-Sper ca esti treaz deja!

Era aceasi voce pe care imi facea placere sa o aud ori de cate ori ma striga. Inima imi tresarea la auzul ei, indiferent de ceea ce spunea: bun sau rau. Era singura voce pe care nu ma saturam sa o aud. -Haide draga! E deja tarziu, sau ai uitat cumva ce zi importanta este astazi? O iubeam, cu toate ca exagera in majoritatea lucrurilor pe care le spunea, sau avea tendinta sa faca totul sa para mai dramatic. Dar... cine n-ar iubi asa o mama? Pana sa ma dezmeticesc bine si sa ma uit la ceasul care statea la capul meu, mi-am amintit ca astazi este ziua pe care o asteptasem toata vara. Era 14 Septembrie, si incepea scoala, iar odata cu ea, si eu, prima mea zi de liceu. Nu am fost niciodata tipul tocilar cu adevarat, dar la aceasta zi am inceput sa visez inca de la inceputul veri. Mai exact, de la finalul clasei a 8a, cand intr-un fel sau altul mi-am luat la revedere de la fosti colegi. Spun intr-un fel sau altul, pentru ca despartirea a fost una in lacrimi, dar nu toate au fost adevarate. Poveste pentru alta ocazie. Revenind insa Eram asa de incantat de ziua ce venise incat nici nu dormisem deloc in ultima noapte. Statusem treaz uitandu-ma cum minutele se scurg unul cate unul si numarand oile care pareau ca nu se mai termina. Adevarul este ca nici nu s-au terminat pana cand aceasi voce angelica de mai devreme mi-a adus razele soarelui in camera, tragand draperiile. -Eu trebuie sa plec devreme, ti-am lasat mancare pregatita in bucatarie si de restul esti destul de mare incat sa te descurci singur! Spuse toata acestea cu un zambet pe buze care m-a determinat sa ma ridic si sa incep dimineata, la propriu. Nu stiam exact cu ce sa incep. Eram intr-o masura atat de mare coplesit de emoti incat parca totul in jurul meu se intampla cu o alta viteza decat mine. Sau poate imi era inca destul de somn. Eram destul de mandru de mine pentru ca ajunsesem aici, cand majoritatea lumii din jur nu era atat de increzatoare in reusitele mele care. Ma zbatusem in banca aceea mica si albastra in ultimii 4 ani doar pentru a dovedi ca sunt mai presus de vorbele rele care se auzeau despre mine, iar urmatoarele luni erau vitale in a-mi sustine ceea ce vroiam sa dovedesc. Vorbind din proprie experienta insa, cel mai probabil urma sa o dau in bara la inceput, in stilul caracteristic, ca apoi sa ma chinui restul anului sa imi indrept greselile premature. Am facut eu ce am facut si m-am trezit pe drum, cu un buchet de flori in mana si cu nerabdarea crescuta in inima.