Sunteți pe pagina 1din 5

Ce inseamna sa te numesti si sa te fagaduiesti

crestin?

Ce inseamna sa te numesti si sa te fagaduiesti crestin?


Dupa cum oamenii stapanirii, pusi sa incaseze zilnic darile, daca li s-au adunat debite
neincasate de pe mai multe zile, strang intr-o rubrica toate datoriile unui singur datornic si-i
taie o chitanta pentru toate daca se intampla ca acesta sa faca rost de bani, tot asa am sa
fac si eu cu cucernicia ta, frate Armoniu. Caci fiind dator sa-ti scriu mai des (intrucat la
crestini fagaduinta inseamna datorie), acum as vrea sa suplinesc lipsa, nevoita de mine, a
scrisorilor de pana acum, trimitandu-ti una atat de lunga incat sa poata fi socotita - in
privinta literelor - egala cu toate cele ce au fost lipsa.
Ca sa nu intind degeaba povestea despre lungimea scrisorii, cred ca ar fi bine sa imitam,
macar prin cuvantul scris, intalnirile noastre de altadata fata catre fata. Caci, de bunaseama,
iti mai amintesti ca, de fiecare data cand aveam prilej sa stam de vorba impreuna,
problemele ce ne preocupau erau meditatiile despre virtute si experientele din viata
duhovniceasca, - tu replicand totdeauna cu competenta si neacceptand nimic daca nu era
destul de bine argumentat, iar eu, ca mai in varsta, cautand de regula sa scot concluziile la
care ducea sirul discutiilor.
Daca ar mai fi posibil si acum, ca si atunci, sa se dea ocazia intelepciunii tale de a lua
cuvantul, nimic n-ar fi mai frumos! Castigul ar fi dublu pentru amandoi daca ne-am revedea
(si ce-ar fi mai placut pentru mine in viata?), iar sub arcusul intelepciunii tale s-ar pune din
nou in miscare batrana noastra chitara. Intrucat insa destinul a vrut sa ne despartim
trupeste - cu toate ca sufleteste suntem legati pentru totdeauna - va trebui ca, daca reiau
vreo controversa, in chip firesc sa se prezinte din nou de fata, pentru critica, si persoana ta.
Si frumos ar fi ca si de asta data sa ridicam o problema ziditoare de suflet drept tema
literara, de care sa ne ocupam, apoi, ca de un subiect de discutie. De pilda, sa incercam sa
dam raspuns la intrebarea:
Ce inseamna numele de "crestin" si ce indatoriri decurg din el?
Sunt sigur ca nu va fi fara de folos o astfel de cercetare. Pentru ca, daca ne-am seama de
ceea ce se ascunde sub numele de crestin, atunci am avea un mai mare spor in viata
duhovnicesca, silindu-ne cu adevarat sa facem din el ceea ce numim, adica o stradanie spre
progres si desavarsire. Caci daca ar dori cineva sa se spuna doctor sau avocat, acela n-ar
primi un astfel de titlu, riscand sa i se reproseze ca n-ar fi pregatit pentru asa ceva, ci ar dori
cu adevarat sa poata respunde unor astfel de titluri, spre a nu fi invinuit de titulatura
mincinoasa, dovedind ca intr-adevar e pregatit pentru ele.
Tot asa stau lucrurile si cu noi crestinii daca s-ar cerceta care este adevarata noastra
chemare. Atunci n-am lua asupra-ne eea ce nu suntem, ceea ce insasi numirea noastra nu
ne-o spune, caci daca am indrazni sa o facem, am pati si noi ca si maimuta dintr-o poveste..
Se spune, adica, despre un comediant ambulant din Alexandria Egiptului ca a imblanzit si a
dresat o maimuta sa se miste si sa danseze atat de frumos incat imita exact persoana care o
insotea, mai ales ca era si imbracata de joc, iar cand au mai adaugat si acompaniament
muzical, mladierea maimutei urma asa de bine ritmul melodiei incat, prin toate miscarile pe
care le facea si le schita, dovedea ca le-ar executa in chip firesc, parca ar fi fost un om
adevarat.
Vazand cat de captivat era publicul de noutatea privelistei, cativa tineri mai obraznici au
strigat catre cei care priveau tinta la spectacol ca "maimuta-i tot maimuta!" De aceea, in
timp ce lumea striga si aplauda miscarile atat de cadentate ale acesteia, - oricat de legate
de tact si de melodie ar fi fost ele - ei au aruncat asupra orchestrei si a cantaretilor tot felul
de momeli, scotand intruna sunete care trezesc si atata instinctul acestui soi de animal si, ce
sa vezi? Fara sa mai astepte nimic, cand a vazut migdale imprastiate pe jos inaintea muzicii,
uitand de dans, de aplauze si de podoabele hainei, maimuta s-a aruncat pe ele si a adunat
cu labele tot ce gasea, iar ca sa nu o mai impiedice nimic in implinirea poftei ei, si-a dat jos
masca de pe bot si, lasand de o parte dresajul, zdrobia cojile si manca fructele cum numai
maimutele obisnuiesc. In loc de aplauze si admiratie, s-a pornit o adevarata explozie de ras
intre spectatori din pricina hidoseniei si caraghiozlacului in care aparea animalul dintre
zdrentele mastii sale.
Dupa cum deci nu i-a fost de ajuns maimutei masca pe care si-a pus-o spre a fi crezuta ca
este om, recapatandu-si firea, cand a auzit racnet de fiara, tot asa si cei ce nu si-au
imbunatatit deplin firea lor prin credinta, la momelile diavolului, repede dovedesc ca sunt
altceva decat ceea ce par. Caci in locul smochinei, al migdalei ori al altor ispite de acest fel,
diavolul momeste pe om cu marirea desarta, cu fuga dupa ranguri, cu dorul dupa castig,
dupa placeri, si cate altele de felul lor, imbiindu-ni-le ca pe niste strigate celor cu suflete de
maimuta si care simuleaza crestinismul printr-o imitatie falsa, dar care, la vremuri de
incercare, dovedesc in loc de intelepciune, de blandete ori de virtuti, numai o masca a lor.
De aceea e de cea mai mare nevoie sa ne lamurim ce inseamna sa te numesti crestin: sa fii
de fapt ceea ce-ti spune humele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o
marturisire desarta, sa fii altceva la aratare, decat ceea ce esti in ascuns.
Sa examinam, asadar, mai intai ce inteles are cuvantul (crestinism). Poate ca oameni mai
intelepti decat mine vor gasi imagini mai inalte si mai nobile care sa se potriveasca mai
deplin vredniciei acestui cuvant. Dupa cate pricepem noi despre acest termen ar trebui spus
urmatoarele:
In intelesul cel mai limpede si mai graitor, cuvantul "Hristos" - de unde provine "crestinism" -
insemneaza imparat, caci, printr-o acceptiune deosebita Sfanta Scriptura tocmai prin
aceasta expresie desemneaza vrednicia imparateasca - asa cum se ungeau imparatii.
Deoarece insa, potrivit aceleiasi Scripturi, divinitatea nu poate fi inteleasa si exprimata in
cuvinte, pentru ca depaseste orice putere de intelegere, a fost de lipsa ca purtatorii de
Dumnezeu prooroci si apostoli sa ne indrume, parca ducandu-ne de mana, in duh sfant, la
intelegerea fiintei nematerialnice dumnezeirii tocmai prin mijlocirea acestor nume si notiuni
imparatesti, conducandu-ne din una in alta spre notiuni adecvate si potrivite divinitatii,
evidentiind astfel prin cuvantul "imparatesc" ne gandim la cea mai inalta demnitate posibila.
In acelasi timp, ceea ce-i liber de orice patimi si e neatins de nici o rautate, se exprima prin
cuvintele "virtuti", fiecare din ele parandu-ne una mai inalta decat cealalta. In fond insa, ori
ca o numim "dreptate", ori "intelepciune", "putere" ori "adevar", ori "viata" "mantuire",
"neschimbare" ori "nemutare" prin toate aceste cuvinte ne gandim la aceeasi fiinta sublima,
care este si se numeste Hristos.
Daca deci notiunea a tot ce poate fi mai sublim se cuprinde in Hristos (caci intr-o notiune
mai inalta se cuprind toate celelalte, dupa cum si in notiunea de "imparat" se subintelege si
aceea a supusilor lui) atunci urmeaza in chip firesc ca tot asa sa ajungem sa intelegem si ce
inseamna cuvintele "crestin" si "crestinism". Caci daca cei legati de El, prin credinta in El,
purtam acelasi nume ca Cel ce depaseste orice stricaciune a firii, atunci trebuie ca si tot
atatea insusiri, cate le denota firea cea nestricacioasa a lui Hristos, sa ni le impropriem si cei
ce ne numim cu numele lui. Daca avem partasie cu numele lui Hristos, numindu-ne
"crestini", urmeaza in chip firesc sa ne facem noi partasi la toate acele insusiri ale Lui. Caci
ca si la un lant unde veriga din cap leaga dupa ea pe toate celelalte, formand la un loc o
unitate, tot asa trebuie sa fim si noi strans uniti prin numele lui Hristos, ca unii care ne
impartasim si de celelalte daruri ale fericirii celei negraite si de multe feluri si suntem
chemati sa conlucram spre acelasi scop si sa ne lasam atrasi toti laolalta.
Daca asadar va purta cineva numele de crestin, dar nu va traduce in viata toate cele legate
de acest nume, unul ca acela isi va renega numele dupa exemplul amintit, schimband
caracterul uman cu o masca neinsufletita, transformandu-se in maimuta. Caci nici Hristos
nu-i altceva decat intruchiparea dreptatii, a curatiei, a adevarului si a fugii de orice rautate,
dupa cum nici crestinul nu poate fi ceea ce ii spune numele (desigur, vorbim de crestinul
adevarat), daca nu-si arata prin fapte participarea la aceleasi insusiri.
Cu alte cuvinte, daca am vrea sa explicam crestinismul dupa numirea ce i se da, atunci vom
spune ca el e o imitare a firii dumnezeiesti. Si nimeni sa nu se tulbure pentru modestia firii
noastre pe motiv ca este atat de departe de cea fara de margini si desavarsita a lui
Dumnezeu, caci numirea nu depaseste firea, caci daca ne gandim la starea primordiala a
omului, aflam din marturiile Scripturii ca notiunea de om nu a iesit din granitele firii lui. Doar
si prima creare a omului a fost o facere imitata dupa chipul lui Dumnezeu, dupa cum a
filozofat Moise cand a scris ca "a facut Dumnezeu pe om: dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut
pe el" (Facere 1, 27). Tot asa si fagaduinta noastra de a fi crestini inseamna readucerea
omului la starea lui fericita de la inceput.
Acum, daca omul era vechea asemanare cu Dumnezeu, apoi nu-i vom da noi alta definitie,
straina de rostul lui, ci vom spune ca a fi crestin inseamna sa urmam sau sa imitam pe
Dumnezeu. Desigur, insa, ca acest nume de crestin implica o mare fagaduinta si, daca am
avea vreme, am putea cerceta daca nu cumva e chiar primejdios sa ai un astfel de nume.
Sa lamurim mai bine problema printr-o pilda.
Sa ne inchipuim ca unui om deprins cu mestesugul picturii, stapanirea i-ar da porunca sa
zugraveasca un portret al imparatului pe seama unor locuitori dintr-o provincie indepartata.
Daca ar schita pe planseta un chip hidos si urat si ar spune ca aceasta pictura urata e chipul
imparatului, oare n-ar trebui sa se indigneze stapanirea pentru ca si-a batut joc, in fata unor
nestiutori, de frumusetea originalului, printr-un tablou atat de slab? Doar chipul cuiva trebuie
sa se asemene intru totul cu original si sa reproduca frumusetea atribuita lui. Acum, daca
definitia spune ca crestinismul e imitarea firii lui Dumnezeu, Cel ce inca n-a primit cuvantul
tainic al mantuirii, incredintat ca vede realizata in noi o viata aidoma aceleia din Dumnezeu.
De abia daca ar vedea la noi peste tot numai exemple bune, ar crede ca Dumnezeu caruia
ne inchinam, este intr-adevar bun.
Daca insa vom fi impatimiti si brutali precum fiarele, iar altadata am fi plini de rautate ori am
imbraca in firea noastra apucaturi salbatice (pentru ca in ratacirile firii adeseori vedem
chipuri ca de fiare) nu ne-am mai socoti "crestini", doar pentru pricina ca acest nume
inseamna dorinta lui Dumnezeu, desigur ca atunci am blama prin viata noastra, in fata
necredinciosii numele de "crestin", pe care il credem ceva dumnezeiesc.
De aceea si Sfanta Scriptura se arata mai amenintatoare si mai neindurata fata de unii ca
acestia atunci cand zice: "Vai de cei din pricina carora se huleste numele Domnului intre
neamuri!" (Isaia LII). Dar mi se pare ca spre acelasi inteles ne indruma si Domnul Iisus cand
zicea catre cei ce puteau sa-l asculte: "Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru din ceruri
desavarsit este" (Matei V, 48), caci cel ce a numit tata adevarat pe Tatal celor ce au crezut in
El vrea ca si cei pe care El i-a nascut sa se impartaseasca din aceeasi desavarsire a
bunatatilor ca si El.
Imi vei zice : dar cum va putea sa se inalte putinatatea omeneasca pana la desavarsirea si
sfintenia pe care le stim in Dumnezeu, ridicandu-se parca cu de la sine putere pana la ceva
asa de extraordinar? Cum sa se asemene ceea ce-i pamantesc cu ceea ce-i ceresc, cata
vreme deosebirea firilor nu indica o intalnire ori o apropiere a lor? Stiut este doar ca e cu
neputinta sa stea alaturi ceva din lumea aceasta fata de imensitatea cerului si de
frumusetea lui, de aceea nici "omul pamantesc" nu poate fi asemenea lui Dumnezeu din cer.
In aceasta privinta e limpede insa ca Evanghelia nu porunceste sa comparam firile laolalta,
cea omeneasca cu cea dumnezeiasca, ci doar lucrarile si faptele bune sa se imite, pe cat e
cu putinta, in viata. Si care sunt aceste lucrari pe care trebuie sa le avem asemanatoare cu
ale lui Dumnezeu? Intai si intai instrainarea - pe cat posibil - de orice rautate atat cu fapta si
cu cuvantul, cat si cu gandul, curatindu-ne de orice intinaciune a pacatului. In aceasta
consta, in fond, imitarea cu adevarat a desavarsirii divine si a tot ce sta in legatura cu
urmarea lui Dumnezeu.
Caci mi se pare ca Evanghelia nu intelege Imparatia Cerului ca pe un compartiment aparte
al lui Dumnezeu in care ne-ar cere sa ne facem desavarsiti si noi dupa pilda Tatalui ceresc.
Dumnezeirea e doar una si aceeasi peste tot si cuprinde toata faptura fara sa mai ramana
vreun petec de loc unde sa nu fie El, imbratisand deopotriva toate vietatile, sustinand si
stapanind cu puterea lui atotcuprinzatoare tot ce exista, cum ne invata si proorocul cand
zice ca si de m-as duce in cer cu gandul ori as patrunde si as scruta cu mintea toate
adancurile pamantului sau de-as intinde puterea de intelegere a judecatii pana la marginea
ultima a lucrurilor, pe toate le vad tinute cu dreapta Lui. Cuvant cu cuvant, Scriptura spune
asa: "De ma voi sui la cer, Tu acolo esti; de ma voi cobora la iad, Tu de fata esti. De voi lua
aripile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va
povatui si ma va tinea dreapta Ta" (Psalm 7, 9).
Din toate acestea se poate conchide ca nu trebuie sa limitam cu totul lacasurile ceresti de
fiinta lui Dumnezeu, intrucat insa "lumea de sus" se cade sa fie curata de orice rautati (ceea
ce se subliniaza, in pilde, in mai multe locuri din Scriptura). (...) aici ne rod patimile rautatii,
caci aici urzitorul rautatii, sarpele, se taraste si se incolaceste in jurul vietii de pe pamant,
dupa cum vorbeste despre el in pilde Sfanta Scriptura, "ca pe piept si pe pantece se taraste"
si din pamant "musca" toata viata lui (Facere III, 14), iar de aici intelegem, din modul
miscarii si din felul stocarii, ca viata de aici e pamanteasca si josnica, intrucat admite sa fie
incolacita de tot felul de rautati si pana la urma sa ajunga hrana acestei fiare taratoare, - tot
acel ce ne indeamna sa urmam Tatalui ceresc ne indeamna si sa ne curatim de patimile cele
pamantesti, in care nu distantarea spatiala conteaza, ci in primul rand agerea libera a
cugetului nostru.
Daca deci instrainarea de rau a ajuns sa se realizeze prin incordarea cugetului nostru, atunci
cuvantul evanghelic nu ne cere ceva peste masura de obositor. La acest avant al cugetului
nu se injuga nici macar prea grea oboseala, decat ca nu se cade sa ne inchipuim ca am
putea dobandi tot ce dorim fara sa ne fi straduit in acest sens si noi. Incat, pentru cel ce
vrea, e destul de usoara trairea unei vieti ceresti inca de aici de pe pamant, dupa cum ne
invata si Scriptura cand ne indeamna sa cugetam la cele ceresti si in vistieriile de acolo sa
depunem toata comoara virtutilor noastre, caci zice: "Nu va adunati comori pe pamant, ci
adunati-va comori in cer, unde nici molia si nici rugina nu le strica, si unde furii nu le sapa,
nici fura" (Matei 6, 19). Prin aceste cuvinte ni se arata ca nici o putere trecatoare poate
atinge fericirea vietii de dincolo.
In schimb, cel ce ajunge sa-si intineze viata prin tot felul de rautati, savarsindu-le parca
impotriva scopului vietii omenesti, unul ca acela zamisleste in el un fel de jivina otravitoare,
in stare nu numai sa opreasca pe loc orice progres moral prin puterea ei de distrugere, ci,
daca nu va fi extirpata, s-ar intinde ca cangrena, incolacindu-se cu miscarile sale ca un
sarpe, in toata fiinta, facand adevarate focare de stricaciune. Caci din clipa cand acest rau s-
a incuibat in noi, ne momeste cu tot soiul de ispite si din afara imprastiind, prin placeri
desarta comoara inimii noastre ori vazand si zadarnicind - prin alte patimi - potirul virtutilor
sufletesti, asa prin manie, prin intristare ori prin alte patimi de acest soi intunecandu-ne si
puterea de judecata.
Intrucat, asadar, Domnul nu-i nici mancari nici bautura, cum am spus mai inainte, in viata cu
Dumnezeu nu mai e vorba nici de hoti, nici de rautati, de aceea urmeaza ca acolo sa ne
mutam preocuparile cac acolo nu numai ca raman neatinse si neimputinate pentru
totdeauna, ci au puteri sa si creasca si sa sporeasca insutit ca o samanta spre viata de veci.
Se cade asadar, sa intoarcem sporita comoara, pe care am primit-o cand am venit pe lume.
Si pentru ca toti avem aceeasi fire - chiar daca nu ne este deopotriva masura darurilor se ni
s-au incredintat - toti trebuie sa aducem Domnului, unul mai mult, altul mai putin, dupa
potriva darurilor, sporul nostru. Nimeni sa nu descurajeze ca trebuie sa adauge si el ceva la
comorile ceresti, sporind, pe cat se poate, cu cat de putin, ceea ce a primit, caci dupa
fagaduinta celui ce a zis ca pentru putin, mult i se va da, rasplatindu-l cu cele ceresti, in
locul celor pamantesti, cu cele vesnice in locul celor vremelnice, care sunt de asa natura ca
nici mintea nu le poate cuprinde nici in talcuirea cuvantului nu incap, caci despre ele invata
Scriptura cea insuflata de Dumnezeu ca "cele ce nici ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si
la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. II, 9).
Iata asadar, cinstite frate, cum am implinit lipsa scrisorilor, ba inca am anticipat oarecum,
prin lungime, si pe altele care ar fi lipsit. Nevoieste-te mereu intru Domnul! Sa-ti fie acestea
vii in minte pentru totdeauna, caci asa e placut Domnului, iar eu nu te voi uita.
Sfantul Grigorie de Nyssa