, toate geniile Frantei particip la un fond comun, pe care-l revel n forme diferite, dar n aceeasi comunitate esential. ntre Pascal si Barrs este mai mult afinitate dect

ntre ultimul si un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O cultur trebuie s aib o continuitate compus din perioade aparent divergente, dar intime n substanta lor. Numai culturile mici se remarc prin manifestri si aparitii sporadice, crora le urmeaz tceri si goluri, inexplicabile n afara unei deficiente constitutionale. Se spune adesea de cte o tar rmas la periferie: n-a avut oameni la nltimea evenimentelor. Sau cazul Romniei: la evenimente mici, oameni mici. S nu uitm c marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depsit chiar nivelul evenimentelor si au fcut, din plusul lor de merit, motive de neliniste si de dinamism pentru acea natiune. Cezar si Napoleon au fost mai mari dect evenimentele. De aceea s-au prbusit amndoi. Si s nu-ti fie scrb de trile ai cror oameni tnjesc sub evenimente! n loc s le creeze, ei tremur c nu le pot ntelege sau domina! O scrb cosmic m apuc de trile mediocre. Romnia nu trebuie s se mngie c mai apare din cnd n cnd prin ea cte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie ntr-o limb necunoscut, n-a putut deveni universal; Prvan putea fi un Kierkegaard romn, dac nu s-ar fi adncit n spturi si si-ar fi cultivat mai putin nltimile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n-a fost niciodat mai mult dect un om extraordinar. I-a lipsit totdeauna distanta si dispretul de lume, pentru a fi un om mare. O anumit generozitate cu Romnia m face s cred c ea ar putea depsi cercul ngust al culturilor mici. Acest conditional defineste conditia noastr. C ea nu se va putea ridica niciodat la nivelul si semnificatia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu merit a fi discutat. Ceea ce poate si ceea ce trebuie s devin Romnia este s ating un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adic s-si marcheze existenta prin glorii efemere. A astepta mare lucru de la Romnia ar nsemna s ne condamnm la deceptii continue. Nu este mai putin adevrat c romnii n-au fost nici mcar ce-au putut. Slab treab peste tot! Ceea ce face din culturile mari fenomene att de rare nu este numai numrul restrns al tipurilor posibile de cultur, ci si faptul c, n ordinea istoric, prioritatea unui fenomen anuleaz semnificatia tuturor acelora care i urmeaz, de acelasi gen. Toate revolutiile democratice au fost sclave Revolutiei franceze, iar trile n care ele s-au petrecut n-au cstigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acelasi caz se petrece si cu Revolutia rus. Toate revolutiile comuniste din alte tri snt umbrele ei. Mai mult, n tara n care se prepar si izbucneste revolutia, Lenin este mai adorat dect proprii ei revolutionari. Acelasi fenomen se ntmpl si n domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeste rationalismul n alte tri fat de Descartes, senzualismul dup englezi si idealismul dup nemti? Celelalte tri au putut s le perfectioneze; aceste curente nu caracterizeaz dect trile n care s-au nscut ca expresie original. De aici deriv primejdia pentru orice tar care vrea s se afirme; ea risc s umble pe ci btute, cu iluzia personalittii proprii, nselndu-se amarnic n chemarea ei. Toate culturile mici apuc pe ci btute. Si cele mari au anumite cadre de evolutie, care deriv din structura culturii ca atare, din conditiile ei morfologice. n

tiparele lor formale, ele toarn ns continuturi specifice. Egiptul ca si Franta au trecut prin perioade asemntoare si au consumat o logic a culturii similar; prin continut, ele si capt o excelent diferential. Culturile mici nu cunosc logica stringent a evolutiei, fiindc nu trec prin toate perioadele ce alctuiesc perfectiunea istoric a marilor culturi. Ele nu snt nici capabile s produc o serie de continuturi unice si universale, nct bat sontorog urmele celor mari. Dau nastere si ele, din cnd n cnd, la cte o revolutie local, fac gesturi fr ecou, cresc si se distrug fr amploare, mor fr s ntristeze pe cineva. Romnia se va salva de la aceast mizerie, ea ns nu va putea scpa niciodat de echivocul culturilor intermediare, ci va rmne indecis, la zona de mijloc ntre culturile mari si cele mici. O Spanie a sud- estului Europei, fr ardoarea si farmecul ei romantic, dar cu acelasi nivel istoric. Si fr un Cervantes, care s ne descrie un Don Quijote al amrciunilor noastre

III
Romnia si-a dat seama de ea nssi numai n secolul trecut, si nu n nceputurile lui. C nainte vreme au stiut ctiva c snt romni este evident si nesemnificativ. O simpl stabilire de identitate, fr nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi stiut, popoarele oprimate nu-si pot valorifica autoconstiinta, pe care o refuz ca o incomoditate. Ridicarea la autoconstint n devenirea noastr national a pus n discutie o serie de probleme mai mult sau mai putin inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar snt de natur a releva inconsistenta si lipsa de directie intern a culturii noastre. Toate se ramific din teoria fondului si a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oras sau spre sat, spre liberalism sau reactionarism, spre progresism sau traditionalism etc. S-a creat astfel n teoria culturii romnesti un sistem de alternative, steril si iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut c polemica s-a nscut din snul nationalistilor, care suferind de obsesia specificului romnesc au uitat de Romnia. De altfel, nationalismul romnesc a fost aproape totdeauna reactionar, adic n-a iubit niciodat Romnia n sensul ei ideal si n finalitatea ei ultim. n loc s-si fi pus ntrebarea: ce trebuie s devin Romnia, ei nu s-au ntrebat dect: ce trebuie s rmn. Orice nationalism care, de dragul constantelor unui popor, renunt la cile moderne de lansare n lume rateaz sensul unui neam, vrnd s-l salveze. Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar n snul lor o ran. Fondului acestuia datorm absenta noastr de atta timp. Absolutizarea lui este o oper reactionar. Dac ne-am fi abandonat lui, eram si astzi una dintre ultimele tri ale lumii. Viziunea reactionar nu ntelege paradoxul istoric al culturilor mici si care consist n faptul c ele nu pot s refac etapele de evolutie ale culturilor mari, ci trebuie s se integreze unui ritm, fr continuitate si fr traditie. De am fi rmas consecventi fondului nostru, astzi ar trebui s crem epopei si mituri eroice, iar pe Proust s-l asteptm cteva secole, pentru a-l citi si a-l ntelege organic. n definitiv, cine este de vin dac ne-am descoperit prea trziu? Si cu ce a gresit

Europa, dac am descoperit-o att de trziu? Problema fondului si a formei a fost pus de reactiunea noastr la descoperirea tardiv a Occidentului. Dup evolutia fireasc a organicismului, si astzi ne nvluiam n pravile, n cronici, si astzi eram preistorie. Este o not bun pentru adaptabilitatea si spiritul de orientare al nostru c am putut sri din preistoria tuturor secolelor noastre de ntuneric n ritmul problemelor dac nu al realittilor universale. Romnia este fructul unei pasiuni moderniste. Fr prejudectile reformatoare ale liberalismului romnesc, andante- le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce n Apus era revolutie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativ. Cci, pe cnd o revolutie se naste dinluntru, o rsturnare modernist se ntmpl din afar. Occidentul n-a fcut revolutionari. Lucrul acesta nu este totusi att de ntristtor. Important este gradul n care am fost electrizati si scuturati de cutremurul dezlntuit de contactul dintre fiinta noastr si Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pn la Lenin, ne-a fcut dect s-si individualizeze fiinta prin reactiuni fat de Occident. Ea n-a descoperit efectiv Europa dect n nceputurile veacului trecut. Filozofia german romantic si ideile revolutionare franceze au alimentat o vibratie, care a devenit spirit revolutionar si apoi revolutie. Reactiunea Romniei fat de Europa este unul din fenomenele cele mai mbucurtoare ale vietii noastre. Frenezia imitatiei, care a dominat tot secolul al XIX-lea, si are rdcini att de adnci, c snt nemngiat de a fi rmas att de nenteleas lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Romnie intemporal, pentru a o refuza n contingentele ei. Dac secolul trecut nu era dominat de o sete oarb de imitatie, de superstitia modei, a arderii etapelor, a ajungerii celorlalte neamuri, am fi rmas poporul obscur si lamentabil care a nteles universul prin doin si chiuituri. Vointa ns de a avea totul deodat, de a te pune n rnd cu lumea, exprim o sete de istorie la un popor care n-a trit, o dorint arztoare de a-si umple golurile cu o iuteal maxim, de a se mplini prin salt. Dac romnii ar fi gustat ct de putin n trecutul lor din fructul istoriei, care le-a fost interzis printr-un blestem satanic, rezerva n imitatie lua caracter de reprobare sau de distant stilizat. Cum totul le-a fost oprit, renscuti la viat au vrut s cucereasc totul. Frenezia imitatiei, n acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovad a unei sete adnci de viat. C a mbrtisat attea lucruri pe care nu le-a priceput, c a nmagazinat artificial, c n-a putut asimila tot ce a voit s cuprind ce important au toate acestea? n fenomenul culturii romnesti, aceast nflcrare e admirabil. Se spune: forme si numai forme. Dar puteau s mprumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Cci nu intereseaz n ascensiunea si aurora unei culturi continutul ei ctritmul. Frenezia imitatiei a dat trii un ritm pe care n zadar l vom cuta n fondul ei de o mie de ani. n setea ei de a imita, tara si-a simtit instinctiv golurile. Dac selectiona valorile occidentale dup un criticism sever, nu realiza caricaturi mai putin minore si si rata, n plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne-a obligat la aceast maimutreal, dac nu fecund, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizatii, de la haina de fiecare zi pn la speculatii

metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastr fericire. Pcatele liberalismului romnesc snt rscumprate ndeajuns de furia modernist, care a lansat Romnia artificial n lume, pentru ca viitorul s-o poat integra substantial. Dac fondul nostru era att de dinamic si cu o directie determinat, el trebuia s asimileze specific valorile strine si s le dea alt configuratie dect caricatura. Prezenta lui atenuat nu justific deloc refuzul modernismului. O revolutie, ct de proast, este mai bun dect o pasivitate rusinoas. Cine vrea o Romnie puternic si modern, o natiune n drum spre putere, trebuie s recunoasc formelor un dinamism pe care nu-l vom gsi niciodat n acel fond. Junimea, cu teoria ei reactionar a culturii romnesti, reprezint o viziune profesoral a Romniei. Cnd compari elanul inconstient si reformator al lui Eliade- Rdulescu, ce s-a compromis cu atta zel pe toate terenurile, imitnd si inventnd, ndemnnd si construind, cu luciditatea rece, distant si paralizant a lui Titu Maiorescu, atunci esti obligat a recunoaste c primul este o piatr unghiular a Romniei, pe cnd ultimul un profesor mare si onorabil, pe care memoria national l va nregistra, cu timpul, tot mai nspre periferie. nceputurile unei culturi, ca si amurgurile, se desfat ntr-un haos pe care nu trebuie s-l dispretuim, fiindc efervescenta lui se purific n epocile ei clasice. Eforturile stupide si absurde, ininteligibile, ale lui Eliade-Rdulescu, schimbarea limbii si filozofia ndoielnic, multilateralitatea confuz si en-gros-ismul lui cultural snt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru dect toate junimismele, smntorismele si alte isme retrograde. Cum tot ce s-a creat la noi, cu exceptia lui Eminescu, se insereaz, cu mici nuante, ntr-o echivalent calitativ, pentru ntreg trecutul nostru cultural, trebuie s ne orientm mai putin cu criteriul calittii, ct cu acela al cuprinderii multiple si al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul si structura culturii noastre. Snt interesante, n acest sens, numai personalittile care oglindesc situatia dramatic a Romniei. Un Blcescu, desi paseist, reprezint, prin soarta si gndul lui pasionat, mai mult dect toti ideologii nostri patriotici. Fr forme, adic fr Europa (minus substanta ei), toat Romnia n-ar fi dect o sum de presimtiri de cultur. Ele au actualizat si au pus n miscare attea energii nebnuite, nct mersul nostru orict de exterior si de superficial n ultimele decenii rscumpr ceva din somnolenta attor secole. Formele occidentale, si nu fondul oriental, au fost salvarea noastr. Asezati la periferia Europei, n cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient si departe de Occident, singura iesire au fost ochii ndreptati spre apus, vreau s spun, spre rsritul nostru. Este greu de conceput si greu de nteles cum au existat unii ideologi care au gsit o originalitate valabil asa-zisului Orient al nostru. Nu s-a putut observa c sud-estul Europei are o traditie spiritual dintre cele mai nesemnificative? Apartinerea noastr exterioar si geografic la lumea sud-est european a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de cultur de Asie Mic, ereditti turcesti si grecesti n moravuri, agonie de cultur bizantin, incapabil s ne vitalizeze spiritul, toate alctuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de

care va trebui s ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este pcatul nostru, acesta este plaga noastr secular. Cci nu este vorba de spiritualitatea specific oriental, cu care n-avem nici o afinitate, ci de scursorile mic-asiatice si de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde rbufneste doar ecoul marilor respiratii spirituale. Romnia trebuie s se degajeze de toate lanturile eredittii sud-estice. Exploatndu-si disponibilittile de modernism, ea se va salva rnd pe rnd exterior, pentru ca mai trziu s-si nchege un smbure luntric. Ce am putea noi nvta de la traditia obscur a acestui colt de lume? Biete popoare care s-au frmntat s ajung ceva, ca n urm s nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o rusine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O tar care a cucerit atta pentru a nu lsa n urma ei dect pustiu si ntuneric. Puterea imbecil a Turciei este responsabil, n fata unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mngia de a fi fost siliti atta vreme s luptm si s ne aprm de un popor att de slab dotat, care a reusit s lase n Europa numai o dr de fum. Cea mai trist si mai mizerabil amintire a poporului romn snt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toat doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cte a cunoscut istoria. C turcii au trecut Dunrea, este o pat nestears pentru noi si, desigur, si pentru Europa. Ei n-au adus nici o idee, nici un freamt, nici o pulsatie nou. Nu trebuie s ne mai gndim la trecutul nostru. C, attea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vietii noastre, m ngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectiv.Cultura bizantin n-a fost dect un vl negru, care ne-a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre nationale. Lipsa de spirit politic de mare anvergur este caracteristic acestui Orient, pe care ura trebuie s-l distrug n noi cu sistem. Cum o s nvtm de la astfel de neamuri cum se face o natiune! Devenirea lumii occidentale trebuie s ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este apolitic. Superstitia istoriei ne fixeaz Occidentul n centrul atentiei noastre. Romnia n-are de nvtat dect de la natiunile care gndesc politic. As muri de tristete dac Romnia printr-o perversiune a soartei ar renaste n viitor cultura bizantin. Un singur tipt din Revolutia francez este pentru noi un ndemn infinit mai mare dect toat spiritualitatea bizantin laolalt. Cci dac nu vom nvta nimic din elanurile nemsurate ale natiunilor mari, atunci nu ne mai rmne dect s ne ngropm sufletul ntre zidurile afumate ale bisericilor noastre si s ne stingem n suspine la picioarele acelor sfinti idioti, car au tinut acestui popor de urt toat vremea trecutului su desert. Nenorocirea noastr tine de conditia de viat a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dac n-ar exista evolutia ncordat a trilor industriale. De o parte satul si de alt parte orasul. Entuziasmul pentru sat este nota comun a intelectualilor nostri de totdeauna, este nota lor proast. Cci dac ei ar fi avut ct de putin spirit politic, ar fi nteles c satul nu reprezint absolut nici o functie dinamic, iar pentru accesul la mare

putere este de-a dreptul o piedic. Satul este substructura si baza biologic a unei natiuni; el nu este ns purttorul si motorul ei. Un an din viata unui oras modern este mai plin si mai activ dect o sut din viata unui sat. Si nu numai din cauza marelui numr al populatiei, ci si din felul de viat al orasului, care si accelereaz ritmul din substanta lui intern. Orasul si industrializarea trebuie s fie dou obsesii ale unui popor n ridicare. Cine colind satele noastre nu se poate s nu le considere ilustrative pentru soarta romneasc. Fie ele sate de munte si atunci casele nghesuite se sprijin si se reazem unele pe altele, scunde si turtite ca de o fric secular, cu ulite monotone care plimb truda oamenilor si cu ferestre mici si nchise ca inima tranilor, inconstienti din mizerie , fie ele sate de ses, cu case rsfirate si curti fr garduri, reliefnd prin deprtrile lor si mai bine un desert rspndit n suflete, cu vnturi nvolburnd praful prin strzi si curti, asimilnd totul unei atmosfere de inutilitate si de prsire, n amndou felurile, satul romnesc ofer, ca si cutele tranului, o trist verificare a existentei noastre de pn acum. Satul este suspendare istoric; inactualitate substantial. O asezare care se diferentiaz numai gradual de realittile cosmice si nu cunoaste timpul dect din auzite. Dac istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negatia ei. Vai de tara mpnzit numai de sate! Scutit de mari conflicte sociale si strin de problemele dureroase ale vietii moderne, ea nu cunoaste, n schimb, nimic din deliciile mretiei, ale fortei organizate, ale ofensivei npraznice. Orasul este istorie de fiecare clip; de aceea numrul oraselor, agravnd problemele unei natiuni, o salt totusi la un nivel inaccesibil trilor agrare. Mobilitatea si trepidatia pun viata ncontinuu n fata a noi ntrebri si a noi solutii. Ultimul orsean stie mai mult dect un primar de tar.Cunoasterea a aprut ntre zidurile cettii. Satul s-a multumit totdeauna cu sufletul... Avntul industrial a dezvoltat n natiunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proportional febrei de industrializare. Cine msoar ce a fost Germania nainte de procesul ei de industrializare, nceput pe la 1830, n timpul realizrii Uniunii vamale, si ce a devenit n urm este obligat s recunoasc un salt, care a ridicat o natiune pe toate planurile. Rzboaiele napoleoniene i dduser constiinta politic si national; industrializarea vertiginoas, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, n cteva decenii se ridic la 50, pentru ca populatia s creasc ntr-o mare numeric, ce legitimeaz aritmetic imperialismul. Snt astzi n lume 110 milioane de nemti, care si simt chemarea ca o fatalitate. Este un fapt universal controlabil: progresul n industrializare sporeste numrul populatiei. Chiar dac acest spor se ntmpl n primele faze, el este att de coplesitor, nct limita stationar la care se fixeaz nu poate fi conceput ca o stagnare. De ce n primele faze cresterea populatiei este att de evident? Exodul rural creeaz golul la sate si prin aceasta, o primenire. Afluxul la orase dezintegreaz satul din mersul lui firesc. n existenta lui teluric, el se mentine secole de-a rndul n aceleasi forme si insensibile modificri, la acelasi nivel

numeric. Golurile nscute prin asaltul oraselor, provocat de industrie, trebuie umplute. Si astfel, se naste la sate o primenire si o renastere biologic. n plus, muncitorimea neatins de somaj a dat exemple de prolificitate. Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, n fata anvergurii culturilor moderne, rezemate pe natiuni industriale, snt dezarmate att spiritual, ct si material. De o parte tranul si satul, de cealalt muncitorul si orasul. O lume nchis n sine; o lume deschis spre tot. Toate trile au sate si trani; dar nu n toate ele marcheaz stilul. n fata echilibrului plat al trilor agricole, se ridic destinul gigantic al trilor industriale. Acestea din urm tind s nghit ntile; muncitorul va nvinge tranul. Numai o natiune industrial mai poate vorbi de rzboi. Valoarea militar a unei tri este direct proportional gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar militariste. Germania a rezistat lumii n primul rnd prin forta ei industrial si numai n al doilea rnd, prin eroism. n rzboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe Industria este conditia indispensabil a unei mari puteri. Dac Anglia si Germania au luat-o Frantei nainte, n afar de motivele tinnd de soarta luntric a culturilor, inferioritatea industrial fat de celelalte puteri este un determinant al stagnrii franceze. i lipseste Frantei, n plus, si constiinta industrial, pe care o are dezvoltat, ndeosebi, Germania si, recent, Rusia. Este un merit definitiv al Revolutiei rusesti de a fi creat n tara cea mai reactionar, pe ruinele celei mai sinistre autocratii, o constiint industrial cum, n nota ei mistic, n-a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat si fervent al industrializrii, dorind pn la manie electrificarea Rusiei, a nteles, cum nici un revolutionar, conditiile accesului la putere al unei natiuni. Si, pentru ca Rusia s devin o mare putere, Lenin a fcut mai mult dect toti reprezentantii sfintei si tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede c pricepe problemele viitorului Romniei, fr s fi studiat cu simpatie antecedentele si realizrile revolutiei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia si metodele. Cci sistemul care antrit Rusia ne-ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastr de constiint mesianic ne-ar dizolva complet n universalismul bolsevic. Romnia n-a avut constiinta misiunii ei n lume, pentru a se putea mplini ct de putin printr-o revolutie de mesianism social si universal. Revolutia rus este experienta cea mai bogat de la Revolutia francez. O Romnie viitoare, care n-a nvtat nimic din cazul rusesc, nu poate fi dect o constructie fictiv. Natiunile mari fac revolutiile ca s scuteasc pe cele mici de suferint. Revolutia francez a salvat aristocratiile altor tri, acceptndu-si moartea de la sine, precum Revolutia rus a crutat viata tuturor burgheziilor, condamnndu-le la o agonie voluntar, fr snge. Toate revolutiile care se nasc n umbra unei mari revolutii snt rationale. Clasa dominant renunt treptat. Orice postrevolutie este compromittoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui s fie recunosctoare Rusiei, fiindc ea le-a nvtat s moar la timp. Fenomenul japonez nu este mai putin ilustrativ pentru progresele inerente industrializrii. Dintr-o tar veleitar, gratie industrializrii vertiginoase si vointei

organizate de a deveni mare putere, Japonia a cptat o mare proeminent n lume, pe care numai cele cteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei si echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat si ndesat pe un spatiu mult prea redus, reprezint cu cele cteva zeci de milioane de locuitori o realitate politic mult superioar celor 400 de milioane de chinezi. India este nul ca destin politic fat de Japonia; tot asa, popoarele africane. Ideea japonez a orientalizrii lumii prin fort este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a nvtat din Occident metodele si justificrile teoretice; dar a avut n ea nssi substanta unei mari natiuni. si poate nchipui cineva delirul de grandoare (s ne gndim la ideile generalului Araki) al unei natiuni care, pe un spatiu infim, priveste cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite si Rusia, care dispretuieste toate celelalte state si se mrturiseste colectiv ideii imperialiste? Orict s-ar baza industrializarea japonez pe o munc prost pltit si pe exploatare, viciul injustitiei sociale si economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cnt efortul de integrare n ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mrirea national nu este un refren istoric, ci o iruptie rar. mpotriva acelora care ar sustine c industrializarea rpeste unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o cultur a gratiei, continuat n aceleasi nuante n faza ei actual de evolutie. Este, n tot cazul, reconfortant pentru cine crede n ntorsturi si salturi istorice exemplul unei tri pe care Occidentul o descoperise mbtat de parfum de flori si pierdut n politete si intimitate, pentru ca astzi s le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind n cteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinta ei, suprapopulatia, a creat o adevrat rspntie a devenirii natiunilor. n fata tranului se ridic muncitorul, fiint acosmic fr s fie spiritual, dar avnd o constiint a valorii si a sensului su ca nici o alt clas din trecut. Aparitia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determin fizionomia social a lumii moderne. Pe cnd tranul, nfundat n sate, se simtea la periferia vietii, muncitorul modern se trieste n centrul ei si ridic pretentiile justificate de aceast integrare. Lupta mpotria opresiunii, exploatrii, oligarhiei nu se d n numele unor revendicri minore, ci pentru o sete de justitie social si o dorint de libertate care i va asigura inevitabil succesul. n istorie, exploatatii triumf nti prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi s-si caute ratiunile spirituale ale victoriei. TTrnimea nu mai poate fi dect rezerva biologic a unei natiuni, o simpl surs de alimentare. A crede c, n formele viitoare de cultur, ea ar putea s se realizeze original si valabil este, mai mult dect o iluzie, o ignorant. Satul n-a fost istorie dect n formele primitive de viat, care exclud istoria propriu-zis. n numele trnimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianic pe realittile ei sufletesti. Cu ct se diferentiaz mai mult o natiune, cu att trnimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune trnimea n circulatie.

Czut n desuetudine, din lipsa unei constiinte politice si a unei orientri moderne, ea trebuie adus ct mai mult n ritmul general si trepidant al vietii. Muncitorul modern este o amenintare continu si prin aceasta un element politic de prim ordine. Cine mai crede c se poate construi o natiune, fr s fi rezolvat problema muncitorimii, se nsal amarnic sau este un reactionar inconstient. Proletariatul modern a czut prad unei sterile superstitii internationale. Dezintegrarea din natiune este pcatul lui ideologic. Cum natiunile snt forme constitutive ale vietii istorice, el nu-si poate realiza accesul la putere si primatul dect prin natiune. Internationalist prin aspiratii, el nu se poate mplini totusi dect national. Integrarea proletariatului n natiune este una din cele mai grave probleme ale prezentului si viitorului. O natiune care nu poate realiza acest lucru este condamnat la conflicte fr iesire. Visul unei colectivitti universale, pe care-l mngie muncitorimea din toate colturile lumii, este, din pcate, irealizabil, avnd mpotriva lui tot ce n istorie este dram si irezolvabil. Muncitorimea, dac nu poate fi integrat constient ntr-o natiune, poate fi fcut s uitenatiunea. Cum? Dndu-i-se perfecte conditiuni de viat, aruncnd-o pe linia moart a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuat de acel ce nu iubeste ncordrile si rsturnrile devenirii, printr-o ireprosabil asistent social, printr-o solicitudine insistent si prin eliminarea rational a somajului. Mizeria muncitorimii i justific vointa de putere si i d un cinism al luptei inegalabil. n numele mizeriei totul este permis. Aceast banalitate teoretic si aceast sfsiere practic au nteles-o bine muncitorii si si-au creat un orgoliu de clas, care va ntoarce odat lumea pe dos. Tranul, dac nu este totdeauna reactionar, este, prin fire, antirevolutionar. Prefer comodittile mizeriei dramatismului luptei revolutionare. Astfel se explic de ce, nscut deodat cu istoria, a obtinut mai putin, n existenta lui milenar, dect proletariatul ntr-un secol de lupt. Spiritul revolutionar determin rspntiile istorice. Fr revolutii, istoria este devenire inert, fadoare si fgas. Muncitorimea a creat o cultur a maselor, cu caractere noi si fizionomie proprie. n locul comunittii organice, cristalizat substantial, pe care ne-o ofer existenta static a formelor primare sau aurorale de cultur, se nalt dinamismul si mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindc ncoroneaz sau amurgesc procese de cultur. Comunitatea este expresia direct si originar a unei existente nationale, este leagnul sufletului national, n deosebire de existenta de mase, caracterizat de predominarea elementului social si numai n nu stiu al ctelea rnd, national. Conceptul modern al masei vede n aceasta un grup a crui solidaritate se bazeaz exclusiv pe interese. Istoria, care este substanta unei natiuni, precum forta este substanta istoriei, nu joac un rol n cultura universalist a maselor. Marxismul, care a pus n secolul trecut mai complex si mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dup cum au artat Scheler si Troeltsch), dar unul metodologic, ntelegnd istoria functional, iar nu organic. Nu este

revelator c afirmarea maselor n istorie este, n fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n-a existat totdeauna constiinta maselor. Meritul revolutiilor n-a consistat n a le fi ameliorat conditia exterioar si material, ci n a fi fost progresul cel mai rapid si mai efectiv n constiint. Revolutia este suprema constiint a maselor. Cu adevrat: ele snt numai n revolutie si prin revolutie. Restul este abandonare, inertie, imens numeric. Cine spune mas ntelege atomizare, iar cine-i delimiteaz conceptul modern nu-i poate ndeprta reprezentarea multimii, al crei orgoliu pleac din numr si a crei constiint din amenintare. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificndu-se n constiinta individual ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ apartintor multimii, o fatalitate particular, o amenintare individual Miscarea maselor moderne si dinamismul lor compact au ceva halucinant n explozia lor subteran. Cnd ele vor ajunge la constiinta lor deplin, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie. O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergent cu justificare istoric si un gen de solidaritate irational, care cstig n adncime cu ct exclude mai mult interesele. Comunitatea este o form auroral a culturii. n ea si mai cu seam prin ea este individul. ntr-o comunitate, constiinta nu nseamn niciodat constinta individului, ci a comunittii. De aceea, viziunea organicist a istoriei consider individualismul modern ca o form de cdere. Popoarele si-au nceput viata n comunitate; decadenta lor nu poate nsemna dect emanciparea din ea. Diferentierea progresiv pe toate planurile le ndeprteaz de la smburele lor si, abstractiznd ceea ce este suflet si destin, le ndrum spre spirit si inteligent. Nu se poate concepe comunitate fr prospetime biologic. De aceea, ethosul comunitar se compromite n maturitatea biologic a unui popor. Perioada gotic a lumii moderne, caracteristic trilor germanice, iar dintre cele romanice, n special Frantei, a fost aceea care, reprezentnd o primvar de cultur, s-a realizat natural si incomparabil n comunitate. A trebuit s se consume un ntreg proces de viat istoric, pentru ca formele s devin labile, valorile s se disocieze, indivizii s se dezintegreze. Frmitarea n insi, solidari numai prin interes si prin presiunea numrului, dar care laolalt reprezint o adevrat avalans, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n-a fost strin nici lumii antice, n faza ei crepuscular, si care caracterizeaz orice cultur n faza ei de dezagregare. Aparitia masei, ca fenomen predominant si bine definit, determin si descoper un moment specific si capital n procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioar si insesizabil, se degradeaz, n aspectul cantitativ al maselor, ntr-o inexorabil realitate numeric. Drumul de la comunitate la mas este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai putin grandios si fatal. Este iarsi o mare deficient de perspectiv si de ntelegere istoric n a deplnge un astfel de fenomen sau n a te pierde n consideratii reactionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigid si, vrnd s pun prea mult accentul pe continuitate, el separ istoria n structuri statice, n organisme nchise.

Att individualismul, ct si colectivismul au contribuit la nasterea fenomenului de mas. Individualismul, exagernd individului constiinta unicittii sale si vrnd s-l fac mai creator n izolare, l-a dezintegrat din comunitate. Dect, aceast dezintegrare nu vizeaz indivizii dotati, ci pe fiecare. Individualismul nu nseamn neaprat Nietzsche. Istoriceste, el a pus problema fiecrui individ si niciodat a turmei. Individualismul secolului al XIX-le nu pleac de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual si economic al fiecrui individ n calitate de individ. ntr-o lucrare despre Max Stirner, Basch a artat sursele individualismului n monadologie. n ce priveste individualismul democratic, aceast derivare de ordin teoretic pare foarte verosimil. Pluralismul monadologic si gseste echivalentul pe plan istoric n atomizarea social creat de democratie, care a fixat centrul de greutate n fiecare individ si n nici unul. Caracterul masei este de a fi amorf interior. Aceast absent de form luntric se explic prin elementul mecanic al solidarittii, prin deficienta geniului colectiv, a aspiratiei convergente. Colectivismul mecanicist si atomizant a dus la aceleasi consecinte ca si individualismul, numai c el a plecat de la atomizarea turmei, si nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n-a avut alt intentie ascuns dect s dea o formulare fenomenului de mas, care luase deja contur prin Revolutia francez, pentru ca s devin mai trziu locul comunal istoriei. Internationalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internationalism. n cultura de mase, cultur de mari orase si de centre industriale, import functiunea, nu substanta. Cultura comunitar, a valorilor organice, cultur de mici orase si rural, ntelegea devenirea substantialist. Totul era si trecea n sine; nimic nu era substituibil, fiindc functia apartinea fiintei. Functionalismul n cultur a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonom si regulatoare. De la arhitectura functional (stil Le Corbusier), la muzica atonal sau la filozofiile nesubstantiale contemporane, pn la costumul simplu, atingnd fadoarea, al muncitorului, sau la uniforma politic a trilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile si automate, de functiuni identice n sensul lor, dar diferite n continut. Cine nu ntelege marile orase si cine se simte strin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din miscarea maselor moderne, din pornirea lor de a rsturna ordinea existent, dar mai cu seam din a-si crea o nou constiint. Ceea ce le mprumut o mretie, pe care stilul comunitar de viat n-a cunoscut-o, fiind prea nchis n intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fr simboluri adnci si interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip functional are la baz dimensiunea vizibil, care nlocuieste geometria intern a culturii de tip substantialist. Cultura de mase este antispiritual, antilibertar, antiindividualist. Este suficient s ne gndim la bolsevism sau la hitlerism, fenomene de mas pe ct de diferite n continut, pe att de asemntoare n form, pentru a ntelege cte sacrificii pretinde omogenitatea unei tri bazate pe un sistem politic ce se reclam exclusiv de la mase. Bolsevismul si hitlerismul snt miscri de mase, cu continut

ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeaz ntr-o egal msur. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amndou. Cultura colectivist a nteles din istorie ascunzisurile ei materiale si a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar si ca finalitate a ei. Ce alt sens poate s aib mistica sngelui si a pmntului n hitlerism, dac nu o negatie a spiritului n numele tuturor valorilor subistorice? Masele snt extrem de sensibile la permanenta biologiei si, n numele ei, ar fi capabile s sacrifice totul. Economismul din bolsevism presupune aceeasi absolutizare a sferei neutre spiritului si a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o ncercare hazardat a stabili o ierarhie n aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au sustinut c reclamarea de la snge si pmnt indic o perspectiv mai profund, ancorarea n regiuni mai adnci, cu rdcini mai mari si cu toat eternitatea valorilor vitale. De alt parte, nu trebuie s se uite c accentuarea pn la mistic a economicului a pus problema justitiei si a repartitiei, trecnd astfel n domeniul etic, pe care biologismul hitlerist l neglijeaz n valoarea lui universal, pentru a-i recunoaste o simpl valabilitate national. Toate revolutiile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere si revolutie snt echivalente pentru mase. Dar dac ele s-au realizat ntr-o astfel de msur n revolutii, pentru ce se vorbeste n aproape toate consideratiile asupra revolutiilor despre sperantele nselate, despre jertfele inutile ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revolttor, uit un lucru care tine de psihologia maselor si de teoria revolutiilor. Toate revolutiile mari s-au nscut dintr-un sentiment escatologic. Revolutionarii au pus atta pasiune si au vrsat snge, fiindc ei triau revolutia ca un moment final al istoriei, asa nct tot ce-i urma n-avea s mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revolutionar exist o solutie n istorie. Ceea ce el stie teoretic masele o simt practic. Dac escatologia crestin continu istoria ntr-o lume transcendent, revolutionarul o rezolv n imanent. Utopicul spiritului revolutionar pleac din convingerea c istoria se poate termina n lume, c n imanent este posibil o iesire, c, n fine, devenirea este compatibil cu o solutie. nchinndu-se ascunzisurilor materiale ale istoriei, masele cred a-si putea solutiona problema lor. Ele au realizat enorm prin revolutie, dar jertfele pe care le-au fcut au ntrecut mult prea mult achizitiile. Ce ar fi fost dac n decursul vietii istorice infinitul lor de suferint si tortur si-ar fi gsit o corespondent si o compensatie? N-ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei si n-am fi noi siliti a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie? n lume, acele adevruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit multimile. Evidentele cu care trim zi de zi, cu care nu murim, snt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gsesc nimic mai revolttor dect lamentatiile pe marginea soartei maselor. Ele snt prea tari pentru a nu putea obtine ceea ce revine triei lor si dac s-au nselat si se nsal, aceasta tine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecvent prostie aceea de a arunca pe conductori vina. Dac masele ar avea un nume (n sens spiritual), ele

ar putea s se fac ele nsele responsabile. Asa, nimeni nu poart vina falimentului nici unei revolutii. Istoria ntreag mi se pare un nonsens dac revolutiile nu snt considerate puncte culminante, fat de care rzboaiele se totalizeaz ntr-un apocalips, reversibil si multiplicat de imbecilitatea uman. Dac aceea ce ne place a numi istorie nu este neutr semnificatiilor, atunci Revolutia francez nseamn pentru Franta mai mult dect sutele de rzboaie, prin care n-are rost s mai stim ce a tot pierdut si ce a tot cstigat. Acea natiune care nu e sortit unei mari revolutii este condamnat a se nvrti n jurul propriului ei desert. Singura salvare a maselor e revolutia. Este si singurul mijloc prin care ele se salveaz n natiune. Problemele tragice ale modernittii se leag de diferentierea si complexitatea nscut din depsirea comunittii. Este foarte comod s triesti n comunitate; dect, stilul comunitar naiv nu rezolv nici una din problemele n fata crora se afl o natiune. Colectivismul, spre care evolueaz lumea modern, este mult mai complicat si mai stufos, n dinamismul su, dect ethosul comunitar. Nu e mare lucru s triesti n comunitate; cci nu te trieste ea ndeajuns, nu te scuteste ea de riscul propriei individualitti? Grandorii naive a comunittii i se opune monumentalul dramatic al societtii moderne (oras, industrialism, proletariat, mase). De modul n care Romnia va sti s se descurce n aceste probleme depinde viitorul ei. Dac le va refuza de dragul perfectiunii mediocrittii sale, atunci nseamn c n-are nici o chemare printre natiunile moderne. Este un semn de deficient a spune: intrarea n complexul problemelor creeaz ncurcturi si dificultti continue si ca atare ngreuneaz conditile de viat, accelernd mersul spre decadent. Numai popoarele fr destin se leag de tinerete, fiindc pulsatia lor de viat este o dovad continu de btrnete. Politiceste, China n-a fost niciodat o mare realitate; de aceea, a uitat s moar. De mii de ani, trieste n floarea btrnetii. Ea s-a nscut ntr-o oboseal matur. Natiunile cu mare destin politic se epuizeaz repede. Este ca si cum vitalitatea lor, imprimnd o dat forme noi de viat, n-ar mai avea nici un rost de fiintare. Dac evreii au supravietuit popoarelor din Antichitate si vor supravietui, desigur, si celor moderne, faptul se datoreste mai putin mesianismului, ct incapacittii lor de realizare politic. Nefiind legati de spatiu si neformnd un stat, ei snt un popor extraordinar, dar nu o natiune. Se vorbeste totdeauna de un popor evreu; niciodat de o natiune evreiasc. nssi ideea de ras iudaic are n sine mai mult elemente spirituale, dect politice. Cine a vzut acest lucru trebuie oare s se dea napoi si s se crute? Un popor nu se poate dect compromite prin prudent. Riscul si aventura constituie nu numai excelenta individului, ci si a unui neam. Rezervele de absurd snt surse de mretie. Marile natiuni nu s-au afirmat prin cumintenie, prudent sau rezerv. Un grunte de nebunie este mobilul secret care le mn spre nltare si distrugere cu atta pomp. Cum s-ar explica altcum attea si attea valori, create numai din superstitie si plictiseal, attea sacrificii nesemnificative? Desi popoarele rvnesc

numai dup bunuri pmntesti, ele mpusc peste tint n pasiunea lor terestr, de snt uneori capabile, pentru o idee, s renunte la satis factiile imediate ale lumii. Omenirea nu ncape ntr-o formul. Attea veacuri a umblat prin crestinism dup despmntenire si n-a reusit dect s se alipeasc mai mult de pmnt. Grecii au vrut s se lege de lume si au sfrsit n cultul ideilor. Francezii n-au vorbit dect despre ratiune, pentru a-si umple istoria de irational. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s-au specializat mai adnc n bunurile trectoare si au creat un drept pentru a iubi legal pmntul, au pus atta frenezie, nct decadenta lor a fost, de fapt, prbusire si disparitie. Sfrsitul Imperiului roman, agonia precipitat ofer att farmec maladiv si dezagregarea lui este o consolare attor inimi bolnave, c de cte ori tentatiile disolutiei ncearc sufletul, crepusculul imperial i este leagn de sicriu. Cine n-a cunoscut acea dispozitie de care vorbea Verlaine, comparndu-se imperiul de la sfrsitul decadentei, vznd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodat dezabuzarea suficient ca s nteleag anumite epoci. Si cine nu cunoaste vibratia n spiral a inimii, n zadar se apropie de aurorele culturilor. Toat istoria n-are valoare dect prin ceea ce selectionm din ea, prin continuturile ei alese de preferintele noastre. Nu este mort n istorie ceea ce este din ea viu n noi. Dac n-am avea atta clipe din viat, n care s ne simtim n Renastere la noi acas, ea n-ar avea mai mult actualitate dect o perioad de cultur egiptean. Epocile triesc numai ntru ct simtim nevoia s ne legnm n ele. Simpatia noastr profund trezeste din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toat ntelegerea istoric ncearc s ndulceasc ireparabilul devenirii, s atenueze opera demonic a timpului. Trecutul este numai prin slbiciunile noastre retrospective.

CAP. IV Rzboi si revolutie

Exist natiune care s nu fi fcut rzboaie? Toate natiunile au fcut rzboaie, chiar dac unele nu le-au vrut si nu le-au dorit. Natiunile mari le-au voit si le-au dorit; acesta este un element n plus care le diferentiaz de cele mici. Chestiunea rzboiului nu trebuie ns privit sub prisma aderentei sau inaderentei multimii; un organism national se valorific ntr-un rzboi oarecum inconstient. Rzboiul fiind legat de viata natiunilor n mod esential, oamenii nu pot interveni dect pentru a-l amna, n nici un caz a-l evita. Este o teorie mai mult dect stupid aceea care sustine c responsabili de nasterea rzboaielor au fost totdeauna conductorii si o cast de interesati. Oare poate crede cineva c toate rzboaiele care s-au dezlntuit n omenire si-au avut originea numai n capriciul printilor, regilor si mpratilor? Cine poate crede n rzboaiele de fantezie individual sau n cele provocate de aranjamente negustoresti? Dac ele, precum se spune, plutesc n aer