POLITICA IN DOMENIUL CONCURENTEI

Atunci cand politica concurentei este efectiv aplicata, consumatorii au cele mai mari beneficii. Intr-un timp al schimbarilor, aplicarea politicii concurentei si interesele consumatorilor reprezinta o legatura stabila.

Mario Monti, comisar european responsabil cu politica in domeniul concurentei

Prin originea sa, conceptul de concurenta s-a format si este folosit in orice relatii sociale. Reglementarile juridice l-au preluat in vocabularul uzual, adaugandu-i unele note disociative, spre a-l adapta particularitatilor vietii economice. Pe plan general, prin concurenta se intelege o confruntare intre tendinte adverse, care converg spre acelasi scop. Pe plan social deosebim forme extrem de variate ale competitiei. Ea reprezinta printre altele aspectul de concurenta vitala, semnificand conflictul interuman in cadrul caruia fiecare ins tinde la conservarea si dezvoltarea proprie. Poate exista de asemenea opozitie competitionala intre interesele individuale si sociale, intre drepturi si obligatii, intre manifestari altruiste si egoiste. In viata practica, concurenta inseamna victorie proprie, conditionata de infrangerea adversarului si se desfasoara pe terenul economic sau social. Conform unei definitii, concurenta reprezinta o rivalitate comerciala, lupta dusa cu mijloace economice intre industriasi, comercianti, monopoluri, tari etc. pentru acapararea pietei, desfacerea unor produse, pentru clientela si pentru obinerea unor castiguri cat mai mari. Rivalitatea pentru castigarea, extinderea si conservarea clientelei se poate desfasura intre agentii care produc sau distribuie marfuri, presteaza servicii ori executa lucrari, numai in conditiile economiei de piata. Fara politica in domeniul concurentei, piata nu poate functiona in mod natural, fiind necesare interventii din afara, care sa-i asigure o evolutie corespunzatoare. Principiul economiei de piata deschise nu implica existenta unei atitudini pasive fata de modul de functionare al pietei, ci dimpotriva impune existenta unei vigilente constante.

Nu se poate vorbi de un fenomen al concurentei fara a defini, mai intai, locul de desfacere a acesteia si anume piata. Piata indeplineste functia economica de a realiza legatura dintre cererea si oferta de marfuri, de servicii sau de lucrari, stabilind circuitul economic dintre productie si consum. La nivel global, piata exprima totalitatea actelor de vanzare-cumparare. Ea adapteaza si coreleaza nevoile producatorilor si ale consumatorilor, in conformitate cu regulile socialeconomice de desfasurare a schimbului de valori materiale. In relatiile de piata, concurenta a fost privita, initial, ca factorul decisiv care asigura, in mod spontan, diviziunea muncii intre agentii economici, precum si conditiile normale ale productiei, ale schimburilor si ale consumului de bunuri. Tinta rivalitatii pe piata o constituie profitul maxim, realizat prin captarea si pastrarea clientelei. In relatiile economice internationale, concurenta a parcurs un itinerar complicat, marcat de adoptarea unor masuri protectioniste, tarifare si netarifare, de catre numeroase state, in scopul de a ocroti si incuraja propria dezvoltare industriala. Politicile comune constituie un ansamblu de reguli, masuri , linii de actiune si conduita propuse si adoptate de catre institutiile comunitare europene , ce sustin atat integrarea economica, cat si pe cea politica. Ca tipologie , aceste politici imbraca trei forme de prezentare: 1. Politici comune orizontale, numite si generale, care afecteaza in mod egal modul de manifestare a activitatilor in toate statele membre. Aici se include politica social, cea concurentiala, in domeniul mediului s.a. 2. Politici comune sectoriale , ce se focalizeaza pe sectoare bine delimitate ale economiilor nationale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol, al transporturilor, al energiei. 3. Politici comune externe , care se preocupa de relatiile Uniunii Europene cu state terte , precum si politica comerciala, sau politica de sprijinire a dezvoltarii

multidimensional. In final, se urmareste dezvoltarea competentelor comunitare , in special a celor ce revin Comisiei Europene , mai mult decat a celor nationale ale statelor membre. Politica in domeniul concurentei consta in protejarea si extinderea concurentei ca proces de rivalitate intre firme pentru a castiga clienti, precum si ca proces de creare si protejare a pietelor.

Uniunea Europeana a elaborat o politica in domeniul concurentei alcatuita din 5 componente si anume o interdictie a acordurilor intre firme care limiteaza concurenta; interzicerea abuzurilor de pozitie dominanta din partea uneia sau a mai multor firme mari; controlul fuziunilor care creaza o pozitie dominanta; controlul ajutoarelor acordate de un stat membru unei firme sau categorii de firme, precum si liberalizarea masurilor statelor membre care favorizeaza utilitatile interne si industriale de infrastructura. Politica comunitara in domeniul concurentei a cunoscut o permanenta evolutie conceptuala, fiind influentata de importante dezbateri teoretice, ca si de pozitiile pe care unele state membre le-au avut in diferite momente ale procesului de integrare. Se pot distinge doua mari orientari in conceperea politicii din domeniul concurentei: o orientare care priveste concurenta ca pe un scop in sine si o orientare care priveste concurenta doar ca pe un instrument al atingerii obiective. La randul sau, orientarea care priveste concurenta ca pe un scop in sine reprezinta, si ea doua abordari diferite. prima abordare considera ca politicile din domeniul concurentei nu trebuie sa aiba ca obiectiv doar eficienta sau rentabilitatea, ci si un obiectiv de natura politica. Aceasta ar consta n asigurarea conditiilor de exprimare nelimitata a libertatii si initiativei intreprinzatorilor mici si mijlocii. a doua abordare, de sorginte ultra liberala, exacerbeaza libertatea de actiune pe piata a intreprinzatorilor pana la renuntarea la orice tip de politica in domeniul concurentei. Absolutizand miscarea natural a pietei, aceasta abordare a fost utilizata in analiza teoriei inovatiei enuntata de catre J. A. Schumpeter, conform careia mecanismele pietei determina, in mod natural, intreprinderile sa ocupe poziii dominante, in functie de gradul in care achizitioneaz si folosesc inovatii tehnice. Aceste pozitii dominante sunt insa tranzitorii, deoarece decalajele tehnice apar , in mod constant, intre intreprinderi, ca urmare constantei cu care evolueaza tehnica si

tehnologia. Astfel, pozitia de monopol a unor intreprinderi se erodeaza in favoarea altor intreprinderi care reusesc sa depaseasca dotarea tehnica a celor doua precedente. Concluzia este ca pozitia de monopol nu este vesnica si nu ar fi nevoie de politici de reglementare a concurentei daca piata, prin propriile ei mecanisme , reuseste sa anihileze perenitatea pozitiilor monopoliste. Reglarea spontana a raportului de forte pe piata este astfel considerata mai eficienta decat orice reglementare birocratico - administrativa.

O alta orientare general este aceea conform careia concurenta nu este conceputa decat ca un instrument necesar realizarii unor obiective economice, sau chiar sociale. Si aceasta orientare poate fi prezentata prin doua abordari diferite: prima abordare considera concurenta un instrument esential, dar nu unic, al procesului de crestere a eficacitatii muncii sociale si al cresterii bunastarii populatiei. Transpunerea in practica a acestei abordari prin politici bazate pe evaluarea capacitatii de eficientizare a diferitelor grade de reglementare a concurentei, este dificila si contradictorie datorita nu numai lacunelor metodologice, dar si lipsei de informatie coerenta la intervale regulate de timp. a doua abordare cauta, prin intermediul politicilor din domeniul concurentei, sa satisfaca si alte interese de ordin public , de la cele ale eficientei si rentabilitatii activitatii economice. In acest caz, politicile din domeniul concurentei sunt

concepute in paralel cu politici industriale de promovare a unor activitatii cu rezonanta sociala la nivel local sau national; cu politici sociale destinate reconversiei fortei de munca sau cu politici agrare si de protectie a mediului inconjurator. Politicile comunitare din domeniul concurentei apar ca fiind nucleul organizarii si functionarii pietei unice, dar le nu pot face abstractie de posibilitatea aparitiei unor efecte negative datorate tendintelor contradictorii pe care le manifesta, pe de o parte , dezvoltarea structurilor de piata, si pe de alta parte , dezvoltarea procesului de concentrare si centralizare a productiei si a capitalului. Sa explicam aceasta situatie: Asa dupa cum s-a vazut, principiile politicilor din domeniul concurentei au la baza ideea conform careia efectele pozitive ale unei economii de piata nu apar decat in conditiile unui climat concurential . In cadrul teoriei economice traditionale , climatul de concurenta pura si perfecta se caracterizeaza prin faptul ca intreprinderile nu au o influenta individual asupra formarii preturilor ( sunt doar price taker ) ceea ce face ca preturile sa tinda spre un nivel minim (punctual unde pretul mediu este minim), reprezentand un orizont de optimizare al ansamblului economic. Un pret mai mare decat acest nivel ar conduce la obtinerea de supraprofit , iar unul mai mic la pierderi. In realitate, o astfel de analiza intra in contradictie cu realitatea concurentei dintre firme, care presupune ca o firma are tendinta normal de a se impune pe piata prin costuri si preturi mai mici, ca si prin inovarea si modernizarea produselor.

Acceptand aceasta realitate, trebuie sa admitem ca o politica in domeniul concurentei care are ca obiectiv instaurarea unui adevarat regim de concurenta perfecta, va avea ca efect tocmai pierderea de eficacitate, deoarece aduce prejudicii acelor intreprinderi care au reusit sa se impuna pe piata prin costuri si preturi mai mici (un nivel mai mare de eficacitate si rentabilitate). Cu alte cuvinte , incercarea de reglementare a concurentei are ca efect pierderea de eficacitate a producatorului si reducerea posibilitatii de consum a cumparatorului. Nu putem sa nu luam in calcul si situatia unei structuri economice in care actioneaza in paralele atat intreprinderi mici si mijlocii, cat si mari intreprinderi. Avantajele economiei de scara nu pot fi accesibile intreprinderilor mici si mijlociii, ci doar marilor intreprinderi, care, devin principalele generatoare de profit prin acest monopol natural al utilizarii avantajelor economiei de scara. Iata de ce devine posibil ca in situatia industriilor in care costurile de intrare a factorilor de productie sunt mari si se actioneaza pe economia de scara (exemplu: industria aeronautica), preturile produselor marilor intreprinderi (monopoluri) sunt mai mici decat preturile ce rezulta ca urmare a unei perfecte lupte de concurenta intre intreprinderile mici si mijlocii ale aceleiasi ramuri industriale. Astfel, pe o piata reala, caracterizata de imperfectiuni ale concurentei (economia de scara, costuri nerecuperabile, efectul inovarii, informatie asimetrica ) apare necesitatea unor masuri de protectie a procesului de concentrare a productiei si a proprietatii. Politicile comunitare din domeniul concurentei releva, astfel , o tendinta contradictorie: pe de o parte, concentrarea productiei si a capitalului ridica nivelul de rationalitate si eficacitate prin marirea dimensiunilor intreprinderilor, stimuland procesul de scadere a preturilor prin marirea dimensiunilor intreprinderii, stimuland procesul de scadere a preturilor ; pe de alta parte, concentrarea productiei si a capitalului conduce la deteriorarea climatului concurenial, stimuland procesul de crestere a preturilor. Cronologic, primul set de reguli in domeniul concurentei a fost introdus in Statele Unite ale Americii in anul 1890 avand denumirea de : US Sherman Act. Dupa acest an nu s-au mai cunoscut acte importante in domeniu deoarece evolutia economiei mondiale a cunoscut o axa plana, cazand in colaps in perioada 1929 1933. Dupa al Doilea Razboi Mondial, economii importante ca Germania, Japonia, S.U.A isi vor crea o legislatie antimonopol. In afara de aceste trei economii, tarile membre CECO isi vor crea reglementari proprii prin Tratatul din 1951 in domeniul carbunelui si otelului. Dupa trei ani, la Paris, 1954, membrii CECO vor formula prevederi antitrust. Anul 1957 aduce cu sine renovarea

articolelor ale Tratatului din 1951 actualizandu-le cu noile nevoi ale Comunitatii Europene. Astfel apar reguli care au servit in asigurarea ca restrictiile tarifare si netarifare existente in cadrul relatiilor comerciale dintre tarile membre si anulate prin tratat nu vor fi inlocuite de carteluri intre companii din diferite state. Cartea de capatai in domeniul concurentei poarta numele de Regulamentul 17/62 care contine un set de reguli procedurale in domeniul politicii concurentiale. (PDC) Structurile din tarile industrializate au cunoscut, inca de la mijlocul secolului al XIX lea, un proces accentuat de concentrare a intreprinderilor. Tendinta s-a accelerat in perioadele de criza economica, precum indeosebi in anii 30, dupa crahul bursier de la Wallstreet, deoarece in asemenea situatie intreprinderile puternice, care de obicei rezista mai bine, le absorb pe cele concurente, aflate in dificultate. Pe langa bazele cronologice, politica concurentiala cunoaste si o importanta baza juridica pentru ca, desi sanctiunile sunt de ordin economic, ele isi au originea in legislativ. Putem vorbi de Tratat U.E, cu precadere articolele : art. 81 practici restrictive ; art. 82 pozitia dominanta pe piata ; art. 86 intreprinderile publice ; art.87/89 ajutorul de stat. Legislatia secundara a UE, sub forma Regulamentelor si Directivelor include urmatoarele referiri: Reglementarile Consiliului 17/1962, Reglementarile Consiliului 4064/1989 privind controlul fuziunilor amendat prin reglementarile Consiliului 1310/1997. In cadrul Uniunii Europene principalii actori implicati in politica in domeniul concurentei sunt: - Comisia Europeana este institutia responsabila la nivel comunitar, iar deciziile se iau prin majoritate simpla ; - Parlamentul European evalueaza actiunile Comisiei intr-un raport anual ; - Curtea Europeana de Justitie decide daca rezultatele si deciziile luate de Comisie au baza legala ; - autoritatile nationale sunt investite cu conpetente in acest domeniu dar au jurisdictie doar in tara din care fac parte. Cauzele concentrarii pot fi de ordin tehnic, organizatoric, comercial sau financiar. Din punct de vedere tehnic, asocierea agentilor economici poate servi la rationalizarea muncii, printr-o divizare si specializare mai rationala a activitatilor, Sporesc totodata posibilitatile si mijloacele pentru cercetare si inovatie. Organizatoric, fuziunea unor intreprinderi reduce

cheltuielile administrative, prin contopirea serviciilor de personal, de contabilitate, de reclama, de transporturi etc. Pe plan comercial, concentrarea permite strategii perfectionate si diversificate de aprovizionare si desfacere, ca si campanii publicitare cu arii de difuzare si durate mai mari. Sub aspect banesc, intreprinderile traditionale, cu clientele consolidate, care dispun de suficiente resurse financiare, tind sa se uneasca cu altele, care resimt nevoia de investitii de capital spre a prospera rapid. In afara de o asemenea finantare interna, cresterea dimensiunii unor agenti economici prin concentrari, le confera accesul la finantare externa, in proportii mai inseminate decat daca ar actiona ca firme izolate. Procesul de concentrare se poate realiza, din punct de vedere economic, pe trei cai diferite. O prima modalitate o constituie concentrarea orizontala, care intervine intre unitati concurente cu profil similar, ele coordonandu-si activitatile specifice. Astfel au procedat, printre altele, firmele de automobile Peugeot Citroen. O alta forma o constituie concentrarea vertical dintre intreprinderi situate pe trepte diferite pe filiera de productie sau de distribuitie de marfuri, servicii sau lucrari; reunirea are loc intre fabricanti, grosisti, intermediari si detailisti, care se grupeaza intr-o singura intreprindere polifunctionala. In fine, exista concentrare conglomerala, care pune laolalta activitati economice diferite, fara conexiune intre ele, cu singurul scop de la spori rentabilitatea. (turism, hoteluri, audiovisual, farmacii etc.) Concret unele date mai vechi, arata ca un numar de circa 20 dintre cele mai mari intreprinderi din diferite tari ale lumii, formate prin concentrari, realizeaza anual o cota din produsul national brut echivalenta cu 28% in Marea Britanie, cu 20% in Germania, cu 17% in Japonia, cu 15,5 in Franta si cu 14,5 in Statele Unite ale Americii. Potrivit Uniunii Europene, este interzis orice acord intre firmele mari care sa depaseasca 35% din piata economica, care ar putea conduce la fixarea preturilor, limitarea sau controlarea productiei, a pietelor, a dezvoltarii tehnologice sau a investitiei, partajarea pietelor sau a distribuitorilor, aplicarea de conditii diferite unor tranzactii asemanatoare. In domeniul concurentei, politica adoptata incearca sa previna practicile anticoncurentiale, precum si modificarile structurale in domeniul economic care pot facilita aceste practici si care apar ca o consecinta a deciziilor emise sau a reglementarilor adoptate de organele administratiei publice care intervin in operatiunile de piata, influentand direct sau indirect concurenta. Potrivit politicilor U.E. in afara legislatiei in vigoare si a prerogativelor institutiilor statale sunt interzise general urmatoarele acord ce privesc concentrarea orizontala si cea verticala:

fixarea preturilor de catre firme; birouri de vanzare comune; fixarea de cote de productie sau livrare impartirea pietei sau/si a surselor de aprovizionare; fixarea preturilor de revanzare; clauze de protectie teritoriala absoluta.

Iar prima componenta a politicii concurentiale elaborata de Uniunea Europeana, politica privind acordurile anticoncurentiale sau practicile restrictive este specificata in articolul 81 care interzice toate acordurile si practicile concertate intre firme afectand comertul dintre statele membre si care au ca obiect sau efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei in interiorul pietei interne. Pe scurt, sunt interzise orice intelegeri intre agentii economici si practici concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrangerea, impiedicarea sau denaturarea concurentei pe piata sau pe o parte a acesteia. A doua componenta a politicii europene in domeniul concurentei, controlul abuzurilor de putere dominanta, interzice folosirea in mod abuziv de una sau mai multe intreprinderi a unei pozitii dominante detinute pe piata interna. Detinerea unei pozitii dominante pe piata romaneasca nu este interzisa. Agentii economici intra sub incidenta legii in masura in care abuzeaza de pozitia lor dominanta prin recurgerea la fapte anticoncurentiale care afecteaza comertul sau prejudiciaza consumatorii. A treia componenta a politicii este controlul fuziunilor si achizitiilor care au potentialul de a genera monopoluri. Tinta principala a acesteia este reprezentata de firmele mari. Aceste acorduri afecteaza mii de locuri de munca, transforma campanii traditionale, fac sau dizolva averi pe pietele financiare si creaza sau distrug reputatiile liderilor din sector. A patra componenta a politicii se refera la ajutoarele de stat. Articolul 87 TCE stabileste ca ajutoarele de stat acordate firmelor, private sau de stat, care denatureaza concurenta sunt incompatibile cu piata comuna. Aceasta se aplica in mod evident subventiilor de stat directe acordate companiilor. A cincea si ultima componenta a politicii se refera la concurenta in sectorul public si al utilitatilor privatizate. In ceea ce priveste ajutoarele de stat, tinta primara este reprezentata de guvernele nationale, care pot detine industrii nationalizate, pot acorda puteri de monopol utilitatilor de stat sau private si opereaza regimuri de reglementare care elimina concurenta. Franta are inca din 1996 Legea Galland, prin care se interzice vanzarea sub costurile de productie. Apoi, prin Legea Dutreill II din 2005 s-au stabilit standarde clare pentru

transparentizarea contractelor si eliminarea taxelor ascunse, precum si sanctiuni pentru infractiuni, acestea putand ajunge chiar pana la excluderea de pe piata pe o perioada de pana la cinci ani. Tot pe cale legala, in Germania s-a interzis abuzul de conditii contractuale aplicate furnizorilor, dar si vanzarea produselor alimentare sub pretul de distributie angro. De asemenea, in Anglia s-a elaborat un Cod de Practici Comerciale pentru supermarketuri, dupa o investigatie care a identificat 52 de practici anticoncurentiale aplicate de retaileri in relatiile cu furnizorii. In Portugalia, un cod similar a fost semnat in 1997, iar in Spania a fost adoptata o lege, in 1996, pentru evitarea dezechilibrelor ce pot aparea intre marii retaileri si micile magazine. "In Vest este mai greu ca un supermarket sa scoata din magazine produsele unui mare producator de bauturi racoritoare, spre deosebire de Romania". "Un alt exemplu relevant este ca asociatia profesionala a panificatiei din Olanda este atat de puternica incat intarzierea cu o singura zi la plata unui membru duce la oprirea furnizarii de paine de la toti ceilalti". Conceptul de climat de concurenta pura si perfecta trebuie inteles in coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite) ale pietii (market failures) care justifica interventia statului atunci cand regulile liberei concurente nu sunt respectate de catre intreprinderi. Aceste esecuri ale pietii pot aparea sub forma efectelor de externalitate ) activitatea de cercetare dezvoltare realizata de catre o intreprindere poate influenta in asa masura climatul antreprenorial, incat si alte intreprinderi pot beneficia de rezultatul cercetarii , desi nu suporta nici un cost al acesteia sau sub forma efectelor randamentelor de scara crescatoare . In acest ultim caz , randamentul intreprinderii creste odata cu cresterea marimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul intreprinderii creste odata cu cresterea marimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, sa nu mai fie de dorit mentinerea starii de atomicitate (existenta unui numar mare de mici intreprinderi ) care atesta existenta climatului de concurenta pura si perfecta. Rezulta ca aceste intreprinderi de talie mare sunt primele vizate de catre politica n domeniul concurentei. Ele reprezinta monopoluri sau intreprinderi cu comportament temporar/conjunctural monopoliste. Pentru a putea controla si limita tendinta acestora de a incalca regulile concurentei perfecte, nu se mai poate actiona doar national, fiind necesara actiunea la nivelul uniunii. Astfel, avem raspunsul si la cea de a doua intrebare care fundamenteaza principiile politicii comunitare in domeniul concurentei.

O justificare analitica a principiului interventiei de la nivelul Uniunii , in scopul mentinerii climatului de concurent libera , o gasim n lucrarea lui J. D. Hansen, H: Heinrich i J. U. Nielsen. Autorii citati folosesc exemplul a doua tari , A i B, care formeaza o uniune economic. Fiecare dintre tari are o structura de intreprinderi monopol care actioneaza pe piata unica (se accept ipoteza conform careia intreprinderile de monopol din tara A actioneaza intr-o ramura de activitate, iar cele din tara B intr-o ramura de activitate diferita). In masura in care intreprinderile monopol din tara A exporta la un pret ridicat (de monopol) in tara B iar intreprinderile monopol din tara B export tot la un pret ridicat (de monopol) in tara A, nici una dintre tari nu are interesul sa aplice o politica in domeniul concurentei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste ) deoarece si-ar diminua profitul rezultat din export. In operatiunile de export si import, fenomenul negativ cel mai frecvent intalnit il constituie dumpingul de marfuri si de servicii. O definitie identifica dumpingul cu importul unor produse la un pret inferior valorii lor normale. O astfel de viziune este prezenta si in art. 2, pct. 2 din Regulamentul nr.2423/1988 al Comunitatii Economice Europene, care prevede ca un proces este socotit ca formand obiect de dumping daca pretul sau de export catre C.E.E e inferior valorii normale a unui produs similar. Intelesul deplin al notiunii presupune bilateralizarea notelor definitorii ale dumpingului. In sensul aratat pot fi mentionate indeosebi documente G.A.T.T. Astfel, art. VI, pct 1 din Acordul general al G.A.T.T. arata ca dumpingul permite introducerea de produse ale unei tari pe piata altei tari la un pret inferior valorii sale normale. In literatura de specialitate s-a retinut ca dumpingul consta in practicarea de catre firme a vanzarii de produse in straintate la costuri inferioare sau la preturi semnificativ mai reduse decat cele de pe piata interna. In acelasi sens, s-a scris in doctrina noastra ca dumpingul reprezinta o forma extrema a luptei de concurenta, constand in vanzarea de marfuri la preturi mult mai mici decat preturile pietei si chiar sub nivelul costurilor de productie, pentru patrunderea si acapararea pietei si inlaturarea concurentei, iar acest lucru a fost interzis de U.E. In relatiile internationale, dumpingul consta in livrarea de marfuri in alte tari la un nivel inferior valorii normale, respectiv cu mult sub preturile pietei si sub costurile de preoductie; diferenta de pret rezultata din politica de dumping de export este de multe ori compensata prin obtinerea de prime de export si subventii de la bugetul de stat sau va fi recuperata ulterior, dupa infrangerea concurentei, prin majorarea preturilor.

Pe pietele nefiabile, schimburile de bunuri si de servicii nu indeplinesc, adesea, conditiile de comparabilitate, fiind ca atare inapte sa serveasca drept reper valabil pentru determinarea valorii normale a produsului banuit de dumping la export. Ordinul comun nr. 128/1992 le vizeaza prin expresia de vanzari care nu permit o comparare relevanta. Pentru a fi in masura sa corespunda acestor scopuri, operatiunile care se perfecteaza pe piata interna a exportatorului trebuie sa aiba o pondere semnificativa. In sensul aratat s-a observat ca de multe ori se constata, pentru un produs determinat diferente notabile intre cantitatile vandute pe piata interna si cantitatile exportate. Aceste diferente de natura cantitativa pot sa exercite repercursiuni asupra preturilor practicate la export si pe piata interna. E si punctul de vedere exprimat de Comisia C.E.E., care a precizat urmatoarele: Ori de cate ori volumul vanzarilor pe piata interna este relativ redus, se poate considera ca preturile unor asemenea vanzari pot fi influentate de consideratii comerciale care exced situatia obisnuita si ca aceste vanzari au ca obiect cantitati reziduale sau in atare masura neglijabile incat nu ar putea si considerate ca reflectand cu fidelitate un nivel de preturi rezultand din operatii comerciale normale. Pornind de la asemenea realitati, Acordul general al G.A.T.T prevede in art. VI alin. 1 ca pentru constatarea faptului de dumping este necesar sa se tina seama, printre altele, de diferentele existente in conditii de vanzare. Expresia citata priveste tocmai discrepanta dintre cantitatea de produse similare pe piata interna si pe cea externa. Criteriul aratat a fost utilizat frecvent de catre Comisia C.E.E. spre a identifica operatiunile de pe piata interna a exportatorului care sunt apte sa serveasca drept termen de comparatie pentru analizarea pretului produsului suspectat de dumping. Initial se proceda la o apreciere concreta, diversificata de la caz la caz, stabilindu-se, in functie de cantitatea de produse vehiculata pe piata exportatorului, posibilitatea unei comparari valabile cu pretul de export. In acest sens, Comisia C.E.E. a decis ca volumul vanzarilor de fire de bumbac pe piata interna din Turcia era insuficient pentru a justifica o comparare valabila de preturi cu exportul aceluiasi produs, comercializat in tarile comunitare. Odata cu aderarea Romaniei la U.E s-au impus modificari drastice legii concurentei care ne-au ajutat sa definim mai bine regulile de conduita loiala si modalitatile de aparare in fata practicilor anticoncurentiale. In tari precum Mexic, Turcia, Chile sau Brazilia, ba chiar tari mai slab dezvoltate ca Romania, ca India, Indonesia, Panama, Algeria, Maroc, Columbia, Tunisia, Barbados, Iordania, Tanzania, Africa de Sud sau Peru, autoritatile sunt percepute ca fiind mai eficiente.

Conform art. 135, alin (1) din Constitutie, economia Romaniei este economie de piata, bazata pe libera initiativa si concurenta, iar statul trebuie sa asigure libertatea comertului, protectia concurentei neloiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de productie si aplicarea politicilor de dezvoltare regionala in concordant cu obiectivele U.E. Conform Forumului Economic Mondial, Romania se afla pe locul 67 din lume ( din 125 de tari), pornind de la eficienta promovarii reale a concurentei in lume. In pofida experientei noastre de 10 ani in reglementarea practicilor anticoncurentiale, a reformularilor legislative la standarde europene, a diminuarii semnificative a deficientelor institutionale in ultimii 3 ani, in ciuda chiar si a dinamicii economice pozitive din ultimii 7 ani, eficienta implementarii legii concurentei se dovedeste relativ scazuta. Topul mondial este dominat de patru tari europene: Finlanda (1), Germania (2), Olanda (3) si Marea Britanie (4), talonate de Australia si Noua Zeeland. SUA se situeaz abia pe locul 14. Raportul ia n calcul si alti indicatori de perceptie a rolului concurentei in evaluarea eficientei pietei - unul din cei 9 piloni esentiali ai competitivitatii unei natiuni. De exemplu, gradul de intensitate a concurentei interne ne pozitioneaz ceva mai bine, si anume pe locul 59. Distorsiunile concurentiale induse de taxe si subventii sunt insa mult mai ingrijoratoare. Ele ne plaseaza pe un rusinos loc 117. De la intrarea sa in vigoare in anul 1996 si pana in 2005, legii concurentei pare ca nu a cunoscut nici o imbunatatire relativa fata de standardul economiilor dezvoltate. Abia in 2006 reusim un salt infim, cu o treime de punct, atingand nivelul de 2,67 a indicelui politicii concurentiale in Romania. Pentru a intelege partea teoretica de mai sus, trebuie sa mentionez cateva probleme cu care s-a confruntat Romania in ultima perioada. Romania, in ultimii, ani a cunoscut o crestere economica destul de importanta. Odata cu dezvoltarea economica, a crescut si puterea de cumparare a populatiei. Ca o consecinta imediata, parcul auto existent in tara a inceput sa creasca prin importuri de masini din strainatate (in special din UE). Odata cu inflorirea importurilor s-a nascut o noua afacere foarte tentanta si destul de bine rasplatita financiar - aceea de "carausi de masini". Cred ca stiti deja persoane care in ultimii doi - trei ani au umplut foile pasaportului cu stampile, ca urmare a drumurilor catre Europa, de unde cumpara masini, pe care, odata aduse in tara, le vand la pret mai mare obtinand un profit frumusel si destul de usor realizat.

Sistemul este destul de simplu: te duci prin tarile comunitatii, in special Germania, Franta, Belgia, Olanda; faci un tur de orizont printr-un oras mare de unde ai ce alege; gasesti o masina ieftina pe care o cumperi; fuguta inapoi in tara; faci vama la masina si toate actele la RAR si politie; vinzi masina cu un adaos, tragi linie si cand aduni trebuie sa iesi pe profit. Anul 2005 a insemnat pentru micii si ceva mai marii comercianti de masini o adevarata mana cereasca. Daca la capitolul producatori am stabilit ca singura care merita sa fie medaliata este Dacia, la importatori sunt mai multi premianti, cei mai importanti fiind companiile cu capital strain. In fiecare luna a anului 2005, s-au vandut, in medie 20.000 de autoturisme, din care jumatate au fost de import. In total, 2005 a adus prin ghiseele de inmatriculari ale Politiei Rutiere aproximativ 250.000 de certificate ale unor autovehicule nou-noute, dintre acestea in jur de 200.000 fiind turisme, iar restul vehicule utilitare si autobuze. Importatorii au depasit, asadar, 100.000 de autoturisme vandute in Romania, valoarea totala a vehiculelor de import depasind, potrivit estimarilor , 1,5 miliarde euro. Ulterior, situatia s-a schimbat odata cu intrarea Romaniei in Uniunea Europeana si odata cu libera circulatie a persoanelor si a marfurilor. Asa numitii carausi de masini au inceput sa aduca autoturisme second-hand mult mai ieftine fata de autoturismele din Romania. Astfel, in anul 2008 a avut loc o criza a autoturismelor noi. Nu mai exista o concurenta pe piata interna a autoturismelor precum Peugeot, BMW, Mercedes, Dacia Logan, ci o concurenta daca se poate numi asa intre autoturismele noi din Romania si cele secondhand aduse din strainatate. Pentru a solutiona acesta criza, Guvernul a hotarat, spre sfarsitul anului 2008, o triplare a taxei de inmatriculare a autoturismelor aduse din afara. Noile reglementari majoreaza de trei ori cuantumul taxei de poluare pentru toate autovehiculele inmatriculate pentru prima data in Romania. Aceasta hotarare a nemultumit pe cei care se ocupau cu astfel de afaceri si au avut loc o multime de proteste in toate colturile Romaniei. Astazi, pe piata de desfacere din Romania, concurenta diversifica mult optiunile consumatorilor, plecand de la elementele de baza cum ar fi alimentele, imbracamintea si pana la produse la lux. Diversitatea produselor existente astazi pe piata se datoreaza in mare parte concurentei. Concurenta permite consumatorilor sa-si diversifice gama de produse cumparate.

Pentru a intelege mai bine ceea ce inseamna concurenta, sa ne gandim un pic ce ar inseamna o lipsa a ei. In primul rand nu ar mai exista o diversitate de produse care sa permita consumatorului sa aleaga in functie de prefereinte si de pret. Lipsa competitivitatii duce la cresterea accelerata a preturilor si la aparitia deficitului. Toate deciziile luate la nivel inalt se reflecta asupra populatiei. Astfel, politica concurentei este o componenta importartanta din intreaga structura a politicilor elaborate de Uniunea Europeana, menita sa faciliteze cat mai mult, atat schimbul de produse din cadrul U.E cat si largirea unei game variate de produse pentru toti consumatorii.