Razboaiele 101-102,105-106.

Imparatul Traian a pregatit indelung si cu mare grija, razboiul pentru cucerirea Daciei. A adus la Dunare zeci de mii de soldati, inarmati cu sabii, cu sulite, cu arcuri, cu platose si coifuri din bronz, cu masini de aruncat pietre si berbeci de spart zidurile cetatilor. Intelegand marea primejdie ce se abatea asupra Daciei si a poporului sau, Decebal a intarit oastea si cetatile; a cautat prieteni si aliati printer vecini, sa-l ajute a tine piept puternicei armate romane. Intr-adevar, in anul 101, Traian a dezlantuit razboiul impotriva dacilor. Armata lui a trecut Dunarea in Dacia si a inaintat, prin Banat, spre Sarmizegatusa. Cu Decebal in

frunte, dacii l-au asteptat aproape de intrarea in munti, la Tapae. Batalia a fost, sangeroasa. Romanii au biruit, pentru ca erau mai multi decat dacii si mai bine inarmati. Decebal a incheiat pace, lasand romanilor o parte din Oltenia si din Banat. Dar pacea n-a durat decat trei ani. Traian a pus pe un vestit master, Apolodor di Damasc, sa construiasca un mare pod peste Dunare, la Drobeta-TurnuSeverin, peste care sa-si treaca mai usor armatele in Dacia. Vazand pregatirile romanilor, Decebal si ostirea lui aveau un singur gand: sa-si apere tara. In mare graba, dacii au sporit intariturile: au zidit noi cetati de piatra, de lemn si de pamant. In anul 105, o noua si mare armata romana trecea podul peste Dunare. In frunte se afla imparatul Traian, iar alaturi de el, cei mai buni generali ai imperiului. Se spune faptul ca, vrand sa intarzie inaintarea romanilor spre Sarmizegetusa, Decebal a dat porunca sa se taie multi arbori dintr-o padure care strajuia drumul. Au lasat doar trunchiurile inalte cat un stat de om, leau imbracat in camasi si le-au pus caciuli in capatul de sus. Apoi au rezemat arme de caste trunchiuri de copaci. Din departare,
2

romanii au crezut ca erau intr-adevar soldati. S-au temut de multimea lor si s-au retras. Curand, si-au dat seama ca era un viclesug al dacilor si au reluat inaintarea. Una cate una, cetatile dacilor au cazut in mainile romanilor. Decebal se afla tot timpul in fruntea ostenilor sai. Batalia cea mai grea s-a dat la Sarmizegetusa; pe zidurile cetatii au urcat s-o apere si femeile dace. Totusi, dupa un indelung si sangeros razboi, in anul 106 Traian a zdrobit indarjita rezistenta a dacilor. Decebal s-a retras in munti, gandind sa stranga iar oaste si sa-l infrunte, din nou, pe Traian. Soldatii romani l-au urmarit sa-l ia prizonier si sa-l duca la Roma. Dar, mandru si demn, Decebal nu a vrut sa fie umilit; si-a infipt sabia in trup luandu-si viata. Dupa biruinta, Traian a prefacut o parte a Daciei in provincie romana ( Dacia Romana ) si a alipit-o la Imperiul Roman. A adus multi locuitori din alte parti ale imperiului si i-a asezat in provincia Dacia. Pe cuprinsul ei a putu sa construiasca drumuri apvate si sa se zideasca, din piatra, tabere pentru soldati. De asemenea a intemeiat orase, cum au fost Drobeta, Apulum - Alba-Iulia- sau Napoca
3

Cluj-Napoca. Treptat, dusmania dintre daci si romani s-a stins. Muncind si vietuind impreuna, dacii si romanii au imprumutat unii de la altii obiceiurile, datinile, felul de viata. Dacii au invatat limba latina, asa dupa cum romanii asezati in Dacia au imprumutat multe din obiceiurile si felul de trai al dacilor. Romanizarea dacilor sta la baza formarii poporului roman. Din amestecul si inrudirile dintre daci si romani s-a format populatia daco-romana.

Formarea limbii romane:

Nu e nimic mai fascinant decat sa privesti in putul timpului si sa cauti originile. In toate literaturile europene, cele mai vechi monumente de limba cunoscute, dupa destramarea universalei latine, nu sunt niciodata cele dintai. Scrisul. Caracterele paleografice ale manuscriselor rotacizante infatiseaza de asemenea un aspect arhaic al scrisului romanesc. Este asa-numita scriptio continua, in care cuvintele sunt copiate unele dupa altele, fara sa fie separate intre ele prin nici un spatiu.

Cuvinte de origine daca: DunareaDonaris, Mures-maris, struna manz, mistret, viezure, varza. Cuvinte origine latina: om, frate, sora, parinte, mare, pamant, a ara, a semana, a canta, origine, secara, cetate. Limba. Concluziile pe care le scoatem din aspectul paleografic al textelor sunt confirmate prin studiul limbii, desi aici problema este ceva mai complexa, fiindca limba acestor texte nu este uniforma; dimpotriva, ea infatiseaza doua straturi diferite. Primul strat de limba reprezinta graiul vorbit in secolul al XVI-lea in sud-estul Ardealului, de unde era copistul. Graiul acesta reprezenta in structura generala a limbii romanesti de atunci o faza mai evoluata, caderea lui n intervocalic urmat de i: intaiu;; j in loc de g: gios. Al doilea strat de limba apartine tinutului in care au fost traduse prototipele acestor texte si el are un vadit caracter dialectal si arhaic. Cea mai interesanta particularitate fonetica din acest strat de limba este rotacismul, adica trecerea lui n intervocalic, in cuvintele de origine latina, la
5

r: lumira<lumina, gerure<genune, tire<tine, rugaciure<rugaciune. Textele rotacizante, pe care valurile vremurilor le-au adus pana la noi cu file pierdute sau rupte, sunt pentru filologul care vrea sa reconstituie originea si evolutia limbii romanesti comori de pret, caci ele ii dezvaluie de pe o parte forme de limba in care se poate surprinde tranzitia de la latina vulgara la limba de azi, iar pe de alta parte o sumedenie de cuvinte din vechea zestre latina, dintre care unele au disparut cu timpul din circulatia limbii, iar altele se zbat azi in agonie intr-un colt restrans de pamant romanesc. Din anul 1521, folosirea scrierii romane este din ce in ce mai deasa si textele se inmultesc. Un deosebit interes, nu numai lingvistic, ci si literar, il infatiseaza scrisorile romanesti de la sfarsitul secolului XVI si inceputul veacului urmator aflate in arhivele Bistritei, caracteristice prin stereotipia naiva a stilului. In acest veac apar si intaiele texte mai lungi in limba romana, insa in afara culturii oficiale, care era slavona. Cele doua voievodate erau chiar un fel de centre ale ortodoxismului in aceasta latinesca a lumii
6

slave, si prin manastiri pisari sau diaci copiau cu frumoasa caligrafie texte bisericesti, mult mai numeroase decat se credea pana acum, ornamentate cu ingenioase initiale de lujeri impletiti, in preajma carora se lasa cateodata un somptuos paun, si apoi legate in scoarte groase, invelite in catifea ori piele sau ferecate in argint. Aceste carti sunt in buna parte tipariri a unor texte religioase romane care incepusera sa circule in urma propagandei husite. Faptul ca limba in structura si lexicul ei fundamental este latina pare un fapt izbitor. Inraurirea slava, cam masiva, rataceste totusi pe strainul grai neolatin nepregatit filologiceste. Din punct de vedere estetic, varietatea si specificitatea infiltratiilor dau limbii romane miresmele ei proprii si se pot pana la un punct prevedea efectele literare ale frazei prin simpla analia a lexicului sub raportul originii. Astfel tot ce priveste situarea omului pe pamant si sub aster, ca fiinta libera, civila cu institutii si viata economica elementara, categoriile existentei in sfarsit, intra in zona latina. Romanul crede in Dumnezeu, in ingeri, in zane sia fost botezat de preot la biserica,
7

unde dumineca, mai ales batran, isi face cruce si se roaga. El nu e pagan, caci vede deasupra lui, pe cer, soarele, luna si stelele, si nici salbatic. E domn, om vechiu de cetate si taran, avand o tara, o lege, ascultand de un imparat. Avand pamant, luceraza, face aratura, semanatura, manuieste sapa, secera, impinge boii. Seamana secara, trifoi, canepa. Barbatul face luntre si punte toate zilele saptamanii, alerga, inseaua si inchinga calul, incarca carul, bate fierul, arama, e pacurar, vinde, cumpara, imprumuta. Femeia coase avand ac, ata, foarfece, scarmana lana, toarce, mulge, scutura, sterge, merge prin vecini. Aceste fraze, prin vechimea lexicului, au o demnitate abstracta. Alaturi de termenii de origine, slava, turca, sunt introdusi multi termeni de origine latina, precum: istoric, poetic, orator, ritor, comedie, filosofie, cosmografie, gramatica, silave, rapublica, consilium, pretorian, printipe, primani, secundani, tertiani, senat, tensor, monarhie, tiran, imperator, colonie, obsides, testament, tractat, veterani, fantastis s.a. Compararea unor vocabule insemnand procese psihice elementare este instructiva.
8

Dorul autohton e o stare de elogie senina, cheful oriental e o exaltare monotona, jalea slava e depresiva si dureroasa, aleanul ceresc este exuberant, chinuitor. Cugetul latin este curat, intalnindu-se la el notiunea larga de constiinta, ungurescul e numai ascuns.

Mitul: Traian si Dochia

Avem acum o literatura indestulator de bogata ca sa nu mai dam o exagerata importanta poeziei populare. Din dorinta de a astupa golurile si de a stabili o traditie, istoricul literar roman, ca si cel rus dealtfel, a deschis un mare capitol folclorului. Fara indoiala ca acest folclor, oricat ar cuprinde in el elemente de circulatie universala, are individualitatea lui inefabila si contine momente de mare poezie. Insa e mai firesc sa inregistram valoarea fondului traditional oral ori de cate ori trece ca motiv de inspiratie si de prelucrare in literatura culta.

Mitul Traian si Dochia simbolizeaza insasi constituirea poporului roman. El a incantat pe romanticii nostri in frunte cu Asachi, care e primul getizant. Propriu-zis circula numele de Traian, de Dochia, Dochita, in colinde. Asachi a raspandit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmarita de Traian si prefacuta de Zamolxe, la rugamintea ei, in stanca spre a scapa de urmaritor. Mitul pare apocrif, dar se pretindea ca in 1877-1878, in Neamt, cutare batran stia de Dochita lui Dochel, fugita pe Ceahlau ca pastorita si prefacuta cu oitele ei in stanca de catre Maica Precista. Pe inaltimea Ceahlaului, aproape de varf se afla si astazi o stanca iesita in mijlocul unei mici pajisti si avand in jurul ei cateva mici bulbucaturi pietroase; pe acea stanca o inchipuieste traditiunea de Dochia, iar prin bulbucaturi inchipuieste oitele. De n-ar fi aceasta forma a basmului decat un rasunet al legendei lui Asachi si totusi mitul a luat consistenta si stapaneste constiintele.

Geto-dacii.Ovidius Ponticele.

Se stie din marturii demne de toata credinta ca poporul daco-getilor era bine
10

intemeiat si cu stravechi traditii. Era puternic si temut chiar de cel mai mare imperiu de pe vremea aceea. Tristele si ponticele lui Ovidius demonstreza tocmai unitatea getilor, care nu s-au lasat rupti de trupul cel mare al Daciei, ci mereu s-au repezit asupra celui mai intins dintre imperii, pentru distrugerea pacatului istoric, al trunchierii si pentru reunificarea lor. Ocuparea Scitiei Mici de catre romani si ruperea ei de Dacia din nordul Dunarii se petrecuse cu mult inainte de venirea lui Ovidiu la Tomis. Trebuie stiut insa care era starea lucrurilor in acea vreme, la Tomis, si in toata Scitia Minor. Cum s-a mai spus, romanii cotropisera de un timp Dacia din sudul Dunarii; cuprinsesera cetatile Histria, Tomis si Callatis, rupand aceste pamanturi de trupul cel mare al Daciei din nordul fluviului. Jignirea si crima fara iertare a sfasierii popoarelor au avut totdeauna rezultate dramatice si aveau sa aiba rezultate dramatice si acum. Au fost nimicite familii, mame au fost despartite de fii, fratii de frati, surorile de surori. Apa Dunarii a devenit frontiera odioasa, despartitoare de neam.
11

Imparatia romana a lasat si pe apa Danubiului o draperie de intuneric. Cea mai urata si mai neinduratoare dintre toate relele firii umane e trufia; ea nu tine seama de nimic; nu tine seama nici de ea insasi. Infruntand legile elementare si distrugand neamuri, trufia Romei isi pregatea de mult catafalcul. Crima ruperii si sfasierii poparelor cu drepturi sfinte pe meleagurile lor a fost razbunata mai tarziu, fara indurare, caci din trufia Romei s-a ales praf si pulbere sub topoarele barbarilor! Nici getii sfasiati nusau lasat! Mereu navaleau peste apa Istrului, spre razbunare, asupra celor ce le rupsesera bucata de tara! Cu cat timpul trecea, getii din nord adevereau ca nu se vor linisti pana nu-si vor lua inapoi neamurile si bucata de tara. Mandria lor se simtea jignita adanc, cu cat veneau pe linia fluviului mercenarul roman in patrulare. Aruncau pietre din prastii asupra navelor trufase care treceau in sus si in jos. Getii din nord, nu in prada veneau, ci manati de mandrie si de durerea lor de popor sfasiat. Luptatorii omorau, jefuiau, luau sclavi. Aliatii getilor din nordul Istrului nu-si puneau pielea la bataie doar din simpatie: ascultau de legile
12

barbare ale lui Marte, incat oamenii sarmanului pamant pontic indurau nenorocirile unei inspaimantatoare nedreptati istorice. Ovidiu nu-i putea privi cu simpatie pe getii navalitori din nord! Ei ii rapeau linistea sii amarau si mai tare traiul la Tomis. El ii compatimeste pe getii din sud, luati sclavi, deplange locuintele lor arse, se uita cu durere la ogoarele nelucrate. Ovidiu descrie o navala a barbarilor, desigur vazuta cu ochii lui. Spre a izbuti s-o redea cat mai plastic in limba geto-romanilor, el insusi a umblat mult prin Istrul inghetat. Din elegia a II-a trebuie sa desprindem un adevar ca asa de deasa era populatia getilor la Tomis si in toata Scitia Mica, incat pana si in limba vestitilor colonisti milesieni razbatuse accentul limbii gete, ceea ce presupune o exceptionala activitate a strabunilor in toate domeniile spiritului si bratelor. In cel mai strict inteles, poezia este actiune, destinata sa impinga cugetele inainte. Dar dupa cum procesul vietii nu poate fi despartit de moarte, asa poezia nu poate fi despartita de ardere chiar pana la autonimicire. Cum e simtit ca nu s-a daruit pe
13

sine total, artistul e indepartat de la inimile semenilor. Spre a reinvia mereu si spre a trai mereu in cugetele generatiilor, artistul trebuie sa-si dea la nevoie si sangele sau spre inariparea semenilor. Daca timpul e doar senzatie, eternitatea e realitate palpabila, iar fauritorii ei sunt oameni cu gandirea si uneltele. Numai niste spirite inferioare au putut crea si promite o existenta viitoare dincolo de materie.

Lucian Blaga Zamolxe.

In piesa lui Blaga, Zamolxe, subintitulata Mister pagan, ne intampina o lume prin care transpar vizibil fortele cosmice elementare. Dacii se simt fulgere, izvoare, framantari de viata, fara alta finalitate decat un imens clocot neistovit. Preotul Zamolxe predica religia Marelui Orb, adica a obscuritatii absolute care invaluie sensul existentei. Dacul e putere smulsa din potirul uriasei firi,/ el nare nici iubire pentru sine, nici iubire pentru
14

altii. Dumnezeul sau, confundat cu natura seamana cu un Orb batran, fiecare e copilul lui si fiecare il duce de mana. Dar, ca sa ajunga la revelatia acestei credinte, corespunzatoare cu alcatuirea lor intima, dacii au trebuit intai sa-si lapideze profetul. Personajele piesei: Magul, Cioplitorul grec, Ciobanul, Ghebosul, Barbatul, Tanarul sunt concepute in stilul simplificarilor sintetice expresioniste. Zamolxe insusi, care a avut, se banuieste, o existenta istorica, intruchipeaza aici un principiu profetic, vizionar, torturat de setea absolutului. Magul personifica, in schimb, spiritul practice preocupat sa dirijeze necontenit plasmuirile mintii umane catre tinte utilitare. Pentru el, credinta e un mijloc de conservare a ordinei teocratice cu care se identifica. Atunci cand Zamolxe incepe sa propovaduiasca religia Marelui Orb, Magul il acuza de erezie si-i indeamna pe daci sa-l izgoneasca din mijlocul lor. Raspunzand insa firii acestora, invatatura batranului preot capata o mereu mai larga raspandire si ameninta sa surpe autoritatea vechilor zei. Situatia care se creaza il decide pe Mag sa-si schimbe atitudinea, dar tot intr-o directie utilitara. El face din Zamolxe un zeu, pune sa i
15

se ciopleasca statuia, o instaleaza in templu si organizeaza cultul noii divinitati. Din pestera unde vietuise si dobandise, asemeni muschiului jilav, salbaticiunilor, ploii si vantului, indiferenta senina a naturii, izgonitul, orb si batran, cu barba plina de funigei, revine printre oameni. Afland ca acestia au ajuns sa se inchine unui idol care are chpul sau, patrunde indignat in altarul templului, isi sfarma statuia si piere ucis de multimea grabita sa pedepseaca sacrilegiul. Moartea profetului ii face insa pe daci sa primeasca efectiv in suflet, abia acum religia Marelui Orb, aureolata de actul jertfei. Misterul pagan e, de fapt, un eres cu ecouri spiritualiste crestine. Dumnezeu, spre a se releva, trebuie sa-si sacrifice cuvantul care-l face cunoscut oamenilor. Ca in teatrul expresionist, conflictul e deplasat pe planul cosmic, personajele sunt miscate de marile puteri elementare, asistam nu la ciocnirea unor psihologii diferite, ci la infruntarea stihiilor firii. Cioplitorul grec talmaceste invatatura lui Zamolxe in reprezentari primordiale si pilde chemate sa ilustreze jocul energiilor tainice, din care tasneste viata:El nu zicea:<<traieste pentru altii>> sau <<fii om>>, / ci <<fii izvor>>,
16

<<fii fulger>>./ Si oare dumnezeul orb al sau e altceva/ decat astfel al Firei si al dacilor-/ salbatic, chinuit, orb, straniu si vesnic framantat?/ O, nu. Aicia nu ma simt imprejmuit de oameni, / ci asa de mult in mijlocul naturii,/ incat ma mir ca ei nu au manunchi de muschi pe cap/ in loc de par- ca stancile. Zamolxe, la fel, vorbeste intr-un stil vaticinar, plin de ecouri hauitoare, care parca provin din naruirea boltilor lumii: C-un bici de fulger ii spune el Magului - / voi intoarce vremea inapoi - / si maine va fi ieri!/ Dintr-un adanc striga-voi pe tarmul meu stingher,/ si vremea se va trage inapoi/ ca marea cand o cheama luna/ Si-atunci m-apropiu de urechea ta / si-ti zic:/ grabeste-te ingroapa-ti zeii, cioclule batran! E plin de hoituri cerul tau. Zamolxe se iveste intr-un moment de grava criza spirituala, cand zeii au murit, adica sacrul a lasat vide formele sale institutionalizate, si doar intoarcerea la sursele existentei il pot resuscita. Intreaga piesa, mai mult poem dramatic, creste dintr-o succesiune de viziuni extatice; in fata ochilor nostri avem numai intruchipari vremelnice ale ametitorului vartej care
17

insufleteste formele vietii si se lasa presimtit indaratul lor. Zamolxe il aude pe Orb in glasul unei mierle galagioase, chemand dinspre paduri; cand rasare luna, ciobanul cade ca transit de-o maciuca, se preface in fiara si-si sfasie oile; Ghebosul fura suflete si de aceea nu imbatraneste niciodata; in strugurii viei lui se incalzeste la soare sangele mortilor ingropati sub lastarii de vita; Zemora, fiica Magului, iubeste iarba si are picioare agile tot atat de verzi ca lacustele sau ca lintea baltilor. Nu lipseste nici strigatul care singur poate exprima intensitatea trairilor, atunci cand acestea ating oceanul anonim al existentei. O bacanta cu glasul ei trezeste din izvoarele lui eterne duhul vietii la arderea dionisiaca: Din coarne de zimbri eha/ va chemam,/ coborativa toti cei de maine,/ voi, prunci, luati-va soarta de lut!/ Ugerii lunei sunt plini,/ prindetii, stoaceti-i!/ Spre azi, nenascutilor, curgeti spre azi!/ Miros de moarte adie din brazi,/ Lapteaza-va soarele - / treceti prin scrum,/ strugurii-s copti/ si pamantul intreaba: sunteti pe drum?/ E-ha! E-ho! Blaga il imaginase in piesa Zamolxe , pe Profetul excelat de experienta anahoretica, care se intoarce printre oameni. Zamolxe
18

spune: tie, pestera, nu-ti las decat aceste urme de calcaie tari, si daca vrei un strigat,/ Un strigat de izbanda ori de cadere-/ cine ar putea sa spuna?/ Zarile s-aseamana asa de mult cu-amurgul./ Oameni, Zamolxe pacinicul reintra-n patimile voastre!/ Lume si copac/ au naparlit sub ochii mei-/ si-am vazut ca-i cheag in haos/ si ce-i sambure in orice fruct/ cazut in poala vremii./ Sant satul de vis./ O, stanci, de mult ce v-am privit,/ m-am prefacut si eu in stanca./ Vajnic ma topesc/ si ma revars din matca mea, nebun/ spre sesuri si spre oameni. Am staruit asupra misterului pagan Zamolxe, pentru ca el este opera lui Blaga de cea mai izbitoare factura expresionista si permite din capul locului surprinderea principalelor trasaturi ale teatrului sau.

19

Eminescu si operele sale.

In lumea rotirii muzicale de zodii, timpul si el rotitor se reintoarce ritmic spre momentele sale aurorale, revitalizandu-se intr-o perpetua tinerete. Timpul echinoxial este timp cosmic, cel in care grecii vedeau imaginea mobila a eternitatii, cel pe care Eminescu il vede masurat, in adancul codrilor vesnici, de cantul monoton al greierilor, orologii cosmice:pe cand greierii, ca orlogii, ragusit in iarba suna Memento mori. Marile crize istorice ale umanitatii (vazute ca tot atatea amurguri ale zeilor) sunt inscrise de Eminescu, in Memento mori, sub semnul punctului de solstitiu inteles ca ruptura tragica in raport cu continuitatea perpetua a timpului echinoxial:si-astazi punctual de solstitiu a sosit in omenire./ Din marire la cadere, din cadere la marire. Tema din Gemenii, este cea a timpului intors, a caderii in varsta pacatului. Brigbelu, dublul demonic al tanarului crai get
20

Sarmis, ii rapeste fratelui sau domnia si logodnica. Infrant, Sarmis vede in victoria lui Brigbel pacatul care tulbura ordinea strabuna a tarii, inceputul unui timp al prabusirii: Eu lumii trebuit-am, dar tie-ti trebui ea, / Sa fie rea, smintita, corupta, cum o vrea, / Tu esti din a ei mila stapan si s-o urmezi/ Tu trebui, ca mai bine in scaun sa te-asezi;/ Ca nu de vro suflare pe dansul sa te clatini/ Cata-vei sa iei ochii prostesti cu noua datini./ Din Sybaris vei strange batrani cu barbi boite, / Ca neamului sa-i deie naravuri mai spoite. Vina lui Brigbel este, in primul rand, aceea de a nu-si fi inteles conditia de geaman, adica de dublu al fratelui si victimei sale Sarmis, cu care Ca umbra cu fiinta sunt amandoi asemeni. Conditia de gemeni a doua fiinte (aici, sub raport etic, antinomice) nu defineste statutul biografic, ci statutul lor ontologic. Brigbel e geaman cu Sarmis, dar el e, totodata, Sarmis, el e celalalt. Calaul si victima sunt una si aceeasi fiinta si, lovindu-si fratele, Brigbel se loveste pe sine: loveste crud o data si cade mort Brigbel. Dorinta de putere face din Brigbelu expresii exacerbate ale vointei de a fi, care-i impiedica sa vada identitatea de esenta (conditia de gemeni) a fiintelor
21

umane. Brigbelu devine rau pentru a se plasa, invingator, in miezul existentei. Sarmis este, si el, un demon. La nunta lui Brigbel unde sunt invitati zeii dacici (ca pentru a consfinti noua ordine, a nelegiuirii), apare si Sarmis, nebun ratacitor in umbra codrilor. Craiul dezmostenit isi blesteama fratele (De propria ta fata, rebel, sa-ti fie teama) si se opreste in fata lui Zamolxe, cu regretul ca zeul nu poate fi atins de nici un blestem: Te-as blestema, pe tine, Zamolxe, daca vai!/ De tronul tau se sfarma blestemul ce visai.[]/ Invata-ma dar vorba de care tu sa tremuri, / Samanator de stele si-ncepator de vremuri. In variante, momentul este urmat de o redactare aproape definitiva a textului publicat antum sub titulul de Rugaciunea unui dac. Rugaciunea unui dac indeplineste asadar, in Gemenii, functia de substitut al blestemului neputincios impotriva zeului. In varianta autonoma, poezia incepe imnic, cu un elogiu al creatorului, celebrat ca invingator al haosului si invingator etern al mortii: Sus inimile voastre! Cantare aduceti-i!/ El este moartea mortii si invierea vietii. Dar zeul e celebrat, de asemenea, pentru imensa bunatate cu care si-a revarsat darurile asupra
22

dacului ce i se inchina: Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei/ Si inima-mi implut-au cu farmecele milei. Dupa toata aceasta celebrare imnica, urmeaza rugaciunea propriu-zisa; pe langa toate darurile ce i-au fost harazite, dacul mai cere cu adanca umilinta, unul singur dar unul care, in ciuda tonului umil, le anuleaza pe toate celelalte: Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un ados:/ Sangaduie intrarea-mi in vesnicul repaos!. Si tot restul rugaciunii desfasoara, cu o imensa voluptate a mortii, imaginea vesnicului repaos, cucerit prin martiraj, prin ruperea tuturor legaturilor cu viata: Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec, / Pan ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,/ Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,/ C-ajung pe mine insumi a nu mai cunoaste,/ Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,/ Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o-/ Cand ura cea mai cruda mi s-a parea amor/ Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor. Rugaciunea e un autoblestem, care culmineaza ironic, prin negarea darului divin al vietii, pentru care dacul nu poate multumi decat refuzandu-l, refuzandu-l cu patima, cu dorinta de a-l distruge, de a-l profana,
23

indirecta profanare a creatorului in creatia sa: Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc/ Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte nu plec,/ Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec. Moartea Daciei este, pentru Eminescu, o tema predilecta, la care se opreste in proiecte succesive. In stadiul de proiect a ramas planul unei epopei, Decebal, in care luptele dacoromane se impletesc cu destinele bardului dac Ogur, cantaretul lor care traieste, cea mai mare parte a vietii sale, alaturi de zeii Daciei, pentru a cobora, dupa infrangere, in adancurile marii inghetate, in Vallhala subacvatica a zeilor nordici. Decebal e, mai degraba, un poem dramatic de tip romantic, dominat dupa cat se pare de bocetul Dochiei, Casandra vizionara cu ochi de copil, care jeleste suferinta de a fi si exalta, nostalgic, repaosul varstelor precosmice :Sunt un copil. Am ochii de copil,/ Ved lucrurile astfel prcum sunt./ Ah! Decebal, cat chin e-n asta lume,/ Viata ei este un spasm lung,/ Totul e marginit, durerea nu. Fragmentele dau impresia ca in piesa nu se vor infrunta osti si popoare, ci idei. Dacii si
24

romanii reprezinta forme de existenta de o egala noblete. Dacia lui Decebal traieste sub semnul unui ideal eroic, dominat de ideea libertatii si simbolizat prin furtuna:Tu ai gasito vorba ce ne-nseamna/ Furtuna, da! Oceanul! Vijelia.. Roma cezarilor prefigureaza o forma de existenta tragica, asumandu-si rolul de creatoare a destinelor lumii:.cu ce drept/ Va incarcati cu soarta lumii-ntregi? Idealul roman e cel al ordinii, materializata prin lege, si impusa prin putere. Puternici, identici cu ei insisi, nepasatori la bucurie si suferinta, indiferenti si singuri asemenea zeilor, romanii din Decebal prefigureaza imaginea de erou tragic, pe care o va reprezenta mai tarziu cezarul. In Decebal se infranta astfel nu numai doua forme de civilizatie, ci si doua infatisari ale spiritului: vocatia dionisiaca a furtunosilor daci, iubitori de libertate, si gandirea ordonatoare a Romei. Daca privim fragmentele ramase din perspectiva bocetului Dochiei, Decebal ni se infatiseaza mai putin ca o drama istorica si mai mult ca un mister medieval. In Decebal si in Traian, in daci si romani, unicul, smuls repaosului precosmic,
25

se viseaza si se autodevora in ciocnirea acestor doua infatisari ale sale. In lupta dacilor cu romanii, fiinta neinteleasa, se intelege pe sine, cu pretul distrugerii si al durerii. In durerile lumii, in cutremul ei apocaliptic se desfasoara, sub infatisarea eroilor istoriei, drama sacra a Unicului, care se cunoaste distrugandu-se. In istoria neamului sau, Eminescu citeste astfel destinele Spiritului universal. Aceeasi opozitie intre realitate si universul liber al gandirii apare tematizata si cultivata programmatic in marele poem al nasterii si mortii civilizatiilor, Memento mori. Istoria umanitatii apare ca o succesiune de interpretari mitice ale divinului, incorporate, fiecare, intr-o civilizatie care se naste odata cu mitul ei central si moare in clipa cand mitul isi pierde valoarea activa, incetand sa mai reprezinte credinta vie a unei epoci. Mai mult decat o imagine a mortii succesivelor civilizatii, Memento mori e o imagine a nasterii si a mortii miturilor, a credintelor, adica e o meditatie asupra incorporarilor a spiritului in istorie. Poporul roman se mandreste cu stramosii lui, dacii si romanii. Se mandreste cu
26

frumusetea limbii, a portului si a obiceiurilor mostenite de la ei. Se mandreste ca s-a nascut si a trait permanent pe acest pamant bogat, pe care, de-a lungul veacurilor, l-a muncit, l-a infrumusetat si l-a aparat de cotropitori. In vremurile cele mai grele si cele mai tulburi, poporul roman a stat neclintit, cum neclintita sta stanca in mijlocul furtunilor.

BIBLIOGRAFIE:
GHEORGHE ASACHI TRAIAN SI DOCHIA GEORGE CALINESCU ISTORIA LITERATURII ROMANE NICOLAE MANOLESCU ISTORIA CRITICA A LITERATURII ROMANE NICOLAE CARTOJAN ISTORIA LITERATURII ROMANE VECHI

27

 ZBURATORUL BALADE CULTE ROMANESTI OVIDIUS TRISTE O PONTICE IOANA EM. PETRESCU EMINESCU, MODELE COSMOLOGICE SI VIZIUNEA POETICA OV. S. CROHMALNICEANU LITERATURA ROMANA INTRE CELE DOUA RAZBOAIE MONDIALE

28