Monetarismul Este produsul prim si cel mai slefuit al scolii din Chicago, ne referim la monetarismul standard avand ca autori

pe Milton Friedman, Ana Schwartz si Edmun Phelps. Reinnoind traditia cantitativa a banilor, Friedman si colegii sai pleaca de la premisa ca moneda reprezinta componenta de baza a economiei si actionand asupra ei se pot obtine efectele scontate cu privire la preturi, venituri si crestere economica. Gandit pe o schema logica antikeynesiana dar preluand totusi ceva de la Keynes, Friedman este nevoit sa constate ca la nivelul anilor 70, fenomenul cresterii economice nu mai poate fi nici stimulat si nici controlat prin manipularea masei monetare si a ratelor dobanzii. Ca si Keynes, el accepta interventia statului, dar numai pe un singur domeniu si anume cel al emisiunii monetare, dar spre deosebire de Keynes nu mai invita statul sa puna in functiune masina de bani si sa dea economiei moneda pe indelete. Dimpotriva il obliga la o politica de emisiune temperata cu o crestere de 3-5% anual si in stransa relatie cu cresterea PIB. Ca sa ajunga sa prescrie asa ceva se foloseste de cele doua inventii metodologice si anume venit permanent si anticipatiile adaptive. Pornind de la venitul permanent ataca functia consumului si cea a preferintei pentru lichiditate. Cu ajutorul anticipatiilor adaptive combate teoria keynesiana a inflatiei si teorema lui A. Phillips. Luand in calcul venitul permanent, Friedman considera ca detinatorii de moneda isi stabilesc planul cheltuielilor sau economii, nu in functie de nivelul curent al preturilor si veniturilor ci in functie de venitul permanent: trendul evolutiei venitului pe o anumita perioada. Daca pe un orizont de timp suficient de indelungat, diferenta dintre venitul curent si cel permanent este insesizabila nu acelasi lucru se intampla pe un interval. Studiind istoria monetara a SUA pe o perioada de un secol, Friedman si Schwartz constata tendinta de crestere a indivizilor si comunitatilor sub forma de lichiditati pe masura ce venitul real creste. Explicatia este urmatoarea: venitul real in crestere se traduce intr-un standard de viata tot mai ridicat. La aceste niveluri se produc mutatii serioase in structura consumului, scade ponderea cheltuielilor pentru consumul curent si cea pentru bunuri. Concluzii: - oscilatii sezoniere ale veniturilor monetare influenteaza foarte putin comportamentul in actul de consum. Consumul este influentat numai in masura in care aceste variatii inseamna ceva asupra rezultantei si anume venitul permanent, singurul in masura sa dicteze asupra dimensiunii si evolutiei consumului;

- cea mai mare parte a consumului curent este inelastica in venitul real. Economia este adica mai stabila decat se crede. Teza keynesiana a dependentei consumului de oscilatii tranzitorii ale venitului este pusa serios in discutie; - daca, odata cu cresterea venitului real pe termen lung, preferinta agentilor economici de a detine o cantitate tot mai mare de moneda creste, functia keynesiana a preferintei pentru lichiditate paleste ca importanta. Prin suplimentul de moneda nu se poate satisface foamea de lichiditate pentru ca dincolo de acest punct a emisiunii in exces sa conduca la reducerea ratelor dobanzii. Dimpotriva odata cu cresterea venitului real creste preferinta pentru lichiditate iar viteza de circulatie a monedei scade; - daca cererea de consum global este relativ stabila exista toate motivele spre a sustine ipoteza unei cereri de moneda stabila. Politica monetara keynesiana de actiune asupra ratei dobanzii spre a influenta activitatea economica este de asemenea pusa sub semnul intrebarii. Plecand de la anticipatiile adaptive, Friedman construieste o noua teorie a inflatiei si somajului opusa celei keynesiste dar si analizelor lui A. Phillips. El considera ca pe termen scurt lumea poate fi pacalita, ca agentii economici pot cadea prada iluziei monetare: o crestere a cantitatii de moneda poate stimula cheltuielile si pe calea investitiilor cresterea economica. Pe termen scurt admite ca se poate lupta impotriva somajului prin inflatie. Pe termen lung, insa, perspectiva se schimba, intai de toate, cresterea cheltuielilor determina cresterea venitului pentru ca ceea ce reprezinta cheltuieli pentru un agent economic se traduce prin venit pentru altul. Cresterea veniturilor duce la cresterea preferintei pentru lichiditate. Efectele scontate asupra ratei dobanzii sunt nesemnificative. In al doilea rand cresterea masei monetare duce la cresterea preturilor. Aceasta duce la cresterea anticipatiilor adoptive: o crestere de pret sugereaza publicului ca o alta va veni in viitor. Anticipand cresterea preturilor indivizii revendica salarii tot mai mari. Aceasta inseamna costuri ridicate si implicit preturi de vanzare tot mai mari. Rezultatul este o spirala tot mai inflationista. Daca la inceput acceptarea unei inflatii suplimentare se repercuteaza intro crestere a celei efective sia reducerii somajului pe termen lung salariile inflationiste incarca costurile si descurajeaza ocuparea. Urmarea: se revine la rata naturala a somajului dar cu prelungirea unei inflatii tot mai mari. Cu alte cuvinte somajul natural trebuie acceptat ca natural. Concluzia concluziilor pe termen lung nu exista relatie intre inflatie si somaj.