Sunteți pe pagina 1din 332

Coordonatori J. CARPENTIER şi F. LEBRUN în colaborare cu J.-P.ARRIGNON, J.-J.BECKER, D. BORNE, E. CARPENTIER, J.-P. PAUTREAU şi A.TRANOY Istoria Europei Prefaţă de RENE REMOND Traducere din franceză de A. SKULTETY & S. SKULTETY HUMANITAS BUCUREŞTI Coperta IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE JEAN CARPENTIER FRANgois LEBRUN

Inspector general al educaţiei naţionale Profesor emerit de istorie modernă la Universitatea Haute-Bretagne-Rennes II JEAN-PIERRE ÂRRIGNON Profesor de istorie a Evului Mediu la Universitatea din Poitiers

JEAN-JACQUES BECKER Nanterre DOMINIQUE BORNE

CARPENTIER Profesor de istorie a Evului Mediu la Universitatea din Poitiers JEAN-PIERRE PAUTREAU Cercetător la C.N.R.S. Universitatea Rennes I ALAIN

TRANOY

Poitiers Jean Carpentier a scris introducerea. Jean-Pierre Pautreau a scris capitolele 1 şi al 2-lea, Alain Tranoy capitolele al 3-lea—al 6-lea, Elisabeth Carpentier şi Jean-Pierre Arrignon capitolele al 7-lea—al 12-lea, Franşois Lebrun capitolele al 13-lea-al 17-lea — în colaborare cu Jean- Pierre Arrignon —, Dominique Borne capitolele al 18-lea-al 23-lea, iar Jean-Jac-ques Becker capitolele al 24-lea—al 29-lea. HISTOIRE DE L'EUROPE Sous la direction de J. CARPENTIER et F. LEBRUN en collaboration avec J.-P. ARRIGNON, J.-J. BECKER, D. BORNE, E. CARPENTIER, J.-P. PAUTREAU et A. TRANOY Preface de RENE REMOND Edition mise â jour en 1992 © Editions du Seuil, 1990 et 1992 © HUMANITAS, 1997, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-28-0789-X <titlu>PREFAŢA Iată o carte ce apare desigur la momentul potrivit: ce conjunctură istorică mai propice s-ar putea concepe pentru publicarea unei Istorii a Europei decît cea în care are loc apropierea celor două jumătăţi ale continentului, multă vreme despărţite? Lucrarea aduce răspunsuri la întrebările pe care actualitatea le pune europenilor în privinţa identităţii lor şi a viitorului pămîntului pe care locuiesc. Văzînd lumina tiparului la momentul oportun, această carte răspunde şi unei necesităţi independente de împrejurări: ea ne desluşeşte timpul în care trăim. Cum trecutul continuă să ne influenţeze prezentul, nu sîntem cu adevărat contemporanii vremurilor noastre decît dacă ştim să recunoaştem în evenimentele de azi efectele pe termen lung ale unei istorii adesea foarte vechi. Continuităţi uitate sînt descoperite aproape la fiecare pagină a cărţii, după cum sînt readuse în memorie fapte — atît de îndepărtate de prezentul nostru, încît le-am fi crezut îngropate pentru totdeauna — care ne pun deodată într-o lumină nouă propria epocă, făcîndu-ne s-o înţelegem. De pildă, împărţirea în cele două „sfere de influenţă", greacă şi latină, a Imperiului Roman, care constituie matricea istoriei Europei şi care explică şi azi o atare diferenţă.

Profesor de istorie contemporană la Universitatea Paris X-

Inspector general al educaţiei naţionale FXISABETH

Profesor de istorie veche la Universitatea din

Cine ştie dacă evoluţiile divergente, la ieşirea din temniţa comunistă, ale Poloniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, pe de o parte, şi ale Bulgariei şi României, pe de alta, nu-şi găsesc explicaţia ultimă în divizarea milenară dintre ţările de tradiţie latină care au scăpat de dominaţia turcească şi cele care, după ce s-au despărţit de Occident, au fost, timp de secole, încorporate

în Imperiul Otoman ? Am putea oare înţelege neputinţa Marii Britanii de a găsi o soluţie în

problema irlandeză, care e ca o rană în coasta comunităţii europene, dacă nu am ţine seama de

războiul religios care de patru sute de ani pune faţă în faţă „Insula Sfinţilor" şi Anglia protestantă? Ca să rămînem în arhipelagul britanic şi chiar

6

dacă acesta, în înfumurarea lui, nu recunoaşte caracterul absolut novator al Declaraţiei Franceze a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, Doamna Thatcher are într-o oarecare măsură

dreptate să revendice pentru ţara ei un anume drept al primului născut: încă din 1215, Magna Charta, smulsă de baroni lui loan fără de Tară, enunţa garanţii pentru persoane, iar această anterioritate explică faptul că Marea Britanic a fost leagănul parlamentarismului. Un alt exemplu: neîncrederea de veacuri a cehilor în latinitate îşi are rădăcinile în supliciul lui Jan Hus şi a fost confirmată de înfrîn-gerea nobilimii din Boemia la Kutnâ Hora: identitatea patriei cehe s-a constituit împotriva Austriei şi a Contrareformei catolice.

A fost un rămăşag să condensezi în aproximativ cinci sute de pagini întreaga istorie a acestui

continent: Europa e locuită de om de două milioane de ani; cu patru mii de ani înainte de era creştină, cvasitotalitatea continentului practica agricultura şi trăia în ritmul muncilor cîmpului.

Folosirea din timpuri străvechi a scrisului ne permite să ne întoarcem adînc în această istorie, spre deosebire de continentele reduse la o tradiţie orală, în cazul cărora nu o putem face. în plus, această istorie s-a împărţit între douăzeci de imperii şi o sută de popoare. Pariul a fost acceptat: această carte e o sinteză admirabilă, care nu pune niciodată mai prejos exactitatea, nici nuanţa în faţa clarităţii şi rigorii proiectului. Am admirat îndeosebi faptul că, de data

aceasta, istoria care ni se propune rezistă înclinaţiei obişnuite de a fi povestită din punctul de vedere al părţii occidentale a Europei: istoria, mai puţin cunoscută, a părţii sale orientale, de la Bizanţ pînă la Rusia de azi, îşi recapătă locul, care e important pentru civilizaţie, cît şi pentru raportul de forţe. Am apreciat şi faptul că lucrarea se ocupă îndeaproape de progresele înregistrate de cunoştinţele noastre la nivelul trecutului cel mai îndepărtat: cititorul care şi-a făcut studiile înainte de 1950 va descoperi surprins amploarea acestor progrese — în privinţa preistoriei şi mai ales a protoistoriei, popoare ale căror nume înseşi erau necunoscute, civilizaţii dispărute au fost scoase din uitare.

O lectură de largă respiraţie a acestei istorii agitate ne obligă la cîteva reflecţii. Dacă există un

continent a cărui populaţie nu e nici autohtonă, nici omogenă, acesta e Europa: ce

extraordinară diversitate de rase şi de popoare! Năvălitorii se succedă în valuri care se revarsă

în general dinspre Asia, învălmăsindu-se unele peste altele şi parcurgînd întreaga Europă

înainte de a se stabiliza: deplasările forţate, de zece sau cincisprezece milioane de oameni,

PREFAŢĂ

care au urmat după ultimul război mondial n-au făcut decît să reia marile migraţii care ne-au bîntuit continentul, ameninţat, poate, de alte mari mişcări ce-şi au punctul de plecare pe celălalt ţărm al Mediteranei.

Această expunere, atentă la diversitatea situaţiilor istorice, respinge interpretările teleologice, ca şi orice încercare de a pune în evidenţă semnificaţii ascunse în evenimente care au jalonat curgerea veacurilor. Departe de a se desfăşura linear, această istorie alternează perioadele constructive cu cele cărora li s-ar potrivi de minune denumirea ce marchează un capitol al istoriei ruse: perioada tulburărilor. Această istorie e în aceeaşi măsură cea a crizelor recurente

şi a izbînzilor fără egal. Nu o dată s-au produs rupturi de pe urma cărora te puteai întreba dacă

Europa îşi va mai putea reveni vreodată: după dezmembrarea Imperiului Roman, care atrage după sine dispariţia statului şi întrerupe transmiterea firească a moştenirii culturale a

PREFAŢA

7

Antichităţii, după ciuma neagră din secolul al XlV-lea şi fisura intervenită în creştinismul

veacului al XVI-lea, a urmat experienţa celui de al doilea război mondial — încercări din care Europa iese epuizată.

A existat oare vreodată Europa ca atare? Marginile ei au variat tot timpul: ba s-au dilatat, ba s-

au contractat. Astfel, între chemarea Asiei şi atracţia pe care a exercitat-o Europa asupra ei, Rusia a stat multă vreme în cumpănă. Astăzi, Europa ca entitate coincide aproximativ cu Europa geografică: nu exprima oare referirea lui Gorbaciov la „casa comună" voinţa Rusiei de a face parte integrantă din unitatea europeană ? Un lucru neîndoielnic care se impune la capătul acestei priviri generale asupra cîtorva milenii este că niciodată n-a existat o singură Europă: din toate timpurile, au existat, şi mai există şi azi, mai multe Europe, între acestea, liniile despărţitoare au variat mult: cînd separînd Nordul

de Sud — popoarele celtice şi germanice de lumea latină, sau, mult mai tîrziu, Europa Reformei de cea rămasă sub ascultarea Romei —, cînd divizînd continentul după o graniţă ce mergea de la nord la sud — separînd un Orient moştenitor al culturii greceşti şi marcat de slavizare de un Occident influenţat de întîlnirea dintre cultura latină şi aportul germanic — şi. cu foarte puţin timp în urmă, cortina de fier separînd total Europa democraţiilor pluraliste de Europa comunistă. Cel mai adesea însă, divizarea a fost mai curînd tripartită decît binară:

astfel, în primul

8

PREFAŢA

mileniu al erei noastre, latini, germani şi slavi; începînd cu secolul al XVI-lea, o Europă catolică, o Europă a Reformei şi o Europă ortodoxă; iar, între cele două războaie mondiale, o Europă a revoluţiei socialiste apropiate Moscovei, o Europă a contrarevoluţiei fasciste şi o Europă a democraţiilor parlamentare.

în interiorul acestui spaţiu, centrele de gravitaţie au suferit o continuă deplasare: nu există

popoare care să nu-si fi exercitat, pentru o vreme, dominaţia (imperium) asupra unui teritoriu

ce depăşea cu mult propriile lor limite naturale şi istorice; rînd pe rînd, Spania, Franţa,

Austria, Anglia, Germania, dar şi Danemarca, Suedia, Rusia şi alte ţări au deţinut un rol hegemonie, în cadrul acestei divizări a continentului între mai multe ansambluri separate, opuse, inegal dezvoltate, întîietatea n-a deţinut-o mereu aceeaşi parte a Europei : contrar a ceea ce s-ar putea crede în urma unei analize istorice pe o durată scurtă, n-au existat dintotdeauna o Europă destinată prosperităţii şi o alta, condamnată la sărăcie : în primul mileniu al erei noastre, Europa orientală e moştenitoarea trecutului glorios al Romei, cea mai cultivată şi mai dezvoltată; timp în care Europa apuseană, unde istoria ultimelor secole ne determină să situăm punctul de convergenţă al celor mai avansate economii, al celor mai

puternice state şi al celor mai strălucitoare civilizaţii, întîrzia în barbaria rustică. După care raportul s-a inversat. Istoria acestui continent, deşi cel mai mic dintre toate, interesează istoria în resorturile ei universale. Căci el a avut impactul cu-adevărat determinant asupra celorlalte continente, fie prin implantările care au dat naştere unor noi „Europe", fie impunînd altor popoare, prin dominaţia pe care a exercitat-o, structurile ei de gîndire şi modalităţile de organizare politică

şi economică. Ne lovim în acest punct de una din întrebările esenţiale şi în acelaşi timp cele

mai tulburătoare ale istoriei omului pe Pămînt : cum se explică oare că tocmai europenii au cucerit lumea? De ce această întîietate a Europei ? Pe scurt, de unde au căpătat ei această

superioritate? Pe bună dreptate, autorii Istoriei de faţă nu s-au lăsat ispitiţi să caute răspunsul

în determinismul geografic şi climato-logic. Aptitudinea de a inventa este un element al

răspunsului : această capacitate Europa o moştenise de la ştiinţa greacă şi, de asemenea, de la creştinism, care, redînd lucrurilor adevărata lor măsură, croia — în privinţa universului —

drumul căutării de explicaţii raţionale. Europa, se ştie, n-a avut monopolul invenţiilor:

China, înaintea ei, inventase busola, hîrtia, praful de puşcă. E adevărat că, începînd cu veacul

al XVI-lea, Europa a căpătat un avans decisiv, care a continuat să se accentueze pînă în secolul nostru. De altfel, una dintre lecţiile acestei istorii e faptul că diferenţele au mai curînd tendinţa să se accentueze decît să dispară, cu remarcabile excepţii care arată că nimic nu e definitiv încheiat, nici într-un sens, nici în celălalt; să ne gîndim la Spania sau la Coreea de Sud. Un factor se impune atenţiei prin frecvenţa trimiterilor: numărul oamenilor. E o condiţie fără de care nimic nu se poate concepe. Creşterea demografică a constituit cheia înfloririi Europei Occidentale între secolele al X-lea şi al XIII-lea. Si, invers, perioadele de recul sau de eclipsă corespund unor faze de regres demografic. Ce temă de meditaţie! Ce subiect de nelinişte! Europa e azi o lume goală înconjurată de lumi pline, aşa cum ea însăşi a fost odinioară o lume preaplină, ce domina lumi vide. Interogaţia în privinţa viitorului continentului nostru nu poate fi separată de cea legată de situaţia ei demografică. Comparativ, se manifestă originalitatea profundă a demersului unificator în care s-a angajat Europa de Vest: toate încercările anterioare fuseseră conduse de cîte o naţiune care aspira la hegemonie şi impunea prin constrîngere o unitate arbitrară. Absoluta noutate a sistemului contemporan este că se construieşte empiric, treptat, pe baza diversităţii naţiunilor, prin libera negociere între state, pe temeiul egalităţii între toţi partenerii, cu aprobarea parlamentelor şi adeziunea opiniei publice, prin sufragiul tuturor. Acest ultim capitol al unei istorii multimilenare nu e nici cel mai puţin surprinzător, şi nici cel mai lipsit de urmări. Rene" REMOND CUVÎNT ÎNAINTE Văzînd lumina zilei la trei ani după Istoria Franţei [apărută în 1989— n.t.], realizată în aceeaşi coordonare şi cu un colectiv parţial acelaşi, această Istoric a Europei se înscrie în aceeaşi perspectivă, propunîndu-şi aceleaşi obiective: să ofere nu numai celor care studiază istoria, ci tuturor oamenilor de bună-credinţă dornici de cultură o expunere simplă şi limpede a istoriei Europei, de la origini pînă în zilele noastre. Proiectată şi începută în 1987, această carte nu datorează aşadar nimic evenimentelor recente care au avut ca urmare, în Europa de Est, prăbuşirea regimurilor comuniste si, în Europa de Vest, accelerarea evoluţiei spre unitatea politică. Deşi deschisă „adaptării", în ultimele pagini, la o actualitate europeană în plină mişcare, această carte este, înainte de toate, o privire asupra trecutului care să uşureze înţelegerea prezentului. Cu atît mai bine dacă ajută, în plus, şi la limpezirea prezentului cel mai imediat. Aşa cum Istoria Franţei nu s-a vrut cîtuşi de puţin o istorie a formării unităţii franceze concepute ca o entitate predeterminată, tot astfel Istoria Europei este, cît se poate de simplu şi fără prezumţii, istoria unui spaţiu geografic definit destul de timpuriu ca situîndu-se între Atlantic şi Ural. în interiorul acestui spaţiu, s-au desfăşurat, de la începuturile umanităţii, multiple evenimente, în cursul cărora a luat naştere puţin cîte puţin o anumită identitate europeană. Moştenirea greco-romană, creştinismul, aportul popoarelor numite „barbare", expansiunea dincolo de mări începînd cu secolul al XV-lea, lenta apariţie a statelor suverane, eşecul tentativelor de hegemonie ale cîte unuia dintre aceste state, de la Carol Quintul la Ludovic XIV, de la Napoleon la Hitler, emergenţa unei unităţi europene realizate nu prin forţă, ci prin consimţămînt — iată cîteva din punctele forte ale acestei istorii. Să prezinţi o astfel de istorie în nici şase sute de pagini părea o întreprindere imposibilă, mai ales în măsura în care, departe de a

12

CUVÎNT ÎNAINTE se limita la istoria politică, autorii au vrut să acorde locul pe care-l merită civilizaţiei europene

sub diversele ei aspecte, în aceste condiţii, a fost necesar să se limiteze la esenţial şi să facă sacrificii pe care poate că unii cititori le vor regreta. Pentru a uşura lectura, expunerea a fost

împărţită în capitole numeroase şi relativ scurte, multe paragrafe, toate acestea grupate în cinci părţi mari. Fiecare dintre aceste capitole se încheie cu unul, două sau trei texte ori documente, comentate pe scurt. La sfîrşitul volumului, un glosar explică termenii marcaţi cu asterisc; o cronologie şi o suită de hărţi furnizează reperele indispensabile în timp şi spaţiu; prezentarea cîtorva dinastii europene evidenţiază reţeaua de relaţii dintre puterile continentului în diferite epoci; o serie de statistici, limitate cel mai adesea la secolele al XlX-

lea şi al XX-lea, vizează în primul rînd situarea prezenţei europene în ansamblul mondial; în sfîrşit, o bibliografie oferă pistele pe care se poate merge mai departe. Deşi autorii, care se adresează cu prioritate cititorilor francezi, si-au interzis, în cadrul expunerii, să prezinte Franţa într-o lumină privilegiată, ei au limitat deliberat, din dorinţa de eficacitate, aceste piste bibliografice la lucrări aproape exclusiv în franceză, în sfîrşit, două indexuri de nume proprii

şi o tablă de materii detaliată au ca scop să uşureze utilizarea cărţii.

Aceasta va atinge scopul pe care şi l-au fixat autorii dacă le va furniza cititorilor, cetăţeni europeni ai acestui ultim deceniu din veacul al XX-lea, un manual comod care să le permită să pătrundă mai bine trecutul Vechiului nostru Continent. Jean CARPENTIER

Frangois LEBRUN Introducere Europa: cuvîntul şi spaţiul „Despre Europa nu ştie nimeni [ "

cel care i l-a dat

Felicia Vanţ-Ştef, p. 327 — n. t.). Cu cinci secole înainte de Isus Cristos, Herodot se face

purtătorul unei incertitudini care avea să dureze. Nu ştim nici azi de unde provine acest

cuvînt, nici ce a reprezentat în gîndirea celor care l-au folosit, şi nici limitele spaţiale în care-l

înscriau

Europa — cuvînt, istorie şi legendă

A fost odată, la Tyr, o prinţesă care se numea Europe, într-o noapte, întinsă în propriul iatac

din palatul tatălui ei, regele Age-nor, ea avu un vis: se făcea că două ţinuturi, cu chip de femei, „ţinutul Asiei" şi „ţinutul din faţă", se certau a cui să fie ea. Cea dintîi voia s-o ocrotească şi s-o păstreze, a doua voia, conform dorinţei lui Zeus, s-o ducă cu ea dincolo de

ape. Prinţesa se trezi şi rămase pe gînduri, apoi reveni la activitatea şi jocurile obişnuite, împreună cu alte prinţese, prietenele ei, se duse la malul mării să culeagă flori. Acolo, îşi făcu apariţia un taur, maiestuos şi blînd, care o convinse să i se urce pe spinare, ceea ce, nu fără să stea la îndoială, tînăra se învoi să facă. După care taurul se ridică, iuţi pasul spre mare si, traversînd valurile, îi dezvălui că e Zeus şi că, arzînd de dragoste pentru ea, îmbrăcase această formă de animal ca s-o răpească. Europe ajunse astfel în Creta, se căsători cu taurul, devenind „mamă unor fii aleşi", în acest timp însă, Agenor era neliniştit de dispariţia fiicei sale; îşi trimise fiii s-o caute. Unul dintre ei, Cadmos, se duse la Pythia din Delfi să-i ceară sfatul si, povăţuit de ea, renunţă s-o mai caute; urmări însă o vacă; aceasta, sfîrşită, avea să cadă exact pe locul unde Cadmos avea să ridice un oraş: Teba, cu fortăreaţa ei, Cadmeea.

]

nici de unde şi-a luat acest nume, nici cine ar putea să fie

(Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, voi. l, c. IV, traducere de

Şi totuşi, Europa există.

14

INTRODUCERE Iată, aşadar, rezumat în cîteva cuvinte, principalul mănunchi de legende greceşti grupate în

jurul cuvîntului Europe/Europa. Ele ilustrează constituirea unui spaţiu ce se individualizează

în raport cu Asia, precum şi aspiraţia acestuia de a se structura ca o lume nouă. Am putea să

ne mulţumim cu atît şi să nu reţinem decît numele lui Hesiod, primul autor care aminteşte numele Europei, sau pe cel al lui Moschos, autorul alexandrin al fermecătoarei idile pe care am amintit-o în parte mai sus. Dar tradiţia căreia i-a dat naştere legenda e prea însemnată ca

să nu fie reţinută. Roma a difu-zat-o în întregul Occident. Ovidiu, în Metamorfozele sale, o

reia. Scenele răpirii Europei sau ale traversării mării decorează zidurile oraşului Pompei (s-au

descoperit şaptesprezece!) şi ale caselor din Italia, Gallia, Britannia şi Germania. Evul Mediu şi timpurile moderne, mai ales prin intermediul imaginii, au urmat tradiţia. Manuscrise medievale ale operelor lui Ovidiu sînt ilustrate cu peripeţiile Europei. Perugino, Veronese, Jordaens si, mai ales,-Boucher, în Europa Luminilor, se inspiră din ele. Această permanenţă dovedeşte pregnant continuitatea gustului pentru Antichitate. Ea ajută însă, în aceeaşi măsură, şi la materializarea entităţii europene. Boccaccio şi Christine de Pisan consemnează că prinţesa Europe a dat numele continentului nostru, iar, la sfîrsitul secolului al XVI-lea, Caesare Ripa spune limpede că Europe este fiica lui Agenor, dar reprezintă şi continentul sub forma unei minunate doamne. Europe e aşadar prinţesă şi continent. Dar mai sînt şi alte tradiţii, care fac din Europe una dintre Oceanide, fiicele lui Oceanos şi ale zeiţei Tethys, ori cea care s-a unit cu Poseidon, dînd naştere lui Euphemos, unul dintre argonauţi, însoţitorul lui lason în căutarea Lînii de Aur. Incertitudine aşadar, o incertitudine pe care etimologia nu o rezolvă, căci se atribuie fără prea mare siguranţă o origine indo-europeană cuvîntului, origine, după părerea unora, fără îndoială egeeană preelenică, şi tot aşa se pun faţă în faţă hirib, Europa, însemnînd „apus", şi agou, Asia, însemnînd „răsărit".

Mai există apoi şi o altă tradiţie, creştină de data asta şi mai tîrzie, care porneşte din aceeaşi grijă de a diferenţia continentul european, dar care reconsideră numele însuşi de Europa, în veacul al IV-lea, într-adevăr, Sfîntul Ieronim şi Sfîntul Ambrozie reiau, din capitolele 9 şi 10 ale Cărţii Genezei, istoria lui Noe, afectînd fiecăruia dintre fiii săi un teritoriu: Ham, fiul necuviincios,

EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL

primeşte Africa, Sem — Asia, iar lafet — Europa. O confuzie între lafet, fiul lui Noe, şi lapet, unul dintre Titani, tatăl lui Prometeu, va permite revenirea la trecutul greco-roman şi-i va autoriza pe Guillaume Poştei să spună, în secolul al XVI-lea, că Europa ar fi trebuit să se numească lafeţia, iar pe Bossuet să afirme, un veac mai tîrziu, că „lafet a populat cea mai mare parte a Occidentului [si] a rămas celebru sub numele faimos de lapet". întrebarea pe care şi-o pusese Herodot persistă aşadar. Dar miturile astfel puse în legătură sînt purtătoare de învăţăminte, căci ne ajută să înţelegem cum au fost determinate, puţin cîte puţin, limitele Europei. Mai întîi, în epoca grecească, Mediterana orientală este locul unde s-au confruntat trei continente pe care Ie separă istmul Suez şi Bosforul, aici apărînd preocuparea de a diferenţia Libya sau Africa, Asia şi Europa, în aceste locuri, topo-grafiile sînt cunoscute, şi limitele teritoriale evidente, în alte părţi însă, situaţia e cu totul alta, şi vor trebui să treacă secole ca să se înţeleagă că şi Africa îşi are propriile limite, Asia pe ale sale, dar că Europa are cu mult mai puţine decît s-ar putea crede, în timpul romanilor, Strabon, Pliniu cel Bătrîn descriu configuraţia mediteraneană şi, la capătul ei, Coloanele lui Hercule, ţărmurile atlantice ale Peninsulei Iberice, ale Galliei şi ale sudului insulelor britanice. Dar, în interiorul continentului, spre nord, dincolo de Rin, Alpi şi Ister (Dunărea), acolo unde locuiesc germanii, geţii şi sarmaţii care trăiesc de-a lungul fluviului Tanais (Don), totul e nesigur. Ptolemeu, la mijlocul veacului al II-lea d. Cr., continuă să creadă că Scandinavia e o insulă în Oceanul Sarmatic. şi aşa va rămîne timp de veacuri, după cum o dovedeşte acea alegorie din secolul al XVI-lea cu trăsăturile unei Fecioare încoronate, al cărei cap e Spania, inima Franţa, abdomenul Germania, braţele Italia şi Anglia, iar rochia uriaşă cu faldurile neclare — orizontul confuz al cîmpiilor ruseşti. Harta Europei pe care Montesquieu o face tîrziu, în secolul al XVIII-lea, se opreşte la Volga; cît despre Voltaire, el propune stabilirea limitelor unui „continent arctic" care să meargă de la Baltica pînă în China. Or, la vremea aceea, cazacul Iermal începuse de mult cucerirea Siberiei prin trecerea Uralului. Treptat, se va conveni să se atribuie acestei linii de relief funcţia de limită, pe care o atestă azi, la kilometrul l 777 al transsiberianului, obeliscul ce marchează, prin două inscripţii prevăzute cu săgeţi, la est direcţia Asiei, la vest pe cea a Europei.

15

16

INTRODUCERE In sfîrsit, nici nu mai trebuie spus că ideea unei puteri politice care să asigure administrarea unui spaţiu atît de imprecis nu putea să apară decît tîrziu şi prin mijlocirea, la început, a vizionarilor şi visătorilor. La mijlocul veacului al XVII-lea, Sully, retras din afaceri, imagina, în lucrarea sa Sages et Royales Economies, un Consiliu al Europei care să ţină în mînă unsprezece monarhii şi patru republici, dar excluzînd Rusia. Saint-Simon, în 1814, voia „să reorganizeze societatea europeană", iar Victor Hugo, în 1851, vorbea de Statele Unite ale Europei. Insă abia în secolul nostru a încercat prinţul Coudenhove-Kalergi o acţiune, pe care o voia concretă, de realizare a unei „Paneurope", după cum abia în ultimele decenii şi-au luat anumite instituţii calificativul de europene, pe temeiul unor realităţi, de altfel doar în parte, europene. Europa şi spaţiul ei Dincolo de confuzia de cuvinte, de reprezentările şi realităţile pe care le-au îmbrăcat de-a lungul veacurilor, acum există o Europă. Ea e prezentă, şi s-a ajuns la un consens care permite să se spună ce este ea şi care-i sînt principalele caracteristici.

Trebuie mai întîi să definim acest spaţiu european. Parte a blocului asiatic, cuprins între Atlantic şi Ural, Oceanul îngheţat de Nord şi Mediterana, amănuntul limitelor sale ridică puţine probleme. La est, se întinde şirul crestelor Munţilor Ural şi axa care, în prelungirea

acestora, face legătura cu Marea Caspică. La sud, Caucazul — cui trebuie oare să-i atribuim:

Europei ori Asiei Muntele Elbruz, care, cu cei 5 633 de metri ai săi, eclipsează cei 4 807 metri ai Mont Blanc-ului? —, Marea Neagră şi Mediterana, cu toate insulele sale. La vest, Oceanul Atlantic cu mai multe insule, Islanda — dar nu Groenlanda —, insulele britanice si, la 1000 şi 1400 de kilometri de continent, Madeira şi Insulele Azore. În sfîrsit, la nord, partea din Oceanul îngheţat de Nord ocupată de arhipelagul Svalbard cu Spitzbergen, Marea Barents, arhipelagul Novaia Zemlia şi partea vestică a Mării Kara. Un continent mic, cu deschideri şi cu o geografie armonioasă. Acest ansamblu are, prin mărimea, forma şi poziţia lui pe glob, caractere specifice. Mai întîi, este mic. Cu cele 10 milioane de kilometri pătraţi, Europa nu ocupă decît 7% din suprafaţa uscatului, în timp ce Asia ocupă 30, America 28, iar Africa 20.4 000 de kilometri

EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL

separă Capul Nord de insula Creta, 4 300 acelaşi Cap Nord de extremitatea sud-vestică a Portugaliei şi 5 000 Lisabona de Ural. Or, pe celelalte continente, distanţele maxime sînt de două ori mai mari: 9 000 de kilometri de la Ankara pînă la Tokyo, 8 000 de la Alger pînă la Cape Town, 8 500 de la New York pînă la Buenos Aires. Apoi, e deschis şi pătruns din belşug de mări. Peninsula europeană nu e atît înconjurată de ape, cît pătrunsă de ele. între cele trei mari ieşinduri de uscat, care au fost comparate cu un cub de piatră pentru pavaj, o cizmă şi, respectiv, o mănuşă, Mediterana îşi strecoară printre insulele mari şi puţin numeroase la vest, nenumărate şi mici la est, ramificaţiile tireniană, adriatică şi egeeană, unindu-se, prin Marea Marmara, cu Marea Neagră şi Marea Azov, care, şi ele, comunicau, acum cîteva mii de ani, cu Marea Caspică şi Marea Arai. La vest, Oceanul Atlantic înaintează, între lanţul cantabric şi Bretagne, pînă în adîncul Golfului Gascogne; ba, mai mult, strecurîndu-se printre insule şi peninsule, Marea Mînecii, Marea Nordului, Marea Baltică, cu cele două apendice ale sale, Golfurile Botnic şi Finic, pătrund pînă în inima continentului. În sfîrsit, la nord, Marea Barents înaintează, în acelaşi fel, în pămîntul rusesc prin apendicele Mării Albe. Pătrundere prin mări deci, dar şi prin fiorduri şi estuare: în Norvegia, Sognefjord pătrunde pe o distanţă de 150 de kilometri în uscat, în insulele britanice crestăturile litorale de la est şi de la vest reduc uneori uscatul la simple istmuri, iar în Franţa, Estuarul Gironde pătrunde în pămînturile Aquitaniei pe o distanţă de 75 de kilometri. Această

17

cvasiomniprezenţă maritimă se poate de altfel formula şi în felul următor: nici un punct al Europei nu se află la mai mult de 700 de kilometri de mare, nesocotind U.R.S.S., sau l 600, socotind U.R.S.S., în timp ce în Asia această distanţă se ridică la 2 500 de kilometri, în sfîrsit, ea se poate exprima prin cei doar 400 de kilometri ce separă Atlanticul de Mediterana în dreptul Pirineilor sau Marea Albă de Golful Finic la sud de Peninsula Kola; prin cei 900 de kilometri care separă sudul Danemarcei de partea de nord a Mării Adriatice; şi cei l 150 de kilometri care despart — sau apropie — Marea Baltică de Marea Neagră. în sfîrsit, în raport cu ansamblul globului, continentul european are o poziţie de două ori

caracteristică. Situat între 35° şi 71° latitudine nordică şi la vest de blocul eurasiatic, el n-are deloc de-a face cu zonele tropicale, nu intră decît puţin în zonele polare — pe

18

INTRODUCERE o suprafaţă de aproximativ 6-7% —, fiind deschis influenţelor temperate ale marilor vînturi de vest. Situat în inima „emisferei uscatului" — comparaţia cea mai exactă dintre emisfera care grupează cea mai mare parte a uscatului şi „emisfera mărilor", în care nu întîlnim decît Antarctica, Australia, Indonezia şi partea îngustă a Americii de Sud se poate face într-adevăr luînd drept pol regiunea Nantes —, el beneficiază, cel puţin teoretic, de o capacitate specială de legături cu celelalte continente. Şi tocmai aceste interacţiuni le sublinia în 1873 Vidai de La Blanche, cînd, inau-gurîndu-si cursul la Facultatea de Litere de la Nancy, îşi intitula în mod revelator lecţia de deschidere consacrată Europei „Peninsula europeană, oceanul şi Mediterana". Un continent divers, cu forme variate de relief, rareori ostil implantărilor umane. Marile ansambluri care alcătuiesc continentul european s-ar putea vedea conturîndu-se cel mai bine dintr-un satelit sau dintr-un punct de observaţie imaginar, situat deasupra Uralului, în prim- plan, marea cîmpie triunghiulară — care prelungeşte, dincolo de şirul Munţilor Ural, cîmpia

Siberiei Occidentale — întinsă pe mai multe mii de kilometri în U.R.S.S., pe 600 în Polonia, pe 200 în Germania şi al cărei vîrf se termină în Flandra franceză, în depărtare, la nord-vest, o mărgineşte o coastă muntoasă care pleacă de la insulele britanice şi se prelungeşte pînă la Capul Nord. în toată partea sudică, uriaşa barieră alpină, flancată de vechi masive semeţe, de vaste cîmpii, se întinde de la lanţul cantabric prin Alpi, Carpaţi pînă în Caucaz. O lungă istorie geologică şi climatică explică această repartiţie; o putem evoca în două faze cu o lungime foarte inegală. Una acoperă perioadele anteprimară, primară, secundară şi terţiară, cînd s-au constituit marile ansambluri europene. Cealaltă, cu mult mai scurtă, urmăreşte viaţa omului în cuaternar. La început, avem aşadar scutul anteprimar al Cîmpiei Ruse şi scutul spaţiului ocupat azi de Marea Baltică. Acestea sînt înconjurate de fose sedimentare, care, în era primară, se înalţă în două cutări; una, cea caledoniană, acoperă Anglia, Scoţia, Norvegia de azi, iar cealaltă, cea hercinică, se întinde de la ansamblul Spania-Franţa—Irlanda de sud pînă în Boemia. De-a lungul erei secundare, aceste cutări se vor eroda, în timp ce, la sud, oceanul — Tethys — care separă Africa de Eurasia se umple de sedimente. Pentru ca, în era terţiară, tocmai această parte să fie repusă în mişcare prin deplasarea spre nord a

EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL

uriaşei plăci africane. Aceasta se loveşte de placa eurasiatică, forţează sedimentele să se cuteze, construind imensul lanţ care se întinde de la Atlasul marocan pînă la Himalaia, înglobînd bazinele scufundate ale Mediteranei, inclusiv braţele de mare care se vor umple cu aluviuni (Cîmpia Panonică, Cîmpia Fadului) şi vor încorpora porţiuni de socluri şi roci vechi, care cînd se rup, se scufundă şi se ridica, cînd rezistă şi servesc ca puncte de sprijin în jurul cărora au loc fenomenele de cutare (meseta spaniolă). Cealaltă istorie e mai scurtă. Mai bine cunoscută, trăită, în parte cel puţin, de om, ea e cea a marilor glaciaţii şi interglaciaţii ale erei cuaternare, care se întinde pe perioada ultimelor patru milioane de ani. E caracterizată de instabilitate climatică, ce are ca efect diversitatea faunei şi

19

florei. În ultimul milion de ani, s-au succedat, în patru reprize, mari răciri şi mari încălziri ale climei. Gheţarii polari au coborît pînă la Londra, pînă în partea centrală a Germaniei şi pe cursul mijlociu al Donului; din Alpi, gheţarii au atins regiunea lyoneză şi valea Dunării, în timp ce reţinerea apei de către gheţari a făcut să scadă nivelul mărilor. Dimpotrivă, au existat perioade cu climat cald, cînd pe pămîntul Europei creştea pădurea tropicală; limita nordică a pădurii a urcat pînă la Marea Barents, cu 500 de kilometri la nord faţă de limita actuală. S-a putut calcula că acum doar douăzeci de mii de ani, înaintea ultimei faze glaciare, Marea Baltică, Marea Albă şi Marea Barents, pe de o parte, Marea Caspică şi Marea Neagră, pe de altă parte, comunicau între ele, în timp ce Scandinavia beneficia iarna de temperaturi superioare cu 30 grade celor actuale. A urmat însă ultima fază glaciară (numită „Wiirm" la vest şi „Valdai" la est), cînd gheţarii pluteau în Atlantic cît Gibraltarul de înalţi, în timp ce iarna scandinavă înregistra temperaturi inferioare cu aproximativ 15 grade celor de azi. Iar interglaciaţia pe care o cunoaştem şi care a început prin a fi cu mult mai caldă şi umedă decît în zilele noastre nu va dura decît o perioadă pe care omul poate că îşi va lua răspunderea — şi acesta e un fapt nou — să o prelungească sau să o scurteze. Aceste schimbări de climă şi mişcările de gheţari au sfîrşit prin a modela detaliile fizionomiei Europei. Gheţarii au săpat fiordurile, dar după topirea lor au rămas roci caledoniene vechi, care creează iluzia unor „Alpi norvegieni"; ei au lăsat pe un sol încreţit, amintind de o turmă de oi, puzderia de lacuri din Finlanda şi Rusia; au depus „rămăşiţe de gelivaţie" deseori nefertile în

20

INTRODUCERE Europa centrală, dar si, cînd vîntul permitea acumularea de granule mai fine, bogatele soluri pe care le întîlnim începînd cu cîm-piile Ucrainei şi pînă la lowlands din Anglia. Au erodat masivele muntoase şi au lărgit văile prin care, ca pe rîul Inn din inima Alpilor, lanţurile de munţi pot fi străbătute cu uşurinţă. Diversitate de privelişti aşadar, ca şi diversitate climatică sau mai degrabă instabilitate. Latitudinea sa plasează partea cea mai importantă a Europei în contact cu masele de aer polar ori tropical cald, făcînd posibilă confruntarea lor. în partea occidentală, influenţele de două ori temperate, de către vînturi şi curenţii marini, ale oceanului prelungit prin mările interioare se suprapun şi determină creşterea instabilităţii. Dar, cu excepţia teritoriilor situate aproximativ la nord de 65° latitudine nordică, aceste mişcări introduc un climat temperat peste tot suportabil de către om. Excesele de climă desigur că nu sînt absente: căldura uscată a verii mediteraneene aduce prejudicii ciclului vegetativ, nesiguranţa precipitaţiilor oceanice provoacă temeri în privinţa excesului sau insuficienţei apei pentru recolte în regiunile occidentale, iar frigul provocat de uriaşul anticiclon siberian, în timpul iernii ruseşti, izolează ţara sub gheaţă şi zăpadă, în timp ce, primăvara, încălzirea vremii o izolează, din nou, în noroi şi apele provenite din dezgheţ. Dar nicăieri, în afara zonelor polare şi pe marile înălţimi, nu există ţinuturi atît de neprimitoare ca Sahara, Himalaia sau Amazonia — în Africa, Asia sau America. Toate aceste elemente concură aşadar la a face din acest continent o regiune deschisă comunicaţiilor. Deşi acestea nu sînt uşoare, ele sînt posibile. Pe de o parte, există accesele periferice. Accese periferice pe mări, prin estuare, pe marile fluvii care, puţin cîte puţin, vor fi amenajate prin reţeaua de canale, dar şi acces terestru prin importantul culoar de la Turgai (Poarta Turgai), între Ural şi Marea Caspică, pe care-l vor folosi toţi năvălitorii plecaţi din Asia şi prinşi în capcana europeană, receptacul necesar al tuturor mişcărilor de populaţii dinspre est spre vest. Dar şi legăturile interne sînt posibile, chiar dacă trebuie făcute unele nuanţări. Desigur, spaţiile plate din nord pun probleme puţine, ca şi reliefurile periferice ale ansamblului alpin. De-a lungul secolelor şi în grade diferite, marile fluvii care le parcurg, Sena, Rinul, Elba, Volga şi Dunărea, pentru a nu le aminti decît pe acestea, au fost căi de

comunicaţie şi de civilizaţie. De asemenea, desigur că nici munţii n-au fost cîtuşi de puţin de netrecut: bascii şi catalanii, la EUROPA: CUVÎNTUL ŞI SPAŢIUL

21

fiecare extremitate a Pirineilor, pot depune mărturie că munţii mai degrabă unesc decît despart; Bolzano şi Mittenwald în relaţie cu Brenner, Gemona şi Villach în relaţie cu Tarvis demonstrează cu prisosinţă că oraşele alpine au putut prospera datorită traficului de mărfuri de pe o parte pe alta a muntelui. Mai trebuie amintite doar funcţiile de refugiu, de protecţie şi izolare pe care le-au îndeplinit munţii balcanici de-a lungul veacurilor, ca şi — dovadă a contraria a greutăţilor întîlnite înainte — îmbunătăţirea pe care au adus-o amenajările de trecători şi tăierea de tuneluri. Totul poate fi aşadar străbătut, dar prin munca omului. Şi, cu asta, am ajuns într-un punct unde trebuie să ne oprim. Nu se poate nega că Europa se află în centru printre celelalte continente, că are un climat temperat, că posedă soluri fertile şi că ocupă un teritoriu unde se poate ajunge uşor, unde circulaţia e posibilă. Se poate însă deduce din asta necesitatea vreunui rol special pe care acest continent l-ar avea de jucat în istoria lumii ? Rămîne să ne convingem. Dar, obnubilaţi de aventura lui Alexandru sau de epocile de expansiune colonială, ar trebui atunci să explicăm fazele de regresiune, cînd arabii, mongolii, turcii sau americanii au poposit în inima continentului. Ar trebui să explicăm de asemenea de ce au dezvoltat egiptenii şi mayaşii civilizaţii în regiuni netemperate şi să dovedim că în Chan-si şi Chen-si, leagăne ale civilizaţiei chinezeşti, clima e blîndă, deşi nu e deloc. Ar trebui să spunem că Rinul şi Sena au fost axe importante ale vieţii europene, dar să explicăm şi de ce nu a fost şi Volga în aceeaşi măsură, sau, îndreptîndu-ne privirea spre alte

zări, să vedem dacă americanii, în marşul lor spre vest, au ţinut seama de reţeaua aparent atît de favorabilă a unui ansamblu Missouri-Mississippi, care însă e orientat de la nord spre sud. Egiptul a fost un dar al Nilului, s-a spus. Fără îndoială, însă un dar al Nilului şi al egiptenilor. Mutatis mutandis.,. Europa este, pur şi simplu, ceea ce au făcut europenii din ea. PARTEA ÎNTÎI Afirmarea Europei

l

l. Europa preistorică:

de la activitatea de pradă la cea agricolă Intre homo erectus, bătrîn de aproximativ două milioane de ani, şi producătorul, crescător de animale şi cultivator de pămînt, care a trăit pe la 4000 f. Cr., a avut loc o evoluţie marcată de stăpînirea focului pe la -350000, dispariţia treptată a omului de Neandertal şi apariţia lui homo sapiens, care populează Europa către -35000, şi înflorirea artei paleoliticului superior. Pe spaţii care merg din Balcani, locul celei mai vechi urme de economie de producţie, pînă pe ţărmurile atlantice are loc o colonizare a teritoriului european şi, o dată cu ea, o relativă omogenizare a modului de trai. Trecutul Europei, vreme de sute de mii de ani, nu ne e cunoscut' decît prin rarele urme materiale care au rezistat degradării produse de timp. Pentru perioadele cele mai îndepărtate, cîteva unelte de piatră şi os, rare urme de locuire şi resturi de hrană, cîteodată opere de artă, în mod excepţional rămăşiţe umane permit înţelegerea acestei evoluţii lente. Asistăm la luarea în stăpînire de către grupuri de vînători-culegători a zonelor de unde au dispărut gheţarii, descoperim progresele tehnicilor pe care le foloseau, modificările spiritualităţii lor, apoi trecerea, pe la 8000 î. Cr., la o economie de producţie. Pentru epocile protoistorice, documente mai bogate, uneori texte, constituie inestimabile mărturii care pun în lumină aspecte pînă aici greşit înţelese ale vieţii primilor europeni — avîntul unor clase sociale (meşteşugari, războinici), organizarea politică a teritoriului, punerea bazelor urbanizării şi permit o abordare de-acum cvasiistorică a evenimentelor. Primii locuitori ai Europei

Acum zece milioane de ani, întîlnim hominizi în Europa (Grecia) şi în Africa. Nu se cunoaşte

evoluţia liniei europene. *Australopitecii apar în familia africană a hominizilor, acum patru ' Cuvintele precedate de un asterisc figurează în glosar, pp. 507-531.

26

AFIRMAREA EUROPEI milioane de ani. Două milioane de ani mai tîrziu, mai evoluaţi, apar oamenii. Cele două grupuri, a căror coabitare e atestată, se pare că au avut un strămoş comun: australopitecul afarensis (celebrul / celebra Lucy). Dintre oameni, dacă genul homo habilis (primii care au conceput şi realizat o unealtă şi şi-au amenajat un sălaş) se limitează la Africa, un altul, homo erectus, se răspîndeşte acum două milioane de ani în Lumea Veche; ea constituie prima răspîndire cunoscută a genului homo. Acum două milioane de ani, homo erectus cucerea teritoriul european. Homo erectus va evolua în Europa într-un mod original. Anumite situri din Masivul Central, ca Soleilhac şi La Roche-lambert, Vallonet pe Coasta de Azur, dar şi din Italia, Germania, Istria şi Ungaria, atestă o prezenţă urnană anterioară anului -700000. Se cioplesc pietre de rîu şi se şlefuieste osul, dar nu se cunoaşte focul. Cea mai veche fosilă umană de pe continent, găsită în apropiere de Heidelberg, datează aproximativ din anul -650000; în-cepînd din această epocă, urmele lăsate de anteneandertalieni devin mai numeroase în partea din Europa unde gheţarii se topiseră, din Spania pînă în Azerbaidjan, trecînd prin Roussillon (Tau-tavel) şi Germania. Uneltele evoluează; acheuleanul (numit astfel după localitatea Saint-Acheul, din Somme), care dispare înainte de —200000, utilizează numeroase unelte *bifaciale. S-au găsit urme ale unor

activităţi de vînătoare, care se specializează (predilecţie pentru elefanţi la Torralba, în Spania), de cules, de strîns cochilii. Uneltele păstrează urme de cioplire, de tăiere, dar şi de prelucrare

a pielii şi osului. Colibele corespund unor popasuri temporare de vînătoare (Terra Amata, în

apropiere de Nisa). O dată cu stăpînirea focului, către -350000, asistăm la organizarea vieţii în jurul vetrelor (Vertesszolos, Ungaria) şi amenajarea internă a sălaşului (Grota Lazaretului, Nisa). Vestigii posterioare anului -200000 se găsesc într-o bună parte a Europei; majoritatea corespund unei noi unelte de piatră, care va cunoaşte apogeul, între -100000 şi -30000, o dată cu omul de *Neand'ertal. Europa de nord sub gheţari; din Crimeea pînă la Atlantic, omul de Neandertal (de la -80000 la -35000). Locuitorii Europei, la începutul ultimei perioade glaciare, aparţin unei ramuri stinse

a evoluţiei umane. Urmele şi resturile fosile scoase la iveală de la Gibraltar

EUROPA PREISTORICĂ

pînă în Belgia şi de la Charente pînă în Crimeea permit o bună cunoaştere a acestor oameni şi

a activităţilor lor. Neandertalienii, robuşti şi de statură mijlocie, trăiesc în grupuri de cîteva zeci de indivizi, parcurgînd pădurea din regiunile mediteraneene şi, mai ales, tundrele cu arbuşti bogate în vînat care se întind din Bretagne pînă la Ural. îi întîlnim de asemenea în pădurile boreale de pe ţărmurile Mării Nordului şi ale Mării Baltice.

în funcţie de variaţiile climatice şi regiuni, ei ocupă colibe în aer liber sau amenajează peşteri. Popasurile de vînătoare, atelierele de cioplit, locurile unde se tranşau animalele arată limpede rolul jucat de activităţile de pradă. Vînatul lor preferat rămîn animalele de mărime mijlocie

(cai, cervide, mistreţi

practice peste tot. Tehnicile de cioplire perfecţionate, apărute către -200000, permit confecţionarea unor unelte de piatră variate: răzuitoare, cuţite, vîrfuri, unelte *bifaciale Totalitatea tipurilor de unelte şi diferitele tehnici de tăiere permit evidenţierea unor „faciesuri" la nivelul *complexului musterian; e vorba probabil de tradiţii regionale (Franţa, Germania, Europa de est) legate de activităţi specifice. Unele obiecte le anunţă pe cele din paleoliticul superior. Uneltele musteriene nu constituie de altfel apanajul neandertalienilor; folosite înainte, ele vor fi confecţionate şi de homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat.

27

).

Dacă pescuitul rămîne o activitate secundară, culesul pare să se

Mai multe trăsături de comportament ale europenilor de atunci indică o anumită spiritualitate:

gropi, ofrande, oseminte de animale depuse pe morţi arată o reală preocupare pentru practica funerară (La Ferassie în Franţa, Kiik Koba în Crimeea). Cîteva obiecte de podoabă (Tata, Ungaria) constituie semnul unei gîndiri simbolice. Pare foarte probabil că aceşti oameni au posedat un limbaj. Mai multe elemente, printre care descoperirea la Saint-Cesaire (Charente) a unui

neandertalian asociat unei activităţi de la începutul paleoliticului superior arată limpede că neandertalienii şi sapiens sapiens au fost contemporani şi că dispariţia neandertalienilor a fost un proces lent, şi nu trebuie excluse încrucişări între cele două tipuri umane. Apogeul vînătorilor-culegătorilor (de la -35000 la -8000). Omul modern, homo sapiens, apare devreme, poate încă din —100000, în Orientul Apropiat; probabil că a populat Europa spre

-35000,

28

AFIRMAREA EUROPEI printr-o migraţie de la est spre vest. O dată cu schimbarea climei, ce marchează sfîrşitul ultimei glaciaţii, el se instalează în zonele de unde dispăruseră gheţarii, în voia oscilaţiilor

climatice (Danemarca va putea fi ocupată către -15000; sudul Scandinaviei, doar spre -8000), în zone de stepă reci. Grupurile regionale sînt caracterizate prin multe trăsături diferite. Unealta litică nu este elementul cel mai reprezentativ, dar e cel mai rezistent la degradarea provocată de timp, slujind la definirea mediilor culturale. Acestea, stabilite deseori pe baza siturilor din sud-vestul Franţei, au fost adaptate mai mult sau mai puţin adecvat pentru restul Europei. De-a lungul fazelor vechi, tradiţiile paleoliticului mijlociu se menţin în Europa occidentală (Châtelperronian), în Ungaria şi Cehoslovacia, ca şi pe malurile Donului. Mai tîrziu, complexul aurignacian dezvoltă, din Belgia pînă în Spania, dar şi pe valea Donului, folosirea lamelelor şi a *lamelor gîtuite. ca şi a metodei *retuşei în solz. Gravettianul priveşte Europa de sud-vest: regiunile mediteraneene rămîn izolate de culturile solutreene, care folosesc

*retuşele „în despicătură". De-a lungul Dunării, în Ucraina şi pe valea Donului, evoluţia este destul de diferită, între -13000 şi -8000, dacă secvenţa magdaleniană rămîne cunoscută mai ales în zona atlantică, tendinţa microlitizării în execuţia uneltelor, predilecţia pentru *lamelele retuşate sau cu marginea teşită se regăsesc în cea mai mare parte a Europei. Faciesurile de pe valea Donului, din bazinul Desnei sau din nordul Germaniei vădesc caractere specifice. Mai mult decît evoluţia uneltelor de piatră, structurile habitatului, riturile funerare, abundenţa şi calitatea operelor de artă afirmă bogăţia şi varietatea culturilor regionale. Habitatul exprimă limpede dependenţa de mediu şi adaptarea la activităţile de vînătoare. Sălaşurile uşoare cu armătură de prăjini din bazinul parizian corespund unor popasuri sezoniere. Colibele mai voluminoase prevăzute cu stîlpi grei de pe terasele Rinului (regiunea Koblenz), amenajarea intrărilor peşterilor (sudul Franţei) constituie locuinţe mai durabile, în regiunile orientale (Ucraina), din lipsă de lemn, au fost folosite, pentru realizarea structurii şi

a pereţilor, oseminte de mamut. În locuinţe, grupate cîte trei sau patru, se disting spaţii

specializate: pentru odihnă, arii de prelucrare a pietrei sau a materialului osos, vetre în jurul cărora se pregăteşte hrana. Un număr relativ important de rămăşiţe omeneşti ajunse pînă la noi permit o abordare corectă

a

riturilor funerare. Corpurile apar

l

EUROPA PREISTORICĂ

cel mai adesea depuse în proximitatea aşezărilor, în gropi, acoperite cu ocru şi însoţite de cîteva podoabe şi obiecte. Rămîne totuşi sesizabilă diversitatea procedeelor, diferite după regiuni, vîrstă şi sex: se practică legarea şi depunerea în poziţie chircită (adunată) pe partea stîngă (Franţa), în poziţie lungită (Liguria), pe partea dreaptă (Moravia); mormintele feminine

29

individuale, ca şi cele ale copiilor de vîrstă mică apar rar. înhumările de femei conţin un inventar mai puţin abundent decît în cazul bărbaţilor. Bogatele morminte de la Sungir, la nord de Moscova, în care morţii poartă perle, coliere şi fastuoase vesminte de blană, rămîn o excepţie. Aceste manifestări trebuie puse probabil în legătură cu o întreagă mitologie, ce transpare şi din reprezentările artistice. înflorirea artei rămîne, fără îndoială, trăsătura dominantă a paleoliticului superior. Diferitele

stiluri subliniază o varietate de expresii regionale. Interpretarea lor (magie? dualitate sexuală a

lumii? sentiment estetic? marcă a grupurilor sociale?

durată a acestei perioade: s-a scurs acelaşi interval de timp între primele opere aurignaciene şi Lascaux, ca între Lascaux şi noi! Arta parietală, reprezentată de sculptură, gravură si, mai ales, pictură, reuneşte scene cu totul realiste, în care domină figurările animaliere deseori prin

cupluri (cai, bizoni

enigmatice. Ele se limitează la zona franco-cantabrică, chiar dacă se cunosc cîteva peşteri pictate în Italia, România sau în sudul Uralului. Obiectele decorate abundă atît în peşterile regiunilor atlantice, cît şi în siturile în aer liber răsăritene. Gravura şi sculptura în os şi fildeş transformă obiectele vieţii cotidiene (spatule,

^propulsoare, elemente de îmbrăcăminte, podoabe

animaliere (reni

folosesc predominant imaginea femeii. Toate aceste realizări, cu toate că diferă într-o oarecare măsură în Franţa şi Spania, în zona renană, în Moravia sau în Rusia centrală, afirmă talentul

artistic de netăgăduit al omului modern, subliniind, în acelaşi timp, măiestria în folosirea simbolurilor.

Naşterea Europei rurale Ultimii vînători-culegători. La începutul celui de-al zecelea mileniu, frigul începe să scadă din intensitate, chiar dacă amploarea şi ritmul acestui proces variază după regiuni. Mediul şi condiţiile de

30

AFIRMAREA EUROPEI viaţă se schimbă: pădurea se întinde; fauna de climă rece dispare sau urcă spre nord. Europenii de atunci se vor adapta la noua situaţie : vînătoarea şi pescuitul nu încetează la

sfîrsitul perioadei glaciare. Echipamentul lor evoluează; sînt tot mai căutate uneltele mici de silex. În fazele evoluate, confecţionarea într-un număr tot mai mare a pieselor geometrice

poate corespunde unor metode noi (răspîndirea folosirii arcului

Din Crimeea pînă la Oceanul Atlantic, grupuri umane păstrează o parte a tehnicilor şi tradiţiilor prădătorilor din paleoliticul superior. E cazul, la începutul perioadei, al azilianului

din sudul Franţei sau al culturii Ahrensburg, în Germania. Apar noi zone de populare: Irlanda, Anglia (acesta e momentul în care creşterea apelor o separă de continent), Germania de Nord, Scandinavia, Polonia Rusia. Anumite grupuri, bine adaptate mediului, care trăiesc izolate de zonele dinamice, se menţin pînă în mileniul al V-lea şi, uneori, chiar pînă în cel de-al IV-lea, chiar dacă suferă unele influenţe ale mediului neolitic, în Rusia meridională, pe ţărmurile Mării Baltice, în Danemarca, pe litoralul atlantic al Portugaliei pînă în Bretagne, ca şi în interiorul uscatului au fost descoperite locurile de popas, uneori mormintele acestor mici grupuri ce trăiau din culesul cochiliilor, din pescuit şi vînătoare. Vînătorii-culegătorii din Europa mediteraneeană, în peşterile sau colibele lor, posedă un mod de viaţă, tehnici şi o alimentaţie similare. Mediul lor ecologic şi geografic face ca aceste grupuri *mezolitice să devină receptive la schimbările aflate în acea perioadă în stare de latenţă în Orientul Apropiat, în mileniile al VUI-lea şi al Vll-lea, în Argolida se consumă măzăriche şi mazăre — iată premise ale agriculturii. Pe ţărmurile Mediteranei occidentale, apare oaia, ceea ce face dovada începuturilor creşterii animalelor şi ale navigaţiei (atestarea cabotajului), în zona Porţilor de Fier, se construiesc case foarte meşteşugite, cu paviment din

)

nu e desigur unitară pentru întreaga

),

reprezentări umane schematice şi moţi v e abstracte cît se poate de

)

în adevărate opere de artă. Găsim teme

)

şi motive geometrice. Reprezentările umane, poate de natură religioasă,

).

mortar de calcar colorat

răsăritul Spaniei, arată întreaga importanţă economică a vînătorii, în aceste regiuni se pun bazele trecerii la noi tehnici de procurare a hranei. Apariţia economiei de producţie în punctul de contact dintre Orient şi Valea Eufratului. Schimbările ce se pregăteau în Orientul Apropiat şi Mijlociu încă din mileniul al IX-lea se afirmă în cursul mileniilor al VlII-lea şi al VH-lea. Creşterea oilor şi a caprelor ia locul

EUROPA PREISTORICĂ

vînării diferitelor specii de muflon; cultura grîului şi a orzului ia locul recoltării gramineelor sălbatice. Fenomene similare se observă pe ţărmurile Mării Egee. O dată cu aceste achiziţii alimentare, apar, mai mult sau mai puţin simultan şi în mod autonom, sedentarizarea, ca şi stocarea şi utilizarea ceramicii.

Evoluţia continentului european spre stadiul tehnoeconomic neolitic variază după regiuni. Rapiditatea şi amploarea schimbării depind de datele geografice, ca şi de experienţa populaţiilor mezo-litice indigene în ce priveşte stăpînirea mediului înconjurător vegetal şi animal. Cele mai vechi urme europene ale unei economii de producţie se găsesc în Balcani. Condiţiile

ecologice (înlocuirea timpurie a stepei de către pădurea de foioase) mai puţin favorabile, dar oarecum similare celor din Orientul Apropiat, pot explica această întîietate. încă de la sfîrşitul mileniului al Vll-lea, e atestată o economie bazată pe creşterea animalelor (oi, apoi capre, dar şi porci şi vite) şi practicarea cultivării griului, a orzului şi a lintei în Creta, Cipru, ca şi în Tesalia, Argolida, Macedonia şi Muntenegru. Utilizarea ceramicii se răspîndeşte cu repeziciune, în cea de a doua jumătate a mileniului al V-lea şi, cu deosebire, în Tesalia, se dezvoltă civilizaţia de la Sesklo, puternic marcată de Anatolia vecină (vase pictate, idoli antropomorfi din argilă). Mai la nord, Ungaria meridională, sudul Ucrainei, România, Bulgaria şi o parte a Iugoslaviei cunosc, pînă la sfîrşitul mileniului al V-lea, o cultură — numită Starcevo-Cris/Koros — care se demarchează faţă de influenţele anatoliene. Creşterea animalelor, dar şi vînătoarea şi pescuitul joacă un rol economic important. Aşezări permanente sau seminomade se stabilesc pe văi (cultura grîului şi a meiului); se construiesc locuinţe de lemn îmbrăcate în argilă. Afinităţile cu grupurile din nordul Greciei apar în decorurile spiralate ale vaselor şi folosirea figurinelor schematice din argilă (femei obeze). La începutul mileniului al V-lea, apar, la periferia septentrională a acestei vaste regiuni curentele de colonizare danubiene. Trecerea la o economie de producţie, evidentă în punctul de contact din Balcani, încă din -5600 pe ţărmurile adriatice din sudul Italiei, apoi, către -5300, pe cele tireniene pare limpede împămîntenită în jurul anilor -5200 pe coastele franco-iberice ale Mediteranei. Fenomenul e atestat puţin mai tîrziu pe litoralul atlantic, din Algarve pînă la Loara. Folosirea cochiliei de Car diurn

32

AFIRMAREA EUROPEI la ornarea ceramicii se generalizează din Muntenegru pînă la culoarul Poitou, conferind o aparentă unitate ansamblului format de Mediterana occidentală şi ţărmurile ei. Cu toate acestea, „fenomenul" cardial, impresie produsă de o similitudine de tehnici decorative, nu poate să ascundă nici diferenţele cronologice şi nici caracterele proprii ale fiecărei entităţi regionale. Originalitatea culturilor indigene provine din compartimentarea marcată a ţărmurilor, care face din fiecare cîmpie literală şi din fiece insulă un teritoriu foarte individualizat. Fiecare ansamblu cunoaşte propria sa evoluţie (ceramica pictată apare spre -5000 în zona calcaroasă din Champagne (Ies Pouilles), în perioada în care ornamentaţia *ceramicii incizate apare pe ţărmurile franceze şi iberice). Aproape peste tot, într-o fază primară, decorarea cu cochilii predomină, dar forma recipientelor, ca şi dispunerea decorurilor diferă în Italia, Sardinia, Sicilia, Franţa sau Spania. Mai tîrziu, utilizarea cochiliilor se face tot

Chiar dacă scenele de viaţă cotidiană, ilustrate de picturile din

31

mai rară, iar în unele locuri dispare. Transmiterea rapidă şi la mari distanţe a anumitor tehnici atestă un adevărat început al navigaţiei pe Mediterana. Răspîndirea prin cabotaj a unei culturi unitare pare totuşi puţin probabilă, chiar dacă marea joacă un rol determinant în contactul dintre aceste grupuri cu moduri de viaţă foarte apropiate. Sedentarizarea absolută nu e dovedită pentru toate aceste populaţii, care-şi manifestă încă predilecţia pentru locuirea în peşteri. Noţiunea de „sat" e încă necunoscută, chiar dacă există

ansambluri fortificate în Italia de sud şi, într-o fază evoluată, locuinţe patrunghiulare cu pereţi de chirpici, în Calabria. Peste tot, pietre de măcinat, grăunţe carbonizate şi urme polinice de defrişare atestă prezenţa culturilor (grîu paie şi boabe, orz şi cîîeva leguminoase). Creşterea vitelor mici, apoi, mai tîrziu, a porcilor se adaugă creşterii oilor, ocupaţie timpurie, de la mijlocul mezo-liticului. Uneltele de piatră, apropiate celor din substratul indigen, dovedesc

dăinuirea economiei de vînat-cules. Vînătoarea de bizoni (căprioare, mistreţi

pescuitul rămîn predominante; vitele mici nu constituie decît o componentă complementară a alimentaţiei cu carne. Intervenţia omului asupra naturii pentru producerea hranei necesare, rezultat al unei întregi evoluţii ecologice (ţinuturi şi climă favorabile) şi culturale (progresul tehnic), a însoţit pe

alocuri sau chiar a precedat fenomenul cardial. Prezenţa tipurilor de ceramică (Dalmaţia, Provence, Spania), folosirea secerii (Aqui-

EUROPA PREISTORICĂ

taine), practicarea creşterii animalelor (Bretagne) în anumite grupuri indigene par independente de aporturile exterioare. Au fost necesare aproape două mii de ani pentru ca schimbările apărute pe ţărmurile egeene să atingă ţărmurile Oceanului Atlantic. Această răspîndire de idei şi de tehnici în sînul societăţilor indigene prin impulsuri succesive datorate Mediteranei a dat naştere unor culturi originale, care se vor dezvolta pînă în mileniul al VMea. în nordul Dunării şi la sud de Moravia, la periferia culturii Starcevo-Cris/Koros, deplasările de populaţie, sesizabile către —4750, constituie începutul unei vaste mişcări ce va difuza destul de repede tehnicile agricole. Ceramica „*în benzi" se va răspîndi pe văile fluviilor Vistula şi Oder si, mai ales, ale Elbei şi Dunării. Incepînd cu —4500, sînt cuprinse şi Dunărea de Sus şi Germania centrală. Puţin după aceea, agricultura ajunge pînă în Belgia, sud-estul Olandei şi Alsacia, în ultimul sfert al mileniului al V-lea, „colonii" purtători ai culturii ceramicii *bandate îşi fac apariţia în bazinul parizian, ajungînd pînă ia ocean. Această expansiune peste întinsele cîmpii ale Europei centrale se explică în mare parte prin fertilitatea acestora (strat de loess şi ploi regulate). Apariţia pădurilor pe aceste soluri uşoare nu reprezintă un handicap; asistăm aşadar la un val de defrişări, din Cehoslovacia pînă în Alsacia. Popularea de către purtătorii culturii *bandate se va face chiar în regiuni mai puţin favorabile: zonele muntoase ale Germaniei, mlaştina poloneză, carsturile slovac şi unguresc. Această mişcare de expansiune timp de aproape un mileniu a cunoscut, bineînţeles, modificări de-a lungul timpului şi arată unele diferenţieri regionale, dar ceea ce o caracterizează este aspectul ei deosebit de omogen. E un ansamblu de datini şi obiceiuri, transmis o dată cu înaintarea popularii; s-a vorbit de „colonizare". Modul de viaţă şi patrimoniul cultural prezintă o ruptură faţă de cele ale grupurilor mezolitice băştinaşe, care se menţin pe ţărmurile Mării Baltice sau în zonele împădurite ale munţilor. Au loc schimburi interactive cu aceşti vînători- culegători, ca şi cu grupurile care au descoperit agricultura în contact cu populaţii mediteraneene. Practicarea unei agriculturi seminomade, prin curătură, prin rotaţie pe un

teritoriu limitat, pare generală. Sînt cunoscute toate culturile (mai ales de grîu, dar şi de orz, mazăre, linte) şi totalitatea şeptelului (bovine si, la un nivel mai scăzut, oi, capre şi porci) din neoliticul european; vînătoarea şi pescuitul

34

AFIRMAREA EUROPEI

) şi, mai ales,

33

rămîn puţin practicate. Uneltele din piatră (seceri, pietre de măcinat, toporul-ciocan

)

sînt

adaptate modelului economic. Satele numără aproximativ zece case patrunghiulare ce comportă o structură-tip: aceeaşi orientare, cu intrare în partea opusă vîntu-rilor dominante; aceeaşi arhitectură cu şiruri transversale de cinci stîlpi. Pereţii sînt făcuţi din împletituri şi chirpici. Acoperişurile, cu pantă dublă, sînt făcute din paie şi trestii. Locuinţele măsoară de la 10 pînă la peste 30 de metri. Anumite construcţii mari puteau să aibă o funcţie colectivă,

religioasă sau civilă. Cimitirele, situate în apropierea cătunului, numără deseori mai multe zeci de morminte: înhumări în poziţie chircită pe partea stîngă, mai rar incinerări. Doar rămăşiţele pămîntesti ale copiilor sînt depuse lîngă locuinţe. Către -4000, mai există ţinuturi de cucerit şi defrişat, dar cvasitotalitatea continentului trăieşte de-acum în ritmul muncilor agricole. A sosit timpul adaptării şi identificării cu teritoriul. Răspîndirea metalului va aduce schimbări radicale în societatea rurală. EUROPA PREISTORICĂ

35

DOCUMENTUL l Peştera La Marche de la Lussac-Les-Châteaux (Franţa). Reprezentare umană gravată pe o lespede de calcar Releveu: Jean Airvaux Printre manifestările artistice ale paleoliticului superior, gravurile pe suprafeţe de piatră- ocupă un loc important, începînd cu Rusia şipînă la zona franco-cantabrică. Deseori, ele rămîn

greu de descifrat, datorită suprapunerii mai multor reprezentări. Animalele sînt înfăţişate într- o manieră foarte realistă. Reprezentările umane, mai rare, apar adesea caricatural. Peştera La Marche, în Poitou, a furnizat sute de plăci gravate; printre acestea, cîteva dintre cele mai frumoase capete de om pe care ni le-au lăsat magdalenienii. ,'

36

DOCUMENTUL 2 Locuinţă făcută din oase de mamut de la Mejirici (Ucraina) Locuinţele din oase de mamut constituie o particularitate a regiunilor orientale. În Ucraina, casa de la Mejirici, din paleoliticul superior, are un diametru de aproximativ 5 metri. Doar

pentru temelie au f ost folosite 25 de cranii, 10 oase lungi şi 20 de oase ale bazinului îngropate la 40 de centimetri adîndme. Partea mediană e constituită din alte cranii, oase lungi şi vertebre. Acoperişul e făcut din 35 de colţi şi 2 oase pelviene de mamut. În exterior, casa e placată cu mandibule îmbinate. Aceste colibe sînt cel mai adesea adunate, cîte trei pînă la patru ansambluri cu vetre şi ateliere de cioplit. DOCUMENTUL 3 Şir de arcaşi de pe coasta de răsărit (Levante) a Spaniei Picturile rupestre de pe coasa de răsărit a Spaniei, operă a ultimelor grupuri de vînători (între -10000 şi -5000), reprezintă scene figurative deosebit de animate. Vînătoarea deţine un loc preponderent în reprezentări, în care se remarcă folosirea frecventă a arcului şi a săgeţilor. Mai multe scene arată cirezi de vite, care corespund, f ară îndoială, începuturilor domesticirii. EUROPA PREISTORICĂ

37

După Pidoplişko După Maringer-Bandi 2. Europa protoistorică:

meşteşugari, negustori, curînd orăşeni Epoca protoistorică e martora existenţei simultane a populaţiilor care încep să cunoască scrisul şi a celor care nu-l cunosc încă. E perioada în care, în mileniile al IV-lea şi al III-lea, se afirmă puţin cîte puţin civilizaţiile europene rurale. Dar, o dată cu apariţia metalurgiei, vechile

AFIRMAREA EUROPEI

lor structuri se destramă. Intr-adevăr, în mileniile al II-lea şi l, se ivesc premisele apariţiei oraşelor: la sud, cetăţile-stat ale minoenilor, micenienilor şi etruscilor; în Europa centrală, după complexul cultural agro-pastoral de la Unetice (Aunjetitz), comunităţile conducătorilor celţi, care se impun in centrul continentului, creează, la marginile vestică, nordică şi estică, civilizaţii originale. Iar puterile greacă şi romană tocmai acestei lumi i se vor opune de acum încolo.

Afirmarea culturilor europene în mileniile al IV-lea şi al III-lea înfiriparea unei societăţi rurale în mileniul al IV-lea. Cunoscută mai ales prin diversele ei forme de habitat şi prin producţiile artistice şi culturale, această societate înregistrează unele diferenţe de la o extremitate la alta a continentului. în Balcani şi Mediterana Orientală, mileniul al IV-lea e martorul unui avînt demografic şi al unui aport de populaţii venite de pe ţărmurile Mării Egee şi din Anatolia. Insule ca Cipru sînt veritabile răspîntii culturale între Orientul Apropiat şi Egeea. Bineînţeles, circumscrierea la nivelul caracterelor locale pune piedici în calea schimbărilor în cazul unor grupuri etnice izolate, cum au fost de pildă modestele sate de pescari din Ciclade. Se dezvoltă totuşi aglomerări foarte populate, cu case complexe, deseori fortificate, însoţite de adevărate necropole. Un bun exemplu privind această evoluţie îl oferă cultura Vinca, de la numele unei localităţi din apropierea Belgradului, celebră prin idolii ei plaţi de zeiţe-mame şi vasele de ceramică neagră, a căror arie de răspîndire

EUROPA PROTOISTORICĂ

depăşeşte Macedonia şi Serbia. La sfîrşitul celui de-al IV-lea mileniu, în Balcani, dar şi la marginea ţinuturilor ungureşti şi dalmate se prelucrează arama.

Bazinul occidental e receptiv la influenţele venite de peste tot. Satele Italiei meridionale, ca şi cele din Sicilia şi Malta, se înconjoară, în funcţie de contactele orientale, cu şanţuri, pictura înlocuind ornamentarea incizată pe vasele de ceramică. Nordul peninsulei e în legătură cu Europa centrală şi balcanică. De-a lungul celei de a doua jumătăţi a mileniului, culturile cu ceramică netedă iau locul celor cu ceramică incizată. întîietatea o deţin în mod firesc grupurile de la Diana (Italia de sud), Aîmeria (Spania) şi Chassey (Cote d'Or, în Franţa), a căror mitologie pare marcată de gustul pentru idolii feminini. Aceste culturi se răspîndesc într-o bună parte a Europei occidentale. în Europa centrală, *culturile ceramicii „în benzi" evoluează în mileniul al IV-lea în aceleaşi spaţii. Populaţia sporeşte, producîn-du-se noi migrări ce pornesc din Ungaria, dar patrimoniul acumulat e păstrat. Asistăm doar la accentuarea diferenţelor regionale şi la schimbări limitate:

ornamentaţia cu găuri-butoni/pastile/împunsă-turi succesive ia locul decorului linear de pe

vase, planul caselor devine trapezoidal

manifestă predilecţie pentru aşezările situate la înălţime şi preocupare pentru creşterea animalelor. Cultura Michelsberg, în ţinuturile renane, asimilează patrimoniul cultural al ultimilor vînători. În regiunile alpine, se construiesc aşezări pe malul lacurilor; culturile Cortaillod, în Elveţia, şi Lagozza, în Italia, corespund avîntului pe care-l cunosc grupurile mediteraneene cu vase de ceramică netedă, în Ungaria, se observă mişcări de populaţie: la

contactul cu Balcanii, cultura Lengyel, cu vasele ei de ceramică pictată în spirală, influenţează Austria, Moravia şi ţinuturile învecinate. Asistăm, la sfîrşitul mileniului, la apariţia metalurgiei aramei în regiunile danubiene şi în Ucraina. în mileniul al IV-lea, ţărmurile Mării Nordului şi ale Mării Baltice, pînă atunci izolate, cunosc, la rîndul lor, o ruptură în modul lor de viaţă. Colonizarea acestora cu grupuri purtătoare ale tradiţiei danubiene duce la apariţia în aceste zone a unei economii agricole diversificate. „Paharele în formă de pîlnie (numite astfel datorită formei anumitor recipiente) vor influenţa nord-vestul Franţei şi insulele britanice. Curentul epidanubian ajunge în aceeaşi perioadă

39

Cultura Roessen, în Germania centrală şi Alsacia,

AFIRMAREA EUROPEI

pe ţărmurile Mînecii, ale Văii Loarei şi în Bretagne. El întîlneste populaţii agricole de esenţă mediteraneană. Apar culturi hibride, încă de la sfîrşitul mileniul al V-lea, pe litoralul atlantic şi, puţin după aceea, în regiunile nordice, se dezvoltă monumenta-lismul funerar: în Portugalia şi în vestul Franţei, se construiesc primii megaliţi; din Polonia şi pînă în lutlanda, se ridică lungi gorgane trapezoidale, iar în bazinul parizian, complexe monumentale care ating uneori 300 de metri. Rolul jucat de lemn continuă să fie fundamental în domeniul mormintelor de cultură epidanubiană. Aceste monumente îşi pierd repede caracterul individual. Cînd grupurile de origine mediteraneană cu *ceramică netedă se manifestă spre -3700 pe coastele atlantice (facies de tip Chassey în Franţa, Windmill Hill în Anglia), mormintele devin colective, ceea ce nu exclude totuşi caracterul lor aristocratic, în această perioadă, locuinţele sînt de obicei situate în locuri înalte. Primii metalurgişti. Apariţia metalurgiei constituie începutul unor profunde schimbări în mentalităţile şi societăţile neolitice. Ea corespunde diferenţierii — treptate, e adevărat — a unor meşteşugari specializaţi care nu participă direct la activităţile de subzistenţă. Arama aflată în stare naturală e modelată în mileniul al Vll-leaîn Anatolia. Turnarea se va folosi abia la sfîrşitul mileniului al V-lea, prin progresul tehnic al cuptoarelor meşteşugarilor ceramisti din regiunile danubiene. Primele obiecte de cupru produse de cultura Vama, de pe ţărmurile Mării Negre, sînt mărturia unei iscusinţe deosebite. Asistăm în veacurile care urmează la apariţia unei mulţimi de centre indigene de turnat arama; cea mai mare parte dintre acestea perpetuează tradiţiile neolitice. Iugoslavia se numără printre cei mai vechi producători, în cultura Vinca, idolii feminini şi înhumările în poziţie chircită se menţin şi după apariţia uneltelor de aramă. Ungaria exportă toporaşe de aramă spre vest şi răspîndeşte noua tehnologie. Cipru, cu rîvnitele ei bogăţii, apoi Cicladele au fost foarte devreme căutate de sirieni, libanezi, egipteni sau anatolieni, care şi-au difuzat produsele în întreaga Egee, iar de aici, la Dunărea de Jos, în Tracia şi Ucraina. Exploatarea minelor din Caucaz nu modifică viaţa mizerabilă a crescătorilor de oi din Kuban, dar pune bazele puterii conducătorilor lor, ale căror morminte, cunoscutele „kurgane", ascund

în ele podoabe, veselă de aur şi EUROPA PROTOISTORICĂ

în Mediterana occidentală, raritatea mineralului în Italia de sud şi în insule permite trecerea treptată la metal; templele şi mormintele hipogee din Malta şi idolii lor feminini menţin tradiţia neolitică. Exploatarea timpurie a minelor din Languedoc şi de la Aleria, în Corsica, nu schimbă comportamentul păstorilor indigeni. Nu la fel se întîmplă, către -3000, în regiunea Almeria, la Los Millares, unde înflorirea producţiei de obiecte de aramă este legată de o

modificare evidentă a culturilor băştinaşe: ridicarea de fortificaţii şi de *tholos, confecţionarea de idoli după moda egeeană. în nord-vestul Europei, se menţine un adevărat neolitic final, atît în modul de viaţă, cît şi în

obiceiurile funerare (morminte colective megalitice, zeiţe ale fertilităţii

culturile Michelsberg şi Horgen, în Elveţia şi Germania, cultura Windmill Hill, în Anglia, şi culturile Seine-Oise-Marne şi Artenac (Cha-rente), în Franţa, în fazele cele mai tîrzii, se găsesc în mod excepţional doar mici obiecte de aramă, exogene. Aceste exploatări şi utilizări indigene ale aramei aduc puţine schimbări. Ele deschid totuşi perspectiva adevăratelor culturi ale metalului; acestea, modificînd uneltele cotidiene, vor duce la schimbarea structurilor sociale şi religioase ale etniilor neolitice. Spre -3000, fenomene culturale paneuropene. La sfîrsitul mileniului al III-lea şi începutul celui de-al Il-lea, Europa occidentală cunoaşte evoluţii culturale complexe, care vor avea drept consecinţă răspîndirea metalurgiei aramei. Expansiunea complexului cultural al tumulilor afectează Europa centrală şi, indirect, Balcanii, Carpaţii şi regiunile danubiene. Aceste mişcări de populaţii, probabil păstori nomazi în

servitori sacrificaţi.

4

). E vorba de

căutare de noi păşuni, determină crearea unui ansamblu omogen, începînd cu regiunile renane

pînăîn Polonia orientală. Un grup foarte asemănător ocupă Olanda, Danemarca şi sudul Scandinavici, în pofida unor caracteristici locale, peste tot cadavrele sînt înhumate individual, în poziţie chircită, în sarcofage tumulare, ceramica se ornamentează cu şnur şi se fabrică topoare de luptă din piatră, copii fidele ale toporaselor de aramă ungureşti, căci metalul e rar. Aceste culturi cu *ceramică „decorată cu şnurul" şi cu „topoare de luptă" influenţează nord- vestul atlantic; întîlnirea lor cu utilizatorii vaselor campaniforme va da naştere unor grupuri hibride.

42

AFIRMAREA EUROPEI Civilizaţia „vasului campaniform" cunoaşte o largă răspîndire, începînd din Peninsula Iberică

pînă în Olanda şi din Boemia pînă în insulele britanice. Sub aspectul unei uniformităţi aparente — folosirea de pahare în formă de clopot răsturnat (de unde şi numele său), mici obiecte din aur, nasturi din os, suliţe lungi şi subţiri din aramă, morminte individuale —, se remarcă diferenţe în sînul fiecărei entităţi regionale. Relaţii greu de definit (nu e desigur vorba de deplasări de populaţii) au existat între fiecare comunitate de la un capăt la celălalt al Europei, încrucişarea cu culturile cu şnur, care a avut loc în regiunile renane, se repercutează pînă în Spania. Aducînd cu ele noua tehnologie în tot Occidentul european, culturile campaniforme joacă un rol determinant în geneza civilizaţiilor bronzului; aliajul aramă- cositor, mai uşor de topit, înlocuieşte arama spre -1800. Urbanizarea şi apariţia de noi clase sociale (mileniile al H-lea-I) Minoenii, micenienii şi etruscii, apariţia oraşelor-stat la sud, Medite-rana orientală cunoaşte, la începutul mileniului al II-lea, premisele apariţiei oraşelor. În Cipru, Ciclade, Grecia, aşezările sînt fortificate, în Creta, se construiesc primele palate, dar şi adevărate aglomerări

(Gurnia

domiciliilor aristocratice (Tiryns

în Creta, monarhia minoică, prin marina sa, îşi extinde influenţa comercială şi culturală dincolo de bazinul oriental, stabilind puternice legături cu Egiptul şi întreţinînd contacte cu Sicilia şi Italia de sud. Mai întîi episodice, raporturile cu continentul, unde se afirma civilizaţia miceniană, devin regulate, începînd de la -1600, se poate vorbi de influenţă

reciprocă, aproape de comunitate culturală. După —1450, poate legat de catastrofe naturale, întîietatea revine cetăţii Mycene. Pe tabletele scribilor din Cnos-sos, linearul B, transcriere a limbii greceşti miceniene, a luat locul linearului A. Civilizaţia miceniană, celebră prin bogăţia mormintelor sale aristocratice (în care există ambră de pe ţărmurile baltice, lapis-lazuli din Pamir, ouă de struţ şi fildeş), se afirmă ca răscruce între Occident şi Orient. Mai tîrziu, se vor descoperi produse miceniene începînd cu mormîntul lui Tutmosis, în Egipt, pînă în

EUROPA PROTOISTORICĂ

cele mai îndepărtate ţinuturi germanice. Principalele articole comerciale rămîn obiectele ceramice cu teme florale sau marine precum şi *bucraniile, săbiile şi pumnalele. Organizarea politică a comunităţii miceniene continuă să fie puţin cunoscută şi se pare că nici una dintre aceste cetăţi care au cunoscut un oarecare grad de centralizare nu a avut vreun rol hegemonie asupra celorlalte. E vorba mai mult de o unitate în jurul scrisului, al religiei şi artei, şi nu de un adevărat ascendent. Economia se împarte între agricultură, artizanat şi comerţ, în cadrul căruia cererea de cositor se dovedeşte primordială, în secolul al XH-lea, dezintegrarea rapidă a civilizaţiei miceniene pare mai degrabă rezultatul factorilor interni decît al invaziilor dorienilor sau ale altor ahei. Multe cunoştinţe vor dăinui. Relaţiile cu Europa centrală şi Peninsula Italică o iau înaintea celor cu bazinul oriental, unde enigmaticele „*Popoare ale Mării" perturbă căile maritime. E perioada (către -1050) cînd fierul este introdus în Grecia, dar siderurgia nu se va afirma plenar decît la sfîrşitul secolului al IX-lea. Viaţa cotidiană nu

).

în Grecia, pe platourile muntoase, se ridică mici aşezări urbane împrejurul

).

Mişcarea de urbanizare a început.

43^

are de suferit din cauza generalizării rapide a fierului, după cum nici incinerarea. Dispariţia palatelor provoacă doar o scădere a producţiei obiectelor de lux. La sfîrşitul secolului al VIH-lea, lumea grecească e divizată în numeroase unităţi politice,

poleis, mici oraşe sau grupări de sate conduse de aristocraţie. Asistăm, în această perioadă, la o reluare a schimburilor comerciale, legată poate de o criză politică şi o creştere demografică

accentuată. Se răspîndeşte moneda. Influenţele Orientului (Syria, Lydia, Egiptul

sine o evidentă înnoire în artă şi religie (construirea primelor temple de cărămidă). Cetăţile se lansează într-o mişcare de colonizare în jurul Mediteranei. Noul avînt al scrisului şi literatura orală sînt fenomene graţie cărora dispunem de izvoare istorice (vezi capitolul 3). La extremitatea occidentală a bazinului mediteranean, puternica amprentă a civilizaţiilor calcolitice, proximitatea zăcămintelor de aramă, cositor şi argint explică importanţa Peninsulei Iberice, în zorii celui de-al II-lea mileniu, Andaluzia, deschisă influenţelor Răsăritului mediteranean, cunoaşte prin complexul cultural de la El Argar, o extraordinară înflorire a bronzului şi modificări la nivelul organizării sociale. Obiceiurile funerare şi religioase se schimbă, înhumarea individuală în tumuli sau în mari recipiente (datină orientală) ia locul *f/zo/o^-urilor colective;

44

AFIRMAREA EUROPEI zeiţele-mame dispar. Aşezările fortificate, ale căror bijuterii de argint sînt o mărturie a prosperităţii de care se bucurau, fac comerţ atît cu Egiptul şi Egeea, cît şi cu litoralul nord- atlantic. Aceste bogăţii nu trebuie să ascundă deosebirile: grupurile din zona Valenciei sau din bazinul fluviului Tajo (Tagus) par mai modeste: în Catalonia, se locuieşte încă în peşteri. El Argar suferă, către -1300----1200, o fază de stagnare, legată, poate, de perturbările care afectau bazinul oriental. La începutul mileniului I, în peninsulă e flagrantă absenţa unităţii culturale: coastele occidentale, pînă la Huelva, cunosc culturile atlantice; influenţele central-europene ajung pînă în Catalonia, în timp ce în centrul şi sudul peninsulei se afirmă culturi iberice originale. Siderurgia nu e deloc prezentă înainte de veacul al VII-lea. Două entităţi specifice simbolizează răspunsurile propuse de populaţiile autohtone la influenţele străine. Păstorii de

pe valea fluviului Ebro (Iberus) ridică, în nord-vest, un sistem de aşezări fortificate, *castws, care vor dăinui pînă la romanizare. De la vărsarea fluviului Tajo pînă în Andaluzia, începînd cu veacul al VII-lea, prezenţa feniciană, apoi grecească acţionează asupra societăţilor indigene ca un ferment. Cultura *tartessiană ne oferă un bun exemplu de aculturaţie: case rectangulare care anunţă un embrion de urbanism, adoptarea unei scrieri semisilabice şi a unui sistem de

greutăţi şi măsuri

în Italia de sud şi în insule, metalurgia *epocii bronzului cere timp să se afirme. Condiţii naturale apropiate celor ale lumii greceşti uşurează apariţia timpurie a unor veritabile agenţii comerciale: primele arrne de bronz din Sicilia vor fi săbiile egeene sau miceniene. Construirea de palate, bogatele morminte tăiate în stîncă, stabilirea populaţiilor pe platforme înalte la mijlocul secolului al XIII-lea sînt tot atîtea paralele cu bazinul oriental. Conform primelor texte, populaţiile stabilite în Sicilia la începutul colonizării greceşti erau originare din Asia

Mică, din regiunea iberică şi din peninsulă. Italia meridională intră în istorie şi devine Graecia Magna. Insulele importante, Sardinia, Corsica şi Balearele, adevărate răscruci între Occident şi Mediterana, dezvoltă totuşi culturi originale, începînd cu -1300 şi pînă în *epoca fierului, aici se ridică monumente ciclopice laolaltă cu sanctuare şi turnuri de apărare.

EUROPA PROTOISTORICĂ

în aceste insule, arta prelucrătorilor bronzului va fi deosebit de înfloritoare (reprezentări animaliere în Baleare, arcaşi şi divinităţi sarde).

) atrag după

Din această expansiune va apărea cultura iberică.

45"

La mijlocul mileniului al II-lea, aşezările edificate pe piloţi de pe lacurile alpestre, ca şi *terramare din Cîmpia Fadului dovedesc o organizare socială complexă, cu un dezvoltat meşteşug al bronzului, receptiv la modelele nord-alpine. începînd cu secolul al IX-lea, folosirea cremaţiunii, apoi, mai tîrziu, fierul se răspîndesc la poalele Alpilor, în culturile Golasecca, Este şi Villanova. Din această ultimă cultură, va lua naştere civilizaţia etruscă; coloniile feniciene şi greceşti de pe litoral nu sînt străine de influenţele orientale, evidente începînd cu —700. Exploatarea minelor, controlul comerţului în Mediterana occidentală contribuie la bogăţia Etruriei. Oraşele fortificate dovedesc un simţ dezvoltat al urbanismului, în necropole, mobilierul camerelor funerare vorbeşte despre propagarea civilizaţiei etrusce (vase greceşti, ceramică egipteană smălţuită, argintărie din Orientul Mijlociu), ca şi de calitatea meşteşugarilor indigeni. Măiestria ceramistilor, pictorilor, sculptorilor şi a

argintarilor a produs o artă originală, valoroasă şi rafinată. Etruscii, influenţaţi în secolul al Vl-lea de greci, îşi vor extinde hegemonia în întreaga zonă nordică a peninsulei, creînd adevărate oraşe-stat, între care va apărea şi Roma. în Europa centrală, de la Unetice (Aunjetitz) pînă la conducătorii celţi. Pe baza unei puternice implantări campaniforme şi a cîlorva germeni proveniţi din Asia Mică, spre -2000 apare în Boemia un complex cultural original, cel de la Unetice, care va juca un rol major în protoistoria europeană. El se va propaga cu repeziciune într-o bună parte a Europei centrale, grupări-satelit evoluînd din Ungaria pînă pe malurile Rinului. Unetice exploatează şi controlează zăcămintele de aramă alpine şi balcanice, ca şi pe cele de cositor din Boemia; el supraveghează căile comerciale ale chihlimbarului baltic, dezvoltînd contacte cu Ciprul, Egiptul, apoi Mycene; creaţiile sale metalurgice sînt imitate începînd din Cîmpia Fadului pînă în Germania de nord. Ca şi în lumea mediteraneană, ideile se schimbă: zeiţa-mamă dispare, structurile sociale devin mai individualiste, dar societatea pare puţin ierarhizată; doar cîţiva tumuli aristocratici sînt cunoscuţi în Germania. Cu toate că se găsesc aglomeraţii de înălţime fortificate, bogăţia adusă de metal nu perturbă economia, înainte de toate agro-pastorală.

46

AFIRMAREA EUROPEI începînd cu —1500, cu toată expansiunea colonizatoare a cîtor-va comunităţi, Europa centrală cunoaşte o anumită stabilitate, prin consolidarea şi individualizarea entităţilor geografice. Dincolo de cîteva particularisme regionale, de la Rin la Vistula şi de la Alpi pînă la Marea Baltică ia amploare obiceiul înhumării sub tumuli. în acest ansamblu cultural, găsim un mare număr de arme, ca şi aşezări fortificate, indicii ale militarizării societăţii. Asistăm puţin cîte puţin la modificarea concepţiilor religioase: înhumarea e înlocuită de incinerare, cultul solar şi simbolurile sale, rondele, păsări, impunîndu-se pe un teritoriu european întins. La sfîrşitul veacului al XlII-lea, unele schimbări apărute în regiunile danubiene sînt deosebit de evidente la nord de Alpi, răspîndindu-se spre nord şi vest. Trăsătura cea mai manifestă este noul rit funerar: defuncţii, incineraţi, sînt depuşi în urne, deseori grupate în cimitire. Abundenţa materialului metalic şi a vaselor ceramice executate într-un stil original (se poate vorbi de comunitate de inspiraţie culturală) corespunde unei creşteri de populaţie şi unei reorganizări a structurilor sociale; cimitirele strîng la un loc rămăşiţele pămînteşti ale bogaţilor şi săracilor, ale femeilor şi copiilor. Aceste evoluţii, rareori violente, au poate vreo legătură cu perturbările, deja amintite, din lumea mediteraneană. Modificările culturale de la sfîrşitul secolului al X-lea sînt mai profunde şi indică o ruptură la nivelul modurilor de viaţă. Sînt locuite situri aşezate la înălţime, incineraţia dispare, reluîndu- se moda tumulilor; siderurgia se generalizează. Se pare că, la fel ca pe ţărmurile mediteraneene, avîntul demografic e superior posibilităţilor de producţie. Criza favorizează apariţia şefilor, protectori şi organizatori ai activităţilor economice. Schimburile sud-nord tind să ia locul tradiţionalului comerţ est—vest. în veacul al Vl-lea, conducătorii celţi ai micilor comunităţi nord-alpine devin intermediarii obişnuiţi între Mediterana şi regiunile

septentrionale, controlînd din citadelele lor drumurile cositorului şi ale chihlimbarului. Fastul mormintelor celtice evidenţiază bogăţia şi gustul pentru lux al acestor potenţaţi, dar şi deschiderea lor culturală; riturile lor funerare copiază symposion-u\ (banchetul) funerar greco- etrusc. în secolul al V-lea, citadelele acestor conducători sînt treptat părăsite; mormintele aristocratice se află în vaste cimitire, în mijlocul celorlalte morminte, conţinînd mai puţine obiecte mediteraneene decît înainte. Declinul marilor aristocraţi e legat de crearea EUROPA PROTOISTORICĂ

de unităţi politice mai mici. Arta se îmbogăţeşte cu noi motive: palmete, lotus

Regiunile

periferice — Champagne, Renania, Boemia— deţin supremaţia, făcînd comerţ cu etruscii. La sfîrşitul veacului, anumite populaţii pornesc la cucerirea Europei de mijloc, apoi a celei mediteraneene; ele se vor ciocni la Roma, vor distruge Delphi şi se vor instala în Anatolia. în secolul al IlI-lea, Europa centrală e celtizată în întregime de-a lungul marii axe dunărene, care difuzează obiectele manufacturate începînd din Ungaria şi pînă în Franţa. Societatea gallică, compusă în cea mai mare parte din mici grupuri rurale, e condusă de o aristocraţie posesoare, juridic şi economic, a pămîntului. începînd cu veacul I, cînd produsele romane cunosc o circulaţie deosebită, meşteşugarii şi negustorii se stabilesc în aşezări fortificate de natură preurbană: oppida. în ţinuturile europene de margine — culturi originale. Ţărmurile oceanice formează, încă din zorii celui de-al Il-lea mileniu, o comunitate economică al cărei nucleu pare să fie Marea Mînecii, adevărată mare interioară. Culturile din epoca veche a bronzului, din Portugalia pînă în Olanda, îşi fixează rădăcinile în vechiul fond campaniform. De ambele părţi ale Mînecii, zonele Wessex şi Bretagne, centrul comerţului cu zinc, cupru, ca şi cu aur, chihlimbar, arată, cu mult înainte de înflorirea Mycenei, o bogăţie fără precedent. Tumulii princiari conţin arme de bronz aurite şi veselă din metal preţios. Irlanda, bogată în aramă şi aur, îşi răspîndeşte podoabele, care ajung pînă pe continent. Realizarea ultimelor mari temple megalitice (Stonehenge) ţine de această prosperitate. Bunăstarea începe să scadă spre -1500, perioadă în care cositorul, ce se găsea din abundenţă începînd din Galicia şi pînă în insulele britanice, contribuie la apariţia, de la vărsarea fluviului Tajo şi pînă în Delta Rinului, a unor topitorii regionale. Societatea şi obiceiurile se schimbă. Moda funerară a urnelor, apărută în Marea Britanic, se răspîndeşte pe continent, continuînd tradiţia locală a incintelor circulare. Mitologia se îmbogăţeşte: focul, carul, soarele se adaugă vechilor rituri ale fertilităţii, în

secolul al VITI-lea, cînd are loc fixarea aşezărilor pe înălţimi, răspîndirea timpurie a fierului e însoţită de o producţie de bronz extraordinară prin cantitatea şi varietatea sa pe ansamblul zonelor literale. Mai mult decît 0 simplă fîşie occidentală a spaţiului celtic şi vecină cu Medite-rana, comunitatea atlantică se afirmă ca o entitate distinctă,

48

AFIRMAREA EUROPEI autonomă, unită prin regiunile sale de coastă, în toată epoca fierului, păstrîndu-si trăsăturile particulare de la fortificaţiile (castros) din Galicia şi pînă la subteranele bretone, ţinuturile vecine cu oceanul par receptive la mutaţiile economice, sociale, culturale şi religioase ce-si aveau originea în regiunile orientale şi mediteraneene. Vor fi adaptate şi adoptate toate sau o parte din noutăţi. Sincretismele vor fi permanente. Bogaţii proprietari ai Europei atlantice apreciază obiectele de lux venite din Grecia Mare, apoi din Etruria; mormintele lor nu sînt cu nimic mai prejos decît cele ale omologilor lor din spaţiul celtic. Europa septentrională nu posedă deloc minereuri de aramă sau cositor. De la ţărmurile poloneze şi pînă în Scandinavia, această carenţă e remediată prin continuarea utilizării pietrei, apoi prin importuri de la Unetice sau din Balcani. Spre —1400, poate favorizată prin comerţul cu chihlimbar, o adevărată epocă a bronzului se dezvoltă în aceste regiuni, leagănul civilizaţiei germanice, acel Nordische Kreis al germanilor. Acest bronz nordic, a cărui bogăţie

ne e cunoscută graţie conservării extraordinare a substanţelor organice, va dura pînă aproape de -500. Marile morminte tumulare ale primei perioade sînt înlocuite, o dată cu cultele solare, de incinerări. Urne ce irnită contururile trupului uman sau sînt în formă de casă constituie dovada limpede a contactelor cu epoca italică a fierului; mormintele în formă de navă din insula Gotland sînt mai originale. Vesela de aur, ca şi produsele artizanilor din epoca bronzului folosesc o iconografie specială cu spirale, lebede şi bărci, în aceste regiuni, epoca fierului nu ia sfîrsit cu adevărat decît o dată cu epoca augustană. în ţinuturile de la marginea răsăriteană, caracterul expansionist al populaţiilor stepelor rămîne trăsătura marcantă a celor două milenii dinaintea erei noastre în Europa de est. Spre -1800, vastul teritoriu de la răsărit de Don e ocupat de agricultori care cunosc arama, apoi bronzul. Ceea ce-i caracterizează e ritul funerar — înhumare într-o încăpere sub tumul. Complexul

cultural al „mormintelor cu bîrne" se propagă repede în direcţia Europei centrale. Spre -1100, migraţia ajunge pînă pe malurile Niprului şi Nistrului; în -800, aceasta atinge nordul României şi stepele ucrainene. Complexul cultural scit se afirmă în zona cursului inferior al Niprului şi în Crimeea; ca şi sateliţii lui din stepele părţii europene a Rusiei, el îşi are rădăcinile în cultura „mormintelor cu bîrne". Prelungindu-se expansiunea, el va difuza siderurgia. Aceste EUROPA PROTOiSTORICĂ

49

mişcări sînt însoţite de modificări sociale; micile grupuri de agricultori sînt înlocuite de păstori nomazi, iar capii acestora îşi extind autoritatea pe spaţii imense. Sînt atinse zonele Caucazului şi Mesopotamiei. în secolul al Vl-lea, sciţii sînt în Polonia şi în regiunile

danubiene; acolo, în contact cu influenţele greceşti, se va naşte cultura tracă. Alte grupuri ocupă malurile Volgăi sau stepele dintre Don şi Ural, unde se vor afirma, la rîndul lor, sar- maţii, care, stabiliţi aici din veacul al Vl-lea, vor ajunge la ţărmurile Mării Negre în secolul al II-lea. E una dintre rarele culturi europene la care s-a pus în evidenţă caracterul matriarhal. La sfîrsitul epocii fierului, cînd pe aproape tot continentul există societăţi ierarhizate, bine structurate, avîntul Imperiului Roman, apoi afirmarea lumii germanice şi a populaţiilor stepelor anunţă multe transformări. Aceste noi capitole ale lungului trecut european aparţin domeniului istoriei.

50

AFIRMAREA EUROPEI DOCUMENTUL l Reprezentările rupestre de la Bohuslăn (Suedia) In arta rupestră nordică a epocii bronzului, vasul rămîne o temă privilegiată, dar întîlnim atît reprezentări antropomorfe, zei cu vas, războinici, agricultori deseori itifalici, cît şi reprezentări de animale — boi, cerbi, cai — şi motive simbolice care folosesc roata şi cercurile solare. Anumite situri, precum cel de la Torsbo, din Suedia, conţin peste şaptezeci de compoziţii, puţind atinge, fiecare, 2 metri înălţime şi 5 lăţime. Totalitatea acestor imagini pare să răspundă unei preocupări religioase. DOCUMENTUL 2 Reconstituirea mormîntului princiar de la Hochdorf (Germania) Mormîntul central de lemn din tumulul de la Hochdorf, descoperit intact în 1978, în apropiere de Stuttgart, arată extraordinara bogăţie a prinţilor celţi din secolul al V-lea î. Cr. Pavimentul şi pereţii erau acoperiţi cu un tapet deosebit de frumos ţesut. Mortul era lungit cu efectele sale personale, podoabe şi ofrande, pe o banchetă de brom învelită cu ţesături şi blănuri. Mal multe elemente decorative de aur par făcute special pentru înhumare: fibule, brasardă, ornamente pe pumnal, centură, încălţăminte. Pe postamentul carului, era aşezată veselă din bronz. Serviciul de băut cuprinde recipiente din corn decorate cu folii de aur, un cazan de brom ornamentat cu lei şi o cupă de aur. Cazanul conţinuse mied.

EUROPA PROTOISTORICĂ

51

După Briard

52

AFIRMAREA EUROPEI

DOCUMENTUL 3 Ornament cu arcaş, cerb şi muflon pe o centură de bronz din Caucaz

în iconografia animalieră din religiile epocii bronzului, în care predomină calul, cerbul şi

păsările, se constată o ruptură faţă de reprezentările de animale din perioadele anterioare. Cerbul e prezent în toată Europa, pe frigările de la Atlantic (Challans, Franţa), pe stîncile gravate din Alpi (Val Camonica, Italia) şi centurile de bronz din Caucaz (Akthala). Centurile de bronz cu ornamente gravate de la începutul mileniului l î. Cr. din Trans-caitcazia, cusute pe

curele de piele sau pe benzi de pîslă, constituiau adevărate platoşe, lungi de aproape un metru

şi late de aproximativ 20 de centimetri. Ornamentaţia lor gravată întruchipează animale

reprezentate realist, contrar oamenilor, stilizaţi, cu cap fantastic sau de animal. Scenele de viaţă cotidiană lasă să transpară credinţele religioase sau magice ale populaţiilor. DOCUMENTUL 4 Templul de la Stonehenge (Anglia)

în neolitic, astrele îşi fac apariţia în ritualul religios al unei bune părţi a Europei. Cel mai

frumos exemplu de templu solar a fost ridicat la Stonehenge, pe cîmpia din zona Salisbury. În perioada neolitică (spre 3000 î. Cr.), a fost delimitată o arie sacră, cu un şanţ avînd un diametru de 100 de metri şi un cerc de stîlpi de lemn. Spre 2000 î. Cr. (epoca populaţiilor campaniforme), monumentul e completat de un dublu cerc din granit, a cărui intrare era aliniată după răsăritul soarelui la solstitiu. În epoca veche a bronzului (de la 1800 la 1500 î. Cr.), s-a construit un mare cerc din treizeci de blocuri de piatră înalte de 4 metri ce susţin lintouri şi cinci trilite de gresie dispuse în formă de potcoavă. Ansamblul megalitic joacă poate în acea perioadă rolul de templu astronomic. Spre 1000 î. Cr., monumentul, încă

utilizat, cunoaşte în continuare transformări. („In legătură cu această construcţie, s-a relevat asemănarea izbitoare pe care o reprezintă planul ei cu cel al marelui cerc de piatră din cetatea dacică de la Grădiştea Munceluluijud. Hunedoara, precum şi funcţia lor comună în raport cu determinarea şi calcularea timpului. Făcînd abstracţie de intervalul de aproximativ un mileniu

şi jumătate care le desparte, sanctuarul din Anglia precizează doar anumite constelaţii

astronomice, pe cînd la rotonda dacică, în măsura în care a servit unor scopuri calendaristice, predomină criteriul numeric pentru precizarea relaţiei anumitor intervale de timp" — c/. K. Horedt, Istoria comunei primitive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 157- 158 — n. t.). EUROPA PROTOISTORICA

53

rtW\\XV\\%\\x,\\Vi\V*\\\\^V*^'*V'»*.^Vi.V^\'*'Vs»*NWft^»«''»''\\v\\U\\\sţ\^ftsv\

După Briard

3. Afirmarea cetăţii

O dată cu elaborarea unui sistem politic original, cel al cetăţii, partea mediteraneană a Europei

cunoaşte, de-a lungul ultimului mileniu dinaintea erei noastre (secolele al VUl-lea-al III-lea), o evoluţie deosebită. Aceasta va permite Atenei să devină cel mai fecund focar de cultură, iar Romei să dobîndeascâ un rol primordial în bazinul mediteranean. Europa pre- şi protoistorică a fost martora afirmării mai multor focare de cultură, în care se pot discerne caracteristici regionale specifice şi curente de influenţă care dovedesc circulaţia ideilor şi importanţa schimburilor între diferite zone geografice, începînd cu secolul al VII-lea î. Cr., regiunile mediteraneene ale Europei cunosc o evoluţie deosebită o dată cu formarea sistemelor politice organizate în jurul noţiunii de cetate, în greceşte polis. NAŞTEREA POL/S-ULUI Timpul experienţelor

Primele indicii. Lumea grecească fusese pînă atunci dominată de stătuleţe conduse de regi a căror existenţă ne e cunoscută prin intermediul povestirilor lui Homer din lliada şi Odiseea, cu înfruntarea grecilor în jurul oraşului Troia şi întoarcerea unuia dintre conducătorii expediţiei, Ulise, în insula Itaca. În această relatare, se conturează deja primele forme ale unei noi expresii politice, în care apare poporul, demos, care ţine adunări. Pe de altă parte, activităţile economice se transformă, în poemele lui Hesiod (sfîrsitul secolului al VUI-lea şi începutul

secolului al VII-lea î. Cr.) afir-mîndu-se locul pe care-l deţine ţăranul cultivator al pămîntului. Se dezvoltă o clasă de mici proprietari cultivatori, în timp ce mes-

AFIRMAREA CETĂŢII

teşugurile cunosc un avînt deosebit prin *ceramica realizată la Corint, Atena şi Rhodos. Aceste transformări economice duc la o intensificare a contactelor comerciale, în cadrul cărora, în schimbul ceramicii, vinului şi uleiului, grecii importă produse alimentare precum cerealele provenind din Egipt, de pe ţărmurile Mării Negre sau din Occident, ca şi metale pentru nevoile meşteşugurilor şi armatei. În acest domeniu, Atena beneficiază de darea în exploatare a minelor de argint de la Laurion, chiar pe teritoriul Atticii. Apariţia, la sfîrşitul veacului al VHI-lea, şi răspîndirea sistemului monetar în toate cetăţile favorizează schimburile. Viaţa politică rămîne totuşi controlată pe mai departe de marile familii aristocratice. Hoplitul. O nouă manieră de luptă accelerează procesul evoluţiei politice. Intr-adevăr, punerea la punct a unei noi strategii bazate pe lupta în linie, *falanga — în care scutul (hoplon) soldatului protejează în acelaşi timp pe cel care-l poartă şi o parte a corpului vecinului său —, ajunge să întărească coeziunea grupului acestor soldaţi sau hopliţi. înfruntarea colectivă tinde

în această perioadă să ia locul luptei eroice individuale. Participarea tuturor cetăţenilor la bătălii dezvoltă şi dorinţa legitimă de a lua parte mai activ la viaţa cetăţii şi la organizarea ei politică, în numeroase cetăţi ale Greciei, se instaurează un climat de criză. Legislatori şi tirani. Pentru aplanarea tensiunilor politice apărute ca urmare a acestei evoluţii, se cunosc mai multe soluţii. Trebuie amintite mai întîi eforturile de a codifica relaţiile între persoane şi de a pune principiile şi regulile acestor relaţii la dispoziţia tuturor. Astfel, se constituie un drept scris, ai cărui autori sînt deseori personaje puţin cunoscute sau legendare, ca Lycurg, despre care se spune că a stabilit Rhetra, legea fundamentală a Spartei, sau Dracon, la Atena, care redactează primele legi împotriva ucigaşilor. Cel mai cunoscut dintre aceşti legislatori e Solon, la începutul secolului al Vl-lea î. Cr.; el nu-i mai împarte pe cetăţenii atenieni după rangul familiei lor, ci în funcţie de avere, care devine şi criteriu pentru participarea la instanţele politice, în special la adunare sau ecclesia. El creează în acelaşi timp un tribunal Popular, heliaia, accesibil tuturor cetăţenilor. Aceste reforme marchează o primă etapă spre democraţie. Paralel, se desemnează o

56

AFIRMAREA EUROPEI altă soluţie, mai brutală, bazată pe luarea puterii de la un aristocrat prin forţă şi cu ajutorul poporului. Această putere, exercitată fără control, dă naştere tiraniei. Numeroase cetăţi greceşti cunosc astfel tirani a căror politică seamănă destul de mult: lupta împotriva marilor familii, împărţirea pămîntului, ample munci obşteşti, politică de autoritate. Astfel, după Solon, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea î. Cr., Atena e condusă de tiranul Pisistrate şi fiii săi, care întreprind primele mari lucrări pe Acropole. Regimurile tiranice se termină printr-o revoltă însoţită de moartea sau exilul tiranului. Dar, ca şi în cazul legislatorilor, opera lor facilitează evoluţia politică a cetăţilor. În aceeaşi perioadă, noile cetăţi le propagă modelul în lumea mediteraneană. Coloniile împrejurări. Paralel cu naşterea şi dezvoltarea cetăţilor în bazinul oriental al Mediteranei, se conturează o mişcare de emigraţie, cu multiple cauze. Ele pot fi de ordin economic: se caută

55

noi ţinuturi de populare, pentru a răspunde unei probleme demografice, sau din dorinţa de a

deschide noi pieţe comerciale prin crearea de relee pe principalele axe de circulaţie; dar ele au

şi o origine politică, fiind legate de conflictele interne din cetăţi şi de exiluri politice, în toate

cazurile, aceste cauze determină plecarea unui grup condus de un întemeietor, oikister l

oikistes, care transplantează şi fixează această populaţie într-un ţinut exterior, creînd o colonie

ce păstrează legături cu metropola sa, dar evoluează într-un mod autonom.

întemeierile de colonii. Ele corespund următoarelor două faze cronologice: un prim val se desfăşoară din secolul al VUI-lea pînă la mijlocul secolului al VH-lea î. Cr.; fenomenul se generalizează apoi, într-o a doua perioadă, care acoperă secolul al Vl-lea, con-tinuînd şi în secolul al V-lea. în această vastă mişcare, mai multe cetăţi joacă un rol preponderent: Chalcis din Eubeea, Megara, Corint, Sparta, urmate de insulele din Marea Egee. Rhodos şi cetăţile greceşti din Asia Mică, precum Milet şi Fokia. Iată aşadar contextul în care se constituie un vast domeniu grecesc în Me-diterana occidentală prin întemeierea, în Sicilia, a Syracusei, Megarei Hyblaea, Catanei, Gelei, Agrigentului, Selinontului,

AFIRMAREA CETĂŢII

Himerei, Zanclei

, Rhegion, Cumae, Neapolis

numele de Grecia Mare. Mişcarea ajunge şi pe ţărmurile corsicane (Alalia), gallice, unde foceenii întemeiază Massilia (Marsilia), în 600, care-şi dezvoltă, la rîndul ei, propriile filiale (Antipolis/Antibes, Nicaea/Nice, Agatha/Agde), şi, în sfîrşit, pe ţărmurile iberice (Empori

ae/Ampurias). Partea orientală a Europei e şi ea vizată de această expansiune a lumii greceşti în insule ale Mării Egee, ca Thasos, şi pe coasta tracă (Abdera, Maronea). Importanţa strategică şi economică a Bosforului e dovedită de întemeierea Bizanţului (Bizantion) către 660 şi crearea,

în Marea Neagră, a coloniei Olbia, iar, în adîncul golfului Crimeii, a coloniei Tanais.

Urmări. Prezenţa cetăţilor greceşti în tot bazinul mediteranean dă un elan sporit schimburilor economice şi culturale. Elenismul pătrunde dincolo de ţărmurile mediteraneene, atingînd regiuni ale Europei occidentale şi centrale, aşa cum o atestă numeroasele descoperiri arheologice de obiecte de provenienţă grecească din cîmpiile Rusiei meridionale, din Balcani

şi Europa celtică. Descoperirea marelui vas grecesc de la Vix, în Bourgogne, sau cea de

ceramică grecească în siturile ucrainene ilustrează acest lucru. Mediile indigene în contact cu cetăţile greceşti dezvoltă forme de viaţă artistică şi culturală în care se amestecă influenţele

greceşti şi tradiţiile locale, deosebit de evidente de pildă în arta sciţilor din Rusia meridională. Tot prin intermediul acestor schimburi, Roma intră în contact, încă din primul moment al dezvoltării sale, cu lumea grecească, inspiratoarea legendei întemeierii sale, care leagă naşterea oraşului de ciclul troian. Astfel ia naştere, în jurul Medi-teranei, o comunitate culturală în care Atena constituie unul dintre polii cei mai importanţi, faţă de rivala ei mai conservatoare, cetatea Sparta. Sparta şi modelul arhaic

O cetate aristocratică, în această evoluţie generală. Sparta constituie, într-un fel, o excepţie.

Formată în urma unirii a patru aşezări din cîmpia Laconiei, Sparta (sau Lacedaemon) controlează şi teri-

58

AFIRMAREA EUROPEI loriul vecin al Messeniei, încercînd să-şi extindă autoritatea în întregul Pelopones. Cetatea se caracterizează prin structura societăţii dominată de cetăţeni, homoioi sau egali, bărbaţi trecuţi de treizeci de ani şi care dispun, fiecare, de un lot de pămînt, kleros; activitatea lor de bază o constituie războiul, viaţa fiindu-le întemeiată pe o organizare colectivă strictă, ilustrată de masa luată în comun, syssitia, în cadrul unui grup, syssition. La un al doilea nivel, periecii corespund locuitorilor din cetăţile din jurul Spartei, care şi-au păstrat instituţiile proprii, dar

57

iar în Italia de sud a cetăţilor Tarent, Meta-pont, Crotona, Locres,

Totalitatea acestor creaţii va fi desemnată pe mai departe cu

care depind întru totul de Sparta în ce priveşte politica externă şi armata. În sfîrsit, în partea de jos a scării sociale, hiloţii formează mîna de lucru pe loturile de pămînt (kleros), fără drepturi recunoscute, ţărani dependenţi aserviţi cetăţii Sparta. Un regim aristocratic. Bazată pe o constituţie, Rhetra, cetatea Sparta e condusă de doi regi din două familii diferite, Agizii şi Eurypon-tizii, cu rol esenţialmente religios şi militar. Ei fac parte din Sfatul bătrîniîor, Gerousia, formată din douăzeci şi opt de spartani aleşi pe viaţă de adunare şi avînd cel puţin şaizeci de ani. Gerousia deţine partea cea mai importantă a puterilor. Această guvernare a unui număr restrîns de persoane se defineşte ca o structură „oligarhică". Toţi cetăţenii se pot exprima în cadrul adunărilor, Apellai, care votează prin aclamaţii, neavînd rol deliberativ. Ea desemnează în fiecare an cinci magistraţi, eforii, care veghează la respectarea tradiţiei şi a legilor şi care ocupă un loc de frunte în viaţa cetăţii.

Uit sistem educativ. Coeziunea cetăţii e asigurată de o educaţie deosebită, agoge. începînd cu vîrsta de şapte ani, băieţii sînt preluaţi de cetate, care, pe grupe de vîrsta, îi formează sportiv şi militar, sub supravegherea băieţilor mai mari şi a adulţilor. Această educaţie e caracterizată printr-o serie de rituri de iniţiere; dintre acestea, cel mai renumit e crypteia, în cadrul căreia băiatul, con-strîns să trăiască într-un fel de stare de sălbăticie, trebuie să-si poarte singur de grijă, trăind în afara cetăţii, pe ascuns. Educaţia fetelor urmează o linie identică, cu formaţie muzicală şi sportivă, pentru ca ele să devină mai tîrziu bune mame de războinici. Cu toate acestea, e încă greu să avem o imagine precisă despre Sparta, în parte din cauza simbolului şi a mitului pe care această cetate le

AFIRMAREA CETĂŢII

reprezintă foarte de timpuriu în istoria Greciei şi a unui fel de fascinaţie pe care a exercitat-o prin sistemul său politic şi educativ pînă în epoci foarte apropiate de noi. ATENA ŞI GRECIA (secolele al V-lea-al IV-lea) O cetate democratică Naşterea democraţiei ateniene, în opoziţie cu Sparta, Atena urmează o evoluţie spre un regim democratic. Iniţiativa îi revine lui Clis-thene, care, după căderea tiranilor, la sfîfşitul veacului

al Vl-lea î. Cr., dă cetăţii o nouă organizare. El defineşte un spaţiu politic întemeiat pe deme, un fel de sectoare de reşedinţă a cetăţenilor, repartizaţi în zece triburi în care sînt reprezentate diferitele regiuni ale Atticii, zona de coastă, interiorul şi oraşul. Prin tragere la sorţi, cincizeci de cetăţeni din fiecare trib constituie Sfatul, Boule, format din cinci sute de membri, a cărui permanenţă e asigurată prin rotaţie de cîte un trib. Anul politic e divizat de asemenea în zece perioade sau pritanii (prytaneiă), cîte una pentru fiecare trib. Tot prin tragere la sorţi, în fiecare zi e desemnat un şef al pritanilor. Astfel, în acest sistem democratic, un cetăţean poate, pentru o zi, să fie şeful Sfatului care pregăteşte legile votate de Adunarea poporului, ecdesia. Un colegiu de zece magistraţi, arhonţii, gerează cetatea, iar zece strategi asigură conducerea militară. Pentru împiedicarea oricărei derive politice, Adunarea poporului poate decide exilarea pentru zece ani a unui cetăţean, votînd „ostracismul". Pe de altă parte, pentru a permite celor mai puţin bogaţi să participe la Sfat, cetatea le atribuie o indemnizaţie de prezenţă sau mistho-phoria. Democraţia ateniană e întemeiată aşadar pe voinţa egală a tuturor sau isonomia. Nu trebuie însă uitat că sînt excluşi non-cetăţenii, cum ar fi sclavii, dar şi soţiile atenienilor. în acest sistem, cei mai bogaţi au şi obligaţii: participarea la construcţia de vase ~- trireme — şi finanţarea corului pentru reprezentaţiile teatrale. Expansiunea ateniană. Democraţia ateniană se confruntă, încă de 'a constituirea ei, cu grave pericole externe. Revolta cetăţilor greceşti din Asia Mică atrage după sine intervenţia armatelor

60

AFIRMAREA EUROPEI persane în Grecia. Primul „război medic" se termină cu celebra victorie de la Marathon, la 42 de kilometri la nord de Atena, în anul 490. Zece ani mai tîrziu, Atena obţine o nouă victorie

59

împotriva regelui pers Xerxes, care, după ce i-a învins pe spartani la Termo-pile, se loveşte de flota ateniană la Salamina, în 480. După noi eşecuri, el renunţă la invadarea Greciei. Acest şir de victorii conferă Atenei o superioritate de care va profita ca să controleze o mare parte a cetăţilor din Marea Egee. îşi sporeşte puterea comercială, iar portul Pireu, reamenajat, devine marele centru al activităţilor economice. „Secolul lui Penele "

Atena — „educatoarea Eladei". Sub impulsul lui Pericle, începînd din 450-430 î. Cr., Atena devine focarul intelectual şi artistic al Greciei. Pe Acropole, Parthenonul, sanctuarul zeiţei Athena, atestă puterea cetăţii, a cărei armonie e ilustrată de marea friză a Procesiunii Panateneelor care decorează templul şi ia care colaborează sculptorul Fidias. Eschil, Sofocle şi Euripide participă la naşterea teatrului tragic, în timp ce Aristofan, la sfîrşitul secolului al V-lea, înfăţişează în comediile sale societatea ateniană. Pictura grecească îşi găseşte deplina înflorire în ornamentarea ceramicii cu figuri roşii. Filozofii creează şcoli prin sofiştii Gorgias şi Protagoras. în aceeaşi perioadă, se dezvoltă marile sanctuare — al lui Zeus din Olimpia şi al lui Apollo din Dclfi; organizarea regulată de concursuri şi jocuri face din acestea centrele elenismului pentru întreaga Sume grecească. Războiul peloponesiac şi criza cetăţii. Voinţa de hegemonie a Atenei se loveşte de opoziţia Spartei; între 431 şi 404 î. Cr., are loc un război care implică totalitatea cetăţilor greceşti, învinsă în 404, Atena cunoaşte o gravă criză, în cursul căreia e pronunţată condamnarea la moarte a lui Socrate, acuzat de coruperea tineretului. Acest proces poate fi considerat ca sfîrşitul unei bogate epoci creatoare. Cu toate acestea, veacul al ÎV-lea grecesc e şi cel al marilor scoli filozofice, cu Platon şi Aristotel, în timp ce Praxitele şi Lisip continuă opera marilor sculptori ai secolului precedent. Dar, în urma războiului dintre cetăţi, Grecia este epuizată. După eşecurile înregistrate de încercările de dominaţie ale Spartei şi Tebei, Atena caută să-si recapete locul, dar e prea tîrziu.

AFIRMAREA CETĂŢII

De la cetate la apariţia regatelor în cursul secolului al IV-lea, o nouă putere se afirmă la nordul Greciei, în Balcani: regatul Macedoniei. Suirea pe tron a lui Filip II aî Macedoniei, în 359, deschide o perioadă de înflorire a acestei ţări, care, în pofida opoziţiei oratorului atenian Demostene, pune treptat stăpînire pe Grecia, înfrîngerea grecilor la Cheroneea, în 338, marchează sfîrsitul independenţei cetăţilor greceşti, chiar dacă ele mai păstrează o aparentă autonomie. Cuceririle fiului lui Filip, Alexandru cel Mare, începînd din 336 î. Cr., oferă lumii greceşti noi perspective; centrul de gravitaţie al acesteia se deplasează spre Orient. Crearea regatelor elenistice, după moartea lui Alexandru, în Macedonia şi Epir permite o propagare mai amplă'a elenismului spre centrul Europei, dar conferă vechilor cetăţi ale Greciei un rol secundar, înainte ca Roma să preia, la rîndul ei, ştafeta în aceste regiuni. URBS Şl PUTEREA ROMANA în epoca în care Atena domina Grecia, în Italia o nouă cetate începe să-şi afirme puterea:

Roma. Naşterea Romei Legendă şi arheologie. Tradiţia, aşa cum este înscrisă în legendele romane, plasează începutul istoriei Romei în faptul sosirii lui Enea, care se refugiase din Troia, căutîndu-şi adăpost în Latium, în Italia. Se spune că, la început, regiunea a fost dominată de oraşul Alba. Dinastia regilor din Alba se încheie printr-o criză politică, în cursul căreia regele Numitor e îndepărtat de fratele său, iar fiica lui, Rhea Sylvia, e condamnată să rămînă, ca vestală, fecioară. Intervenţia zeului Marte schimbă cursul evenimentelor, iar preoteasa naşte doi gemeni, Remus şi Romulus, care sînt puşi într-un coş şi li se dă drumul pe Tibru. Gemenii sînt crescuţi pe locul viitoarei Rome de 0 lupoaică şi de un cuplu de păstori. Adulţi, ei hotărăsc să mtemeieze

61

un oraş; o dispută între ei provoacă moartea lui Remus; e aşadar primul rege al Romei. Tradiţional fixată în

62

AFIRMAREA EUROPEI 753 î. Cr., data este în parte confirmată de arheologie; pe Palatin, au fost descoperite urme de locuinţe care dovedesc prezenţa unei aşezări de păstori în secolul al VUI-lea î. Cr. Cu toate acestea, trebuie să mai treacă două secole pentru ca aşezarea Romei să înceapă să capete înfăţişarea unui oraş. Regalitatea la Roma. Din secolul al VIH-lea pînă în secolul al Vl-lea î. Cr., Roma e condusă de regi, prima perioadă a istoriei sale ţinînd în parte de legendă, cu răpirea *sabinelor, conflictele împotriva oraşului Alba şi înfruntarea dintre *Horaţi şi Curiaţi. în realitate, Roma nu e decît o mică aşezare în cadrul unei confederaţii a populaţiilor din Latium, Liga Latină. Abia o dată cu stabilirea etruscilor vor apărea primele forme urbane. într-adevăr, regii etrusci Tarquinius cel Bătrîn, Servius Tullius şi Tarquinius Superbus vor fi cei care vor începe amenajarea forului la poalele Palatinului, construirea unui templu pe Capitoliu şi ridicarea unei fortificaţii. E începută în acelaşi timp o restructurare a cetăţii. Societatea romană e împărţită în acea perioadă între vechile familii, care constituie patriciatul, şi restul populaţiei libere, plebea; dar puterea politică stă în mîinile patriciatului, doar el prezent în adunarea *comiţiilor curiate care grupau populaţia celor treizeci de curii şi doar el admis între cele o sută de persoane care formează * Senatul. Pentru a desfiinţa această organizare, regele Servius

Tullius creează noi triburi, al căror criteriu este, ca şi la Atena, locul de reşedinţă, repartizînd populaţia liberă din Roma în clase constituite după avere. Această repartizare e destinată să slujească drept bază pentru organizarea armatei, formînd comiţiile centuriate. 509 şi naşterea Republicii romane. Istoria Romei situează trecerea de la regalitate la regimul republican în 509 î. Cr., în paralel cu ceea ce se petrecea la Atena. În realitate, această „revoluţie" e caracterizată mai ales prin reacţia patriciatului, care încearcă să-şi recupereze puterea opunîndu-se regilor etrusci. Primele decenii ale secolului al V-lea sînt marcate de o dublă confruntare: plebea împotriva patriciatului şi conflictele împotriva etruscilor, a căror prezenţă în Latium continuă pînă prin anul 470. în timpul acestor lupte, apar primele magistraturi deţinute de patriciat, în acelaşi timp, plebea îşi creează propriile instituţii, cu tribunii plebei şi edilii plebei. Fuziunea dintre cele două elemente ale populaţiei, favorizată de autorizarea căsătoriilor mixte începînd cu 445, are loc în timpul acţiunilor de cucerire din Italia.

AFIRMAREA CETĂŢII

Italia romană Roma şi Latium. Membră a Ligii Latine, în aceeaşi calitate ca şi celelalte cetăţi din Latium, ca Tusculum, Roma trebuie să facă faţă ameninţărilor vecinilor săi nemijlociţi, mai ales ale populaţiilor din Apenini. Relaţiile dintre Roma şi cetăţile latine evoluează spre o hegemonie din ce în ce mai evidentă a Romei, consfinţită în 338 î. Cr. de dezmembrarea Ligii Latine. *Dreptul roman ia din acel moment locul *dreptului latin al celorlalte cetăţi. Roma şi etruscii. Roma profită de greutăţile şi declinul puterii etruscilor. între 406 şi 396, ea asediază oraşul Veii, pe care îl cucereşte. Trece apoi la cucerirea regiunilor de la nord de Tibru. Luarea oraşului Volsinii, în 265, reprezintă încununarea acestui proces. Roma şi gallii. Pătrunderea celtică în Cîmpia Fadului putea constitui o ameninţare din cauza raidurilor gallilor; pe la anul 390, Roma a fost cucerită şi a trebuit să plătească pentru ca gallii să plece, în mai multe rînduri, în cursul secolului al IV-lea, Roma trebuie să facă faţă incursiunilor, dar, la rîndul ei, începe o înaintare spre nordul Italiei, manifestă mai ales în secolul al III-lea, prin întemeierea de colonii în Cîmpia Fadului. Roma şi Italia de sud. Obligată să intervină în Campania din cauza ameninţării pe care o reprezentau populaţiile samnite din Apenini, Roma profită ca să-şi asigure controlul asupra

63

cetăţii Capua Vul-turnum, sfîrşind — după un război victorios împotriva suveranului elenistic

Pyrrhus din Epir, sosit ca să apere Tarentul — prin a lua această cetate în 272 î. Cr. La această dată, Italia poate fi considerată, în mare parte, sub tutela Romei. „Res publica " Transformarea dintr-o mică aşezare din Latium într-o cetate dominantă în Italia e însoţită de crearea de instituţii. Printr-o serie "e legi, se stabileşte împărţirea magistraturilor între plebe şi Patriciat şi se creează nobilitas, grup social care înglobează familiile — din rîndul patricienilor sau plebeilor — ce au avut măcar un membru magistrat.

64

AFIRMAREA EUROPEI Adunările. Vechile comiţii curiate continuă să existe, dar joacă un rol minor. Cetăţenii romani sînt împărţiţi în principal în două adunări: comiţiile centuriate, unde sînt repartizaţi în centurii după cinci categorii în funcţie de avere, şi comiţiile tribute, unde clasamentul în treizeci şi cinci de triburi e făcut după criteriul domiciliului. Sistemul de vot îi favorizează în toate cazurile pe cei mai bogaţi. Aceste adunări îşi împart dreptul de a-i alege pe magistraţi şi puterea legislativă. Magistraţii. Două mari categorii de magistraţi asigură conducerea treburilor obşteşti. Magistraţii superiori sînt aleşi de comiţiile centuriate: pretori, consuli şi cenzori; aceştia din urmă fac recen-sămîntul cetăţenilor la fiecare cinci ani, clasîndu-i după avere. Comiţiile tribute îi desemnează pe magistraţii inferiori: cvestor, edil; plebea poate să-si aleagă doar propriii săi reprezentanţi — tribuni ai plebei şi edili ai plebei — împreună cu conciliul plebei, ce grupează plebeii din comiţiile tribute.

Senatul. Senatul e compus pe mai departe din trei sute de membri, recrutaţi de cenzor dintre foştii magistraţi superiori. El este înainte de toate păstrătorul tradiţiei, dar exercită şi controlul financiar, gerînd problemele de politică externă. Cetatea a devenit aşadar cadrul exprimării politice, ale cărei forme au variat după regimuri, dar ale cărei principii aveau un orizont destul de limitat. Cu toată înaintarea sa în Italia, Roma

a păstrat un sistem apropiat conducerii unei cetăţi. Corespundea oare această structură unei extinderi mai importante'? Aceasta e problema pe care o punea amploarea noilor cuceriri romane începînd din secolul al III-lea î. Cr. DOCUMENTUL l Două concepţii despre democraţie

l. Atena — „ educatoarea Eladei": discursul lui Perlele „Trăim într-o formă de guvernămînt care nu invidiază legile altora şi sîntem mai degrabă un model pentru alţii, decît să dorim să-i imităm noi.

AFIRMAREA CETĂŢII

gumele ei, deoarece administrarea statului nu are în vedere o minoritate, ci majoritatea, se numeşte guvernămînt popular (democraţie), în diferendele dintre particulari, toţi se bucură de drepturi egale, conform cu constituţia; cît despre considerarea personală, după cum fiecare

individ se remarcă în vreo privinţă, este ales cu precădere să administreze treburile obşteşti,

conform cu capacitatea şi nu după categoria de avere f

comportăm ca oameni liberi [

Iubim arta simplă şi desăvîrşită şi cultura care nu moleşeşte sufletul, pe bogăţie ne folosim mai degrabă ca un mijloc spre acţiune decît ca de un pretext de laudă cînd vorbim; a nu recunoaşte, în discuţii, că eşti sărac este un lucru ruşinos; dar este mai ruşinos să nu încerci, cu fapta, să scapi de sărăcie. La noi, aceiaşi oameni se îngrijesc şi de propria gospodărie, şi de treburile politice, iar celorlalţi, care s-au orientat spre profesiuni productive (manuale), le este posibil, în egală măsură, să cunoască problemele politice. Căci noi sîntem singurii oameni

care nu-l socotim lipsit de activitate obştească pe cel care nu participă la activitatea politică, ci

65

],

în activitatea politică, ne

].

în rezumat, afirm că cetatea noastră, ca un întreg, este educatoarea Eladei [

].

Căci este

singura dintre cetăţile de acum care, pusă la încercare, se arată mai puternică decît se credea din auzite." Tucidide, Războiulpeloponesiac II, 37, l, 2; 40, l, 2; 41, l, 3 (trad. de Florea Fugariu in Proză istorică greacă, Editura Univers, Bucureşti, 1970, pp. 213-216) 2. Republica romană:

„Trei erau la număr organele care luau parte la conducerea treburilor publice şi despre care am vorbit mai înainte. Toate în parte erau aşa de drept şi aşa de potrivit orînduite şi conduse datorită acestor organe, încît nimeni, nici chiar dintre romani, n-ar fi putut să spună cu temei dacă constituţia în totalitatea ei era aristocratică, democratică sau monarhică. Şi era firesc să

fie aşa. Căci, dacă am avea în vedere puterea consulilor, statul părea că este monarhic şi regal; cînd însă avem în vedere puterea senatului, părea aristocratic; de altă parte, dacă se consideră

puterea mulţimii, s-ar părea limpede că este democratic. [

Consulii, cînd nu se găsesc în fruntea armatei, ci se află în Roma, sînt stapîni pe toate treburile

publice. [

dreptate că este curat monarhică şi regală constituţia lor. [

Senatul are mai întîi deplina putere asupra tezaurului public. [

delegaţii la Roma, prin mijlocirea senatului se stabileşte cum trebuie să trateze cu fiecare şi cum trebuie să răspundă. Poporul n-are

66

AFIRMAREA EUROPEI

deloc de-a face cu nimic din toate acestea. De aceea, cînd un străin stă la Roma în timpul

lipsei consulului, constituţia îi pare cu totul aristocratică. [

poporului, şi chiar una foarte importantă. Căci în stat numai poporul are dreptul să dea

recompense şi pedepse [

într-un stat este cea mai frumoasă răsplată a virtuţii. Are deplină putere pentru cercetarea

legilor şi, lucrul cel mai important, el hotărăşte asupra păcii şi a războiului. [

putea spune iarăşi, pe bună dreptate, că în conducere poporul are o parte foarte mare şi constituţia este democratică." Polybios, Istorii V, 11,12,13,14 (trad. de Virgil C. Popescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, pp. 473-476) Aceste documente ne îngăduie să înţelegem două concepţii privind rolul cetăţeanului în oraşe, care au avut experienţa unor regimuri politice preluate ulterior într-o mare măsură. Perlele insistă asupra locului ocupat de fiecare om în parte în exercitarea puterii politice la Atena, în timp ce la Roma, în ciuda încercării de armonizare a diferitelor forme de guvernămînt, puterea este în mina unei minorităţi privilegiate în cadrul unui sistem în care democraţia nu e decîî aparentă. Tucidide a trăit în secolul al V-lea î. Cr., i'ar Polybios în secolul al ll-lea d. Cr. DOCUMENTUL 2 Acropola Atenei Aşezare întărită din Grecia antică, Acropola a fost locuită încă din epoca myceniană. Distrusă în 480 î. Cr. de perşi, ea a fost reamenajată în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al V- lea. Construirea unui nou templu al Athenei, Parthenonul, ridicat între anii 447 şi 433 de arhitecţii Callicrate şi Ictinos, se datorează iniţiativei lui Penele. În interiorul templului, a fost înălţată monumentala statuie „Athena Parthenos", de doisprezece metri, operă a lui Fidias; acesta a participat şi Ia decorarea metopelor şi a frizei care reproducea marea Procesiune a Panateneelor. Această procesiune înainta spre Acropolă pe Calea Sacră, trecea prin poarta monumentală a Propi-leelor, prin faţa statuii „Athena Promachos", tot opera lui Fidias, ajungînd pe latura orientală a Parthenonului, unde se găsea altarul lui Zeus şi al Athenei. Această procesiune avea ca scop aducerea noului veşmînt, peplos-u/, cu care trebuia

]

]

Aşadar, avînd în vedere această latură a conducerii, s-ar putea spune pe bună

]

]

De temenea, cînd vin

]

Totuşi, o parte este lăsată

].

Apoi poporul acordă magistraturile celor care le merită, ceea ce

] încît s-ar

împodobită vechea statuie de lemn a Athenei, păstrată în celălalt mare sanctuar de pe Acropolă, Erehteionul, celebru prin porticul său, ale cărui coloane — cariatidele — erau

realizate ca statui de tinere fete, Corai. Astfel, Acropola ilustrează cum nu se poate mai pregnant coeziunea şi măreţia Atenei. AFIRMAREA CETĂŢII

67

1.

Templul Athenei Nike

2.

Propileele

3.

Pinacoteca

4.

Temenos-u\ (templul) Artemidei Brauronia

5.

Chalcoteca

6.

Statuia crisetefantină a Athenei, operă a lui Fidias

7.

Mausoleul (heroon) lui Pandion

8.

Temenos-ul (templul) lui Zeus Polieus

9.

Altarul Athenei

10.

Vechiul templu al Athenei

11.

Porticul Cariatidelor

12.

Erehteionul

13.

Pandroseionul

14.

Statuia „ Athena Promachos", operă a lui Fidias

15.

Casa Arrhephorelor

după M.-C. Amouretti şi F. Ruze, Le Monde grec antique, Hachette-Universite, Paris, 1978. 4. De la cetate la imperiu In cursul jumătăţii de mileniu în care are loc afirmarea erei creştine, Europa se divizează în două ansambluri net separate: la nord, lumea mai mult sau mai puţin stabilă a popoarelor celtice şi germanice, iar la sud, puterea romană, care, pornită din Italia, cucereşte şi organizează întregul bazin mediteranean. începînd cu secolul al IV-lea î. Cr., istoria Europei cunoaşte o dublă evoluţie. După o perioadă de instalare a popoarelor celtice, Europa occidentală intră în sfera de influenţă mediteraneană sub controlul Romei; în schimb, Europa centrală şi orientală rămîn afectate de instabilitatea popoarelor germanice, care continuă să ocupe treptat regiunile de la nordul Dunării şi de la est de Vistula spre cîmpia ucraineană. CELTII ŞI GERMANII ÎN PREAJMA DECLANŞĂRII CUCERIRILOR ROMANE Europa celtică Popularea. începînd cu anul 800 î. Cr. şi în două mari faze cronologice, prima şi a.4oua epocă a fierului, ale căror nume corespund şi celor două situri arheologice caracteristice acestor perioade, Hallstatt în Austria şi La Tene în Elveţia, celţii au ocupat majoritatea regiunilor din

centrul şi vestul Europei (vezi capitolul 2). Grupuri de boii, norisci, vindelicieni şi helveţi s-au stabilit în zonele alpestre, din Ungaria pînă în Elveţia. Gallia e de-acum înainte majoritar populată de celţi, dintre care o parte au venit probabil în primul val al migraţiilor şi au format ansamblul populaţiilor acvitane între rîul Garonne şi Pirinei. Nucleul complexului

DE LA CETATE LA IMPERIU

cultural celtic din Gallia e constituit de populaţiile stabilite între Garonne şi Sena, cu arvernii din Masivul Central, haeduii din Burgundia ori pietonii, veneţii şi osismii din regiunile atlantice şi armoricane, ca şi parisii şi senonii de pe valea Senei. Sectorul Rhonului şi al Alpilor Occidentali grupează confederaţii importante cu allobrogii din Savoia, vocontii stabiliţi între Isere şi Durance sau volscii din regiunea Nîmes şi din Languedoc. Ultimii sosiţi sînt belgii, pe care-i întîlnim între Sena şi Rin, bellovacii din zona Beauvais, suessionii din

69

ţinutul Soissons, remii şi trevirii la est, spre Reims şi Trier. De asemenea, grupuri de belgi se stabilesc în insulele britanice, antica Britannia, bazinul Londrei constituind inima acestei ocupări celtice cu catuvellaunieni şi vecinii lor. Lanţul muntos al Alpilor Pennini e domeniul briganţilor, în timp ce regiunile septentrionale sînt locuite de caledonieni. Peninsulele mediteraneene au fost şi ele afectate de aceste mişcări de populaţii. Cîmpia Fadului are o puternică populare celtică prin boii, insubri, senoni, în timp ce platourile din centrul Peninsulei Iberice sînt ocupate de grupurile celtice ale vaccaeilor din Duero, vettonilor/vec- tonilor din Salamanca şi ale populaţiilor celtibere în contact cu iberii din regiunile orientale ale peninsulei. Evoluţia. Această importantă ocupare celtică a Europei corespunde unei transformări a mediului şi structurilor. Cucerirea romană nu face deseori decît să accentueze o evoluţie deja pornită. Deşi faptul cel mai important este dezvoltarea aşezărilor fortificate, în urma căreia în întreaga Europă celtică apar oppida, precum cele de la Maiden Castle, din Anglia, Bibracte (sau Augustodunum, azi Autun), din Gallia, sau Numantia (azi, Garray), din Spania, trebuie să ţinem seama şi de eforturile de punere în valoare a bogăţiilor naturale, aceasta însemnînd o scădere a suprafeţelor ocupate de păduri, exploatarea salinelor şi a bogăţiilor subsolului pentru prelucrarea metalelor. Arta metalului permite populaţiilor celtice nu numai fabricarea de arme şi de obiecte de podoabă, dar şi o îmbunătăţire a metodelor de cultivare şi exploatare a pămîntului. Se practică îmbunătăţirile funciare, ca şi divizarea în parcele a suprafeţelor cultivate; există urme ale acestei practici de parcelare în Marea Britanic. In domeniul religios, bogăţia panteonului celtic, pusă în lumină ue documente din epoca romană, nu reprezintă decît moştenirea unei intense vieţi cultuale dinaintea cuceririi; ornamentarea cu

70

AFIRMAREA EUROPEI teme religioase a cazanului danez de la Gundestrup este un exemplu în acest sens. De asemenea, arheologia ne permite să cunoaştem existenţa unor sanctuare preromane organizate în jurul unei clădiri circulare sau rectangulare ce prefigurează templele ro-mano-celtice (Heathrow, în Anglia, sau Gournay-sur-Aronde, nu departe de Beauvais, în Franţa). Această comunitate culturală e întărită de cler (druizi), care are un rol esenţial, cel puţin în Bri-tannia şi Gallia. Nu e mai puţin adevărat că Europa celtică rămîne divizată pe plan politic. Fiecare popor îşi are teritoriul lui şi organizarea proprie, care variază după regiuni. Britannia e încă dominată de un sistem monarhic, în timp ce în Europa continentală acest tip de putere e contestată în avantajul aristocraţiei. Aceste divizări duc la nenumărate conflicte între popoare. Germanii Expansiunea germanică. Provocată pe la 500 î. Cr. de modificările de climă din regiunea baltică, migraţia populaţiilor germanice aduce cu sine profunde schimbări în Europa centrală şi răsăriteană şi justifică, în parte, mişcările celţilor care populează regiunile occidentale. Primele contacte cu Mediterana au avut loc cu ocazia invaziilor cimbrilor şi teutonilor, care, de la Dunăre, ajung în Gallia sudică şi în Italia la sfîrşitul secolului al II-lea î. Cr., unde sînt învinşi de romani. De fapt, proporţiile acestor mişcări sînt considerabile, migraţia făcîndu-se în două mari ansambluri, germanii dinspre apus şi germanii dinspre răsărit. Ţinuturile germanice dinspre apus. Acestea sînt cel mai bine cunoscute datorită contactelor pe care le-au stabilit cu lumea romană încă de la apariţia imperiului. Se împart în trei ansambluri principale. Primul e format din zonele cu populaţii germanice de la Marea Nordului, precum chaucii, frisii, batavii. Urmează, în regiunea Rinului mijlociu pînă la Elba, o a doua grupă, din care fac parte ubii, sicambrii, chamavii, cheruscii, chattii. în sfîrsit, al treilea element e alcătuit din populaţiile din centrul şi sudul Germaniei, ca hermundurii, marcomannii şi quazii, spre

regiunile danubiene. Aceste populaţii se pot grupa în confederaţii, ca suebii, alamanii. Mişcarea populaţiilor în această parte a ţinuturilor germanice

DE LA CETATE LA IMPERIU

începe să se stabilizeze spre sfîrşitul secolului I d. Cr., dar exercită o puternică presiune asupra sectorului dintre Rin şi Dunăre. Ţinuturile germanice dinspre răsărit. Acestea sînt cu mult mai instabile, popularea lor fiind

fără încetare împrospătată prin înaintarea noilor populaţii dinspre ţărmurile Germaniei de nord şi ale Poloniei, de-a lungul văilor fluviilor Oder şi Vistula. Prima migraţie atestată e cea a bastarnilor, pînă la gurile Dunării. E urmată de alte grupuri importante, ca goţii şi vandalii, a căror expansiune e continuă tot timpul existenţei Imperiului Roman. Aceste populaţii germanice intră în contact cu popoarele stepelor, în special cu sarmaţii, care iau locul sciţilor, ocupînd regiunile de la nordul Dunării. Trebuie să fi fost în legătură şi cu populaţiile preslave dintre Vistula şi Nipru, în regiunea Kievului, unde se dezvoltă cultura Cerniakovo, prefigurare a lumii slave de la începutul Evului Mediu. URBS VICTRIX Roma şi Occidentul Insulele şi Peninsula Iberică. Cucerirea Italiei pune faţă în faţă două puteri ce urmăresc supremaţia în Mediterana occidentală: oraşul Cartagina, din Africa de Nord (nu departe de Tunis), care posedă baze comerciale în Sicilia şi în sudul Spaniei, ca şi în Baleare şi Sardinia, şi oraşul Roma. După o primă înfruntare între 264 şi 241 î. Cr., Roma recuperează Sicilia, Sardinia şi Corsica, pe care le transformă în provincii. Sînt primele jaloane ale imperiului său mediteranean. Pentru a-şi pregăti revanşa, Cartagina îşi dezvoltă activităţile în Peninsula Iberică, întemeind Carthagena. E peninsula din care Hannibal porneşte războiul împotriva Romei, în 218, traversînd Gallia de sud şi Alpii. Descumpănită de înfrîn-gerea din 216 de la Cannae, în sudul Italiei, Roma reacţionează şi Porneşte un război pe teritoriul hispanic, unde întemeiază Italica, m apropierea localităţii Hispalis (azi, Sevilla), în 206. După o serie de victorii, ea pune capăt războiului în Africa de Nord, la Zama, unde Hannibal este învins în 202. Această victorie pecetluieşte soarta ţinuturilor mediteraneene occidentale, în cursul secolului

72

AFIRMAREA EUROPEI al II-lea, Roma porneşte la cucerirea Peninsulei Iberice, pe care o transformă de asemenea în două provincii, recuperează Balearele, exploatînd în propriu-i folos bogăţiile minerale şi agricole ale acestui ţinut, cu toată împotrivirea populaţiilor indigene, lusitanii şi celtiberii:

cucerirea Numantiei şi sinuciderea colectivă a locuitorilor ei, în 133 î. Cr., ne oferă o idee despre opoziţia împotriva tutelei romane. Roma şi Gallia de sud. Roma întreţine relaţii regulate cu cetatea grecească Massilia (Marsilia), releu comercial indispensabil pentru Gallia. Dar această cetate e ameninţată de populaţiile indigene şi face apel la Roma. Intervenţia armatei romane se termină atunci cînd ea se instalează permanent, prima etapă constituind-o întemeierea cetăţii Aquae Sextiae (Aix- en-Provence) în 122 î. Cr. Prezenţa Romei pe teritoriul gallic este pecetluită prin crearea, în 118, a *coloniei Narbo (sau Narbo Martius, numită şi lulia Paterna sau Colonia Decumanorum, azi Narbonne — n. t.), destinată să fie capitala provinciei Gallia Transalpină. Roma şi Gallia cea pletoasă (Gallia comata, parte a Galliei unde locuitorii purtau părul lung — n. t.). De pe teritoriul Galliei meridionale pe care-l stăpînea, Roma îşi sporeşte legăturile cu lumea celtică independentă, exportînd acolo vin, ulei şi ceramică. Dar Gallia celtică rămîne o ameninţare în ochii puterii romane, care-i încredinţează lui Caesar, în anul 58 î. Cr., sarcina de a interveni, profitînd de chemarea în ajutor lansată de un trib gallic, aeduii, ameninţaţi de migraţia unei alte populaţii, helveţii, în pofida rezistenţei lui Vercingetorix, din tribul arvemilor, Caesar a reuşit să cucerească Gallia, învinsă definitiv la Alesia, în 52 î. Cr., în

71

urma unui memorabil asediu. Cea mai mare parte a Europei occidentale e din acel moment

sub controlul Romei. Roma şi lumea greacă Situaţia în Grecia şi în Balcani. De la moartea lui Alexandru cel Mare, lumea greacă e divizată în regate, dintre care două îşi împart teritoriul Greciei europene, Macedonia şi Epirul. Vechile cetăţi nu se bucură decît de o autonomie aparentă, fiind supravegheate de regii Macedoniei, cărora le plătesc tribut şi care le impun gar-

DE LA CETATE LA IMPERIU

nizoane precum cele de la Atena sau Corint. La nord-vestul Macedoniei, triburile illyrilor întreţin un climat de nesiguranţă, efectuînd raiduri spre Macedonia şi operaţii de piraterie pe coastele adriatice. La nord-est, tracii rămîn tot atît de greu de controlat. Roma a trebuit să se lupte încă din anul 228 î. Cr. împotriva piraţilor illyri, lovindu-se de împotrivirea regelui Filip V al Macedoniei în timpul conflictului împotriva Cartaginei. Intervenţia romană are loc în mai multe etape, într-o primă perioadă, Roma ajunge să joace în Grecia un rol care e strîns legat de alianţele pe care le-a încheiat cu cetăţile sau ligile. O nouă confruntare cu Filip V se termină, în 196 î. Cr. la Corint, cu proclamarea de către Flaminius a libertăţii grecilor. Douăzeci de ani mai tîrziu, un alt război se încheie cu înlăturarea monarhiei macedonene, în 168. Noi tulburări determină Roma să transforme Macedonia în provincie, în 146. în acelaşi an, cetatea Corint se revoltă: ca urmare, e rasă de pe suprafaţa pămîntului. Astfel, în două secole, Roma şi-a asigurat dominaţia asupra Mediteranei europene, făcînd, în acelaşi timp, cuceriri în Asia Mică şi Africa de Nord cartagineză. Criza cetăţii în secolul I î. Cr. Consecinţele cuceririlor. Expansiunea teritorială a Romei are repecusiuni adînci asupra societăţii şi economiei Italiei. Transferul de bogăţii din ţările cucerite şi prăzile ce se aduc de peste tot au ca rezultat modificarea condiţiilor de viaţă. Dar de această îmbogăţire profită mai ales mediile conducătoare, reprezentate de senatori şi de cei mai bogaţi cetăţeni, *cavalerii, ale căror activităţi financiare şi comerciale beneficiază de această nouă situaţie. Apar mari domenii funciare, latifundia, proces favorizat de sporirea numărului de sclavi, în acelaşi timp, în Italia pătrund influenţe orientale o dată cu introducerea a noi culte, precum cel al zeiţei Cybele, al lui Dionysos sau al divinităţii egiptene Isis. Nici urbanismul nu scapă de această

evoluţie; astfel, se construiesc, în secolul al II~lea î. Cr., primele bazilici destinate activităţilor judiciare. Şi cadrul vieţii private se transformă, casa tradiţională cu vestibul (atriurri) prelungindu-se printr-o grădină înconjurată de un Penstil cu coloane. Cu toate acestea, continuă să existe o pro-

73

74

AFIRMAREA EUROPEI blemă majoră legată de creşterea populaţiei urbane şi de sărăcirea populaţiei din mediul rural, ruinată, în parte, de războaie. Un prim proiect de împărţire a pămînturilor, încercare făcută de fraţii Gracchi, Tiberius şi Caius, se soldează cu asasinarea celor doi. Puterea senatorială nu pare capabilă să rezolve criza. De acum încolo, e deschisă calea tentativelor personale de acaparare a puterii. Criza politică. Reformele încercate de Gracchi au stat la baza apariţiei unui nou curent politic, care grupează partizanii unei transformări a structurilor în favoarea poporului, aşa-zişii popu- lares, opuşi mediilor conservatoare ale optimaţilor — optimates. Pe de altă parte, armata, compusă pînă atunci din cetăţeni recrutaţi pe circumscripţii, devine din ce în ce mai mult o armată de profesie cu voluntari, ceea ce întăreşte legăturile dintre soldaţi şi conducătorii lor. De aceea, asistăm la Roma, cu începere de la sfîrşitul secolului al 11-leaî. Cr., la o serie de confruntări pentru stăpînirea cetăţii, miză a războaielor civile. Importanţa armatei devine determinantă; Sylla cucereşte Roma ajutat de propriii săi soldaţi, si-si întemeiază, între 88 şi 82, puterea pe dictatură, veche magistratură temporară, care se transformă în instituţie

permanentă şi care îi permite lui Sylla să-şi elimine adversarii prin sîngeroase proscripţii. Un alt general, Pompei, care are impresia că ţine în mînă frîiele politicii romane, se loveşte de opoziţia lui Caesar, care, aureolat de victoriile din Gallia, trece Rubiconul, hotar al provinciei sale, şi pune stăpînire pe Roma în 49 î. Cr. Naşterea imperiului, de la Caesar laAugustus. Evoluţia internă a Romei anunţă transformările de la sfîrşitul secolului l î. Cr. Concepţia despre o putere încredinţată unei singure persoane

capabile să instaureze concordia şi pacea stă în centrul reflecţiei politice a lui Cicero, orator şi în acelaşi timp membru al *Se-natului. în scurta perioadă a guvernării sale, între 49 şi 44 î. Cr., Caesar întreprinde o serie de reforme care au ca scop întărirea puterii personale de care dispune, concretizată prin desemnarea sa ca dictator pe viaţă. Asasinarea lui la 15 martie 44 nu face decît să amîne realizarea acestei idei. După un nou război civil între moştenitorii lui Caesar — locţiitorul său, Marcus Antonius, şi fiul său adoptiv, Octavianus —, triumful lui Octavianus la Actium, pe

DE LA CETATE LA IMPERIU

coasta occidentală a Greciei, în 31 î. Cr., face din acesta stăpî-nul unic al lumii romane; Senatul îi acordă, în 27 î. Cr., titlul de „augustus". SPAŢIUL IMPERIAL EUROPEAN Definitivarea cuceririlor în anul 31 î. Cr., lumea romană nu ajunsese încă la întinderea sa maximă, o parte importantă a operei primului împărat, Augus-tus (31 î. Cr.-14 d. Cr.), constînd în întărirea hotarelor spaţiului roman. în Europa occidentală. Provinciile gallice şi hispanice cucerite în epoca republicană nu sînt încă în întregime integrate în imperiu. De aceea, Augustus duce pînă la capăt această cucerire, lansînd campanii militare în nord-vestul Peninsulei Iberice şi în regiunile alpestre. Trofeele ridicate la Saint-Bertrand-de-Comminges (în Antichitate, Convenae sau Lugdunum Convenarum — n.t.), în Pirinei, şi în localitatea La Turbie, mai sus de Monaco, consfinţesc aceste succese, însoţite de crearea provinciilor alpine Nori-cum şi Rhaetia. în schimb, întîmpină mai multe greutăţi în calea realizării programului său în Germania, ale cărei regiuni cuprinse între Rin şi Elba speră să le anexeze, în ciuda numeroaselor campanii pornite dinspre Rin şi Dunăre, Roma nu poate zdrobi opoziţia triburilor germanice, suferind chiar o mare înfrîngere, în anul 9 d. Cr., cînd trei legiuni sînt nimicite de cheruscul Armi-nius, care coordonează rezistenţa germanică. Augustus trebuie aşadar să renunţe la proiectul său şi să revină la ideea unei frontiere pe Rin şi Dunăre. Această situaţie e concretizată la sfîrşitul secolului I d. Cr., sub domnia lui Domitianus, prin crearea a două provincii: Germania Inferior şi Germania Superior.

Intre timp, împăratul Claudius hotărîse să cucerească Britannia, reluînd încercările lipsite de succes ale lui Caesar din timpul războiului pe care l-a purtat împotriva gallilor. Debarcarea romană în Britannia are loc în 43 d. Cr., iar cucerirea capitalei catu-vwlaunilor, Camulodunum (Colchester), marchează începutul stapînirii romane asupra insulei Britannia, nouă provincie adăugată spaţiului imperial occidental.

76

AFIRMAREA EUROPE! Europa orientală. Europa estică oferă aceleaşi dificultăţi ca şi sectorul renan. La est de Noricum, regiunile Pannoniei (Ungaria) şi ale Illyricumului (aproximativ triunghiul format de rîurile Sava, Drina şi ţărmul adriatic — n.t.) formează un obstacol pentru comunicaţiile dintre Occident şi partea orientală a imperiului. Ele pot constitui chiar o ameninţare pentru Italia; revolta populaţiilor din Illyricum care are loc între anii 6 şi 9 î. Cr. obligă Roma să intervină pentru crearea a două provincii în inima Europei, Dalmaţia şi Pannonia. Ocuparea regiunilor dunărene e încheiată în secolul I d. Cr., o dată cu crearea provinciei Moesia, în anul 15 d. Cr., şi anexarea regatului Tracici, transformat în provincie, în 46 d. Cr. Cu toate acestea, continuă

75

să existe o importantă ameninţare la nord de Dunăre, în afara celei reprezentate de populaţiile germanice: regatul dac din Transilvania şi Carpaţi. De origine tracă, dacii se organizaseră într- un regat si, începînd cu epoca lui Caesar, regele acestora, Burebista, neliniştea Roma. La sfîrşitul secolului I d. Cr., regele Decebal nu ezită chiar să lanseze, din capitala sa, Sarmizegetusa, incursiuni la sudul Dunării, pe pămînt roman. Pentru a asigura securitatea hotarelor, dar şi pentru a pune mîna pe importantele bogăţii aurifere ale dacilor, împăratul

Traian întreprinde, între 101 şi 106, două campanii la capătul cărora Dacia devine, şi ea, provincie romană. Coloana lui Traian de la Roma, cu basoreliefurile ei ce evocă războaiele din Dacia, celebrează aceste evenimente. Această ultimă campanie încheie crearea spaţiului imperial, care nu suferă, la sfîrşitul secolului l şi în cursul secolului al II-lea, decît modificări mărunte, o dată cu împărţirea în două a provinciilor Pannonia, Moesia şi Dacia. Apărarea imperiului Armata. Puterea imperială şi securitatea în imperiu se întemeiază în primul rînd pe armată. Protecţia teritoriilor europene e asigurată aşadar de un dispozitiv militar cuprinzînd legiuni compuse din cetăţeni romani şi din trupe auxiliare, flancuri de cavalerie şi cohorte de infanterie, recrutate din rîndul populaţiilor indigene ale imperiului. Marina staţionează în Italia, în porturile Misenus (Miseno) şi Ravenna, pentru controlarea Me-dîteranei, în timp ce flotilele protejează regiunile periferice ale

DE LA CETATE LA IMPERIU

Britanniei, Rinului şi Dunării. Repartizarea forţelor este inegală şi depinde de importanţa

strategică a sectoarelor, ca şi de variaţia geografică a pericolelor externe. Dacă în Peninsula Iberică, la Leon, se menţine o singură legiune (Legio septima gemina sau Germanica — n.t.), Britannia e apărată de patru, apoi de trei legiuni, stabilite în Caerleon (Isca Silurum), York (Eboracum) şi Chester (Chestria). Cea mai mare parte a trupelor e concentrată pe Rin şi Dunăre: de la opt la patru legiuni pe Rin, cu tabere la Nijmegen (Noviomagus), Xanten (Castra vetera), Neuss (Niusa, Nova Castra sau Novaesium), Mainz (Moguntia sau

Moguntiacum), Strasbourg (Argentoratum)

Dunăre, adică aproximativ 200 000 de oameni cu trupele auxiliare, repartizaţi în taberele de la Viena (Vindobona, Flaviana castra, luliobona), în Austria, Mosonmagyarovăr (Arrabona), în Ungaria, Belgrad (Singidu-num), în Serbia, şi, de asemenea, spre vărsarea Dunării, la Igliţa (Troesmis), în România. Sistemul defensiv. Desemnat în general cu termenul latinesc limes şi structurat pe reţeaua de dn imuri şi fortificaţii, acest sistem a fost creat în Germania Superior pentru a apăra regiunile dintre cursul inferior al Rinului şi al Dunării, „Decumates agri". Şanţuri, pali-sade sau ziduri, mici fortăreţe separă astfel lumea romană de Germania independentă, de la Koblenz (Confluentes) pînă în provincia Rhaetia. Acest tip de apărare se găseşte şi în Dacia şi Moesia. în ce priveşte Britannia. există un adevărat zid, construit de Hadrian (Vallum Hadriani) spre

anul 122 î. Cr., care începe de la estuarul rîului Tyne şi se întinde pînă la Solway Firth (Itunae -iEstuarium), pe 128 de kilometri, cu şanţuri, turnuri şi fortificaţii. Antoninus completează sistemul printr-un zid (Vallum Antonini) mai spre nord, între Firth of Clyde (Clota) şi Firth of Forth (Bode-riae sau Bodotriae ^Estuarium), dar acesta, mai puţin rezistent (pămînt şi lemn) şi mai expus, e abandonat la sfîrsitul secolului al U-lead. Cr. Astfel, în secolul al H-lea d. Cr., Europa se divizează în mod în două ansambluri: o Europă mediteraneană a cetăţilor ce ,meau de Roma şi o Europă a popoarelor în care predomină miŞcările migratorii ale germanilor.

78

DOCUMENT Regiuni ale Europei, văzute de autori antici l. Peninsula Iberică şi zona ei septentrională:

„Prima ţară a Europei dinspre asfinţit este, aşa cum am spus, Iberia. Cea mai mare parte a ei oferă grele condiţii de locuit, pentru că populaţia are laîndemînă păduri şi cîmpii cu un strat

77

şi între optsprezece şi douăzeci de legiuni pe

AFIRMAREA EUROPEI

subţire de sol cultivabil, şi chiar acesta nu în întregime şi nu deopotrivă brăzdat de ape. Apoi, regiunea ei nordică este cu desăvîrşire rece, pe lîngă relieful său stîncos, şi este situată la ocean, ceea ce i-a pricinuit izolarea şi lipsa de relaţii comerciale cu alte regiuni; în felul acesta, ea depăşeşte, în condiţii mizere, orice loc de aşezare. Aceasta este deci înfăţişarea părţii de miazănoapte a Iberici. Regiunea ei sudică, dimpotrivă, aproape în întregime este

roditoare [

răsărit [

sud spre nord, desparte Celtica de Iberia. [

culcă pe pămînt, lăsîndu-si părul să crească lung ca la femei; în luptă însă îl leagă strîns pe

frunte. Se hrănesc mai ales cu carne de ţap

ghindă de stejar după ce o usucă şi o pisează, fac apoi din ea făină şi pîine care se conservă

multă vreme. [

Aşa este deci, după cum spuneam, felul de viaţă al muntenilor, mă refer la populaţiile care

mărginesc coasta nordică a Iberiei, la callaici, asturi, cantabri, pînă la ţinutul vasconilor şi la Pirinei, pentru că felul de trai al tuturor acestora este acelaşi. Şovăi să dau mai multe nume,

ferindu-mă de grafia lor neobişnuită [

datorită păcii instaurate şi a frecventării lor de către romani; cei care se împărtăşesc mai puţin din acest avantaj sînt mai greoi

].

Iberia seamănă cu o piele de bou, care se întinde în lungime dinspre apus spre

]

Pirineii [formînd] latura ei răsăriteană. Acest munte, ce se întinde în lung dinspre

]

Toţi muntenii sînt sobri, beau numai apă şi se

Muntenii se hrănesc două părţi ale anului cu

]

].

Azi totuşi ei suferă mai puţin de acest neajuns,

si mai sălbatici [

].

*

Se povesteşte că unul dintre geţi cu numele Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi cu acest prilej a învăţat de la filozof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a cîştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucît este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întîkiindu-se rar cu cei de afară, decît doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, cînd a văzut că oamenii sînt mult mai supuşi faţă de el decît mai înainte, ca faţă de

DE LA CETATE LA IMPERIU

unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit pînă

în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Pînă şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfînt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al rîului care curge pe lîngă el. Apoi cînd peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se

abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zamolxis. [

Cît priveşte pe geţi, să lăsăm la o parte ştirile vechi. Informaţiile din vremea noastră pe care le avem despre ei iată cum se prezintă: Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a ridicat poporul copleşit de nevoi din pricina nesfîrsitelor războaie şi atît de mult l-a îndepărtat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît, doar în puţini ani, a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini. Ba chiar şi de romani era de temut, deoarece trecea neînfricat Istrul şi prăda Tracia pînă în

Macedonia şi în Illyria. [

Pentru convingerea poporului, el a conlucrat cu Deceneu, un vraci, care a pribegit prin Egipt şi a învăţat anumite semne prevestitoare prin care desluşea vrerile divinităţii, în scurt timp, Deceneu însuşi a fost socotit pătruns de suflu divin, la fel cum am spus cînd am vorbit despre Zamolxis. Şi, în semn de supunere, geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască

79

]

]

fără vin. Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de

oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. [

S-a mai făcut şi o altă împărţire a geţilor, care dăinuie din timpuri străvechi, anume unii dintre

ei se numesc daci, alţii geţi. Geţii sînt cei aşezaţi spre Pont şi spre răsărit, daci, cei din partea

potrivnică, adică dinspre Germania şi spre izvoarele Istrului. [

Pe la ei curge rîul Marisos ce se varsă în Danubius. Lîngă acesta din urmă au depozitat

romanii muniţiile de război. Căci părţile de sus şi de la izvoare ale fluviului, pînă la cataracte şi mai cu seamă pe porţiunea lui de la daci, se cheamă Danubius; părţile lui de jos, care se află la geţi, şi pînă la Pont, se numesc Istm. Dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă." * Strabon, Geografia III, l, 2-3; 3, 7-8; VII, 5, 11, 12, 13 (trad. de Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972:

voi. I, pp.'345-355; vol.'ll, pp. 166-167,174-175) Strabon, autor grec de la începutul imperiului, descrie popoarele [din eninsula Iberică] insistînd asupra lipsei lor de civilizaţie: nu cunoşteau * Fragmentul VII, 5, 11, 12, 13 din Geografia lui Strabon, referitor la spaţiul geto-dacic, figurează doar în prezenta ediţie românească a Istoriei Europei (n. L).

80

AFIRMAREA EUROPEI grîul, nu consumau vin, aveau părul lung.,. De f apt, autorul are ocazia să pună în evidenţă binefacerile cuceririi romane.

Trebuie remarcată de asemenea viziunea geografică deformată a lui Strabon, care plasează Pirineii la estul Hispaniei, orientîndu-i nord-sud, ceea ce atrage după sine o percepţie falsă a spaţiului gallic. Contemporan cu marea expansiune romană, Strabon este avantajat în informaţiile pe care le poate furniza despre geţii nord-dunăreni. „înaintaşii acestora — spune Strabon — nu au cunoscut geografia Iberiei, a Celticei şi, de mii de ori mai puţin încă, geografia Germaniei, a Briţanniei, precum şi a geţilor şi a bastarnilor" (H, 1,41). Aceeaşi idee a superiorităţii datelor furnizate de generaţia sa faţă de înaintaşi în legătură cu meleagurile Daciei mai revine o dată în lucrarea sa: „în general, contemporanii noştri pot

prezenta date mai sigure despre

de fluviu, adică despre geţi, tyregeţi şi bastarni

Dar să vedem mai întîi cine sînt geţii. Meritul de a fi dat primul răspuns la această întrebare îi

revine lui Herodot: „geţii sînt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" (IV. 93). Aceasta este prima consemnare în istorie a apartenenţei etnice a geţilor şi valoarea ei pentru poporul român este inestimabilă. După aproximativ cinci secole, în zorii erei celei noi, cînd geţii ajunseră un popor de temut chiar pentru invincibila Romă, geograful din Amasia Pontului, un supus roman cu largi orizonturi, vine să confirme în două rînduri mărturia lui Herodot. „Elenii — spune Strabon — î; considerau pe geţi traci" (VII, 3,2) şi. în altă parte:

„geţii, un neam de aceeaşi limbă cu tracii" (Vil, 3, 10)*. 2. Germania văzută de Tacit:

„Toată ţara Germaniei se desparte de galii, de reţi şi pannoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi prin frica pe care-o au deopotrivă unii de alţii, iar de daci prin munţi; celelalte margini ale ei le udă Oceanul, ce înconjoară limbi întinse de pămînt şi insule mari, cu nişte neamuri şi

regi ştiuţi numai de cîtva timp şi pe care i-a scos la lumină războiul. [

aş crede că sînt pămînteni şi deloc amestecaţi cu străini şi oaspeţi de-ai altor neamuri, fiindcă cei ce căutau înainte vreme să se strămute în altă ţară nu umblau pe uscat, ci pe mare, iar Oceanul de dincolo de Germania, nemărginit şi, cum as zice, din altă lume, rareori e * Comentariul referitor la spaţiul geto-dacic e preluat din ediţia în limba română a Geografiei lui Strabon şi-i aparţine prof. Felicia Vanţ-Ştef (n. t.). DE LA CETATE LA IMPERIU

]

]

locuitorii din preajma Istrului, de dincoace sau de dincolo "

(II, 5,12).

]

Despre germani, eu

81

brăzdat de corăbii din lumea noastră. Pe lîngă aceasta, fără a mai vorbi de primejdiile acelei mări grozave şi neumblate, cine, lăsînd Asia sau Africa sau Italia, s-ar fi dus în Germania, ţară

urîtă, cu firea cerului aspră, pustie şi tristă la vedere, cine, afară numai dacă n-ar fi acolo ţara

lui? [

corcească deloc prin căsătorii cu alte seminţii străine, au fost un neam osebit, fără amestec şi numai lui însuşi asemene; de-aici şi chipul lor, acelaşi la toţi, măcar că-i atîta desime de oameni: ochi fioroşi şi albaştri, plete roşcate, trupuri înalte şi numai la năvală bune: la osteneală şi la munci ei nu ţin ca noi şi deloc nu rabdă la sete şi la cald; cu frigul şi cu foamea s-au învăţat din pricina firii cerului şi a pămîntului." Tacit, Despre originea şi ţara germanilor I, l; II, l; IV (trad. de Teodor Naum, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp. 33-34) Tacit îşi scrie lucrarea la începutul secolului al 11-lea d. Cr., într-un moment în care hotarul de pe Rin şi Dunăre era stabilizat. Concepţia sa privind geografia e tributară epocii în care a trăit: vorbeşte de un ocean care înconjoară toate regiunile din nordul Europei şi insistă asupra specificităţii populaţiilor germanice, originare din ţinuturile baltice. 5. Europa romană în secolele I şi al Il-lea d. Cr., Roma propagă înjumătăţea sudică a Europei o organizare politică, un mod de viaţă, o cultură — întemeiată cu precădere pe elemente greceşti — care constituie puternici factori unificatori, ce nu împiedică totuşi afirmarea identităţii regionale şi nu resping forţele înnoitoare. Timp de patru veacuri, în cadrul unui imperiu unificat, Europa cunoaşte o perioadă unică în istoria ei, în care formele de civilizaţie greco-romane pătrund din plin în toate provinciile, fără să lezeze cu toate acestea caracteristicile componentelor regionale. UNITATEA POLITICA Puterea imperială împăratul. Apariţia imperiului n-a adus cu sine dispariţia instituţiilor republicane, dar noua repartizare a competenţelor provoacă, de fapt, un declin treptat al rolului adunărilor poporului. Căci împăratul a preluat cea mai mare parte a atribuţiilor acestor adunări. Titlul de imperator

constituie expresia acestei puteri care reuneşte în aceeaşi măsură comanda armatei, funcţia esenţială a imperator-ulm, şi puterea judiciară şi legislativă, în domeniul religios, are titlul de „mare pontif" (pontifex maximus), ceea ce înseamnă autoritate supremă şi controlul religiei romane şi al marilor corpuri religioase, în această funcţie, poate autoriza sau interzice practicarea noilor culte în imperiu, în afară de aceasta, o parte importantă a puterii imperiale este de asemenea întemeiată pe legăturile privilegiate dintre împărat şi poporul său al cărui protector este, în calitate de „Părinte al Patriei" (Pater Patriae). Această

EUROPA ROMANĂ

protecţie se exercită prin darurile oferite populaţiei din Roma

construcţii — şi prin iniţiativele lui vizînd populaţia provinciilor şi armata, a căror fidelitate o întăreşte prin oferirea unor sume de bani (donativum). Evoluţia acestor legături se va manifesta în cultul imperial. Cultul imperial, începînd cu domnia lui Augustus, la Roma se cinsteşte geniul împăratului, genius, cultul acestuia fiind asociat celorlalte divinităţi, ca lari. Pe de altă parte, prestigiul personal al împăratului e sporit încă de la început de evidenţierea filiaţiei dintre el şi Caesar, care, după moarte, a fost divinizat. La moartea împăraţilor, ceremonia de apoteoză, decisă de Senat, consfinţeşte această accedere a împăraţilor la divinizare, în provincie, se creează un cult al Romei şi al lui Augustus, care va cunoaşte o mare dezvoltare în epoca imperială timpurie. Acest cult întăreşte imaginea dinastică; ea tinde treptat să se impună, chiar dacă,

]

Eu unul mă alătur la părerea acelora care cred că seminţiile Germaniei, fără să se

83

jocuri, distribuire de grîu,

teoretic, desemnarea împăratului şi atribuirea puterilor sale rămîn de competenţa Senatului şi

a poporului roman.

Administraţia centrală. Pentru a face faţă nevoilor imperiului, Augustus trebuie să

reorganizeze puterea centrală. Senatul şi ordinul senatorilor îşi păstrează locul, dar recrutarea

e lărgită şi la cei din provincie; sub Traian, împărat de origine hispanică, Peninsula Iberică dă mai mulţi senatori. Senatorii sînt folosiţi din plin în administraţie, alături de cavaleri,

constituiţi din acel moment în ordinul ecvestru consacrat administraţiei imperiale. Din acest corp îşi recrutează împăratul prefecţii care conduc marile servicii de aprovizionare a Romei (prefectus annonae), de securitate a oraşului (prefectus vigilum sau vigilibits), de gardă imperială (prefectus praetorii sau praetorio) şi de marină (prefectus classis sau classî). Serviciile financiare sînt gerate de un cavaler procurator „a rationibus", care face oficiul de ministru al finanţelor. Administraţia provincială Principii generale. Dacă Italia rămîne un teritoriu privilegiat, scutit de impozit, tribuîum, anulat o dată cu cucerirea Macedoniei, în 146 '• Cr., celelalte regiuni ale Europei romane sînt supuse sistemului Provincial. Pe teritoriul acestora, impozitul e obligatoriu, fapt care c°nstituie semnul cuceririi, guvernarea lor fiind încredinţaţi unui

84

AFIRMAREA EUROPEI reprezentant al puterii centrale. Acesta din urmă e ales în funcţie de o repartizare a provinciilor stabilită în 27 î. Cr. între împărat şi Senat. Regula generală este că Senatul trimite pentru un an un guvernator cu titlul de „proconsul" în provincii fără armată, în timp ce împăratul alege dintre senatori „*legatul" imperial, pe care-l numeşte pentru o durată medie de trei ani în fruntea celorlalte provincii. Pentru provinciile considerate secundare, împăratul poate desemna ca guvernator un cavaler cu titlul de „procu-rator-guvernator". Provinciile europene. În funcţie de aceste criterii, provinciile europene se repartizează în trei mari grupe în secolul I d. Cr. Provinciile senatoriale sînt, în general, provincii vechi sau regiuni îndepărtate de hotare: Gallia Narbonensis, Baetica, Sicilia, Macedonia şi Achaia. Restul provinciilor, adică majoritatea teritoriului Europei romane, erau la dispoziţia împăratului. Statutul acestor provincii a variat după împrejurări. Regiunile gerate de procuratori-cavaleri sînt: provinciile alpestre, Sardinia-Corsica, Epirul, Tracia, Rhaetia şi Noricum. Cea de a treia grupă e formată din provinciile Hispania Citerior, Lusitania, Aquitania, Gallia Lugdunensis, Belgica, Britannia, Dalmaţia, Germania Inferior, Germania Superior, Pannonia Inferior, Pannonia Superior, Moesia Inferior, Moesia Superior, care sînt administrate de legaţi. Imperiul, o federaţie de cetăţi Un orator grec a definit imperiul ca pe o „federaţie de cetăţi", în Europa, în cadrul general al

provinciilor, oraşul şi teritoriul său constituie, într-adevăr, baza organizării politice şi a vieţii sociale şi religioase a locuitorilor. Tradiţii şi creaţii. Un fenomen de protourbanizare se putuse observa la populaţiile indigene înainte de cucerirea romană. O dată cu naşterea imperiului, această mişcare se generalizează şi în întreaga Europă apare o reţea de cetăţi, rezultat în primul rînd al colonizării impuse de Roma, ca, de pildă, coloniile Zaragoza (Caesarea Augusta), Merida (Emerita Augusta) sau Barcelona (Barcino), în Spania, sau, în Gallia, Narbonne (Narbo sau Narbo Martius), Beziers

(Beterrae), Lyon (Lugdunum) deseori în legătura EUROPA ROMANĂ

cu tabere militare care atrag populaţiile stabilite în vecinătatea acestora, în canabae:

Colchester (Camulodunum Colonia, Col-cestria), Lincoln (Lindum Colonia), Gloucester (Glevum, Claudia Castra), York (Eboracum), în Marea Britanic, Xanten (Castra vetera), Koln

Această colonizare se întinde la toate provinciile europene,

85

(Colonia Agrippina), Mainz (Moguntia, Mogun-tiacum), pe Rin, Strasbourg (Argentoratum)

Poetovio (Ptuj), Aquincum (Budapesta), în Pannonia etc. în acelaşi timp, se dezvoltă aproape peste tot cetăţi construite de indigeni, ale căror instituţii copiază modelul oraşelor din Italia, într-o anumită măsură, această mişcare cuprinde şi zonele rurale, unde apar aglomeraţii de categorie secundară sau vid. Structurile municipale şi promovarea juridică. Oraşele sînt administrate de magistraţi, cvestori, edili şi duumviri, dar, în afară de coloniile romane în care locuitorii beneficiază de dreptul roman, celelalte cetăţi au un statut juridic restrîns. Ele pot obţine, cu toate acestea, într-o primă perioadă, o promovare prin concesionarea unui drept inferior, dreptul latin, care este o etapă spre cetăţenia romană; el oferă într-adevăr magistraţilor cetăţii, la terminarea serviciului, posibilitatea acestei cetăţenii. Exemplele cele mai cunoscute sînt în Peninsula Iberică pentru cetăţile Salpensa, Malaca (Malaga) sau Irni. în cîteva generaţii, cetăţenia romană cîştigă teren în provinciile din Europa, această evoluţie fiind consfinţită de edictul lui Caracalla, din 212 d. Cr., care recunoaşte tuturor locuitorilor liberi din imperiu statutul de cetăţeni romani; este primul exemplu al unei cetăţenii unice pe teritoriul european! UNITATEA CULTURALA Condiţiile generale »Pax Romana". La adăpostul hotarelor apărate de armată şi de Unies-un, provinciile din Europa se pot dezvolta într-un climat de relativă pace. Se intensifică schimburile economice şi punerea în valoare a bogăţiilor provinciilor. Exploatarea minelor din Peninsula Iberică (aur în nord-vest, fier la Aljustrel şi Beja [Pax lulia], în Portugalia etc.), Dacia, Dalmaţia, Noricum sau Britannia '"mizează minereurile necesare imperiului (aur, argint, fier,

86

AFIRMAREA EUROPEI plumb, cositor). Necesităţile de ulei sînt acoperite de exportul de ulei spaniol din Baetica, trimis spre Roma şi regiunile militare. Atelierele de ceramică se înmulţesc în Peninsula Iberică şi Gallia, aceasta din urmă favorizată de proximitatea unei clientele militare pe Rin şi Dunăre. Cu toate acestea, climatul de securitate e fragil si, de cîteva ori, împăraţii trebuie să intervină pentru a împiedica ameninţările germanice pe Rin şi, mai ales, pe Dunăre, în sectorul Pannoniei, unde quazii şi marcomannii, întăriţi de triburile iraniene ale sarmaţilor, constituie un pericol permanent, fiind deseori greu de respins, începînd cu domnia lui Marc Aureliu (161-180), situaţia se agravează evident, limes-ul fiind el însuşi străpuns. E necesară întreaga energie a împăratului pentru a restabili pacea printr-un şir de campanii evocate pe coloana lui Marc Aureliu din Roma. Unitate lingvistică şi juridică, începînd cu Augustus, lumea romană e dominată de bilingvismul greco-latin. Limba latină devine limba oficială a regiunilor Europei occidentale, chiar dacă pentru o vreme se mai menţin idiomuri locale, aşa cum o dovedeşte calendarul gallic de la Coligny (Ain). Greaca rămîne limba dominantă în Europa orientală, de la provinciile Macedonia şi Tracia spre est. În toate provinciile, se difuzează un model de cultură greco-latin, de care copiii iau cunoştinţă prin operele lui Homer şi Vergilius, ajutaţi de învăţători: didaskalos, în zone greceşti, şi magister, pe teritorii de limbă latină. Roma, Atena, dar şi Autun (Augusto-dunum), în Gallia, au şcoli renumite. Sistemele de practică juridică se unifică, iar dreptul roman se impune în întreaga Europă pentru relaţiile dintre particulari. Efortul legislativ al împăraţilor accentuează această evoluţie, mai ales cu începere de la domnia lui Antoninus (138-161), cu marii jurişti Salvianus şi Gaius. Intr-o măsură din ce în ce mai mare, dreptul roman devine superior sistemelor de drept locale. Comunicaţiile. Comunicaţiile dintre diferitele regiuni europene au fost mult ameliorate în timpul imperiului. Mediterana rămîne un ax prioritar, pe căile maritime se transportă spre marile porturi mediteraneene ale Europei produsele imperiului. Ostia asigură aprovizionarea

Romei şi Italiei, în timp ce portul Aquileia face tranzitul produselor între regiunile Europei centrale şi Italia. Pe forumul din Roma, o bornă kilometrică de aur simbolizează rolul EUROPA ROMANA 87 fundamental al drumurilor, a căror reţea s-a dezvoltat considerabil jn Italia şi în toate provinciile. E suficient să amintim Via Appia, de !a Roma spre Italia de sud, sau marile axe europene precum cele de la Cadiz (Gades) pînă la Roma, de pe valea Rhonului pînă la Boulogne (Gesoriacum, Bononia) sau de la Mainz (Moguntia, jyloguntiacum) trecînd prin Lyon (Lugdunum), de la Londra (Londinium) pînă la Valul lui Hadrian sau reţeaua rutieră a limes-ului şi marile drumuri alpestre, drumul Adriaticii pînă la Byzantium, prin Macedonia şi Tracia. în realitate, importanţa crescîndă a regiunilor frontaliere în viaţa imperiului tinde să deplaseze marile curente de circulaţie, la început centrate pe Medite-rana, spre regiunile septentrionale ale imperiului, în sectorul Rin-Dunăre. Integrarea religioasă Sincretismul. Sincretismul e forma caracteristică a acestei integrări în care panteonul roman nu întîlneşte obstacole şi fuzionează cu zeităţile locale. Marii zei romani ca lupiter, Marte, Mercur sau Minerva sînt atestaţi în toate regiunile europene, dar îşi pierd deseori caracterele

propriu-zis romane şi preiau elemente indigene: lupiter reprezentat cu o roată aminteşte de zeul celtic Taranis, iar propagarea cultului iupiterian în zone rurale sau de munte este fructul unei asimilări cu zei indigeni. Societăţile provinciale acceptă fără dificultate aceste culte care sînt foarte apropiate în formele lor de propriile lor tradiţii religioase, în acelaşi timp, Roma îşi introduce reprezentările iconografice şi monumentale prin construirea de temple sau altare votive, adoptate de provincii. Dezvoltarea cultului imperial se înscrie în dorinţa de a da coeziune religioasă provinciilor europene. Ataşamentul faţă de împărat se poate manifesta în cadrul provinciei în jurul templului provincial la Tarragona (Tarraco), Colchester (Camulodunum Colonia, t-olcestria) sau al altarului celor Trei Gallii la Lyon (Lugdunum), dar şi în cetăţile care ridică monumente familiei imperiale: tem-P'ul de la Conimbriga (Condeixa-a-Velha, Coimbra), templul Maison Caree şi altarul din Jardin de la Fontaine de la Nîmes (Ne-^ausus) - ori templul Romei şi al lui Augustus pe Acropola Atenei, lr> -3ţa Parthenonului. Toate acestea sînt adevărate complexe

arhi-

88

AFIRMAREA EUROPEI tecturale, amenajate în oraşe pentru a cinsti dinastia imperială, ca, de pildă, sanctuarul Le Cigognier de la Avenches (Aventicum), din Elveţia, care cuprinde templul, porticul şi teatrul. Astfel, acest cult se înscrie temeinic în peisajul arhitectural provincial. Moduri de viaţă O civilizaţie a vinului. Introducerea vinului în practicile alimentare ale Europei este într- adevăr una dintre marile transformări care se fac simţite în aceste regiuni. Partea estică a Europei romane întrebuinţa vinul încă din epoca grecească, în care viţa de vie şi vinul erau simboluri ale zeului Dionysos. Introdus în Occident de greci, vinul nu cunoaşte o adevărată răspîndire decît o dată cu cucerirea romană. Mai întîi exportat de pe coastele italieneşti (regiunea Campania), vinul devine foarte repede una dintre marile producţii ale provinciilor iberice şi gallice, în detrimentul vinurilor italieneşti, care continuă totuşi să aprovizioneze piaţa romană. Iată de ce, în perioada imperială, asistăm la configurarea unei noi geografii viticole a Europei, în care un rol preponderent îl deţin regiunile Catalonia (Tarraconensis — n. t.), Bordelais (veche regiune a Franţei, cu capitala la Bordeaux/Burdigala — n. t.}, Bourgogne (Burgundia, veche regiune a Franţei — n. t.), valea Mosellei, a Rinului etc. Producţia, transportată în amfore sau butoaie, este, în mare parte, destinată armatei din regiunile de la hotar.

Apariţia unei producţii de consum. Consumul vinului nu este decît un element dintr-un proces

mai general de uniformizare a modurilor de viaţă. Dezvoltarea şi înmulţirea centrelor urbane au ca rezultat sporirea nevoilor. Săpăturile arheologice pun în evidenţă răspîndirea de produse care, cu anumite variaţii pe plan regional, se găsesc aproape peste tot. Cîmpia Padului, Aquileia, zona Rinului sînt centre unde se produc obiecte de sticlărie, ras -pîndite din abundenţă pe pieţele europene, ca şi de ceramica, vase, veselă, statuete, ce provin din numeroasele ateliere locale sau regionale. Notabilităţile indigene îşi afirmă de asemenea adeziunea la civilizaţia romană, adoptînd obiceiurile şi modul de viaţă ale cuceritorilor; se poartă, de exemplu, toga, care consacră integrarea în cultura romană, chiar dacă se mai poartă şi îmbrăcămintea rnai bine adaptată condiţiilor climatice, cucullus (manta cu glugă) sau bracae (un fel de pantaloni, cuvînt prezent în românescul a îmbrăca, a dezbrăca — n. t.).

EUROPA ROMANĂ

Habitatul. Habitatul urmează această evoluţie, constituind unul dintre aspectele ei esenţiale, în zonele provinciale europene, construcţiile indigene fac loc unor vile amenajate după model mediteranean; *peristiluri cu coloane, camere ornate cu mozaicuri şi picturi murale, precum şi grădini prevăzute cu bazine de apă se întîlnesc atît în vilele din provinciile meridionale ale Galliei şi Peninsulei Iberice, cît şi în vilele din ţinuturile germane sau din Rhaetia. Oraşele se organizează în jurul unor mari ansambluri urbanistice cu forum, bazilică, templu, monumente

pentru spectacole (teatru, amfiteatru, circ); toate acestea, ca şi construirea de terme, reprezintă

o pătrundere caracteristică a obiceiurilor mediteraneene. Astfel, un călător ce parcurge Europa

găseşte în oraşe principalele monumente, simboluri ale apartenenţei lor la aceeaşi cultură. IDENTITĂŢI REGIONALE ŞI FORŢE NOI Importanţa tradiţiilor Lumea indigenă. Transformările ce afectează Europa nu determină totuşi dispariţia particularităţilor locale, în numeroase domenii, formele tradiţionale ale mediului indigen au persistat şi chiar s-au consolidat: înflorire sub impulsul condiţiilor noi sau rezistenţă la pătrunderea influenţelor romane? — răspunsul e greu de dat. în orice caz, cultele indigene cunosc, în mod sigur, o dezvoltare remarcabilă în toate regiunile. Dedicaţiile votive adresate unor divinităţi locale absolut indigene se înmulţesc: Endovellicus în Lusitania, Epona sau Borvo în Gallia, Nehalennia în Delta Rinului, Brigantia în Bretagne ori cultul consacrat

Mamelor (Matres), deosebit de râspîndit în regiunile Rinului şi Dunării. Aceste divinităţi sînt deseori asociate unor zei romani, Marte Ocelus şi Apollo Anextlo-marus în Bretagne, Hercule Magusanus în Germania, Marte Vesontius protector al oraşului Besancon (Vesontio) sau Apollo Grannus în Gallia şi Noricum. Larg răspîndite în zona rurală, aceste culte sînt prezente de asemenea în oraşe: templul zeiţei Sulis Minerva la Bath (Aquae Solis sau Aquae Calidae), în Britannia, sau al zeiţei Vesunna, la Perigueux (Petrocorii). în multe cazuri, sanctuarele indigene cu planul centrat, numit romano-celtic, nu sînt decît continuarea sanctuarelor indigene preromane.

90

AFIRMAREA EUROPEI

Studierea acestor culte pune de asemenea în evidenţă că, deşi structurile sociale indigene au evoluat în perioada imperială, ele şi-au păstrat şi originalitatea. Triburile din văile adinei ale Macedoniei, Traciei sau din regiunile alpestre îşi conservă, în mare parte, propria organizare, acelaşi fenomen observîndu-se în Europa occidentală, unde studierea numelor (onomastica) şi

a legăturilor de rudenie constituie o mărturie preţioasă a forţei tradiţiilor. Pe de altă parte,

locuitorii rămîn foarte legaţi de zeul lor de origine: atingem, prin acest aspect, limitele unei

romanizări care, oricît de importantă ar fi fost, n-a înlăturat caracterele regionale specifice. Ea

a îngăduit chiar, într-o anumită măsură, conştientizarea mai accentuată a apartenenţei la o comunitate al cărei dinamism se poate afirma în cadrul sistemului provincial.

89

Elenismul. La un alt nivel, elenismul este, de asemenea, o componentă esenţială a tradiţiei

culturale a Imperiului Roman. Cu toate că ponderea politică a lumii greceşti este de acum înainte secundară, cultura elenică îşi păstrează în schimb întregul prestigiu şi beneficiază chiar de o creştere a interesului, care permite să se vorbească de o renaştere grecească în secolul al II-lea d. Cr., îndeosebi în timpul domniilor lui Hadrian şi Marc Aureliu. Atena rămîne pe mai departe o capitală intelectuală în care tinerii romani vin să se iniţieze în doctrinele filozofice ale Scolii *pîato-nice sau *aristotelice, în *epicurism sau, mai ales, în *stoicism; Marc Aureliu creează aici chiar o catedră de retorică şi filozofie. Obiceiul grecesc al energetismului, principiu conform căruia individul face daruri cetăţii sale în speranţa că amintirea îi va fi păstrată de concetăţeni, se răspîndeşte în toate provinciile europene, contribuind la înfrumuseţarea arhitecturală a oraşelor (Odeonul din Atena, oferit de Herodes Atticus, în secolul al H-lea). Tot din Grecia şi din Orient se răspândesc noile curente religioase. Noile forţe religioase Cultele orientale, Propunînd o liturghie întemeiată pe rituri iniţiatice celebrate în cadrul „misterelor" şi oferind perspective de mîntuire, religiile orientale, de-acum bine integrate în lumea grecească, se răspîndesc în toate regiunile europene. Italia o acceptase deja pe

EUROPA ROMANĂ

teritoriul ei pe zeiţa frigiană Cybele, asociată lui Attis. La sfîrsitul perioadei republicane, divinitatea egipteană Isis, atestată în Grecia şi în insulele egeene vizitate de negustorii din Italia, ca, bunăoară, insula Delos, ajunge pînă în Campania şi la Roma. în secolul I d Cr., zeul

iranian Mithra pătrunde, la rîndul lui, în Peninsula Italică cu un tip de sanctuar subteran, mithraeum-u\, pe care-l întîlnim în Campania, la Ostia şi la Roma. Aceste culte se răspîn-desc

în provincii cu o intensitate ce variază de la o provincie la alta. Peninsula Iberică, de multă vreme deschisă influenţelor venite din Orient, e un teren propice pentru cultele orientale, care ajung nu numai în porturi, ci şi în rândurile populaţiei din interior. Isis e cinstită la Tarragona (Tarraco) şi Valencia (Valentia Edetanorum), dar şi la Valladolid (Pintia) şi Guadix (Acei), în apropiere de Granada; Mithra are un mithraeum la Merida (Emerita Augusta). Gallia e favorabilă mai ales Cybelei, curn o dovedeşte suita de altare de la Lectoure (Lactora) ori importantul centru de cult care este Lyon (Lugdunum). Dar religiile orientale au foarte multă trecere mai ales în regiunile militare. Astfel, Mithra are mare succes în rîndurile soldaţilor în Britannia, în zona Valului lui Hadrian, în zonele de graniţă germanice şi în ţinuturile dunărene, unde acest cult cunoaşte o mare dezvoltare în Noricum şi în provinciile Pannonia Inferior şi Superior şi Moesia Inferior şi Superior. Apariţia şi dezvoltarea creştinismului. Apărut în Palestina, creştinismul e atestat în Europa o dată cu misiunile apostolului Pavel, în anii 50, prin comunităţile creştine de la Salonic şi Corint, unde se stabilise pentru un timp apostolul, în aceeaşi perioadă, împăratul Claudiu îi izgoneşte pe creştini din Roma, în 64 fiind declanşată prima persecuţie ordonată de împăratul Nero; ea pune in lumină afirmarea acestei comunităţi romane vizitate de apostolii Petru şi Pavel, care mor la Roma. La începutul secolului al II-lea, mormîntul lui Petru este deja un loc de veneraţie, pe Campus Vaticanus. Dar situaţia creştinilor rămîne dificilă; refuzul *°r faţă de cultul imperial şi afirmarea unei religii monoteiste se lovesc de puterea imperială şi de opoziţia populaţiilor. Răspîndirea creştinismului în Europa este încă foarte lentă. Spre 200, se cunosc lr* Italia trei episcopii: Roma, Mediolanum (Milano) şi Ravenna. r»na mărturie a prezenţei creştinilor în Gallia este martiriul pe

92

AFIRMAREA EUROPEI îftSiS? care-l îndură comunitatea creştină din Lugdunum, în 177. în această acţiune, sînt executaţi episcopul Pothinus (Photinus) şi Sfînta Blandina. Abia în secolul al III-lea se creează episcopii la Arles (Arelas, Arelate), Marsilia (Massilia), Paris (Lutetia, Parisii), Reims (Remi,

91

Durocortorum) şi Trier (Treveri, Treviri). De asemenea, tot din secolul al III-lea se cunosc primele episcopii în Peninsula Iberică, la Merida (Augusta Emerita), Zaragoza (Caesa-rea Augusta) şi Le6n-Astorga (Asturica Augusta), în schimb, Britannia şi regiunile de la Rin şi Dunăre nu sînt încă atinse de acest curent religios, deosebit de bine implantat în Orient. în două secole, s-a realizat o organizare a Europei romane, unificată pe baza aceleiaşi culturi greco-latine întemeiate pe cetate, dar confruntată cu o altă Europă, cea a populaţiilor germanice — „barbare" în ochii Romei —, care, prin presiunea continuă exercitată asupra hotarelor, ameninţă fragilul echilibru de forţe. DOCUMENTUL l Două bilanţuri ale prezenţei romane în Britannia l. (Pătrunderea civilizaţiei romane) „Iarna următoare [78-79 d. Cr.] a fost întrebuinţată pentru măsurile cele mai binefăcătoare.

Intr-adevăr, pentru ca nişte oameni, trăind răzleţ şi sălbatic şi prin însuşi acest fapt dispuşi la război, să se deprindă în mod plăcut cu odihna şi liniştea, Agricola sfătuia pe fiecare în parte, ajuta obştile să construiască temple, pieţe şi case, lăudînd pe cei activi şi mustrînd pe cei trîndavi. Astfel, rîvna pe care el o trezea ţinea loc de constrîngere. într-adevăr, el iniţia în

artele frumoase pe copiii şefilor de trib

era la modă. Cu încetul, se prinseră în lanţul viciilor noastre: începură să aibă galerii, băi şi să prindă gust pentru ospeţe alese." 2. (Discursul unui luptător breton, Calgacus, către trupele sale) „Jefuitori ai lumii, după ce le lipseşte pămînt pentru pustiire, acum [romanii] scormonesc şi marea. Dacă duşmanul este bogat, ei îi rîvnesc averea, de e sărac, ei sînt dornici de stăpînire, aşa încît nu i-a săturat pînă EUROPA ROMANĂ

93

acum nici Răsăritul, nici Apusul: din toţi, singuri ei doresc să înghită cu aceeaşi furie bogăţia şi sărăcia. Furtul, măcelul şi jaful ei le numesc cu termenul mincinos de stăpînire, iar pacea lor e tăcerea pustiului. Natura a vrut ca fiecăruia să-i fie mai dragi copiii şi rudele, dar aceştia ne sînt smulşi prin înrolare, ca să servească aiurea. Soţiile şi surorile noastre, chiar de ar scăpa de brutalitatea duşmană, ne sînt batjocorite în numele prieteniei şi ospitalităţii. Bunurile şi averile sînt înghiţite pentru impozite, produsele anuale ale ogoarelor pentru prestaţii de grîne, iar corpurile şi braţele noastre ne sînt strivite în deschiderea drumurilor prin păduri şi mlaştini, în bătăi şi înjurături." Tacit, Viaţa lui Agricola XXI, XXX-XXXI (trad. de N. I. Niculiţă, in Viaţa lui Agricola [Din istoria, geografia şi etnografia Britaniei], Tiparul Universitar, Bucureşti, 1944) Agricola, guvernator al Britanniei sub Flavieni, acţionează în vederea integrării popoarelor în civilizaţia romană, esenţialmente urbană. Cucerirea e însă marcată şi de exploatarea ţinuturilor supuse, idee dominantă a discursului lui Calgacus, care se opune înaintării romane în Caledonia (Scoţia). Forţa şi modernitatea discursului pe care i le atribuie Tacit sînt remarcabile. DOCUMENTUL 2 Un oraş roman în Elveţia: Aventicum (Avenches) Oraşul Aventicum din ţinutul helveţilor a căpătat statutul de colonie sub domnia lui Vespasian, luînd cu această ocazie numele de Colonia Pia Flavia Constans Emerita Helvetiorum Foederata. Această promovare a fost însoţită de amenajarea unui important sanctuar al cultului imperial, în afara spaţiului construit datînd din epoca lui Augustus şi în strînsă legătură cu teatrul. Sanctuarul Le Cigognier ilustrează locul ocupat de cultul imperial în cetate.

De acum, ajunse la cinste şi portul nostru, iar toga

Poarta estica AFIRMAREA EUROPEI (după R. Etienne, „ Un complexe monumental de culte imperial â Avenches", Bull. de l'association Pro Aventico, 29, 1985, pp. 5-26) 6. De la unitate la divizare ]}in secolul al lll-lea pînă în secolul al V-lea, Europa, limpede delimitată de veacurile

precedente, e martora redistribuirii forţelor. Imperiul Roman, încă puternic, e într-o continuă reorganizare, transformare — în special, prin adoptarea creştinismului —, dar trebuie să-şi transfere capitala în regiunile estice si, confruntat cu mişcările populaţiilor germanice, trebuie să le recunoască acestora puterea în partea vestică: se conturează o nouă Europă. Situaţia începe să se degradeze încă din a doua jumătate a secolului al II-lea d, Cr. Populaţia europeană e atinsă de epidemia de ciumă adusă din Orient de armata lui Marc Aureliu. Războiul civiî care izbucneşte la moartea împăratului Commcdus (192) divizează imperiul, iar legiunile se înfruntă atît în Europa estică, unde viitorul împărat Septimiu Sever trebuie să asedieze Bizanţul, cît şi în Occident, în jurul oraşului Lugdunum, în 197. Invaziile germanice care reîncep în veacul al III-lea compromit redresarea realizată de dinastia Severilor. EUROPA „BARBARĂ" ŞI CRIZA IMPERIULUI Invaziile Lumea germanică la începutul secolului al lll-lea. Expansiunea Popoarelor germanice continuă de-a lungul întregii perioade imperiale, sub presiunea demografică internă şi prin sosirea unor elemente noi. Se organizează ligi din care fac parte mai multe °opoare: în partea occidentală a Germaniei şi pe Rinul inferior, c amavii, bructerii, chattii etc. se constituie în Liga Francă, în ce alamannii şi iuthungii înglobează popoarele din sudul

96

AFIRMAREA EUROPEI

1

Germaniei, Boemia şi Moravia. Mişcările cele mai importante afectează însă mai ales estul Germaniei, unde sosirea unei noi populaţii gotice, gepizii, provoacă reluarea migraţiilor goţilor, în două grupe, vizigoţii şi ostrogoţii, care-i antrenează şi pe vandali. în timp ce vandalii se stabilesc aproape de hotarele romane pe Dunăre, goţii îşi continuă înaintarea spre est şi ocupă Rusia meridională, unde intră în contact cu sarmaţii şi cu alanii, ultimii veniţi dintre popoarele iraniene. Relaţiile cu Roma. Aceste relaţii nu implică doar război, între romani şi germani stabilindu-se şi schimburi comerciale, în mormintele germanice din Pomerania sau din Danemarca, s-a descoperit argintărie romană, în zăcămintele de turbă găsindu-se şi arme romane, care pot fi la fel de bine un element de pradă sau pot fi rezultate din comerţ. De fapt, exporturile romane constau mai ales în obiecte metalice (bronz, argint, arme), sticlărie şi ceramică; în schimb, Roma importă blănuri, chihlimbar şi sclavi, în cadrul acestui comerţ, rolul oraşelor din Europa orientală şi de pe ţărmurile Mării Negre are tendinţa să crească şi să concureze drumurile comerciale de la Rin şi de pe cursul mijlociu al Dunării. Or, primele invazii se produc în sectorul european oriental. Invaziile, Luarea Olbiei de pe coasta Mării Negre, în 238, deschide perioada invaziilor din secolul al III-lea. Goţii pustiesc provinciile Europei orientale, cu toată opoziţia armatelor imperiale; pentru prima dată, un împărat, Decius, e învins şi ucis în luptă, în 251. Pe Dunăre, vandalii ameninţă provincia Dacia, în Occident, presiunea ligilor germanice ale francilor şi alamannilor are ca rezultat invadarea parţială a Galliei şi a Peninsulei Iberice. Litoralul oceanic gallic şi ţărmurile Britanniei sînt regulat atacate de raidurile piratereşti ale francilor. Criza din secolul al III-lea Devastările. Una dintre primele consecinţe ale invaziilor este ruinarea şi pustiirea provocate de trecerea armatelor germanice. Numeroase oraşe sînt jefuite şi distruse în Gallia nordică şi

estică, pe ţărmurile Mării Negre, în regiunile danubiene şi în Grecia, unde Atena este incendiată în 267. Aceeaşi soartă e rezervată vilelor din

DE LA UNITATE LA DIVIZARE

zona rurală. Climatul de insecuritate generală are ca rezultat un fenomen de tezaurizare:

pentru a-şi salva o parte din avere, proprietarii îşi îngroapă rezerva monetară în ascunzători. Studierea acestor comori permite măsurarea dimensiunilor impactului acestor invazii. Uzurpările. Slăbirea puterii imperiale şi necesitatea de a face faţă pericolului nemijlocit aduc armata în situaţia să-si aleagă noi împăraţi. Astfel, Gallia se desprinde de Roma, transformîndu-se în imperiul gallic o dată cu suirea pe tron a împăratului Postumus, în 260, la Koln (Colonia Agrippina). Pe Dunăre, se produc în acelaşi timp şi alte uzurpări, ce pun sub semnul întrebării unitatea imperiului. Controlat pe Dunăre, acest fenomen se prelungeşte pentru cîţiva zeci de ani în Gallia, pînă la domnia împăratului roman Aurelian, care restabileşte unitatea imperiului în 270. Repercusiuni. Pentru prima dată, Roma trebuie să accepte o reducere a întinderii provinciilor sale din Europa, încă de la sfîrşitul secolului al Il-lea, ea trebuise să renunţe la apărarea Valului lui Antoninus din nordul Britanniei şi să se replieze pe cel al lui Hadrian. Cu mai puţin de un veac mai tîrziu, în faţa presiunii barbare, Aurelian hotărăşte evacuarea Daciei, în 276, în timp ce în Occident se lasă alamannilor controlul asupra „ogoarelor zeciuite"*, la răsărit de Rin. Această restrîngere teritorială e însoţită de o gravă criză economică şi monetară. Schimburile comerciale încetinesc; astfel, uleiul din Spania nu mai ajunge pe piaţa

romană. Producţia artizanală scade, populaţia rurală căutînd refugiu în oraşe, care trebuie să-şi sporească apărarea, cum se întîmplă la Koln sau la Mainz, sau să construiască noi ziduri de apărare: zidul lui Aurelian la Roma, zidurile de apărare din oraşele Galliei, din Peninsula Iberică ori din Britannia. Pe de altă parte, sistemul monetar se prăbuşeşte, monedele pierzînd din greutate şi din valoare o dată cu scăderea conţinutului de metal preţios din compoziţie. Această devalorizare monetară accentuează decalajele de avere, în sfîrşit, criza întreţine un sentiment de nelinişte şi de Pierdere a încrederii, favorabil dezvoltării unor curente religioase Decimates sau decumates, suprafeţe de pămînt supuse dărilor; cf. Tacit, ^ernania XXIX, 3 (n. t.).

98

AFIRMAREA EUROPEI cum e creştinismul, care cunoaşte o remarcabilă perioadă de expansiune, în ciuda persecuţiilor suferite în secolul al III-lea. RESTRUCTURAREA IMPERIULUI Diocleţian şi reinstaurarea ordinii Puterea imperială. Puterea imperială a fost considerabil slăbită în cursul secolului al III-lea prin uzurpări, împăraţii Gallienus, Claudiu II si, mai ales, Aurelian s-au străduit să redea întregul prestigiu funcţiei imperiale, sporind caracterul absolut şi ponderea sa religioasă prin legarea strînsă a acesteia de cultul solar, aşa cum procedează Aurelian. Cu toate acestea, importanţa armatei ră-mîne primordială în desemnarea împăraţilor, soldaţii fiind cei care-i dau în 284 puterea lui Diocleţian. Pentru a face faţă multiplelor probleme ale imperiului, Diocleţian pune treptat la punct o nouă organizare a puterii, asociind funcţiei sale un al doilea împărat şi prevăzînd doi împăraţi prin desemnarea a doi cezari, destinaţi să asigure succesiunea. Pentru a întări coeziunea, el înscrie acest sistem „tetrarhic" (de patru persoane) într-o teologie a puterii în care el îl reprezintă pe lupiter, iar asociatul său pe Hercule. Grupul numit al Tetrarhilor din Bazilica Sân Marco din Veneţia ilustrează cu prisosinţă această concepţie a puterii imperiale, al cărei caracter sacru e astfel accentuat. Reluarea provinciilor. E indispensabil mai întîi să se restabilească pacea la hotare şi în interiorul provinciilor, împăraţii reuşesc să ţină piept presiunilor germanice, care scad în intensitate; un calm relativ se instaurează în provinciile din zona Rinului şi a Dunării, dar

97

această situaţie e precară, în interior, bandele rătăcitoare de bagaudae din Gallia, recrutaţi

dintre ţăranii ruinaţi, dezertori şi sclavi, sînt zdrobite, în schimb, e mai greu de ţinut piept pirateriei de pe ţărmurile oceanice ale Europei. Opera principală a lui Diocleţian este reorganizarea sistemului provinciilor. Căci Europa este împărţită în mai multe noi provincii, mai reduse ca dimensiuni, pentru a asigura mai bine apărarea, precum şi perceperea impozitelor. Astfel, Britannia, împărţită în două încă de Septimiu Sever, va cuprinde patru provincii. Peninsula Iberica

DE LA UNITATE LA DIVIZARE

trece de la trei la cinci; în Gallia, Belgica e împărţită în două, Gallia Lugdunensis în trei, ca şi Gallia Narbonensis, provinciile germane şi Aquitania (reorganizată în două, spre 350). De asemenea, Rhaetia cuprinde două provincii, ca şi Noricum. În Europa orientală, Aurelian

procedase deja la o nouă repartizare, refăcînd două provincii ale Daciei, de această dată la sud de punăre, pe teritorii recuperate în Tracia şi Moesia. în timpul lui piocleţian, toate aceste regiuni suferă o nouă restructurare. Pe de altă parte, Italia îşi pierde statutul privilegiat, fiind, şi ea, divizată în provincii. Pentru a remedia această fărîmiţare, se creează o structură intermediară, regrupînd mai multe provincii: dioceza, (dioecesis) administrată de un vicar. De pildă, dioceza Pannoniilor include nu numai sectorul pannonian, ci şi Noricum şi Dalmaţia; de asemenea, Italia formează, împreună cu Rhaetia, cele două dioceze ale Italiei: annonaria la nord de Roma şi suburbicaria la sud. Această reformă e însoţită de reorganizarea armatei, cu o împărţire a legiunilor şi întărirea limes-u\ui. De asemenea, pentru asigurarea finanţării acestor transformări, sistemul fiscal e consolidat prin crearea unui impozit cu funcţionare foarte complexă, capitatio-iugatio. Persecuţiile, începînd cu mijlocul secolului al HI-lea, creştinismul a progresat fără să întîmpine vreun obstacol. Comunităţile creştine s-au organizat în jurul episcopilor şi membrilor clerului; liturghia începe să-şi contureze structura, formarea viitorilor creştini fiind asigurată în cadrul catehumenatului*, care asigură pregătirea pentru ceremonia botezului, în noaptea de Paşti. La Roma, creştinii dispun de necropole; o artă creştină se dezvoltă în catacombe, care se acoperă de fresce. Acest curent religios pătrunde în toate categoriile sociale. Evoluţia lucrurilor contrazice voinţa de unitate afirmată de Diocleţian: o serie de edicte imperiale, din 303-304, declanşează ultima mare persecuţie împotriva creştinilor. Provinciile europene sînt atinse în mod diferit; persecuţia e aprigă în estul Europei, în Italia — unde sînt martirizaţi Sfîntul Sebastian şi Sfînta Agnes —, în Spania — Sfînta Eulalia —, fiind însă mai moderată 10 Gallia şi Britannia. De fapt, ea se soldează cu un eşec, al cărui Punct final îl constituie convertirea împăratului Constantin. Starea şi formarea de catehumeni, persoane care primesc învăţămîntul 'gios pentru a se pregăti de botez (în creştinismul primitiv) (n. t.).

99

100

AFIRMAREA EUROPEI Constantin şi creştinismul Constantin, împărat creştin. Sistemul stabilit de Diocleţian se năruie în faţa rivalităţilor de succesiune. Printre competitori, Constantin, fiul lui Constantius Chlorus, care a fost unul dintre cezarii lui Diocleţian, îşi înfruntă rivalul, pe Maxenţiu, fiul împăratului Maximian, asociatul lui Diocleţian; bătălia are loc la podul Milvius/Mulvius, în apropierea Romei, în 312. Cu ocazia acestei lupte, Constantin — se spune — ar fi avut viziunea victoriei sale, anunţată de simbolul creştin al „chrismei", care reprezintă primele două litere greceşti ale numelui lui Cristos. Oricare ar fi fost motivele acestei convertiri, împăratul roman va fi din acel moment favorabil bisericii creştine. Dar în concepţia asupra puterii imperiale nu există o ruptură adevărată: utilizînd de acum încolo contextul creştin, împăratul continuă să accentueze caracterul sacru al funcţiei sale, prezentîndu-se ca „episcop din afară", egalul apostolilor, isapostolos. Se elaborează astfel o teologie creştină a puterii imperiale ale cărei

elemente fundamentale se regăsesc atît în imaginea împăratului bizantin, cît şi în noţiunea de împărat în Occidentul medieval.

Unitatea religioasă şi conciliul de la Niceea. Importanţa împăratului în chestiunile religioase

se constată explicit cu ocazia certurilor dogmatice sau a celor legate de disciplină. Constantin intervine încă de la primul *conciliu de la Lateran, în 313, care a avut misiunea să dezbată despre o *schismă africană (condamnarea donatismului). Nemulţumit de rezultat, tot

Constantin convoacă un nou conciliu, la Arelas (Arles), în 314, dar, văzînd ineficacitatea acestora, ia personal hotărîrile pe care le consideră necesare pentru menţinerea ordinii în cadrul imperiului. De aceea, în acelaşi spirit, Constantin e preocupat de cea mai importantă erezie din epoca sa, arianismul, care repune în discuţie raportul dintre Dumnezeu şi Cristos în doctrina trinitară, plasîndu-l pe Cristos într-o poziţie de inferioritate. Pentru a reglementa această problemă, Constantin convoacă, la sfatul episcopului spaniol Hosius/ Ossius al Cordubei (Cordoba) primul conciliu *ecumenic de la Niceea, nu departe de Nicomedia, în Asia Mică, în anul 325. De fapt, la acest conciliu nu participă decît cinci episcopi din Occident, restul fiind episcopi din Orient. Acest conciliu condamnă

DE LA UNITATE LA DIVIZARE

*erezia şi defineşte natura lui Cristos ca fiind *consubstanţială cu a Tatălui, în acelaşi spirit de unitate, sînt fixate şi regulile pentru stabilirea datei Paştilor. Această voinţă de coeziune religioasă nu-l poate decît bucura pe împărat, dar cearta e departe de a se fi domolit.

O redefinire a spaţiului european

înaintarea lumii „barbare". Marile mişcări de migraţie care au dus la prăbuşirea hotarelor în secolul al HI-lea continuă în secolul următor, în partea occidentală a Germaniei, saxonii şi anglii părăsesc lutlanda şi înaintează spre regiunile renane; burgunzii pun stăpînire pe Germania meridională, în timp ce longobarzii ocupă regiunea Oderului. în partea de est a Germaniei, vandalii şi vizigoţii se stabilesc în ţinuturile dunărene, iar în 332 Constantin încheie un acord cu vizigoţii, care, în schimbul recunoaşterii teritoriului lor, furnizează împăratului soldaţi. Pe de altă parte, sînt evanghelizaţi de un preot de origine gotică, Wulfila

(Ulfilafs]), dar de credinţă ariană: poporul vizigoţilor adoptă astfel erezia ariană, începînd de fapt cu secolul al HI-lea, puterea romană permite din ce în ce mai mult instalarea germanilor pe teritoriul său, în calitate de coloni, dar îi recrutează, mai ales, ca soldaţi pentru armata romană. Această evoluţie va avea urmări importante în ceea ce priveşte apărarea imperiului. Un nou sistem provincial. Pentru asigurarea unei mai mari eficacităţi militare, Constantin încredinţează apărarea imperiului unei armate de campanie care completează dispozitivul de

la hotare. Această armată e comandată de ofiţeri de cavalerie şi de infanterie, dar foarte curînd

cadrele ei de conducere sînt recrutate din rîndul germanilor. Pe de altă parte, împăratul continuă reformele începute de Diocleţian. După desfiinţarea *cohortelor pretoriene ale gărzii imperiale, prefecţii pretoriului răspund de marile circumscripţii regionale. Administrativ, Europa e divizată în trei prefecturi regionale: partea occidentală, cu Gallia, provinciile germane, Britannia şi Peninsula Iberică, formează prefectura Galliilor (J)er Gallias); Europa centrală şi orientală constituie prefectura taliei-Illyricumului (per Italiam-per Illyricum), de

care ţine şi Africa; în sfîrsit, sectorul Dunării de Jos şi Tracia sînt alipite la Prefectura din Orient (per Orientem).

101

102

AFIRMAREA EUROPEI Deplasarea spre Orient. Deplasarea spre Orient este unul dintre aspectele majore ale acestei evoluţii, în 324, Constantin hotărăşte să întemeieze o nouă capitală, mai bine adaptată nevoilor imperiului şi cerinţelor strategice; alege Bizanţul (Byzantion, By/antium). La 11 mai 330, e sărbătorită inaugurarea oficială a noului oraş, Constantinopol. Acesta e organizat după modelul Romei, cu Senat şi un cadru monumental cu hipodrom, for, amfiteatru etc. El îşi afirmă încă de la început şi vocaţia de oraş creştin prin edificarea bazilicelor Sfînta Sofia şi a

Sfinţilor Apostoli. Crearea noii capitale consfinţeşte deplasarea centrelor de interes ale imperiului şi importanţa crescută a regiunilor orientale în detrimentul rolului Romei. Evenimentele de la sfîrşitul secolelor al IV-lea şi al V-lea aduc confirmarea acestei situaţii. EUROPA DIVIZATA Forţele de divizare Noile invazii, începînd cu 352, germanii apuseni îşi reiau ofensiva împotriva teritoriului roman. Alamannii şi francii invadează regiunile renane şi dunărene, cu toate eforturile depuse de împăraţi ca Iulian şi Valentinian. Ei reuşesc să se instaleze între Rin şi Moselle/Mosel. Pe Dunăre, quazii şi sarmaţii jefuiesc cu regularitate provinciile, dar sînt respinşi la nord de fluviu, în schimb, situaţia se agravează în estul Europei, unde încep să se facă simţite contraloviturile sosirii hunilor în stepele Rusiei occidentale, împingîndu-i pe alani şi goţi,

această nouă pătrundere de popoare asiatice are efecte catastrofale pentru imperiu. Vizigoţii pătrund pe teritoriul imperial, devastează Tracia şi zdrobesc armata romană la Andrinopolis (Orestia la greci, apoi Hadrianopolis, azi Edirne, în Turcia — n. t.), în 378. Pentru a face faţă acestei grave ameninţări, împăratul Theodosius trebuie să încheie un tratat în 382 şi să accepte stabilirea vizigoţilor în sudul Dunării. Uzurpărik. Această a doua jumătate a secolului al IV-lea e marcata de tot mai multe tentative de uzurpare, înlesnite de greutăţile create de invazii. Una dintre cele mai grave e provocată de altfel de un ofiţer de origine francă din armata romană, Magnentius,

DE LA UNITATE LA DIVIZARE

adus la putere de galii, împăratul Constantius îl înfruntă pe Mag-nentius în Pannonia, la Mursa, în 351; amîndoi făcuseră apel la ajutor germanic, fapt revelator în privinţa locului tot mai important al barbarilor în politica Romei. Victoria lui Constantius nu e dobîndită decît cu preţul unor grele pierderi, fiind necesari alţi doi ani pentru răpunerea uzurpatorului, într-o epocă în care invaziile se generalizaseră, aceste războaie interne nu fac decît să slăbească puterea imperială. Certurile religioase. Certurile religioase constituie o altă sursă importantă de dezbinare. Arianismul se răspîndeste în toate provinciile Europei, în ciuda hotărîrilor conciliului de la Niceea. Episcopii poartă discuţii în contradictoriu în cadrul a numeroase concilii care încearcă să găsească o soluţie, dar care scot în evidenţă ruptura progresivă dintre Orient şi Occident. Intervenţia împăraţilor accentuează tensiunile: episcopul de Poitiers (Picta-vium), Sfîntul Hilarius, este exilat în Orient, în timp ce colegul său din Alexandria, Athanasius, e trimis la

Trier (Treveri). Consecinţa acestor deplasări este, în parte, introducerea *monahismului, de origine orientală, în Europa: către 360, Sfîntul Martin întemeiază mînăstirea din Liguge (Poitiers), iar, în Italia, episcopul de Ver-celli (Vercellae), Euselius, după o şedere forţată în Orient, dezvoltă principiile monastice în rîndurile clerului său. Arianismul e definitiv condamnat la ccnciliul de la Constantinopol, în 381, dar rămîne viu în rîndurile populaţiei germanice a vizigoţilor. Mutaţii la nivelul societăţii Cu toate că reprezintă o ameninţare permanentă, invaziile n-au împiedicat dezvoltarea internă a Europei romane. Nu toate regiunile au suferit aceleaşi devastări. În multe cazuri, se asistă la o reînnoire a activităţilor, mai ales în prima parte a secolului al IV-lea. Cu toate acestea, condiţiile s-au schimbat. Aristocraţia orăşenească din Roma, Constantinopol şi din principalele oraşe europene şi-a consolidat puterea. Se construiesc vile pe importante domenii rurale: vila de la Piazza Armerina, în Sicilia, sau de la Mont-niaurin, în Gallia. în schimb, statutul meşteşugarilor şi al ţăranilor Se înrăutăţeşte; începînd cu Constantin, colonii nu mai pot părăsi "orneniul pe care s-au stabilit, iar această legare de starea socială e valabilă şi pentru meseriile practicate în zonele urbane, cum sînt,

103

104

AFIRMAREA EUROPEI

de pildă, brutarii din Roma. Deosebirea dintre bogaţi şi săraci creşte, ajungîndu-se la două grupuri diferenţiate, honestiores şi humiliores, aceştia din urmă cautînd protecţia celor mai puternici. Peisajul urban se modifică, şi oraşele, în cea mai mare parte, sînt înconjurate cu ziduri, începînd cu Theodosius, la sfîrsitul secolului al IV-lea, după condamnarea oficială a păgînismului, edificiile creştine se înmulţesc, luînd locul monumentelor păgîne. Astfel, începe treptat o evoluţie care, fără să fie o ruptură adevărată, duce de la oraşul antic la oraşul medieval, de la epoca pagină la cea creştină. împărţirea Europei Un imperiu în două părţi, în 395, la moartea împăratului Theodosius, imperiul e împărţit în două mari ansambluri, imperiul din Răsărit, cu Constantinopolul, condus de Arcadius, şi imperiul din Apus, cu Mediolanum (Milano) sau Ravenna, condus de Hono-rius. Această divizare este accentuată de evoluţia problemei germanice între 395 şi 410. Goţii îşi reiau ofensiva în Orient, ameninţînd chiar Constantinopolul. Respinşi, vizigoţii, comandaţi de Alaric, se îndreaptă spre Occident, în timp ce ostrogoţii invadează provinciile danubiene. Acest dublu atac ajunge pînă în Italia, între 402 şi 406, dar germanii sînt înfrînţi. Cu toate acestea, o nouă invazie răvăşeşte regiunile occidentale: în decembrie 406, alani, vandali şi suebi trec Rinul şi se răspîndesc în Europa occidentală pînă la Peninsula Iberică, unde ajung în 409, împărţindu-şi teritoriile acesteia. O bună parte a Occidentului cade şi e supusă de conducătorii barbari, iar scoţii, picţii şi saxonii fac incursiuni din ce în ce mai frecvente în Britannia.

Cucerirea Romei în 410. Vizigoţii lui Alaric îşi reîncep atacurile în Italia şi, de această dată, reuşesc să cucerească Roma, care e prădată în august 410; de aici, vizigoţii înaintează spre Italia de sud, după care se îndreaptă spre Gallia. Deşi nu marchează prăbuşirea Imperiului Roman în Occident, acest eveniment are totuşi profunde repercusiuni, punînd, mai ales, în evidenţă slăbiciunea acestui imperiu ce supravieţuieşte de acum înainte sub tutela populaţiilor germanice, care nu mai întîmpină vreo rezistenţă reală în faţa pătrunderii în provinciile occidentale.

DE LA UNITATE LA DIVIZARE

Unei Europe romane unificate faţă în faţă cu o lume germanică în plină transformare îi ia locul o organizare mult mai complexă a spaţiului european. Contrastul dintre regiunile

mediteraneene şi Europa centrală subzistă, dar e contrabalansat de opoziţia dintre o Europă orientală în care structurile romane se menţin şi se desăvîrşesc în cadrul Imperiului Bizantin şi o Europă occidentală a cărei evoluţie depinde de repartiţia de forţe între regatele barbare şi de contactele dintre cele două forme de cultură, romană şi germanică: istoria Europei intră astfel într-o nouă fază. DOCUMENT Marile invazii de la începutul secolului al V-lea 1. Invazia din 406-407 în Gallia:

„Voi aminti unele dintre nenorocirile noastre prezente. Dacă pînă acum puţini dintre noi s-au bucurat de linişte, nu e meritul nostru, ci o datorăm faptului că Domnul s-a îndurat de noi. Puzderie de naţii care mai de care mai înspăimîntătoare au ocupat Gallia cît e ea de mare. întreaga întindere dintre Alpi şi Pirinei, mărginită de Ocean şi Rin, a fost pustiită de quazi, vandali, sarmaţi, alani, gepizi, heruli, saxoni, burgunzi, alamanni şi — o, stat nefericit! —

pannonienii înşişi, deveniţi duşmani, au prădat-o [

ilustră, a fost cucerit şi distrus; în biserica de acolo, oamenii au fost masacraţi cu miile; Vangionum (Worms) a fost supus după un îndelungat asediu; oraşul Durocortorum (Reims) atît de prestigios, Samarobriva (Amiens), Nemetocenna (Arras), morinii — care sînt cei mai îndepărtaţi —, Tornacum (Tournai), Civitas Nemetum (Speyer), Argentoratum (Strasbourg) sînt acum teritoriu german. Provinciile Aquitania, Novempopulania, Lugdunensis, Narbonensis, cu excepţia cîtorva oraşe, sînt în întregime distruse, şi chiar şi în aceste oraşe, aflate în luptă cu asediatorii, foametea face ravagii. Nu pot să nu amintesc — şi să nu deplîng

105

].

Moguntiacum (Mainz), odinioară cetate

— Tolosa (Toulouse), care-si datorează pînă acum salvarea de la ruină meritelor sfîntului său episcop Exsuperius. Ţinuturile spaniole ele însele, care văd, la rîndu-le, moartea cu ochii,

tremură în fiece zi amintindu-şi de invazia cimbrilor şi ceea ce alţii au avut de suferit o dată

ele trebuie să suporte cu teamă tot timpul. [

potrivite că Roma, din propria sa fiinţă, nu luptă pentru glorie, ci pentru salvare, ba nici nu luptă, ci, cu Preţul aurului pe care-l deţine şi al tuturor vaselor ei de preţ, îşi răscumpără viaţa

însăşi!"

Sfîntul Ieronim, Scrisoarea 123, 16-17

]

Ce Povestire ar putea reda prin cuvinte

106

AFIRMAREA EUROPEI Sfîntul leronim scrie această scrisoare la Betleem; din ea răzbate ecoul pe care-l au năvălirile

de la 31 decembrie 406 în Imperiul Roman. Teritoriul care a suferit însă din partea barbarilor cele mai mari pustiiri a fost Gallia, unde aceştia vor să se instaleze definitiv.

2. Peninsula Iberică în mîinile barbarilor:

„ Alanii, vandalii şi suebii pătrund în ţinuturile spaniole în anul 447 al acestei ere (era spaniolă: 409 d. Cr.). Unii spun că data ar fi la 4 ale calen-delor, alţii că ar fi la 3 ale idelor lui

octombrie, a treia ferie (a treia zi a săptămînii — n. t.), sub al optulea consulat al lui Honorius

şi al treilea al lui Theodosius, fiul lui Arcadius. [

Barbarii, care pătrunseseră în ţinuturile hispanice, jefuiesc şi ucid fără milă. Nici ciuma nu iartă, făcînd adevărate ravagii, în timp ce ţinuturile hispanice cad pradă exceselor barbarilor, nenorocirea provocată de ciuma care bîntuie nefiind nici ea mai puţin îngrozitoare, bogăţiile şi proviziile adunate în oraşe sînt stoarse de tiranicul strîngător de impozite şi irosite de soldat, îngrozitoarea foamete, iat-o, atacă şi ea: fiinţele omeneşti devorează, împinse de foame, carne de om; mamele se hrănesc şi ele cu trupul propriilor copii, pe care-i ucid şi-i fierb. Fiarele sălbatice, nărăvite la cadavrele victimelor ucise de sabie, foame sau ciumă, sfîşie şi oameni dintre cei mai puternici şi, sătule de carnea acestora, se dezlănţuie pretutindeni, nimicind tot ce înseamnă om. Iată cum se împlinesc, prin cele patru plăgi — arme, foamete, ciumă şi animale sălbatice, care bîntuie peste tot în lume —, cele anunţate de Domnul prin profeţii Săi. Ţinuturile hispanice zac prefăcute în ruină de aceste flageluri; barbarii, convertiţi, din mila Domnului, la ideea de a institui pacea, trag la sorţi teritoriile provinciilor pentru a se stabili acolo. Vandalii ocupă Calicia, iar suebii regiunea situată la extremitatea occidentală, la ţărmul oceanului. Alanii trag la sorţi Lusitania şi Cartagina, în timp ce vandalii, porecliţi şilingi,

obţin Baetica. Spaniolii din cetăţi şi satele fortificate care supravieţuiseră flagelului barbarilor stăpîni ai provinciilor se resemnează cu robia." Hydatius, Cronica 42, 46-49 Incepînd din anii 409-410, Peninsula Iberică ajunge în mare parte în mîinile barbarilor. Hydatius, episcop de Aquae Flaviae (Chaves, Portugalia), descrie aceste evenimente într-o cronică ce se termină cu anul 469. Opera sa permite urmărirea procesului de formare a regatelor barbare, precum şi sosirea vizigoţilor în peninsulă. PARTEA A DOUA Europa creştină. Secolele al V-lea-al XV-lea

7. Marile migraţii

De prin anul 500 pînă în anul 1000, Europa cunoaşte vaste migrări de populaţii, care, în pofida dublei încercări, a lui lustinian şi Carol cel Mare, de a reconstitui imperiul mediteranean sau de a întemeia un imperiu în Occident, duc la separarea într-un Occident fârtmiţat, marcat de germanizare şi de cultura latină, şi un Orient restructurat, marcat de slavizare şi de cultura greacă. Cele cinci veacuri cuprinse între dispariţia Imperiului Roman de Apus (476) şi anul 1000 sînt decisive pentru formarea Europei. E perioada cînd se stabilizează popoarele care vor da naştere diferitelor state europene. E epoca în care opoziţiei tradiţionale dintre o Europă de sud

]

— mediteraneană şi de civilizaţie greco-ro-mană — şi o Europă de nord, pradă „barbarilor", i se substituie treptat opoziţia dintre o Europă Occidentală de cultură latină şi cu o puternică prezenţă germanică şi o Europă Orientală de cultură greacă şi cu o puternică prezenţă slavă. Aceste două fragmente esenţiale au apărut în cursul amplelor schimbări pe care obişnuim să le numim „marile migraţii". Trei mari valuri

Deşi istoricii sînt cu toţii de acord în privinţa recunoaşterii rolului capital al invaziilor în formarea Europei, continuă să existe multe probleme atît în ce priveşte cauzele, cît şi natura şi evaluarea consecinţelor acestor mişcări de popoare în care coexistă migraţiile în interiorul Europei şi invaziile venite din exterior. cauzelor. Un fenomen atît de complex, desfăşurat timp Qe peste cinci secole şi la scara unui continent nu are o singură cauză. Cercetările sînt mult îngreunate de absenţa izvoarelor scrise de la nişte popoare care nu descoperă scrisul decît în contact cu

110

EUROPA CREŞTINĂ

civilizaţia greco-romana: principalele mărturii sînt ale celor care au trebuit să suporte invaziile

şi foarte rar ale invadatorilor; iar această carenţă nu e decît parţial compensată de

descoperirile arheologice. Aşa încît sînt invocate, în general, două tipuri de cauze. Mult timp, s-a pus accentul pe cauze numite externe: popoarele se pun în mişcare în urma unui impuls declanşat de existenţa unor mari bogăţii slab sau prost apărate (bogăţiile Imperiului Roman îi atrag pe germani şi pe huni, cele ale imperiului carolingian îi ademenesc pe vikingi) sau de existenţa unor pămînturi nelocuite. Sau aceste popoare sînt împinse de

valurile migratorii venite din adîn-cul Asiei, care determină, între altele, năvălirile cronice ale

popoarelor stepei: huni, avari, bulgari

asemenea migrări ale popoarelor nordice.

E însă cît se poate de evident că principalele cauze ţin chiar de popoarele care se deplasează:

creştere demografică? Transformări ale modului de viaţă? Mutaţii ale structurilor sociale? în acest domeniu, izvoarele lipsesc cu desăvîrşire. Fiecare caz e foarte probabil un caz special, şi nu există nici o explicaţie generală care să lămurească sosirile succesive ale germanilor seminomazi, precum şi incursiunile caracterizate de violenţă ale călăreţilor stepei, lenta maree

a ţăranilor slavi, pirateria maritimă a saxonilor şi a scandinavilor sau cucerirea islamică. Fără

să mai punem la socoteală, în afara acestor „invazii" repertoriale, nenumăratele deplasări de indivizi, familii sau mici grupuri izolate. Invazii şi migraţii. Dacă ne mărginim la principalele mişcări de populaţii, putem distinge, în timp, trei mari cicluri: cel al germanilor, cel al slavilor şi arabilor, cel al vikingilor şi ungurilor. In secolele al V-lea şi al Vl-lea, continuă presiunea germanică începută încă din Antichitate. Principalele episoade, după apariţia germanilor răsăriteni — vizigoţi, apoi ostrogoţi —, cărora Constan-tinopolul le-a schimbat direcţia spre Occidentul meridional, şi după ampla

desfăşurare a suebilor, vandalilor şi alanilor, care au trecut Rinul la începutul secolului al V- lea, sînt: lenta înaintare spre vest şi sud pe teritoriul Galliei a burgunzilor şi a unor popoare mai puţin sensibile la civilizaţia antică — franci şi alamanni; traversarea Mării Nordului de către iuţi, angli şi saxoni, care se suprapun peste celţii din Britannia; şi ultima cucerire germanică în vechiul teritoriu al imperiului, cea a longobarzilor, în Italia, în a

MARILE MIGRAŢII

doua jumătate a secolului al Vl-lea. În ţinuturile astfel eliberate la est de Rin se stabilesc durabil saxoni, frizi, turingi, bavarezi, în timp ce Pe ruinele imperiului hunilor lui Attila, în

bazinul Dunării, se edifică imperiul avarilor.

Tot aşa, anumite modificări climatice pot declanşa

111

Secolul al VH-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii, g vorba de masiva înaintare a

slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care istoricul bizantin lordanes o situează, la mijlocul secolului al Vl-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspîndesc în trei direcţii: spre nord-est, prin taiga, spre bazinul fluviului Volga şi lacul Ladoga; către vest, în marea cîmpie dinspre nord, în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre munţii Boemiei şi Alpii Orientali; secolul al IX-lea va marca în aceste regiuni expansiunea maximă a popoarelor slave; şi, în sfîrşit, spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc „sclaviniile". Această înaintare slavă nu împiedică înaintarea unor noi popoare venite din stepă: bulgarii, care se stabilesc la sudul Dunării de Jos în 681; chazarii, care întemeiază la sfîrşitul secolului al Vll-lea, între Volga şi Ural, un imperiu ce va rămîne stabil timp de trei secole, în acelaşi timp, Europa are de suportat ultimele asalturi ale cuceririi musulmanilor — este al doilea val —, care, după ce amputaseră Imperiul Bizantin de cele mai frumoase provincii orientale ale sale, eşuează la începutul secolului al VUI-lea în Asia Mică şi sub zidurile Constantinopo-lului. Ei reuşesc însă, în vest, pornind din Africa de Nord, să pună stăpînire în 711 pe Spania vizigotă, înainte de a fi opriţi în Gallia, la Poitiers, în 732. Secolele al IX-lea şi al X-lea se caracterizează printr-un nou tip de incursiuni. Expediţiile musulmanilor — ale sarazinilor — au loc pe ţărmurile Galliei şi Italiei (Sicilia e cucerită în secolul al IX-lea). Dar, mai ales, cea mai mare parte a Europei se vede confruntată cu acţiunile multiforme ale scandinavilor — vikin-gri —, care practică, de la Volga pînă la Atlantic, în aceeaşi măsură, pirateria şi jaful, marele comerţ maritim şi terestru, mercenariatul în solda conducătorilor şi colonizarea — în Anglia Şi Normandia, bunăoară —, cu scopul stabilizării lor durabile în acele ţinuturi. Această ultimă mişcare, căreia nu trebuie să-i vedem doar aspectele negative, căci pune în evidenţă noile forţe ce apar în Europa nordică, e însoţită, în secolul al IX-lea, de insta-area ultimului popor care a reuşit să ajungă pînă în inima Ur°pei:

maghiarii; ei pun atunci stăpînire pe Cîmpia Panonică

112

EUROPA CREŞTINĂ lăsată neocupată după prăbuşirea imperiului avarilor, la sfîrşitul secolului al VIII-lea. Din acel moment, doar Europa Orientală va mai suferi incursiuni venite din exterior. Dar acest vîrtej de invazii a lăsat urme durabile de la un capăt la celălalt al Europei. Occidentul fărîmiţat Regatele germanice. Consecinţele cele mai nemijlocit vizibile ale marilor invazii sînt, în primul rînd, de ordin politic. Dispariţia imperiului în spaţiul occidental lasă cîmp liber unor noi entităţi politice, al căror spirit e cu totul străin celui reprezentat de statul roman: populaţia sau tribul germanic, adică un ansamblu de războinici liberi şi sub arme, grupaţi în jurul unei familii al cărei conducător întruchipează valorile naţionale. Aceste grupări se descompun şi se recompun în formaţii instabile în timp şi spaţiu. Este vremea fărîmiţării, fiecare regiune definindu-se în acelaşi timp prin ataşamentul său, mai mare sau mai mic, faţă de romanitate şi prin prezenţa, mai mult sau mai puţin puternică, a unei populaţii germanice dominante. Din această diversitate, ies totuşi în evidenţă anumite epoci bine individualizate. Către 500, preeminenţa aparţine încă regatelor pe care goţii şi burgunzii, creştini arieni, le-au implantat în regiunile sudice cele mai romanizate ale imperiului: după regatul vizigot de la Tolosa (Toulouse), cel mai important este cel edificat de ostro-gotul Theodoric (493-526) în jurul Italiei şi al capitalei sale, Ravenna. Un secol mai tîrziu, configuraţia politică a Occidentului este foarte diferită. La nord, anglo-saxonii devin stăpînii Angliei. Pe continent, două noi popoare joacă în această perioadă cele mai importante roluri: francii şi longobarzii. Secolul al Vl-lea este cel al expansiunii francilor după succesele militare ale regelui lor Clovis (481-511) şi trecerea acestuia la creştinismul roman: înfrînţi la Vouille (Voclade?) în 507, vizigoţii sînt expulzaţi din Gallia şi izolaţi în Spania, unde Toledo (Toletum) devine centrul unei strălucitoare civilizaţii; regatul burgund dispare în timpul fiilor lui Clovis, iar hegemonia

francilor ajunge să cuprindă principalele populaţii germanice situate în stînga şi — fenomen

capital — în dreapta Rinului. Această extindere a spaţiului franc, ce a durat din secolul al Vl- lea pînă în secolul al VIII-lea, nu poate avea loc decît prin divizările familiale — faimoasele partaje

MARILE MIGRAŢII

113

jnerovingiene — şi prin afirmarea particularismelor regionale _- din Aquitania pînă în

Bavaria —, aspectul său esenţial fiind însă cel al basculării centrului politic din Occident spre nord, între Sena şi Rin. în acelaşi fel, după efemera recucerire a Italiei de către trupele împăratului lustinian, sosirea în Cîmpia Fadului, începînd cu 568, a longobarzilor păgîni şi violent antiromani marchează pentru Italia, în a doua jumătate a secolului al Vl-lea, adevărata ruptură cu Antichitatea. Imperiul carolingian şi transformările ce au loc în Occident, înaintarea germanică se stabilizează, iar legăturile Occidentului cu Constantinopolul şi cu Mediterana orientală se întrerup, începînd cu secolul al VH-lea, din cauza înaintării slavilor şi arabilor. Europa e martora unei prime încercări originale de unificare, în care se îmbină experienţele germanice, romane şi creştine. Ea e opera dinastiei Carolingienilor, originară din partea nord-orientală a regatului franc, Austrasia. Membrii acesteia se afirmă ca apărători ai creştinătăţii: îi opresc pe arabi la Poitiers, iau locul ultimilor regi merovingieni şi se impun nu numai în întreaga Gallie, dar şi, în pofida rezistenţei saxonilor, în Germania dintre Rin şi Elba, favorizîndu-i creştinarea. Regele Pepin cel Scurt stabileşte o alianţă strînsă cu papalitatea. Fiul său, Carol cel Mare (768-814), răspunzînd chemării papei, pune stăpînire pe regatul longobard, în 774. La sfîrşitul secolului al VIH-lea, el domină totalitatea vechiului Occident roman — cu excepţia insulelor britanice, a Spaniei musulmane şi a Italiei de sud, rămasă longobardă sau bizantină —, sporit cu regiunile situate între Rin şi Elba. Carol cel Mare stabileşte o capitală — Aachen (fostul Aquis Granum) — pentru acest ansamblu răzleţ, conferindu-i apoi o nouă dimensiune politică cu ocazia încoronării sale ca împărat la Roma, în ziua de 25 decembrie 800. In acest imperiu „restaurat" — textele vorbesc despre renovatio imperii — şi în imensul efort de legislaţie şi organizare încercat de Pepin cel Scurt, Carol cel Mare şi urmaşii lor putem găsi măsura profundelor transformări survenite în Occident începînd cu secolul a' V-lea. Prima este de ordin economic: e vorba, după scăderea demografică şi decăderea oraşelor, de profunda ruralizare a socie- aţn- Centrele sale vitale se situează din acel moment la nivelul Orneniilor rurale ce tind spre autarhie, ceea ce implică izolare economică şi diminuarea schimburilor şi a emisiunilor monetare,

114

EUROPA CREŞTINA fenomene reflectate de renunţarea la baterea monedelor de aur. A doua este de ordin social: în această societate fracţionată, puterea, generată de practicarea războiului şi de luarea în posesie a pămînturilor, se concentrează în mîinile unor aristocraţii de origine germanică sau indigenă. Cei puternici se impun întregii lumi rurale: sclavi, coloni sau ţărani liberi, constrînsi „să ceară" protecţia unui personaj important. Ei tind să se impună şi în faţa regilor, care, pentru a- şi asigura serviciile şi fidelitatea acestora, le acordă beneficii în cadrul *vasalităţii. A treia e de ordin religios, avînd, fără îndoială, întîietate asupra celorlalte: e vorba de creştinarea acestei societăţi, fenomen despre care vom vorbi din nou în capitolul următor. Numai creştinarea face posibilă refacerea unui imperiu care, sub aparenţe antice, e în primul rînd creştin şi sprijinit pe Biserică; o Biserică ce furnizează cadrele — episcopi, călugări şi abaţi — primului mare efort de reviriment cultural ce are loc în Occident de la Antichitate încoace:

Renaşterea carolingiană. Pentru redresarea limbii, a educaţiei şi culturii, însoţită de o normare

a scrisului, Carol cel Mare face apel la toţi cei care ştiau ce înseamnă acest lucru sau duseseră mai departe tradiţia antică: italieni ca Petrus din Pisa sau Paulus Diaconus, spanioli ca Theodulf, anglo-saxoni ca Alcuin. Dar încercarea politică a lui Carol cel Mare şi a fiului său Ludovic cel Pios (814-840) era prematură. Imperiul nu a supravieţuit neînţelegerilor intervenite între descendenţii lor, care încheie în 843 Tratatul de la Verdun, creînd un stat franc de apus — viitorul regat al Franţei

—, un stat franc de răsărit — viitorul regat al Germaniei — si, între cele două, de la gurile Rinului pînă în Italia centrală, Lotharingia, o regiune sortită fărîmiţării. Faptul că imperiul nu a supravieţuit s-a datorat şi loviturilor primite din exterior, timp de decenii, de la vikingi şi sarazini. Dar n-a supravieţuit mai ales din cauza afirmării aristocraţiilor locale, care au deturnat în propriul folos puterea publică restaurată de Carol cel Mare. La toate nivelurile, în secolele al IX-lea şi al X-lea, Occidentul începe să se fărîmiţeze din nou. Europa datorează încercării întreprinse de Carolingieni în primul rînd un ideal: cel al unui imperiu creştin care să conducă spre mîntuire întregul popor al creştinătăţii latine. Ea îi datorează şi o realitate: axa Aachen-Roma, care va fi, timp de veacuri, coloana vertebrală a Occidentului.

MARILE MIGRAŢII

Orientul restructurat Cînd, la 11 mai 330, Constantin îşi inaugura noua capitală, el nu-şi propusese să creeze o capitală de secesiune, care să ţină locul Romei, ci voia doar să realizeze un fel de prelungire a

acesteia, începînd din acel moment, întreaga istorie a Orientului bizantin se poate rezuma în formula „Constantinopol cu Roma sau Con-stantinopol fără Roma". Pentru lustinian,

„Imperiul Roman e universal" şi înglobează în unitatea sa teritorială reconstituită ambele capitale, în schimb, pentru împăraţii *iconoclaşti, „Imperiul Creştin este patria lor, pe care trebuie s-o apere de necredincioşi", strîngîndu-se în jurul Constantinopolului cel unic. între aceste două epoci, e adevărat, invaziile musulmane şi slave din secolul al VH-lea au modificat profund geografia politică a Occidentului şi Orientului mediteranean. Recucerirea iustiniană. Dacă veacul al V-lea e marcat în Occident de dispariţia Imperiului Roman şi de apariţia regatelor barbare, trebuie subliniat că acest secol a însemnat, de asemenea, menţinerea şi dezvoltarea vitalităţii schimburilor economice transmedi-teraneene, înlesnite datorită generalizării economiei monetare. Din Alexandria, Antiohia, Cartagina si, bineînţeles, din Constantinopol, produsele — papirus, mătăsuri, mirodenii, carbonat de sodiu — continuă să sosească la Ravenna, Ostia, Massilia şi Narbo, unde sînt schimbate pe grîne, sclavi saxoni, cositor şi marmură din Pirinei. Marii negustori orientali şi evrei din regatele barbare ale Occidentului, prezenţi în toate cetăţile, controlează acest comerţ liber transmediteranean. Recucerirea iustiniană din secolul al Vl-lea pare aşadar să fie mai puţin consecinţa unui ataşament încăpăţînat la ideea imperială romană, cît voinţa de a reuni într-un singur ansamblu politic teritorii care-si păstraseră şi dezvoltaseră unitatea economică. Profitînd de circumstanţe politice favorabile — descompunerea Datelor barbare —, lustinian reuşeşte să redea, la mijlocul secolului ^ v I-lea, unitate politică ţinuturilor mediteraneene (Mare nosîrum) 111 JUrul Romei şi Constantinopolului. De la Constantinopol pleacă xpediţiile militare care ajung să recucerească Africa de la vandali 3), Italia de la ostrogoţi (555), precum şi zona de coastă a hispanice şi insulele (564). Mediterana redevenise un

115

116

EUROPA CREŞTINĂ „lac roman", iar imperiul putea fi refăcut pe o bază juridică, economică şi politică, cu o legislaţie comună, Codul lui lustinian, care a restabilit teritorialitatea legilor, şi cu un centru religios, Sfînta Sofia de la Constantinopol (537). *Nomisma de aur se impune ca „dolar al Evului Mediu", reglînd schimburile economice trans-mediteraneene. împăratul e desemnat ca

„*basileus" numit de Cristos. lustinian stă în fruntea unui „stat universal" şi creştin; el poate aşadar să apară pe nomisme cu globul *crucifer în mînă, apărat de îngeri. Pe la sfîrşitul veacului al Vl-lea, această grandioasă operă a lui lustinian e însă ameninţată. Invazia slavă din Peninsula Balcanică îi obligă pe împăraţi să abandoneze Roma şi să se replieze asupra Constantinopolului pentru a organiza apărarea. Invaziile slave din secolul al Vll-lea. Slavii, populaţii paşnice şi mari, stabilite în regiunile de şes de la nordul Dunării, vor fi puşi în mişcare sub conducerea unor populaţii turco-mongole, avarii şi bulgarii. Dar, spre deosebire de aceştia din urmă, slavii trec masiv la o viaţă sedentară în văile Peninsulei Balcanice, împin-gînd spre înălţimile munţilor populaţiile autohtone, albanezii, tracii şi ilirii. Slavizarea Balcanilor are mai multe consecinţe, în primul rînd, schimbă structura etnică a peninsulei; în al doilea rînd, pune capăt crizei demografice a

imperiului, care afecta mai ales agricultura si, din această cauză, contribuie la crearea unui regim agrar nou; în sfîrşit, ea s-a constituit într-o barieră foarte greu de trecut între est şi vest, de-a lungul unei linii de ruptură care coincidea grosso modo cu frontiera lingvistică. Iată de ce slavizarea Balcanilor a contribuit din plin la accentuarea ignoranţei în care vor pluti de acum înainte Orientul grecesc şi Occidentul latin unul faţă de celălalt, şi acest lucru cu atît mai evident cu cît pe ţărmurile sudice ale Mediteranei se constituie imperiul arab. Mahomed şi slavii au contribuit la scindarea Imperiului Roman (imperium Romanurri). Iconoclasmul. Aflaţi sub dubla ameninţare avaro-slavă, apoi bulgaro-slavă şi arabă, împăraţii bizantini vor reacţiona: mai întîi, prin crearea „sistemului *themelor", apoi prin iconoclasm. Sistemul themelor are ca scop împărţirea teritoriului imperial în circumscripţii militare, unde strategul concentrează în mîinile sale toate puterile civile şi militare. Pe de altă parte, recrutarea în

MARILE MIGRAŢII

armată condiţionează din acel moment serviciul militar de posesia unei părţi din suprafaţa teritoriului naţional, conducînd la apariţia unei noi clase militare de soldaţi-ţărani, şi a unui nou regim agrar. Armata acestor themata este în mod fundamental o armată regională, al cărei teatru de operaţiuni este thema. Constantinopolul abandonase într-adevăr Roma. împăraţii se înzestrează de asemenea cu o armă ideologică în stare să înfrunte islamul şi să asigure coeziunea statului: e vorba de *iconoclasm (726-843). începînd cu secolul al VH-lea, cultul *icoanelor a luat proporţii considerabile în imperiu. Călugării au favorizat cu prisosinţă această venerare a icoanelor făcătoare de minuni, din care trăgeau cele mai mari foloase; fenomenul contribuie la întărirea aspiraţiilor către o spiritualitate concentrată la nivelul locurilor miraculoase. La începutul secolului al VIII-lea, aceste practici trezesc reacţia mediilor cultivate ale Curţii şi Bisericii, ceea ce are ca rezultat o criză iconoclastă care izbucneşte sub împăratul Leon III. Acesta, în 726, porunceşte distrugerea reprezentării lui Cristos de deasupra intrării în vestibulul palatului imperial, înlocuind-o cu Crucea „victorioasă şi de viaţă dătătoare", prezentată ca simbol al strîngerii rîndurilor populaţiilor imperiului creştin din Orient în faţa pericolului musulman şi păgîn. Această nouă concepţie a unui creştinism ofensiv concentrat în jurul persoanei imperiale dă naştere multor reacţii de ostilitate, în special din partea teologului creştin loan din Damasc, numit Damaschinul, autor al unui celebru tratat în favoarea cultului icoanelor, în realitate, iconoclasmul n-a ajuns niciodată să-şi joace rolul de teologie centralizatoare, îndată ce armatele bizantine au respins ameninţările nemijlocite, s-a manifestat voinţa de revenire la o spiritualitate mai regională, în aceste condiţii se ţine, în 787, la Niceea, al şaptelea şi ultimul conciliu ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor, dar al cărui triumf n-a fost definitiv decît în 843, fiind mereu comemorat de atunci prin „sărbătoarea dreptei credinţe". Iconoclasmul a avut şi importante repercusiuni internaţionale. Călugării care au fugit de persecuţii au contribuit, desigur, la înflo-r'rea culturii bizantine în Italia septentrională, în Sicilia şi chiar |a Roma, unde papalitatea a condamnat decretele împăraţilor 'conoclaşti.

117

Sentimentul de ruptură dintre Orientul imperial şi Accidentul pontifical i-a determinat pe papi să caute cu înfrigurare „n altg zări protecţia militară pe care imperiul nu le-o mai putea da ^potriva longobarzilor. Francii au acceptat rolul de protectori ai

118

EUROPA CREŞTINA papalităţii; noua dinastie, Carolingienii, a fost de altfel recompensată prin încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare în anul 800, resimţită la Constantinopol ca un ultragiu. Iconoclasmul, apărut, în împrejurări excepţionale, pentru a asigura supravieţuirea Imperiului Roman ameninţat în însăşi existenţa lui de atacurile musulmane şi bulgare, dispare în mod firesc o dată cu pericolul care-l născuse. Locul Crucii „victorioase şi de viaţă dătătoare" pe care împăraţii iconoclaşti o adoptaseră este luat de icoană, ca manifestare spirituală şi culturală de identificare a elenismului creştin. DOCUMENTUL l Panegiricul lui Theodoric, regele ostrogoţilor, scris de Ennodius Magnus, episcop al Papiei (Pavia)

„închinare aşadar, celui mai mare dintre regi, sub autoritatea căruia tăria libertăţii şi-a regăsit întreaga dulceaţă, închinare trăiniciei statului, căci ar fi o rătăcire să o separăm de propriile-ţi fapte şi să despărţim chiar şi în cuvinte ceea ce timpul a unit întru statornicie. Dacă stau să socotesc luptele regelui meu, voi număra tot atîtea izbînzi: nu există duşman cu care să-ţi fi încrucişat pasul şi care să nu fi adăugat ceva la slava ta: cel ce s-a pus împotriva voinţei tale s- a luptat pentru propriile-ţi biruinţe; de fiecare dată, îngenuncherea sa a dat la iveală o înnoită slavă a îndurării tale, doar dacă împotrivirea lui n-a slujit la sporirea propriului tău curaj. Cel ce te-a văzut în luptă a fost învins; cel ce te-a privit în vreme de pace n-a avut de ce să se teamă, în toiul succeselor tale, făgăduinţele demne de cinstire n-au fost uitate; în focul bătăliilor, bărbăţia s-a arătat fără nici o clipă de întîrziere. Drumurile tale au fost pline de obstacole, care au fost însă, zi de zi, martorele izbînzilor tale. Dar iată că noi şi nemaivăzute merite mă cheamă pe un alt făgaş. Văd frumuseţea oraşelor renăscute din propria-le cenuşă şi acoperişurile palatelor strălucind împurpurat pretutindeni. Văd edificii terminate înainte să pot spune că au fost începute, lată străbuna însăşi a cetăţilor, Roma, care întinereşte pe măsură ce vestigiile sordide ale bătrîneţii ei dispar. Iertaţi-mă, sfinte rămăşiţe ale geniului imperial: căci e mai greu să ştergi urmele ruinei decît să porneşti la ridicarea unui oraş. Să mai adaug că ai acoperit Senatul cu o cunună de flori fără număr? Că nimeni nu şi-a pierdut speranţa să se înalţe în rang cînd rugăminţile îi erau însoţite de mărturia

propriei conştiinţe? [

particulare. Nicicînd zavistia n-a avut ce MARILE MIGRAŢII 119 căuta în palatul tău; pretutindeni binefacerile au curs cu prisosinţă. Nimeni n-a plecat de la

tine fără să fi fost copleşit de favoruri; nimeni n-a avut a se vaită de cruzimea surghiunului." P. Riche şi G. Ţaţe, Textes et documents d'histoire du Moyen Age. V*-X' siecles, I, SEDES, Paris, 1972, pp. 57-

58

Dominaţia ostrogoţilor în Italia are loc în timpul primei generaţii de regate barbare apărute în Occident, caracterizate de arianism şi de o îndelungată convieţuire cu civilizaţia romană. Stăpîn al Italiei între 493 şi 526, Theodoric duce o politică riguroasă de separare între goţi şi romani şi se prezintă în faţa populaţiilor ce trăiau în Italia ca reprezentant al împăratului de la Constantinopol, neaducînd atingere Romei, Senatului şi instituţiilor tradiţionale. Aşa se explică şi adeziunea unei mari părţi a elitei peninsulei, cum e şi cazul lui Ennodius, episcopul catolic al Popiei (Pavia), care compune pentru Theodoric, în anul 506, acest panegiric scris

]

Avuţia statului a sporit în aceeaşi măsură cu bogăţiile persoanelor

după canoanele romane, unde sînt proslăvite în aceeaşi măsură victoriile militare şi rolul civilizator al cuceritorului ostrogot. DOCUMENTUL 2 Bătălia de la Poitiers (732) văzută de un om din sud: Anonimul de la Cordoba „Atunci, Abd al-Rahmăn, văzînd ţinutul plin de mulţimea nesfîrşită a armatei sale, a străbătut munţii bascilor şi, trecînd prin defilee cu uşurinţa cu care ar fi înaintat prin cîmp deschis, a pătruns în inima meleagurilor francilor; şi nici nu şi-a făcut bine apariţia, că se şi repede cu spada, astfel încît Eudes, pregătit de luptă de cealaltă parte a rîului numit Garumna (Garonne) sau Duranius (Dordogne), e pus pe fugă. Doar Dumnezeu poate socoti numărul morţilor şi al răniţilor. Atunci Abd al-Rahmăn, urmărindu-l pe sus-numitul duce Eudes, hotărăşte să se ducă să jefuiască biserica din Turones (Tours), distrugînd pe unde trecea palatele şi dînd foc

bisericilor. Majordomul Austrasiei, dinspre interiorul ţinutului francilor, pe nume Carolus, bărbat războinic încă din fragedă virstă şi atotştiutor în meşteşugul armelor, înştiinţat dinainte de Eudes, îi ţine piept. Din acea clipă, vreme de şapte zile, cei doi potrivnici, vrînd sa-şi aleagă un loc pentru desfăşurarea bătăliei, încep să se hărţuiască, după care, în sfîrşit, se pregătesc de luptă; dar, în timp ce se voinicesc pe viaţă şi pe moarte, oamenii de la miazănoapte rămîn la prima vedere nemişcaţi ca un zid, ţintuiţi strîns unii lîngă ceilalţi, ca stanele din .mulurile cu frig ca de gheaţă, masacrîndu-i cu săbiile pe arabi. Iar cînd oamenii din Austrasia — superiori prin numărul lor nesfîrşit şi mai plini e nvnă datorită armelor pe care le mînuiau şi cu care străpung duşmanul

120

EUROPA CREŞTINA

în inimă — dau peste regele acestora, îl ucid; de cum se lasă noaptea, lupta ia sfîrşit, iar ei îşi ridică săbiile în aer a fălosie. Ziua următoare, văzînd tabăra uriaşă a arabilor, se pregătesc de luptă. Scoţîndu-şi în zori sabia din teacă, europenii iscodesc corturile arabilor aşezate în ordine aşa cum fusese dispusă tabăra de corturi. Ei nu ştiu însă că sînt, toate, goale; cred că înăuntru se află falangele sarazinilor gata de luptă; trimit cercetaşi, care descoperă că ismaeliţii fugiseră. În timpul nopţii, se îndepărtaseră încolonaţi, în tăcere şi în cea mai desăvîrşită rînduială, spre patria lor. Cu toate acestea, europenilor le este teamă ca nu cumva, ascunşi pe drumurile de retragere, sarasinii să le întindă curse. De aceea, mare le e uimirea cînd, după ce în zadar dau ocol taberei, tot pe ai lor îi află. Astfel, popoarelor amintite nemaifiindu-le deloc teamă că lupta ar putea reîncepe, după ce au împărţit prada şi captura, ele s-au întors bucuroase în ţinuturile lor." Ch.-M. de La Ronciere, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, I, col. „U", Colin, Paris, 1969, p. 139 Douăzeci de ani după cucerirea Spaniei de către musulmani, bătălia de la Poitiers (732) marchează pentru istorici momentul decisiv al opririi înaintării islamului în Europa

Occidentală; contemporanii însă nu aveau încă de unde să ştie asta

excepţional al acestui poem, compus la vreo douăzeci de ani după bătălie de un creştin anonim care trăia la Cordoba aflată sub stăpînire musulmană şi care scrie în versuri latineşti în stil epic pentru a preamări evenimentul. Textul e de două ori interesant. Pe de o parte, pe plan militar, el pune faţă în faţă într-un mod impresionant două tradiţii cit se poate de diferite:

mobilitatea trupelor lui Abd al-Rahmăn, care organizează şi conduce această incursiune cu scop de pradă, şi caracterul masiv al armatei france; el insistă de asemenea- asupra armamentului superior al oamenilor „de la miazănoapte", asupra „armelor pe care le mînuiau" : e vorba de renumita sabie francă, citată de mai multe ori în text. Pe de altă pane, pe plan politic, poemul prezintă în două locuri victoria pe care oamenii lui CarolMartel — numiţi „oamenii de la miazănoapte" sau „oamenii din Austrasia" — o obţin împotriva arabilor ca

De aici, şi caracterul

victorie a europenilor, care-şifac aici una dintre primele lor apariţii în cadrul textelor medievale. DOCUMENTUL 3 încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat l. Liber Pontificalis „După toate acestea, s-au adunat cu toţii din nou în bazilica Sfîntului Petru cu ocazia sărbătoririi Crăciunului. Atunci venerabilul şi augustul MARILE MIGRAŢII 121 pontif l-a încoronat pe rege cu propriile-i mîini, aşezîndu-i pe creştet o coroană foarte preţioasă. Atunci credincioşii romani, văzînd iubirea atît de mare pe care o purta Bisericii romane şi vicarului său a cărui apărare 0 jurase, au exclamat într-un glas, la porunca lui Dumnezeu şi a preafericitului Petru, portarul împărăţiei cerurilor: «Lui Carol, preacucernicul

A ugust, încoronat de Dumnezeu, mare şi aducător de pace împărat, viaţă şi izbîndă. » Această aclamaţie a răsunat de trei ori înaintea Confesiunii de credinţă a preafericitului Petru; s-au invocat numeroşi sfinţi; de toţi a fost proclamat împărat al romanilor. Imediat după aceea, preasfîntul episcop şi papă l-a uns cu ulei sfinţit pe Carol, neasemuitul fiu al Apăratului, în chiar ziua Naşterii Domnului."

2. Vita eî gesta C ar oii Magni de Eginhard

„Ultima călătorie pe care Carol a făcut-o la Roma a mai avut şi alte motive. Romanii se dezlănţuiseră cu furia lor asupra pontifului Leon — scoţîndu-i ochii şi tăindu-i limba — şi-l constrînseseră să ceară ajutorul regelui. Venind aşadar la Roma pentru restabilirea situaţiei Bisericii, foarte compromisă din cauza acestor incidente, Carol a petrecut acolo întreaga iarnă. Atunci a primit şi titlul de împărat şi de „August". Şi s-a arătat mai întîi atît de nemulţumit,

încît ar fi renunţat, spunea el, să intre în biserică în ziua aceea, cu toate că era o zi de mare sărbătoare, dacă ar fi ştiut dinainte ce avea de gînd pontiful. După cum a suportat cu tot atîta răbdare invidia împăraţilor romani, care erau nemulţumiţi pentru titlul pe care îl primise, si, graţie mărinimiei sale care îl ridica atît de mult deasupra lor, a ajuns, trimiţîndu-le numeroase solii şi adresîndu-li-se în scrisori cu numele de „fraţi", să le învingă în cele din urmă împotrivirea." R. Folz, Le Couronnement imperial de Charlemagne, col. „Trente journees qui ont fait la France", Gallimard, Paris, 1964, pp. 281-282 încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare de către papa Leon IU la Roma, la 25 decembrie 800, marchează naşterea unui imperiu cu rădăcini în tradiţia antică şi, în aceeaşi măsură, în cea creştină. Evenimentul nu e 'nsă prezentat în acelaşi fel de anturajul papei (prin naraţiunea oficială din Liber Pontificalis) şi de anturajul lui Carol cel Mare (cu povestirea scrisă de biograful său, Eginhard).

8. Creştinătatea anului 1000

Trecerea de la Roma creştină la Europa creştină s-a petrecut între secolele al V-lea şi al X-lea. Organizarea administrativă, reflecţia teologică, efortul misionar au însoţit acţiunile politice şi militare. Astfel, spre anul 1000, de la stepele ruseşti şi pînă în Spania — cu excepţia unei zone sudice marcate de islam — s-a constituit o lume creştină în jurul a doi poli, cel necontestat al Bizanţului şi cel, mai puţin stabil, al papalităţii şi al Sfîntului Imperiu Romano-German. Fenomenul cel mai important al istoriei europene între secolele al V-lea şi al X-lea, cel care-i va conferi, în raport cu restul lumii, caracterul specific, este creştinarea. Aria naturală de propagare a creştinismului fusese mai întîi Imperiul Roman, adică o răspîndire de la est spre vest în lumea mediteraneană, însoţită de o extindere spre nord-vest în Gallia şi Britannia. La sfîrşitul secolului al V-lea, această primă fază de creştinare este caracterizată de faptul că Orientul e mai creştinat decît Occidentul, iar oraşele, relee fireşti de transmisie, sînt mai creştinate decît mediul rural. Din secolul al V-lea pînă în cel de-al X-lea, are loc, tot în acest cadru, o creştinare în profunzime, de data aceasta şi în mediile rurale occidentale. Intervin

însă în acelaşi timp importante modificări. Pe de o parte, expansiunea unei religii concurente,

islamul, opreşte dezvoltarea religiei creştine, determinînd uneori dispariţia sa în regiunile creştinate mai demult din jurul Mediteranei. Pe de altă parte, asistăm, pornind de la bisericile organizate în jurul Romei şi Constantinopolului, la evanghelizarea regiunilor de nord şi de răsărit ale continentului, astfel încît, spre anul 1000, Europa se compune în majoritate din state creştine. Temeiurile creştinării Structurile. La sfîrşitul secolului al V-lea, structurile Bisericii se modelează după cele ale imperiului. „Cetatea" romană dă

CREŞTINĂTATEA ANULUI

naştere diecezei, condusă de un episcop care strînge în jurul amvonului — cathedra — cler şi

credincioşi din oraş şi de la ţară. Ca şi cetăţile, diecezele se grupează în provincii a căror metropolă e sediul unui arhiepiscop. Dintre aceste metropole, unele datorează vechimii lor întru credinţă sau unor împrejurări politice speciale o preeminenţă care depăşeşte cadrul metropolitan; e cazul marilor *patriarhii, a căror listă o fixează lustinian la mijlocul secolului al VI-lea: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim. Aceste cadre deja existente, uneori zguduite sau spulberate în timpul invaziilor — bunăoară, cele din Pannonia,

Renania, Britan-nja

evanghelizarea mediilor rurale — parohii şi biserici rurale — şi de avîntul monahismului. Incepînd cu secolul al IV-lea în Orient, cu al V-lea în Occident, se înmulţesc într-adevăr comunităţile puse în slujba unei vieţi de rugăciune, de muncă şi penitenţă. Situate la periferiile oraşelor, dar cel mai adesea la ţară, în „pustiu", mînăs-tirile apar spontan de la un capăt la altul al lumii creştine; după veacuri de diferenţe, ele tind să se unifice prin adoptarea unor ilustre reguli, ca de pildă cea a Sfîntului Vasile în Orient sau cea a Sfîntului Benedict în Occident.

Doctrina, în secolele al IV-lea şi al V-lea, după recunoaşterea creştinismului ca religie oficială a imperiului, *Părinţii Bisericii şi marile concilii ecumenice au stabilit doctrina creştină în esenţa ei. Această elaborare a dat loc unor confruntări dramatice, care i-au pus faţă în faţă pe teologii adepţi ai dreptei credinţe cu diferite forme de erezie, în secolul al IV-lea, controversele au ca obiect mai ales misterul Sfintei Treimi, împotriva adepţilor arianismului, care, în numele monoteismului, îl declară pe Tatăl superior Fiului, con-ciliul şi canoanele (Crezul) de la Niceea (325) afirmă egalitatea persoanelor divine şi-L proclamă pe Fiul „consubstanţial" cu Tatăl. Apar mai apoi preocupări divergente în Orient şi în Occident. Orientul, impregnat de gîndire greacă şi pasionat de speculaţia teologică, intră în ample dezbateri privind dubla natură a lui Cristos: unii, adepţi ai nestorianismului şi condamnaţi de conciliul de la Efes, ln 431, insistă asupra naturii umane a lui Cristos, refuzînd aşadar Maicii Sale titlul de Maică a lui Dumnezeu (Theotokos); ceilalţi, Monofiziţii, condamnaţi în 451 de conciliul de la Chalcedon, nu acceptă decît natura divină a lui Cristos. Aceste două erezii, care compromit misterul întrupării şi pe cel al Mîntuirii, au lăsat în Orient

1000

123

, sînt apoi întărite de cuprinderea lor în noile structuri legate de

124

EUROPA CREŞTINĂ urme durabile. Occidentul, în acelaşi timp, îşi pune întrebări mai concrete despre mîntuirea omului; ilustrate de Sfîntul Augustin, dezbaterile privind harul şi predestinarea, ca şi cele referitoare la modul de edificare a Cetăţii lui Dumnezeu sînt aici, pentru multă vreme, dominante. În Occident, poate în Spania, apare formula care va opune — şi mai opune încă şi azi — lumea creştină latină şi lumea creştină greacă: Filioque. Impusă de Carol cel Mare, această formulă precizează că Sfîntul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul; dar Orientul rămîne legat de termenii iniţiali ai Crezului de la Niceea, care spun că purcede doar de la Tatăl.

Creştinătate greacă şi creştinătate latină. Aceste atitudini doctrinale divergente sînt un semn al

diferenţelor care apar în secolele al V-lea şi al Vl-Iea — şi care se adîncesc în secolele următoare — între greci şi latini. Pe baza unei credinţe comune, ele privesc numeroase aspecte ale vieţii creştine, cum ar fi limba: Occidentul a abandonat greaca şi a adoptat latina ca limbă liturgică Ia sfirşitul secolului al I V-lea; liturghia: fastului liturghiei bizantine, care tinde să se impună în rîndul tuturor Bisericilor din Orient, îi corespunde relativa austeritate a liturghiei romane, care va juca acelaşi rol în Occident; formele de evlavie: cucernicia bizantină se distinge timp de secole prin importanţa acordată cultului Fecioarei şi cultului icoanelor; rolul călugărilor: omniprezenţi la Bizanţ, mai discreţi în Occident; modul de a concepe relaţiile dintre Biserică şi stat: indisociabile în Bizanţ, ele alimentează în Occident o

dezbatere legată de puterea temporală şi puterea spirituală

rivalitatea crescîndă dintre demnitatea — unică — de conducător al Bisericii în Occident, cea a papei de la Roma, succesor al Sfîntului Petru, şi patriarhatul de la Constan-tinopol, căruia prezenţa împăratului îi conferea un plus de autoritate şi care rămăsese singurul patriarhat răsăritean pe pămînt creştin după cucerirea musulmană din secolul al VH-lea. Ele nu-i împiedică însă pe greci şi latini să-şi continue opera de evanghelizare a paginilor în Europa. Creştinarea continentului european

Creştinarea germanilor şi slavilor, fără a-i uita pe bulgari şi pe maghiari, este pentru Biserică marele succes al veacurilor care precedă anul 1000.

f

CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000

Evanghelizatorii şi metodele lor. Nu trebuie să subestimăm rolul apostolilor izolaţi pe care-i animă zelul misionar şi căutarea penitenţei sau chiar a martiriului: călugări irlandezi în Gallia şi Germania meridională, ca, de pildă, Sfîntul Columban, călugări anglo-saxoni în ţinuturile frizilor, în Germania şi Scan-dinavia, clerici armeni în mijlocul populaţiilor stepelor au jucat un rol excepţional prin activitatea de propovăduire, exemplul personal şi implantarea celulelor de viaţă creştină în mediul păgîn. Misiunea e însă în aceeaşi măsură operă religioasă şi operă politică. Aşa e ea înţeleasă la Bizanţ, a cărui vocaţie universală este de a atrage pe orbita imperiului creştin toate popoarele lumii, în Apus, papii şi suveranii creştini, şi în special împăraţii, gîndesc Ia fel. Cea mai bună modalitate de a se înfăptui convertiri masive e într-

adevăr de a realiza convertirea conducătorului, ceea ce determină convertirea întregului popor. De la convertirea lui Clovis şi a francilor, la sfîrşitul secolului al V-lea, şi trecerea de la arianism la creştinismul roman a regelui vizigoţilor Recared, în 589, pînă la botezurile în masă de la sfîrşitul secolului al X-lea în Rusia, Polonia ori Ungaria, evanghelizarea continentului a cîştigat teren prin aceste convertiri pe care le-am putea numi politice. Ele sînt obţinute cînd prin convingere — este metoda pontificală, inaugurată de misionarii trimişi în Anglia, la sfîrşitul secolului al Vl-lea, de Grigore cel Mare Ia regele Kentului —, cînd prin diplomaţie — e metoda bizantină — ori chiar prin forţa armelor — este metoda utilizată de Carol cel Mare faţă de saxoni. Aceste convertiri sînt însoţite sau chiar precedate de crearea a două structuri de bază: mînăs-tirile şi episcopiile. Vestirea credinţei creştine şi propagarea ei în rîndurile popoarelor „barbare", care nu cunoşteau latina şi greaca, fiind lipsite de scriere, au determinat Biserica să păşească pe căi noi, de primă importanţă pentru istoria culturii, încă din secolul al IV-lea, apostolul goţilor, arianul Wulfila, tradusese în limba poporului său, transcriind în caractere inspirate din *rune, Principalele texte sacre; această Biblie gotică era însă atinsă de erezie. în continuare, papii au impus cu hotărîre folosirea lati-nei, chiar Ia popoare total străine de civilizaţia romană. Orientali s-au arătat însă mult mai supli, îngăduind afirmarea chiar în cadrul imperiului a liturghiei în limbile coptă, siriacă ori ar-ă. Iar bizantinii — Chirii, Metodiu şi discipolii lor — au fost

Aceste diferenţe sînt agravate de

125

126

EUROPA CREŞTINA

cei care, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, au creat, pornind de la slava vorbită în Balcani şi de la scrierea grecească, o limbă literară, slavona, destinată traducerii textelor Scripturilor şi liturghiei în lumea slavă. Creştinarea înfăptuită de greci. La ieşirea din criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a adoptat doctrina relaţiei „simfonice", care trebuie să regleze raporturile dintre imperium, reprezentat de împărat, şi sacerdotium reprezentat de patriarh. Dacă „împăratul este autoritatea legitimă, bunul comun al tuturor supuşilor", „patriarhul este icoana vie a lui Cristos", a cărui misiune este de „a-i determina pe necredincioşi să adopte credinţa, uimindu-i cu lumina, limpezimea, minunile faptelor sale". Astfel se exprimă patriarhul Photios, foarte probabil cel care a redactat codul juridic numit Epanagoge, promulgat între 884 şi 886. Creştinarea slavilor de către Biserica bizantină în a doua jumătate a secolului al IX-lea a fost

marcată mai ales de opera misionară a celor doi fraţi, Chirii şi Metodiu, veneraţi ca „apostoli ai slavilor", în faţa problemei puse de slavizarea Balcanilor, în secolul al VH-lea, Biserica şi statul bizantin s-au străduit să-i integreze pe aceşti nou-veniţi, păgîni, în imperiu, urmînd, în acest scop, două strategii: una avea în vedere elenizarea slavilor, cealaltă, trecerea limbii acestora în rîndul limbilor sfinte. Slavii se stabiliseră în Grecia, Macedonia şi Pelopones încă din secolul al VH-lea. în această situaţie, imperiul a dus, din vechile centre episcopale şi din centre nou-create, o activitate politică misionară ce avea în vedere integrarea populaţiilor în imperiu prin asimilarea limbii greceşti şi convertirea la creştinism. Deveniţi creştini şi elinofoni, slavii puteau să obţină funcţii în imperiu. Convertirea slavilor stabiliţi în ţinuturile de la marginea imperiului, care ajunseseră să organizeze embrioane de structuri statale, se face pe baze diferite. Solicitat în 862 de cneazul Rostislav, care domnea în Moravia Mare, vast teritoriu între Dunăre şi Oder, să-i trimită un episcop şi un învăţător în stare să-i explice adevărata credinţă creştină în propria lui limbă, împăratul Mihail III i-a însărcinat pe Constantin — ca monah, Chirii — şi pe fratele său, Metodiu, cu această grea misiune. Ca să reuşească, aceştia au început prin a inventa un alfabet —-glagolitic — care să redea sunetele limbilor slave. Acest alfabet

CREŞTINĂTATEA ANULUI

a f0st apoi îmbunătăţit în Bulgaria de discipolii lui Chirii, care j-au dat numele de chirilic, înarmaţi cu acest preţios instrument, Chirii şi Metodiu au tradus întregul ordo ecleziastic, începînd cu Biblia şi pînă la codurile de drept canonic şi cărţile liturgice. Limba slavă fusese recunoscută ca limbă liturgică, cel puţin pînă la interzicerea ei de către papa Ştefan V (885- 891). Alungaţi din jvîoravia de clerul franc, misionarii greci şi-au găsit refugiu în Bulgaria, unde au reuşit să-l convertească pe ţarul bulgar Boris-Mihail, spre 864-870. A urmat organizarea Bisericii bulgare, avînd ca rezultat crearea unei arhiepiscopii al cărei sinod de episcopi alegea titularul, care trebuia să fie confirmat de patriarhul de la Constantinopol. Această organizare a slujit foarte probabil drept model, în secolul următor, pentru Biserica rusă. începînd cu secolul al IX-lea, ruşii şi bizantinii au învăţat să se cunoască; au încheiat tratate comerciale care prefigurează alianţa lor politică şi anunţă convertirea ruşilor, act ce le va permite integrarea în ierarhia statelor civilizate. Creştinismul a pătruns în Rusia încă din secolul al IX-lea, prin intermediul negustorilor şi războinicilor scandinavi, care parcurgeau „marele drum de la varegi la greci", făcînd legătura între Marea Neagră şi Marea Baltică pe Nipru. Botezul cneaghinei Olga, la Kiev, în 959, a fost un act prematur, care a suscitat o violentă reacţie păgînă. Nepotul ei, Vladimir, a ştiut să fructifice ocazia de a se converti, nego-ciindu-şi avantajos creştinarea cu împăraţii Vasile II şi Constantin VIII, aflaţi în dificultate, la Constantinopol. Botezul lui Vladimir a avut loc la Chersones în 989, fiind urmat de căsătoria sa cu prinţesa bizantină Ana, act care a determinat intrarea Rusiei în ierarhia statelor civilizate şi creştine ce-l aveau în frunte pe împărat.

1000

127

Politica misionară dusă de Bizanţ a permis imperiului nu doar sa integreze şi să elenizeze populaţiile slave instalate în imperiu uicepînd cu secolul al VH-lea, dar să şi încorporeze o

parte a lumii slave în lumea (*oikoumene) bizantină. Succesul slavonei, ca limbă liturgică, dar

şi ca limbă de cultură, a permis acestor po-Poare să beneficieze de aportul moştenirii culturale

greceşti şi Crestine al cărei purtător era imperiul şi să-şi găsească o identitate c°mună în sînul unei comunităţi vii, ce-şi răspîndeşte de atunci umina de pe Muntele Athos, în Peninsula

Calcidică.

128

EUROPA CREŞTINA Unit printr-o singură credinţă şi printr-o cultură comună, Orientul ortodox e unit şi printr-o artă caracterizată, dincolo de diversităţile stilistice regionale ori naţionale, prin demnitatea şi

eleganţa cerute de căutarea sublimului şi a dumnezeiescului.

Creştinarea înfăptuită de latini. şi în faţa expansiunii creştinismului în ţinuturile păgîne sau revenite la păgînism din vestul Europei s-au deschis vaste cîmpuri de acţiune. Se pot avea în vedere trei mari etape. Prima priveşte insulele britanice. Respins în regiunile cu populaţie celtică, creştinismul

cunoaşte o remarcabilă înflorire în Irlanda, „insula sfinţilor", evanghelizată de Sfîntul Patrick

în secolul al V-lea. Din acest mediu foarte special, cu tradiţii originale, călugării pleacă în

misiune spre insulele şi coastele Scoţiei şi Angliei. Intîlnesc acolo, după 597, călugări benedictin! trimişi de Roma pentru convertirea regilor şi pentru restabilirea, pornind de la arhiepiscopia Canterbury, a structurii episcopale. Din această emulaţie între misionarii celţi şi romani s-au născut principalele trăsături ale creştinismului din Anglia medievală: o Biserică unificată în jurul amvonului de la Canterbury şi strîns legată de Roma, un ataşament fervent faţă de limba şi cultura latină, importanţa acordată monahismului si, în sfîrşit, spiritul

misionar care va trimite călugări anglo-saxoni spre fraţii lor de acelaşi sînge de pe continent şi din Scandinavia.

A doua mare etapă priveşte Germania, a cărei convertire începuse prin restabilirea

creştinismului în regiunile renane prin opera misionarilor franci şi irlandezi. Ea capătă un nou avînt prin activitatea anglo-saxonilor. Willibrod, apostolul Olandei, soseşte în Frizia de vest în

690, organizînd aici Biserica în jurul episcopiei din Utrecht (Ultraiectum). Bonifaciu este apostolul Germaniei. Numit succesiv misionar (718), episcop (722), apoi arhiepiscop (732)

pentru Germania de la răsărit de Rin, el implantează aici, sub controlul Romei, o reţea de episcopii care merg de la Mainz pînă la Salzburg (Salisburgium) şi o reţea de mînăstiri benedictine, dintre care cea mai renumită este Fulda. După moartea sa (754), misionarilor li se substituie voinţa politică şi militară a suveranilor carolingieni, pentru care supunerea Germaniei de nord, între Rin şi Elba, trece prin convertirea saxonilor, acţiune lungă şi dificilă» jalonată de violenţe şi eşecuri.

CREŞTINĂTATEA ANULUI

în sfîrşit, într-o a treia etapă, care ne duce spre anul 1000, creştinii din Germania sînt cei care

întreprind evanghelizarea popoarelor limitrofe: cea a scandinavilor, pornind de la arhiepiscopia de Harnburg, cu botezarea regilor Danemarcei şi Norvegiei, la mijlocul secolului al X-lea, şi a regelui Suediei, în 1008; cea a slavilor, prin convertirea cnejilor cehi ai Boemiei, urmată de crearea episcopatului de Praga, în 973, şi convertirea cnejilor Poloniei: în 1000, cneazul Boleslaw cel Viteaz, materializează, cu sprijinul împăratului Otto III, posibilitatea creării unei arhiepiscopii la Gniezno. în acelaşi an, Ştefan al Ungariei, nu demult botezat, obţine o arhiepiscopie la Esztergom (Strigonium), unde e încoronat rege în anul următor, în aceste regiuni, răspîndirea creştinismului latin intra în concurenţă cu propagarea creştinismului grec. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, evanghelizarea duce la formarea de state creştine. Căci, spre anul 1000, Europa creştină se găseşte în situaţia de a fi împărţită în două

1000

129

entităţi religioase rivale, dar nu încă separate. Graniţa trece de-a lungul Europei Centrale, urmînd linia Nipru, Grodno-Halici / Halycz: la vest, respublica christiana Romana, la est oikoumene bizantină. Europa anului 1000: state creştine în afară de populaţiile de pe ţărmurile sudice ale Mării Baltice, evanghelizate în secolele următoare de germani şi polonezi şi exceptînd etniile încă păgîne care populează o mare parte

din teritoriul actual al Rusiei, harta Europei anului 1000 e alcătuită din tinere state ale căror populaţii sînt creştinate într-o proporţie mai mică sau mai mare, dar ai căror conducători, creştini, se sprijină atît pe Biserică, cît şi pe societatea laică. Repartizate în două mari raporturi de dependenţă, aceste state constituie osatura istoriei europene din mileniul care începe. . in jurul imperiului germanic. Axa Aachen-Roma, instituită de Carol cel Mare şi trecută în umbră o dată cu divizarea imperiului său, e restabilită, la mijlocul secolului al X-lea, cînd regele Germaniei Otto I, provenit dintr-o nouă dinastie de origine saxonă, Pune stăpînire pe regatul Italiei, primind apoi coroana imperială a Roma, în 962. El întemeiază astfel ceea ce se va numi Sfîntul mPeriu Roman de Naţiune Germană (Sacrum Romanum Impe-

î

130

EUROPA CREŞTINA riutn Nationis Germanicae — n. t.), principiu organizator şi instituţie politică majoră a Occidentului creştin pînă la distrugerea sa de către Napoleon în 1806. Vocaţia universală a acestui imperiu de a guverna şi evangheliza popoarele este proclamată de comun acord în jurul anului 1000 de nepotul lui Otto I, Otto III, şi de papa Silvestru II, ei întruchipînd alianţa puterii spirituale şi a puterii temporale. De fapt, imperiul, în sens strict, se limitează la trei ansambluri politice: regatul Germaniei, provenit din statul franc de răsărit, apărut în urma Tratatului de la Verdun; regatul Italiei, limitat la sud de statele papale; şi toate regiunile

lotharingiene de la răsărit de *Cele Patru Rîuri, ţinuturi pe care regii Germaniei le-au atras în sfera lor de influenţă în cursul secolului al X-lea. În fruntea unui teritoriu care se întinde de la Meuse şi Rhone pînă la Elba şi de la Marea Nordului pînă în sudul Toscanei şi pe care îl guvernează sprijinindu-se în acelaşi timp pe principii laici şi pe episcopi şi abaţi, împăratul se consideră conducătorul temporal al lumii creştine latine. Ambiţiile sale sînt însă primite diferit la estul şi vestul regatelor pe care le stăpîneşte. La est, creştinătatea şi apariţia dependenţei politice faţă de imperiu merg mînă în mînă în privinţa mărcilor meridionale — marca Austriei, Carintia —, a ducatului Boemiei şi a mărcilor din nord, dintre Elba şi Oder. Pe de altă parte însă, tinerele regate Ungaria şi apoi Polonia îşi păstrează independenţa politică şi religioasă. La vest şi sud, creştinismul latin rămîne amputat, în profitul bizantinilor şi mai ales al musulmanilor, de o parte din Italia meridională, de întreaga Sicilie şi de aproape întreaga Peninsulă Iberică, unde califatul de Cordoba (929-1031) se află în această epocă la apogeu. Dar în afara sferei de influenţă imperială se aflau şi micile principate creştine din nordul Spaniei, cu atenţia îndreptată spre sud şi preocupate de lupta împotriva paginilor, precum şi regatul anglo-saxon, rămas în afara imperiului carolingian şi înglobat în 1017 în vastele posesiuni nordice ale regelui Danemarcei, Cnut cel Mare. Cît priveşte noua dinastie a Capetingilor (Capeţienilor), instalată în 987 în statul franc de apus cu bine-cuvîntarea Bisericii, ea va constata foarte repede că, în pofida existenţei unor legături foarte vechi între cele două state france, independenţa faţă de imperiu reprezintă una dintre condiţiile supravieţuirii regatului Franţei.

CREŞTINĂTATEA ANULUI

fa jurul Imperiului Bizantin. Sub domnia împăratului Vasile II (976-1025), imperiul pare să fi atins culmea puterii sale militare, politice, economice şi culturale. Cu toate acestea, înainte de

1000

131

sfîr-situl secolului al Xl-lea, asupra acestui magnific imperiu încep să apese grave ameninţări. Din Italia pînă în Caucaz, de la Dunăre pînă în Siria, autoritatea împăratului, reprezentantul lui Dumnezeu pe Pămînt, se exercită în interiorul unui imperiu greco-orto-dox şi unicultural, în cadrul căruia orice diferenţă e resimţită ca gestul fiului nerecunoscător faţă de tatăl său, atrăgînd, din această cauza, pedeapsa dumnezeiască. Acest sentiment de superioritate îşi găseşte, e adevărat, confirmarea în locul pe care-l ocupă în acel moment Constantinopolul, răscruce inevitabilă a marilor schimburi dintre Orient şi Occident, ca şi între Nord şi Sud, dar şi cadru de experimentare a celei mai înalte culturi, unde sporesc şcolile particulare, adevărate facultăţi în sînul cărora se formează, iar apoi predă floarea cea mai aleasă a intelectualităţii, al cărei membru cel mai ilustru, Mihail Psellos, a fost numit „consulul filozofilor". Cu toate acestea, începînd cu a doua jumătate a secolului al Xl-lea, ameninţările se conturează

din ce în ce mai limpede, în interior, aristocraţia civilă îşi ia revanşa asupra aristocraţiei militare, populaţia ţărănească liberă, principala sursă de venituri a imperiului, e adusă puţin cîte puţin în stare de aservire, iar armata bizantină se vede drastic redusă. Consecinţele acestei evoluţii sînt grave; devalorizarea monedei de aur şi argint pune în evidenţă faptul că Bizanţul nu mai participă la profiturile tranzitului comercial, deturnat de italieni, în exterior, bizantinii suferă, în 1071, două înfrîngeri militare din partea unor noi şi redutabili adversari: în Occident, normanzii din Sicilia, iar în Orient, turcii, în sfîrşit, în 1054, *anatemele au avut ca rezultat schisma Bisericilor, adică formarea Bisericii catolice şi romane, concentrată în jurul papei, Şi a Bisericii ortodoxe greco-slave, reunită în jurul patriarhului din Constantinopol, şi una, şi cealaltă afirmîndu-şi pretenţia de a fi singura care să reprezinte Biserica universală. Desigur, în secolul al Xl-lea, importanţa acestei schisme nu e văzută încă *& dimensiunile ei reale, dar se afirmă din ce în ce mai limpede 1(teea că apărarea imperiului şi cea a *ortodoxiei sînt inseparabile S1 că oricine ameninţă teritoriul imperial ameninţă şi ortodoxia. Cruciadele vor dovedi în scurt timp bizantinilor justeţea acestei aserţiuni.

132

EUROPA CREŞTINA DOCUMENTUL l Scrisoarea adresată Sfîntului Bonifaciu de papa Grigore III (732) „Mare cu-adevărat ne-a fost recunoştinţa faţă de Dumnezeu citind scrisorile tale de frate întru sfinţenie, al căror şir, pe care-l păstrăm, ne dă de ştire că, prin harul Domnului Nostru Isus Cristos, multe suflete au părăsit calea rătăcirilor păgîneşti, urmînd-o pe cea a adevăratei credinţe. Tălmăcindu-ne gîndul printr-o parabolă, după întocmirea dumnezeiască, lăudăm, alături de întreaga Biserică, negoţul de pe urma căruia cîştigăm cinci talanţi pentru un credit de cinci talanţi (Mat. 25, 15—28 — n.t.). Tocmai de aceea, îţi trimitem darul sfîntului pallium. Nu pridideşti, ne spui, să vii în întîmpinarea nevoii de convertire a mulţimilor pe care, în acele ţinuturi, le-ai cîştigat pentru adevărata credinţă, într-atît prinde aripi şi se revarsă în toate

direcţiile credinţa prin harul lui Cristos. îţi cerem aşadar, potrivit sfintelor canoane, pe măsură ce sporeşte mulţimea credincioşilor, să hotărăşti, în numele scaunului apostolic, episcopi, dar

după o pioasă cumpănire, pentru ca demnitatea episcopală să nu fie făcută de ocară. [

In cazul celor care şi-au ucis tatăl, mama, fratele sau sora, facem cunoscut că aceştia toată viaţa lor nu vor mai putea să primească trupul lui Cristos, în afară de ocazia sfîntului maslu.

Ei trebuie să se abţină de la carne şi vin; atîta timp cît vor trăi, vor trebui să postească a doua,

a patra şi a şasea zi a săptărmnii, astfel încît, prin lacrimi, să-si răscumpere crima pe care au

comis-o. Socoteşti între alte lucruri periculoase existente pe acolo şi faptul că unii credincioşi îşi vînd sclavii la păgîni pentru a fi sacrificaţi, îţi cerem, frate, să repari această nedreptate cu cea mai mare grijă. Nu trebuie s-o mai îngădui de aici înainte, căci e o crimă şi o nelegiuire. Celor care

]

Iată îndrumările pe care, prea iubite frate, trebuie să le urmezi cu cea mai mare rîvnă, continuîndu-ţi cu o cucernică sîrguinţă opera de mîntuire pe care ai început-o. Dumnezeu să te păstreze nevătămat, reverendissime frate." 3. Calmette şi Ch. Higounet, Textes et Documents d'histoire. Moyen Age, col. „Clio", P.U.F., Paris, 1953, p. 105 In faţa progreselor înregistrate de procesul de creştinare a Germaniei prin acţiunea lui Bonifaciu, papa pune, în 732, bazele dezvoltării Bisericii din ţinuturile germane. În prima

parte a scrisorii, el îl numeşte pe Bonifaciu arhiepiscop (acesta e sensul trimiterii pallium- wfe«, însemn al.acestei funcţii)

CREŞTINĂTATEA ANULUI 1000

si-l însărcinează să organizeze Biserica pe pătnînt german prin numirea, la rîndul lui, de episcopi. În partea a doua, abordează problemele curente pe care le punea o acţiune rapidă şi masivă de convertire, care nu e însoţită de renunţarea la practicile păgîne. DOCUMENTUL 2 Constantin/Chirii creează literele slave pentru cneazul morav Rostislav „Rostislav, cneaz al Moraviei, îndemnat de Dumnezeu, a ţinut sfat împreună cu ceilalţi cneji şi cu moravii, după care a trimis la împăratul Mihail să i se spună: « Deşi poporul nostru a renunţat la păgînism şi aderă la credinţa creştină, nu avem un învăţător al nostru care să ne poată desluşi în propria noastră limbă adevărata credinţă creştină, pentru ca, văzînd aceasta, celelalte ţări să ne urmeze pilda. Trimite-ne aşadar, Doamne, un episcop şi un astfel de învăţător: căci de la Tine legea cea bună izvorăşte întotdeauna pentru toate ţările. » împăratul şi-a reunit consiliul, l-a convocat pe Constantin Filozoful, i-a explicat despre ce este

vorba şi i-a spus: « Filozofule, ştiu că eşti ostenit, dar trebuie să te duci acolo, căci treaba asta nimeni n-o poate duce la bun sfîrşit ca tine. » Filozoful i-a răspuns: « Cu toate că-s ostenit şi bolnav, mă duc bucuros, dacă au litere pentru limba lor. » Iar împăratul îi spune: « Bunicul, tata şi mulţi alţii şi-au dat osteneala să le afle, dar n-au izbutit, şi atunci cum să-mi reuşească mie? » Filozoful i-a spus: « A propovădui fără litere şi cărţi e totuna cu a scrie vorbe pe apă. » împăratul i-a răspuns, împreună cu Bardas, unchiul său dinspre mamă: « De vrei cu adevărat, Dumnezeu îţi poate da acest lucru, El, care dă tuturor celor ce cer fără să şovăie şi care deschide celor ce bat. » Filozoful a plecat şi, după vechiul lui obicei, a început să se roage alături de cei apropiaţi lui. Si, grabnic, Dumnezeu, care ascultă rugăminţile slujitorilor săi, i le-a dezvăluit [literele], şi atunci el a alcătuit caracterele Şi a început să scrie cuvîntul Evangheliei: La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul şi aşa mai departe, împăratul s-a bucurat, l-a slăvit pe Dumnezeu împreună cu sfetnicii săi şi l-a trimis pe Constantin încărcat cu multe daruri, scriindu-i lui Rostislav următoarea scrisoare:

« Dumnezeu, care vrea ca fiecare dintre noi să ajungem să cunoaştem tdevărul, iar osteneala noastră să ţintească spre bunul cel mai de preţ, yazîndu-ţi credinţa şi zelul, a realizat acum, în zilele noastre, dezvăîu-lndu-le, literele pentru limba voastră, fapt care n-a mai avut loc de mult lmP, decît doar în vremurile dintîi, ca să vă alăturaţi şi voi marilor neamuri care-L slăvesc pe Domnul în limba lor. Aşa încît ţi-l trimitem pe

133

134

EUROPA CREŞTINA cel căruia Dumnezeu i le-a dezvăluit, un bărbat ce merită toată cinstea, credincios cu- adevărat, foarte învăţat şi iubitor de înţelepciune. Primind acest dar, mai bun şi mai de preţ decît tot aurul şi argintul şi pietrele preţioase şi bogăţia trecătoare, să te duci să pui temeinic lucrurile la cale, şi s-o faci cu sîrg şi avîndu-l în inimă pe Domnul. şi să nu renunţi la mîntuirea celor de-un neam cu tine, ci îmboldeşte-i pe toţi să păşească fără zăbavă pe calea adevărului, astfel încît, după ce-i vei fi adus prin rîvna ta la cunoaşterea lui Dumnezeu, să-ţi primeşti pentru aceasta răsplata în acest veac şi în veacul ce va să vină, pentru toate aceste

suflete ce vor crede în Cristos, Dumnezeul nostru, de acum şi pînă în veac, lăsînd moştenire faima ta tuturor celorlalte generaţii, asemănător lui Constantin, marele împărat.»" „Vie de Constantin", publicat

de Institutul de studii slave din Paris în Textes vieux-slaves, partea a doua, VIII, 2, 1968, pp.

19-20

Viaţa lui Constantin, compusă mult după moartea sfîntului (în 860) şi păstrată în numeroase

manuscrise, cele mai recente, e adevărat, din secolul alXV-lea, se bazează pe documente sigure şi de o valoare istorică incontestabilă. DOCUMENTUL 3 Botezul kievenilor în Nipru „După aceea, Vladimir a poruncit să se dea de ştire în întregul oraş: « Cei care mîine nu se vor afla pe malul apei, toţi: bogaţi şi săraci, neştiutori ori oameni pricepuţi, vor fi duşmanii mei. » Auzind aceste cuvinte, poporul a venit cu grăbire, bucurîndu-se şi zicînd: « De n-ar fi ceva bun, cneazul nostru şi boierii nu i-ar fi devenit părtaşi. »

A doua zi, Vladimir s-a dus, împreună cu preoţii împărătesei şi cei din Chersones, pe malurile

Niprului, unde s-a adunat puzderie de oameni. Au coborît în apa care unora le ajungea pînă la gît, altora pînă la piept, cei mici rămînînd pe mal, în apa pînă la piept, alţii purtîndu-şi copiii

cu ei; adulţii umblau de colo colo, iar preoţii, în picioare, spuneau rugăciunile. Mare era bucuria în Cer şi pe Pămînt văzînd aceste lucruri, atîtea suflete mîntuite. Diavolul însă, gemînd, spunea: « Vai şi amar de mine, iată-mă alungat de aici. Mă gîndeam să-mi fac aici sălaşul, căci apostolii n-au ajuns cu învăţătura lor pînă în aceste locuri, oamenii nu-l cunoşteau pe Dumnezeu, iar eu mă bucuram de veneraţia cu care eram înconjurat. Şi iată-mă învins de neştiutori, şi nu de apostoli sau martiri. Nu voi mai domni în aceste ţinuturi.»

CREŞTINĂTATEA ANULUI

1000

135

După ce poporul a fost botezat, fiecare s-a întors la casa lui. Vladimir s-a bucurat că l-au

cunoscut pe Dumnezeu el şi poporul său si, ridicîndu-şi privirea spre cer, a spus: « O, Cristoase Dumnezeule, care ai zidit Cerul şi pămîntul, priveşte aceşti oameni şi fă-i, Doamne,

să te cunoască, Dumnezeu adevărat, aşa cum te-au cunoscut ţările creştine, întăreşte în ei

pentru vecie credinţa cea dreaptă şi dă-mi, Doamne, ajutorul tău, ţjnpotriva potrivnicului şi duşmanului, pentru ca, găsindu-mi sprijin în tine şi puterea ta, să-i birui viclenia. »

Zis şi făcut. A dat poruncă să se dureze biserici, chiar în locurile în care se ridicau idolii.

A clădit Biserica Sfîntului Vasile pe colina pe care se înălţau idolul lui Perun şi mulţi alţii,

acolo unde cneazul şi poporul aduceau sacrificii. Şi a început să întemeieze biserici, să pună preoţi şi să aducă poporul la botez în toate oraşele şi satele." R. Marichal, S. L, Premier s Chretiens de Russie, col. „Chretiens de tous Ies temps" nr. 16, 1966, Cerf, Paris, pp. 55-56 Cronica vremurilor de demult, compilată pe la 1113 de călugărul Nestor, ne descrie diferite momente ale convertirii ruşilor, grupate toate de cronicar ca petrecîndu-se în anul 988. După ce a primit botezul la Chersones în 989, Vladimir a poruncit botezarea colectivă a kievenilor

în Nipru, după toate probabilităţile la 15 august 989.

9. În Apus, marele avînt al Europei feudale

In primele trei veacuri ce urmează anului 1000, Occidentul european cunoaşte o remarcabilă

fază de expansiune demografică şi economică; el intră în faza afirmării unui sistem politic şi social original: feudalitatea; şi, din raţiuni precumpănitor religioase, întreprinde o vastă mişcare de cuceriri pe teritorii păgîne, ca şi, pentru recucerirea Sfîntului Mormînt, în ţinuturi aparţinînd islamului. între anii 1000 şi 1300, Europa Occidentală înregistrează prima sa perioadă de avînt. La adăpost — datorită zidului protector pe care-l formează noile state creştine Rusia, Polonia şi Ungaria — de valul invaziilor pornite din Răsărit, ea este, din acel moment, o lume apărată, în

] [

acest cadru favorizat, înzestrat cu structuri sociale originale şi susţinut de o creştere demografică neîntreruptă, Occidentul latin a reuşit în acelaşi timp să iasă din subdezvoltarea

economică ce îl caracterizase pînă atunci, să încerce experienţe politice noi şi să treacă, faţă de lumea înconjurătoare, de la o atitudine defensivă la una ofensivă.

O structură socială originală: feudalismul

Feudalismul. Sistemul social şi politic al Europei anului 1000 e feudal. Acest termen ambiguu

caracterizează atît sistemul în întregul său, cît şi clasa socială dominantă a acestui sistem şi rîndu-ielile care-i sînt proprii. Dezvoltate în jurul principiului acordării unei feude (feodum) de către senior vasalului său — prin învestitură — în schimbul obligaţiei de prestare a unor servicii şi a celei de fidelitate — prin jurămîntul de credinţă (homagium) —, aceste rînduieli pun în evidenţă valorile profunde ale societăţii feudale: legăturile personale şi pămîntul, înglobate într-o viziune creştina şi coerentă a condiţiei umane.

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

Originile feudalităţii occidentale sînt complexe şi îndepărtate în timp. Caracterul ei excepţional ţine de conexiunea mai multor fenomene: existenţa, după invazii, a unei clase de mari proprietari proveniţi din aristocraţiile indigene şi cuceritorii instalaţi ulterior; dezvoltarea

între oameni a unor legături personale, deja prezente în sistemul *clientelar roman, dar considerabil întărite de ^instituţia germană a cetelor (Gefolgschaften — n. t.) şi Vasalitatea carolingiană, sisteme garantate de Biserică, ce le consfinţea prin jurămînt; dispariţia noţiunii romane de stat, apoi reapariţia sa în folosul imperial carolingian, urmată de acapararea puterii

politice astfel reconstituite chiar de către cei — laici şi oameni ai bisericii — care ar fi trebuit s-o exercite în numele suveranului. La originea atotputerniciei feudalilor, deţinători de fiefuri

şi constructori de castele, stau, de la un capăt la altul al Europei apusene, marea proprietate,

autoritatea asupra oamenilor, trecerea pîrghiilor puterii în mîinile unor persoane particulare. Modalităţile, datele, terminologia pot să difere: istoricul R. Fossier a descris „şapte forme ale

feudalităţii". Dar fenomenul de fărî-miţare a puterilor e general. Această putere fragmentată corespundea într-adevăr unei reconstrucţii sociale şi economice realizate de la bază. Domeniul seniorial rural. Sistemul feudal se întemeiază pe un mod de exploatare a pămîntului

şi de integrare a oamenilor pe care francezii îl numesc seigneurie rurale, englezii manorial

system, iar germanii Landsherrschaft

oricare ar fi statutul lor juridic, fiefuri pentru care aceştia îi sînt datori cu prestaţii în bani, în natură sau în muncă. Pe de altă parte, marele proprietar profită de situaţia lui excepţională, de edificiul unui castel şi de acapararea puterii politice pentru a-şi impune dominaţia — le ban — nu numai asupra oamenilor care-i lucrează pămînturile, ci şi asupra tuturor celor cărora le poate acorda protecţie, deci pe care-i poate constrînge, mulţumită castelului său. Asupra acestor oameni, el exercită toate sau o parte a Puterilor specifice regelui (regalia iure, droits regaliens — n. t.) Percepînd venituri corespunzătoare: dreptul exclusiv al seniorului de a ţine moară, cuptor, teasc şi animale de reproducţie, pentru folosirea cărora ţăranii plăteau o taxă (Ies droits banaux), constituie, ln întreaga Europă feudală, indiferent de gradul de feudalizare,

o

137

Pe de o parte, proprietarul feudal acordă ţăranilor,

138

EUROPA CREŞTINA parte esenţială a veniturilor senioriale. Domeniul seniorial rural, sub cele două aspecte ale

sale, cel funciar şi cel referitor la banalităţi, reprezintă baza economică a sistemului feudal.

O societate a ordinelor. Această realitate feudală şi seniorială ţine de o viziune coerentă

despre societate, viziune exprimată de gînditorii timpului, adică de oamenii Bisericii, prin două noţiuni esenţiale. Prima este că fiecare ocupă în lume locul pe care-l vrea Dumnezeu. În cea de a doua, istoricii şi antropologii au regăsit, într-un înveliş creştin, vechea schemă indo- europeană a trifuncţio-nalităţii: locul fiecăruia e hotărît ţinînd seama de una dintre cele trei funcţii pe care omul le poate îndeplini în societate: rugăciunea, lupta şi munca.

Rolul cel mai important în această societate a ordinelor revine clerului şi călugărilor, care asigură prin cult şi rugăciune indispensabila legătură cu Dumnezeu si, prin urmare, mîntuirea tuturor, înnoită prin reforma gregoriană din secolul al Xl-lea şi revenită în mîini sigure, începînd cu papa Grigore VII (1073 — 1085) şi terminînd cu Innocentiu III (l 198-1216),

Biserica purcede la o adîncire a spiritului creştin în cadrul societăţii, acţiune ce prinde contur

în marile concilii care se ţin la Lateran. Impactul Bisericii asupra societăţii creştine e întărit de

marile reforme monastice ori religioase care jalonează fiecare perioadă de înflorire din istoria Bisericii: întemeierea mînăstirii de la Cluniacum (Cluny), în 910; fondarea mînăstirii de la Cistercium (Cîteaux), în 1098, care cunoaşte perioada sa de înflorire după sosirea Sfîntului Bernard, în 1112; crearea, de către Sfîntul Dominic (1170-1221) şi Sfîntul Francisc (1182- 1226), a ordinelor de „călugări cerşetori"

Bunul mers al lumii se sprijină pe ordinul războinicilor, care, avînd în mîini forţa şi puterea, trebuie să asigure ordinea şi pacea. Biserica a căutat prin toate mijloacele să canalizeze violenţa acestei lumi a războinicilor, a fiefurilor şi castelelor, încercînd mai ales să dezvolte structurile unor instituţii pacifice şi ajutînd la formarea idealului care-l va transforma, în secolele al Xll-lea şi al XlII-lea, pe brutalul călăreţ al anului 1000, în cavaler: acest che-valier,

knight, Ritter, cavaliere, caballero

*cîntecelor de gestă, a romanelor curteneşti sau a *Minnesănger-i\or. Dar supravieţuirea clericilor şi a războinicilor e asigurată de cea de a treia stare, a ţăranilor, care lucrează pămîntul în cadrul

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

satului, al domeniului seniorial şi al parohiei rurale. După dispariţia sclaviei, practic

desfiinţată spre anul 1000, statutul lor juridic oferă nenumărate varietăţi şi trepte, de la ţăranul iobag pînă la ţăranul liber; acelaşi lucru e valabil şi în ce priveşte condiţia lor economică, deoarece nu se poate compara un zilier nenorocit, izolat în cadrul satului, şi bogatul deţinător

al unei căruţe şi al atelajului acesteia. Toţi sînt însă priviţi cu acelaşi dispreţ, legat de o

condiţie socială mizeră, în serviciul şi subordonarea seniorilor.

O creştere

Dintre cele trei etape care au condus Europa Occidentală la supremaţia mondială, epoca încadrată între anii 1000 şi 1300 reprezintă prima perioadă, etapa agricolă, indispensabilă

renaşterii comerciale din veacul al XVI-lea şi revoluţiei industriale din secolele al XVIII-lea şi

al XlX-lea. Această primă creştere a garantat oamenilor lumii creştine latine, din ce în ce mai

numeroşi, o tot mai bună ocupare a pămîntului şi o producţie agricolă sporită. Creşterea populaţiei. „La început au fost oamenii, şi numărul lor sporea", a afirmat istoricul L. Genicot în legătură cu Europa anului 1000. Nici un document de ansamblu, în afară de Domesday Book, pentru Anglia anului 1086, şi Etat des paroisses et desfeia, pentru Franţa anului 1328, nu permite evaluarea populaţiilor medievale, în absenţa oricărui recensămînt,

sursele noastre nu pot fi decît indirecte, dar ele concordă. Spre anul 1000, doar cîteva teritorii foarte bogate din zona île-de-France, din Spania sau Italia sînt dens populate. De altminteri, ocuparea pămîntului se face mtr-o proporţie redusă, fiind chiar inexistentă pe imense întinderi împădurite — între 50 şi 70% din suprafaţa Germaniei —, acoperite cu mărăcinişuri sau mlăştinoase. Europa este în acea perioadă un continent ce trebuie colonizat, la dispoziţia unei populaţii care nu depăşeşte 10 locuitori pe kilometrul pătrat în Franţa şi Anglia Şi care poate nu ajunge nici la 3 în Germania. Trei secole mai tîr-2iu> Franţa numără între 15 şi 20 de milioane de locuitori, Germa-^la> Spania şi Italia între 8 şi 10 milioane fiecare, insulele britanice, !n ansamblu, aproximativ 5 milioane, Polonia şi Ungaria cîte 2 mi-toane, Scandinavia sub l milion. Dacă popularea rămîne inegală, aste regiuni — în Toscana, Lombardia, Campania, bunăoară —

domină realitatea socială, ca şi ficţiunea poetică a

139

140

EUROPA CREŞTINA

prezintă densităţi de peste 60 de locuitori pe kilometrul pătrat, remarcîndu-se mai ales

existenţa în nord-vestul Europei a unui mare ansamblu de ocupare densă şi continuă care înglobează nordul Franţei, sudul Angliei şi Ţările de Jos. Europa Occidentală prezintă o densitate de 30 pînă la 40 de locuitori pe kilometrul pătrat; e „lumea plină", caracterizată de o reţea densă de sate care au apărut şi s-au înmulţit în aceste trei veacuri, ca şi printr-una urbană deja ierarhizată; spre 1300, Parisul numără poate 200 000 de locuitori; marile oraşe italieneşti au cam 100 000, şi în Occident întîlnim mai multe zeci de oraşe cu peste 10 000 de locuitori. Am putea să ne întrebăm care sînt cauzele profunde ale acestui avînt demografic. Să fie rata de creştere a natalităţii legată de generalizarea modelului de căsătorie creştin, a cărei singură finalitate recunoscută de Biserică e procreaţia? în privinţa scăderii mortalităţii, ea pare legată de îmbunătăţirea alimentaţiei şi a condiţiilor de viaţă, în orice caz, acest avînt demografic continuu e cel mai sigur suport al progresului. Creşterea producţiei. Sporirea producţiei agricole — şi mai ales a producţiei de cereale —, care a permis atît hrănirea unei populaţii în creştere, cît şi producerea unor surplusuri suficiente, care să stea la baza reluării schimburilor, constituie fenomenul economic cel mai important. Această creştere rezultă în primul rînd dintr-o extindere considerabilă a suprafeţelor cultivate, obţinută prin amploarea defrişărilor, vast efort de punere în valoare a pămîntu-rilor necultivate, de toate categoriile: păduri nordice, pămînturi în paragină, mlaştini

Suprafaţa astfel redată culturii reprezintă aproape 10%

la periferia vechilor terenuri cultivate, dar poate depăşi 25% în noile zone de cultură. Creşterea producţiei rezultă astfel dintr-o mai bună valorificare a pămîntului: creşterea randamentului pămîntului pare să fi fost neîntreruptă, începînd cu perioada carolingiană şi

pînă în secolul al XlV-lea. Ea a fost însoţită de diversificarea culturilor — începînd cu viţa de vie, care a fost introdusă în Anglia şi nordul Germaniei —, de dezvoltarea concomitentă a creşterii animalelor şi, pe cele mai bune pămînturi ale Europei de nord-vest, de amenajarea raţională şi comunitară a spaţiului agricol, care a condus la asolamentul trienal. Unui fenomen atît de general, mai timpuriu poate în sudul Europei, dar mai extins în Europa de nord, ar fi de dorit să-i putem

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

da o explicaţie globală. Unii insistă asupra repercusiunilor creşterii demografice şi asupra diversificării activităţilor umane; alţii, pe o multitudine de progrese tehnice în domeniul metalurgiei, al energiei şi al tracţiunii, cu extinderea într-o proporţie importantă a plugului şi a morii de apă; alţii avansează ipoteza unei încălziri a climei, care ar fi fost deosebit de favorabilă pentru Europa de nord. Şi fiecare îşi dă limpede seama că această reuşită, rezultată din iniţiativele conjugate ale seniorilor care posedă pămîntul şi ale ţăranilor care-l cultivă, e legată — dar oare pînă la ce punct? — de structurile sociale şi politice originale ce caracterizează în această perioadă lumea creştină latină. Această sporire a producţiei agricole nu permite doar populaţiei rurale să trăiască în autarhie. Ea serveşte şi la hrănirea locuitorilor din oraşe, alimentînd reţeaua schimburilor, începînd cu pieţele săteşti şi orăşeneşti şi pînă la tîrgurile regionale şi generale, ceea ce permite Occidentului să se integreze în marele comerţ internaţional. Un nou spaţiu economic, în secolul al X-lea, inima continentului european pare că ar fi încercuită de reţeaua comerţului internaţional. La nord, o vastă zonă de schimburi care se întinde ca un semicerc din Irlanda pînă la Marea Neagră este în mîna scandinavilor încă păgîni. La sud, comerţul mediteranean şi contactele cu Orientul sînt monopolizate de musulmani şi bizantini. Din secolul al Xl-lea pînă în cel de-al XHI-lea, înviorarea economică a Occidentului se traduce prin trei fapte marcante. Primul este că axa mediteraneană este în mîna italienilor — în principal, a vene-ţienilor şi genovezilor —, iar axa nordică, de la Londra şi Brugge/ Bruges pînă la Novgorod, în cea a germanilor — din Liibeck şi din oraşele Hansei; şi un caz, şi celălalt determină trecerea în profitul celor din Occident a beneficiilor marelui

atlantice, mărăcinişuri mediteraneene

141

comerţ est-vest; acest fenomen e însoţit de apropierea celor două axe vitale prin animarea

căilor nord-sud ce trec prin regatul Franţei, unde înfloresc tîrgurile din Champagne, de-a lungul văii Rinului ori prin Germania de nord, pe unde există de asemenea un alt drum comercial, mai puţin cunoscut, ce porneşte din Răsărit. Al doilea ţapt marcant este crearea în Europa nord-vestică a unei adevărate industrii destinate exportului, postăvăria flamandă, care, utilizînd lna englezească, permite Occidentului să ofere, în schimbul Produselor de lux din

Orient, altceva decît materiile prime 'Şnuite — lemn, metale, sare balanţa

— şi să-şi reechilibreze

142

EUROPA CREŞTINA comercială. Al treilea fapt este de ordin monetar. Spre 1250, punînd capăt veacurilor de inferioritate monetară a Occidentului, italienii sînt în măsură să bată monedă forte: mai întîi, monede de calitate făcute din argint, apoi monede de aur — florini în Florenţa şi Genova, în 1252, apoi ducaţi în Veneţia —, care vor fi foarte căutate pe toate pieţele spaţiului economic pe care aceştia încep să le constituie. De la Londra şi Brugge/Bruges, unde sînt în contact cu comerţul nordic, pînăîn Orient, întîlnim agenţi şi agenţii ale negustorilor italieni, convoaiele lor de galere şi primele societăţi comerciale şi bancare, pe care ei le numesc „companii", în 1275, sosirea la Pekin a veneţianului Marco Polo reprezintă simbolul reuşitei marii aventuri comerciale a italienilor într-un spaţiu economic ce se întinde „din Groenlanda pînă la Pekin" (R. Lopez). Expansiunea politică începînd cu secolul al Xl-lea, Europa Occidentală — care pînă în secolul al X-lea fusese un spaţiu supus invaziilor — se dovedeşte tot mai activă, mai dominatoare. Structuri vechi: visuri universale. O dată cu refacerea imperiului creştin de către Carol cel Mare, în 800, apoi de către Otto I, în 962, două persoane sînt în Occident chemate să conducă poporul creştin spre mîntuire: papa, în ordine spirituală, şi împăratul, în ordine temporală. Cele două domenii se puteau pe atunci cu uşurinţă confunda, fiecare din cele două puteri

avînd tendinţa să o ia înaintea celeilalte, în aceste condiţii, Occidentul a trăit, din secolul al X- lea pînă în secolul al Xlll-lea, într-o permanentă tensiune între ispita *teocraţiei şi cea a *cezaropapismului. Principalul teatru al acestei ample confruntări, pe care istoricii o numesc lupta Sacerdoţiului şi a Imperiului, l-a constituit inima lumii creştine latine: Germania şi Italia; slăbindu-le profund, confruntarea a avut urmări incalculabile asupra istoriei politice a Europei, într-o primă perioadă, în epoca împăraţilor Otto I, Otto II şi Otto III, împăratul e cel care domină papalitatea şi care guvernează spri-jinindu-se pe Biserică, devenită, în Germania, Biserica imperială: este aşa-numitul Reichskirchensystem. într-o a doua etapă, cea a *reformei gregoriene, Biserica încearcă să scape de sub tutela laicilor în general şi a imperiului în particular; ea îi priva astfel pe

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

iţii germanici, lipsiţi pe de altă parte de o succesiune ereditară asigurată şi de o bază teritorială durabilă — avînd în vedere caracterul electiv al demnităţii imperiale —, de autoritatea socotită indispensabilă asupra episcopilor şi abaţilor imperiului; de aici şi prima confruntare violentă — lupta pentru învestitură —, care se termină printr-un compromis în cadrul Concordatului de la Worms (l 122) încheiat între papa Calixt II şi împăratul Henric V. Răul însă abia urma. într-o a treia perioadă, împăraţii din familia Hohenstaufen — Frederic Barbarossa, Henric VI şi Frederic II — răspund pretenţiilor teocratice din ce în ce mai mari ale papalităţii printr-o voinţă încăpăţînată de dominare a Italiei, în toiul luptei, papii îi depun pe împăraţi, iar aceştia numesc antipapi. Hohenstaufenii se distanţează de Germania, unde se afirmă forţe centrifuge, pentru a se consacra Italiei, care se divizează în două grupări politice:

guelfii, partizani ai papei, şi ghibelinii, partizani ai împăratului. Cînd Frederic II moare în Italia, în 1250, lasă impresia că e învins, dar adversarul său, papa Innocentiu IV, refugiat de

143

mai mulţi ani la Lyon, nu pare totuşi că ar fi învingător. Căci forţele viguroase ale lumii

creştine începuseră să se exprime în cadrul altor idealuri politice. Structuri noi: monarhia feudală şi comuna, în cadrul structurilor feudale şi al renaşterii urbane, Occidentul a inventat noi formule politice, mai bine adaptate unei societăţi în plină reconstrucţie. Epoca luptei dintre Sacerdoţiu şi Imperiu e şi perioada clasică a monarhiei feudale. Prin această modalitate de guvernare, regii au reuşit să se aşeze în fruntea ierarhiei feudale: brutal şi prin cuceriri în Anglia, după invadarea insulei de către Wilhelm al Normandiei, în 1066; cu răbdare, mulţumită mai multor generaţii de succesiuni neîntrerupte şi cu sprijinul Bisericii exprimat prin ungere, pentru Capetingi/Capeţieni în Franţa. Acest „model" a fost răspîndit în afara ariei sale de origine pe măsura expansiunii occidentale în Peninsula Iberică, în Sicilia, pînă la Ierusalim. El a rost imitat de tinerele regate din nordul şi estul lumii creştine atine. Marea lui reuşită se datoreşte calităţii sale deosebite de a fi Adaptabil. Uneori, ceea ce primează e aspectul „regal": e cazul ""antei lui Filip August şi al lui Ludovic cel Sfînt sau al regatului °^nand din Sicilia. Alteori, dimpotrivă, domină aspectul „feu- al : Magna C harta engleză din 1215 recunoaşte puterea baronilor,

144

EUROPA CREŞTINĂ îngrădind bunul plac al lui loan fără de Ţară. Dar, peste tot pe unde au apărut, monarhiile feudale au slujit ca bază pentru viitoarele state naţionale. Paralel, renaşterea economică şi avîntul oraşelor favorizează afirmarea de noi posibilităţi în beneficiul burgheziilor urbane. Cel mai neînsemnat cîştig e că locuitorii oraşelor, grupaţi în asociaţii care depuseseră jurămînt, primesc de la seniorii lor privilegiile — acesta e sensul cuvîntului ,franchises" (drept — privilegiu, imunitate etc. — care limita autoritatea suveranului în folosul unui oraş, al unei organizaţii sau al unui individ — n. f.) — necesare dezvoltării activităţilor lor meşteşugăreşti şi comerciale. Cel mai important cîştig este că locuitorii oraşelor obţin dreptul de a se autoguverna: comuna e o creaţie medievală. Deşi, în marile monarhii feudale, rămîne sub tutela puterii regale sau senioriale, ea ajunge la deplina dezvoltare în regiunile în care puterea centrală e slabă ori divizată: în Germania si, mai ales, în Italia de nord, unde se constituie oraşele-stat — Milano, Genova, Florenţa, Veneţia care au contribuit din plin la fărîmiţarea politică a peninsulei. Expansiunea militară. O populaţie în plină creştere demografică, o clasă de războinici profesionişti, ţărani avizi de pămînturi necultivate şi de mai multă libertate, negustori în căutare de noi pieţe, o Biserică din ce în ce mai sigură de puterea ei: iată principalii factori care explică de ce occidentalii secolelor al Xl-lea-al XlII-lea s-au lansat în opere de colonizare, de convertire şi de pelerinaj armat care s-au transformat în acţiuni de cucerire teritorială ce au lărgit sfera lumii creştine latine. Sînt de reţinut trei sectoare. La sud, Recon- quista spaniolă realizată pe seama musulmanilor din peninsulă are ca urmare formarea regatelor creştine ale Aragonului, Navarrei, Castiliei şi Portugaliei: după victoria de la Las Navas de Tolosa (1212) şi expansiunea politică ce urmează în secolul al XlII-lea, islamului nu-i mai rămîne decît micul regat al Granadei. La nord, colonizarea germanică îndreptată spre est, pe seama slavilor rămaşi păgîni, fenomen cunoscut sub denumirea Drang nach Osten, îi poartă pe ţăranii germani, pe locuitorii oraşelor hanseatice, cavalerii teutoni şi prinţii din Germania de nord de-a lungul Pomeraniei, Prusiei şi prin ţinuturile baltice, pînă la Golful Finic. în sfîrsit, puzderia de cavaleri şi sărăcimea inundă, în valurile succesive ale cruciadelor,

drumurile, pe uscat ori pe mare, ce duc la Mormîntul lui Cristos, loc sfînt ce trebuie cucerit, apărat sau recucerit. Prima

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

cruciadă are ca rezultat luarea Ierusalimului în 1099 şi întemeierea pe pămîntul Sfînt a unor state latine, care vor dura aproape două secole; cruciada a patra, deviată de la ţelurile ei, are ca urmare cucerirea Constantinopolului şi fondarea imperiului latin — efemer, e acjevărat — la Constantinopol (1204-1261). Căci acestei expansiuni a creştinătăţii latine îi corespund dificultăţile lumii creştine greceşti. DOCUMENTUL l Feudalitate: scrisoarea episcopului Fulbert de Chartres adresată ducelui Aquitaniei despre datoriile vasalului şi ale seniorului (către 1020) „Preaslăvitului Guilelmus, ducele aquitanilor, Fulbertus, episcop. Invitat să scriu cîteva cuvinte despre însuşirile fidelităţii, iată ce am cules pentru voi din cărţi ce s-au impus prin autoritatea lor. Cel ce jură credinţă seniorului său trebuie să aibă tot timpul în minte aceste şase lucruri: teafăr şi nevătămat, în siguranţă, cinstit, folositor, uşor, posibil. Teafăr şi nevătămat, adi?ă să evite să aducă vreun prejudiciu trupesc seniorului său; în siguranţă— să nu-l prejudicieze în privinţa vistieriei şi a castelelor care-i asigură securitatea; cinstit — să nu-i aducă vreun neajuns în privinţa dreptului d2 a judeca sau în orice probleme ce privesc în mod evident onoarea sa; folositor — să nu aducă atingere bunurilor sale; uşor şi posibil — să nu îngreuneze realizarea binelui pe care seniorul său l-ar putea face cu uşurinţă ori să împiedice binele care i-ar fi acestuia la îndemînă. Cel ce a jurat credinţă să se ferească să-i aducă vreun astfel de prejudiciu — şi aşa e corect; dar nu în felul acesta îşi merită dreptul de a se bucura de bucata de pămînt acordată lui de senior (chasement), căci nu e suficient să se abţină de la a face rău dacă nu a fost realizat şi ceea ce este bine. Trebuie aşadar, în cele şase împrejurări sus-menţionate, să-i acorde cu credinţă seniorului său sfat şi ajutor, dacă vrea să fie demn de binefacerea (benefice) de care se bucură şi să-si apere credinţa pe care a jurat-

o. Celui ce i-a jurat credinţă seniorul trebuie să-i răspundă şi el pe măsură în toate împrejurările menţionate mai sus. Dacă n-o face, va fi pe una dreptate declarat „de rea credinţă", iar vasalul, în ce-l priveşte, dacă Se c°nstată că e lipsit de ele [însuşirile fidelităţii], va fi declarat, pe dată sau tacit, fără credinţă sau sperjur." Ch.-M. de La Ronciere, Ph. Contamine, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, II, Colin, Paris, col. „U", pp. 159-160

145

146

EUROPA CREŞTINA Societatea feudală se întemeiazăpe raporturile personale de fidelitate care-i leagă pe senior şi pe vasal, si, din ce în ce mai mult, pe legătura reală —fieful, numit în text „casementlchasement" şi „beneficiumlbenefice" — concedată de senior vasalului în numele serviciilor făcute. Aflaţi în posesia unor fiefuri importante, vasalii pot fi tentaţi să uite datoriile pe care le implică jurămîntul de fidelitate. De aici şi consultaţia cerută de un suveran important al Franţei feudale, ducele Aquitaniei Guillaume cel Mare, uneia dintre cele mai înalte autorităţi morale ale epocii, episcopul de Chartres, Fulbert. Acesta insistă mai întîi şi înainte de toate asupra aspectelor ce ar putea fi numite negative ale sistemului feudal şi care vorbesc de la sine despre criza de autoritate pe care o cunoaşte societatea vremii: cea dinţii datorie a vasalului este de „a nu aduce vreun prejudiciu" seniorului său şi de „a nu-l împiedica" să acţioneze; e limpede că tocmai acest tip de situaţie face obiectul consultării savantului episcop. După care tratează mai rapid aspectele pozitive şi mai bine cunoscute ale relaţiilor feudale: datoria vasalului de a-l ajuta şi de a-l sfătui pe senior, ca şi reciprocitatea acestor obligaţii din partea seniorului.

DOCUMENTUL 2 Creştere: colonizarea germană dincolo de Elba „Să ştie comunitatea credincioşilor, atît a celor prezenţi, cît şi a celor ce vor urma, că eu, Wichmann, din mila şi bunătatea dumnezeiască arhiepiscop al sfintei Biserici din Magdeburg, preocupat de interesele Bisericii care mi-a fost încredinţată, am răscumpărat pentru o sumă de bani, în numele tuturor celor ce păreau să aibă un drept de posesiune cu titlu de beneficium, un loc numit în popor Popendhorpstide, situat în apropierea zidurilor cetăţii, dincolo de fluviul Elba, împreună cu pajiştile şi mlaştinile din vecinătate. Iar acest loc, împreună cu tot ce ţine de el, l-am dat unuia pe nume Werner, zis din Paderbord, şi unuia pe nume Gottfried, cu condiţia ca ei să colonizeze aici noi locuitori, pentru ca pămîntul învecinat, mlăştinos şi acoperit de iarbă, impropriu şi neprodu-cînd nimic altceva în afară de iarbă şi fîn, să fie secat, arat, însămînţat, astfel încît să devină roditor; de asemenea, pentru ca, în cele ce urmează, un

cens anual provenind din culturi să fie, la anumite date, plătit şi pus la dispoziţia arhiepiscopului. Pentru ei şi pentru toţi cei care, la chemarea lor, au realizat acolo această cultivare a pămîntului, iată care sînt condiţiile : în fiecare an, să plătească, pentru fiecare lot, un cens în valoare de doi bani, două măsuri de secară şi două de ovăz pentru ceea ce datina în întregul ţinut de dincolo de Elba numeşte wozzop, plus dijma completă din toate fructele şi cerealele. De asemenea, am convenit cu ei ca asupra acestor plantaţii noi nici un conte, nici un protector, absolut nici un

ÎN APUS, MARELE AVÎNT AL EUROPEI FEUDALE

147

judecător laic să nu aibă nici cel mai mic drept, nici cea mai mică putere; ci că întreaga jurisdicţie, întreaga putere de a judeca să-i aparţină numitului Werner; toate aspectele privitoare la litigii, răscoale şi răzvrătiri, furturi, învoielile de toate felurile vor fi supuse

adunării judecătoreşti, iar două treimi din amenzile care vor fi percepute vor fi puse la dispoziţia arhiepiscopului, iar a treia parte la dispoziţia lui Werner. De asemenea, ca acelaşi Werner să aibă la dispoziţia sa în întregime veniturile a două loturi, atît ca cens, cît şi ca grîne. şi ca locuitorii, în cazul tuturor adunărilor judecătoreşti şi al proceselor, să poată fi judecaţi conform obiceiului şi dreptului existent la Magdeburg, ca nimeni să nu-i silească la îndeplinirea aşa-numitului serviciu Burgwere, şi nici a altor servicii, oricare ar fi acestea, doar în afara aceluia de a se proteja pe ei înşişi şi ogoarele lor, prin diguri şi şanţuri, împotriva inundaţiilor şi a ieşirilor din matcă ale apei." Ch.-M. de La Ronciere, Ph. Contamine, R. Delort, M. Rouche, L'Europe au Moyen Âge, II, op.cit.,pp. 102-103 Redactat la sfîrsitul veacului alXII-lea, acest document al arhiepiscopului de Magdeburg atestă continuarea penetrării germanice în teritoriile slave din Germania de nord. El pune de asemenea în evidenţă cîteva din principalele aspecte ale expansiunii feudale. Scopul este

valorificarea ţelinilor: „pămîntul [ "

roditor

de Gottfried —, însărcinat să recruteze coloni din interiorul ţinuturilor germane. Mijloacele folosite pentru atragerea acestor „locuitori noi" sînt clasice în Evul Mediu: atribuirea unei bucăţi de pămînt pentru defrişare; securitatea economică legată de absenţa corvezilor şi de fixarea redevenţelor în bani şi în natură care scapă oricărui abuz seniorial; în fine, ameliorarea condiţiei personale a ţăranilor, care, depinzîndde tribunalul public şi de tradiţiile de la Magdeburg, acced astfel la libertate. 10. La est, o lume fărîmiţată Prin acţiunea a trei factori distincţi — convertirea Rusiei kievene la creştinism, replierea bizantină în Asia Mică în cadrul imperiului de la Niceea după cucerirea Constantinopolului de către latini, invazia mongolă care, din Asia, se abate asupra unei mari părţi a continentului —, Europa Orientală suferă o serie de mutaţii care accentuează ruptura sa faţă de Occident, subliniindu-i unitatea în jurul Bisericii ortodoxe. De la imperiul constantinopolitan la imperiul de la Niceea

]

să fie secat, arat, însămînţat, astfel încît să devină

Metoda e interesantă: se realizează prin apelul la un antreprenor — Werner, asistat

Moartea ultimului mare împărat din dinastia Comnenilor, Manuel, în 1180, a fost urmată de o

violentă reacţie împotriva politicii sale. Acuzîndu-l că a lăsat imperiul să cadă în mîinile occidentalilor şi că a ruinat ţara cu o politică megalomană prin care-şi propusese să-l întreacă pe lustinian, reacţia a îmbrăcat pe de o parte un caracter antilatin şi antiaristocratic, provocînd, pe de altă parte, apariţia unui spirit patriotic provincial foarte anticon-stantinopolitan. Accentuarea sentimentului antilatin. Originea sentimentelor anti-latine în imperiu nu trebuie căutată în schisma din 1054, ce trecuse aproape neobservată în rîndurile poporului, ci în agresiunea normandă, care coincide cu acţiunea cruciată organizată de papalitate. Pentru a face faţă acestui pericol nemijlocit, Alexios I Comnenul promulgă, în 1081, o *crisobulă care înlesneşte veneţienilor crearea la Constantmopol a unei agenţii comerciale, oferindu-le în acelaşi timp importante privilegii fiscale şi economice, în schimbul ajutorului naval al acestora împotriva normanzilor. Aceste privilegii excepţionale, constant reînnoite de-a lungul întregului secol al Xll-lea, nu numai că au slăbit economic oraşe-

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

nirnea bizantină, dar au umilit sentimentul naţional al păturilor sociale conservatoare. Acest resentiment al păturii negustorilor se manifestă prin masacrarea, în 1182, a coloniei latine din Con-stantinopol. politica latinofilă a Comnenilor coincide cu perioada începerii cruciadelor. Orientul e martorul pătrunderii pe teritoriul său a mul-timilOT venite din Occident, al căror comportament îi înspăimîntă pe greci. Jaful practicat în satele creştine, pe de o parte, trufia unor seniori occidentali, pe de alta, au dat foarte curînd naştere unui climat de neîncredere reciprocă, ce a avut ca rezultat, încă de la prima cruciadă, ruptura de Bizanţ. Acesta, supus presiunii neîncetate a turcilor, sîrbilor, ungurilor şi, mai ales, a normanzilor între 1176 şi 1185, îi abandonează pe cruciaţii latini atacaţi de Saladin, care-i învinge şi cucereşte Ierusalimul în 1187. De atunci, ideea de cruciadă evoluează; desigur, recucerirea Ierusalimului rămîne obiectivul esenţial, dar cruciada apare tot mai mult ca o instituţie capabilă să reunească trupe ce pot fi folosite împotriva altor „păgîni", duşmani ai credinţei şi ai papalităţii. Cruciada a patra a fost orientată de veneţieni spre Constantinopol tocmai din această perspectivă. La 13 aprilie 1204, „Oraşul apărat de Dumnezeu" e luat cu asalt şi jefuit timp de trei zile (vezi documentul 2). Ruptura din 1204. Şocul creat de cucerirea şi prădarea oraşului, urmate de crearea imperiului latin de la Constantinopol, a provocat reacţii diferite în sînul comunităţii ortodoxe, mai ales slave. Bulgarii şi sîrbii au profitat de situaţia nouă ca să joace pe două fronturi, cînd apropiindu-se de greci ca să ţină piept înaintării latine, cînd cîrmind-o spre Roma, ca să obţină recunoaşterea unei puteri suverane şi crearea unei instituţii patriarhale autonome, chiar de nivelul

*primatului. Rusii, pe de altă parte, s-au arătat mai antilatini şi au reacţionat cu atît mai multă vigoare cu cît simţeau Şi ei efectele expansiunii germane occidentale sub forma marşului sPre est (Drang nach O sten), oprit de Aleksandr Nevski pe su-Prafaţa îngheţată a lacului Ciud, în

149

1242.

Ortodoxia rusă, trăgînd consecinţele din căderea Constantinopo- u'ui în 1204 şi din expansiunea germanică spre est, a identificat

Pid catolicismul cu expansionismul occidental. Cronicile au poves- Pe larg istoria cuceririi Constantinopolului, iar Biserica rusă a

150

EUROPA CREŞTINĂ tradus şi recopiat literatura bizantină polemic antilatină, ale cărei principale opere sînt păstrate

în manuscrise în limba slavă din secolul al XlV-lea.

Astfel, în faţa expansiunii occidentale, ortodoxiile bizantină şi slavă s-au unit pentru a lupta

împotriva latinilor profanatori şi cuceritori ai Bisericii lor. în acest sens, apărarea ortodoxiei trece evident prin recucerirea Constantinopolului, simbol al unei demnităţi ce trebuie redobîndită. Imperiul de la Niceea. Organizarea unui imperiu latin şi feudal la Constantinopol a avut, între altele, efectul de a stimula ideea autonomiilor locale şi de a favoriza formarea unor mici state bizantine ce revendicau, fiecare, moştenirea Constantinopolului: aşa au fost bunăoară despoiatul Epirului, imperiul bizantin de la Trapezunt şi imperiul de la Niceea. Foarte curînd, acesta din urmă s-a afirmat ca adevăratul centru al ortodoxiei în exil. împăratul Theodor Lascaris, bine fixat în vestul Asiei Mici, a căutat să reconstituie în cele mai mici amănunte organizarea imperiului: de la curte şi structura administrativă, pînă la patriarhie. Astfel, în 1208, noul patriarh ecumenic, ales, a avut posibilitatea să-l încoroneze pe Theodor ca *basileus şi *autocrator al romanilor. Din acel moment, împăratul şi patriarhul, cu reşedinţa la Niceea, au fost singurele autorităţi legitime ale imperiului şi Bisericii ortodoxe. Abil condus de succesorul său, împăratul loan III Vatatzes, care a ştiut să profite de pe urma asaltului mongol împotriva Europei Răsăritene şi Asiei Mici, imperiul de la Niceea, perfect administrat economic, înzestrat cu o armată bine pusă la punct cu tehnică militară, ajunge să reducă teritorial imperiul latin la împrejurimile Constantinopolului. Recucerirea oraşului a fost opera lui Mihail VIII Paleologul. După zdrobirea forţelor antiniceene din Grecia occidentală în bătălia de la Pelagonia, în 1259, şi după ce si-au asigurat concursul marinei genoveze prin tratatul de la Nympha-ion, în 1261, bizantinii au trecut, la 25 iunie 1261, la recucerirea oraşului lor Constantinopol; Mihail VIII si-a făcut aici intrarea triumfală la 15 august. Oraşul era un cîmp de ruine; biserici ş1 palate erau devastate; latinii le jefuiseră de bogăţii şi de relicve; Constantinopolul redobîndit se va dovedi curînd o enormă povara; reconstruirea lui nu putea decît să înghită sume imense, iar situat'3 politică şi economică era deosebit de fragilă. Cu toate acestea-

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

îndată după restaurarea imperiului, Mihail VIII îşi afirmă voinţa de a relua o politică de perspectivă universală, ale cărei efecte s-au dovedit repede fatale pentru imperiu. De la Rusia kieveană la Karakorum-ul mongol Rusia kieveană, organizată, începînd cu secolul al X-lea, de-a lungul „marelui drum de la varegi la greci" ce lega Marea Baltică de Marea Neagră cunoaşte o dezvoltare remarcabilă în timpul domniilor cnejilor Vladimir şi laroslav. Apogeul Rusiei Jdevene. Recunoscuţi de bizantini ca putere capabilă să controleze mişcările de populaţii în stepele de la nordul Mării Negre, rusii, aflaţi la prea mare depărtare de imperiu, nu erau ameninţaţi de visurile de expansiune ale împăraţilor, al căror scop era în continuare să recucerească Mare nostrum. Ca urmare, tînărul stat rusesc şi-a negociat intrarea în oikoumene economică, politică şi religioasă a imperiului. întregul secol al X-lea e marcat de încheierea de tratate comerciale (911, 944, 971) care organizează sosirea convoaielor de *monoxile concentrate la Kiev, de unde, pe Nipru în jos, ajung la Constantinopol, cu încărcăturile lor preţioase de blănuri, miere, ceară şi robi, pe care le schimbă cu produse de lux, mătăsuri, obiecte de fildeş, obiecte de podoabă şi monede de aur. Acest comerţ alimentează vistieria cnejilor şi constituie ramura orientală a comerţului anular, care, prin Marea Baltică, pe Meuse şi Rhone, ajunge pînă la Mediterana şi Constantinopol, inserînd astfel Rusia kieveană în reţelele de schimburi europene, aşa cum o atestă miile de lame de sabie fabricate în atelierele renane şi purtînd inscripţii latineşti care au fost descoperite în mormintele ruseşti din secolele al X-lea şi al Xl-lea. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de diversele migraţii ale popoarelor stepei care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre, începînd cu 944, bizantinii încredinţează întru totul oficial pro-ecţia agenţiei lor din

151

Chersones ruşilor; în 957, împăratul Con-stantin VII o primeşte pe cneaghina rusă Olga în

oraşul său lmPerial, cu toate onorurile datorate rangului ei; la cererea împă-^tului bizantin, cneazul rus atacă, în 970-971, Bulgaria; în sfîrşit, Slle II îşi datorează tronul intervenţiei unei puternice armate

152

EUROPA CREŞTINA

ruseşti, care-i permite să-şi învingă rivalul. Astfel, de-a lungul întregului secol al X-lea, statul rus, centralizat în jurul Kievului, e perfect integrat în oikoumene politică bizantină, constituind una dintre piesele cele mai importante ale acesteia. Mai rămînea de făcut un pas:

cel al convertirii la creştinism, care-i putea oferi Rusiei locul în comunitatea statelor creştine

în fruntea cărora se afla împăratul.

Religia creştină era bine cunoscută de rusii secolului al X-lea. Negustori şi mercenari varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol, cneaghina Olga ea însăşi primind sfîntul botez la Kiev, dar cu titlu personal, în 959. Cneazul Vladimir a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Imperiul Bizantin ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine, legîndu-şi botezul de căsătoria cu prinţesa *porfirogenetă Ana. Ambele evenimente au avut loc la Chersones în 989, urmate de ridicarea unor măreţe construcţii, printre care Sfînta Sofia din Kiev, edificată între 1037 şi 1045 şi destinată să stea mărturie în Europa septentrională, Occidentală şi Orientală a strălucirii noului stat creştin. Recunoscută din acel moment de celelalte state creştine, dinastia Rurikizilor de la Kiev constituie o partidă căutată, legînd alianţe matrimoniale cu celelalte dinastii europene (vezi

tabloul genealogic), printre care Capetingii/Capeţienii; în 1049, Ana a Kievului se căsătoreşte cu Henric I al Franţei, în acest fel, la mijlocul secolului al Xl-lea, Rusia kieveană era perfect integrată în Europa creştină atît pe plan economic, cît şi religios şi politic; ea constituie spaţiul oriental al Europei creştine, avînd în coastă presiunea popoarelor stepei, păgîni şi musulmani.

O dată cu dispariţia cneazului laroslav (în 1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil

care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate nu mai era menţinută decît de Biserică şi de „mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor". Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în 1237

împotriva cnezatelor din nord, doar ele fiind în stare să opună rezistenţă înaintării mongole. Cu toate acestea, vor fi suficiente două campanii şi trei ani pentru ca toate ţinuturile ruseşti, inclusiv Novgorodul, să treacă sub control mongol. Rapiditatea cuceririi se explică prin pregătirea amănunţita a campaniilor militare şi stă la originea spaimei care a cuprins în acea perioadă Occidentul. Oare nu-i declară mamei sale însuşi

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

Ludovic cel Sfînt: „Dacă ne atacă, îi vom respinge; dacă se va întâmpla să fim învinşi, ne vom duce la Dumnezeu ca nişte credincioşi şi martiri" ? Urmările „jugului mongol". Violenţa şocului provocat de armatele jnongole şi amploarea distrugerilor au fost relatate pe larg de cronicari. Cu toate acestea, n-au fost decît unsprezece oraşe care au fost cucerite şi distruse de mongoli; celelalte se pare că n-au suferit pagube deosebite. Dar, dincolo de efectul distructiv, jugul mongol s-a tradus prin punerea la punct a unei noi ordini politice şi economice, care a accentuat ruptura din sînul lumii creştine. Cnejii ruşi învinşi au trebuit să recunoască autoritatea supremă a marelui han, de la care se duceau să-şi ceară, în Mongolia, la Karakorum, carta de învestitură, iarlîk-ul, în timp ce

strîngătorii de dări supravegheau perceperea birurilor. Cnezatele ruseşti făceau parte dintr-o structură politică al cărei centru se găsea în inima Asiei, în partea opusă, Occidentul creştin s- a organizat, favorizînd crearea unui stat ruso-lituanian, cu care Polonia s-a unit în 1386. Astfel, invazia mongolă a avut ca principală consecinţă formarea a două entităţi politice care

se vor confrunta de-a lungul unei linii ce duce de la Pskov pînă la Marea Azov prin Smolensk.

153

La această ruptură politică se adaugă şi o ruptură economică: ceea ce este bine redat de

calificativul „perioadă fără monedă" atribuit secolelor al XHI-lea şi al XlV-lea ruseşti. Dacă relaţiile economice dintre Novgorod şi oraşele hanseatice se menţin, în sud agenţiile italieneşti de la Marea Neagră deturnează în propriul lor avantaj produsele aduse pe drumul mătăsii, ceea ce are ca rezultat blocarea căii comerciale de pe Nipru. Cnezatele ruseşti sînt din acel moment izolate de principalele circuite economice mediteraneene; ele sînt reduse la zone de exploatare ale căror produse — mai ales, blănuri — sînt schimbate prin intermediul negustorilor hanseaţi pe lingouri de argint ce servesc la achitarea birului către mongoli. Izolarea politică şi economică în care se găsesc cnezatele ruseşti o dată cu începutul dominaţiei mongole devine şi mai Pronunţată prin ruptura religioasă. Invazia mongolă e posterioară cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi şi, practic, concomitentă cu înaintarea germanică de-a lungul ţărmurilor Mării altice. Aceste două evenimente sînt percepute de ruşi ca o afiieninţare directă la adresa ortodoxiei, devenită baza însăşi a entităţii lor culturale. De altfel, Aleksandr Nevski, învingătorul

154

EUROPA CREŞTINĂ cavalerilor teutoni (1242), adoptă o atitudine tranşantă faţă de catolici, fapt pentru care se bucură de sprijinul Bisericii ruse, în timp ce literatura polemică antilatină cunoaşte o largă răspîndire în ţară. Astfel, expansiunea Occidentului şi instaurarea „păcii mongole" în cursul secolului al Xlll-lea au avut ca efect principal divizarea Europei în două entităţi politice, economice şi culturale

ostile, separate şi la nivelul apartenenţei lor religioase: la vest, zona de influenţă catolică şi romană, iar la est zona de influenţă ortodoxă. De la unitatea economică la unitatea religioasă Din secolul al X-lea pînă în secolul al XIII-lea, lumea orientală cunoaşte o profundă mutaţie. Structurat în jurul unei monede de aur, *nomisma, care reglementează marele comerţ internaţional încă din secolul al Vl-lea, Orientul bizantin cunoaşte în a doua jumătate a secolului al Xl-lea o gravă criză economică, marcată, între altele, prin devalorizarea nomismei

şi sosirea negustorilor italieni ce canalizează spre propriile lor oraşe profiturile comerţului

internaţional. Reacţia ce urmează în Orient îmbracă un caracter antilatin, naţional şi religios, care face din ortodoxie semnul tangibil al respingerii influenţelor occidentale şi speranţa reînnoirii.

O creştere economică neîntreruptă. Stimulată de avîntul demografic manifestat începînd cu

secolul al IX-lea, agricultura bizantină, care foloseşte din ce în ce mai mult fierul, aşa cum

arată descoperirea a numeroase ateliere săteşti, ca şi nenumăratele menţiuni de fierari ambulanţi colindînd satele ca să repare uneltele, creează surplusuri de producţie a căror vindere relansează comerţul intern; această situaţie permite dezvoltarea unor meşteşuguri săteşti şi urbane ce tind să se specializeze.

Această creştere economică manifestă permite de asemenea formarea unei burghezii dinamice

şi întreprinzătoare, ce se ocupă de afaceri şi nu şovăie să bată mările în căutarea unor profituri

importante, admise de altfel de Biserică: spre deosebire de Biserica latină, cea ortodoxă

autorizează împrumutul cu dobîndă' Totuşi, foarte curînd, această burghezie va renunţa la negoţ şi se va consacra tranzacţiilor financiare, integrîndu-se în aparatul de

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

stat. Spre deosebire de cea din Occident, ea nu va constitui o clasă mijlocie. Cei ce reuşesc se integrează rapid în aristocraţia statului, ceilalţi* mai nenorocoşi, se reîntorc la fel de repede de unde au venit. Atracţia exercitată asupra bizantinilor de achiziţionarea de rente de stat e legată de adevăratul cult pe care-l au faţă de moneda lor etalon, nomisma sau banul de aur de 4,55 de grame, a

155

cărui stabilitate a făcut din ea moneda de referinţă a marelui comerţ internaţional, pe lîngă care moneda de argint, miliare-sion-ul, se găsea într-un raport de l la 12. Cu toate acestea, masa de aur fiind, grosso modo, stabilă din secolul al Vl-lea pînă în cel de al Xl-lea, orice creştere semnificativă a activităţii economice nu putea decît să producă serioase probleme monetare, fie frînînd dezvoltarea schimburilor prin lipsa banilor în numerar, fie devalorizînd nomisma în scopul creşterii masei monetare în circulaţie. Succesorii lui Vasile II au reţinut acest al doilea aspect. Devalorizările nomismei în perioada 1026-1060 reprezintă consecinţele unei economii în expansiune. Această adevărată „revoluţie monetară" din secolul al Xl-lea e prea tîrzie, oferind veneţienilor tot felul de posibilităţi să speculeze şi să accelereze declinul nomismei, înlocuită în secolul al XlII-lea prin ducatul veneţian ca monedă de referinţă în marele comerţ internaţional. Orientul dominat de latini. De-a lungul întregului secol al XH-lea, negustorii italieni se stabilesc în Orientul bizantin, unde se bucură de importante privilegii economice, devenind repede ţapii ispăşitori ai tuturor celor nemulţumiţi: populaţia oraşelor şi zonelor rurale, negustorii ruinaţi, împăraţii, profitînd de opoziţia dintre cetăţile italiene, acordă în continuare privilegii veneţienilor, ge-novezilor şi pisanilor, fără să ţină seama de marile pericole ale

acestei politici. Pe de o parte, ea sporeşte influenţa latinilor asupra economiei ţării, alimentînd astfel, în ce-i priveşte, un adevărat sentiment de ură, care determină respingerea de către greci a tot ceea ce era legat de latinitate, iar, pe de altă parte, constantele meandre a*e politicii imperiale îi determină pe veneţieni să-şi propună c°ntrolul direct asupra imperiului. După cucerirea şi jefuirea oraşului în aprilie 1204, latinii au °lărît să organizeze un imperiu latin al Constantinopolului pe

156

EUROPA CREŞTINĂ temeiul nu al unui partaj, ci al repartizării de drepturi între participanţii la cruciadă plasaţi sub

autoritatea împăratului. Bunurile coroanei şi o parte a celor ale Bisericii au permis înzestrarea cavalerilor cu feude; în ce priveşte veniturile imperiului, ele au fost atribuite ca *fiefuri de rentă pentru a completa veniturile domeniilor lor directe. în regiunile latine ale imperiului, veneţienii au creat un sistem economic de tip colonial, bazat pe comerţul cu produse brute, în special produse agricole locale: cereale, sare şi lînă a căror producţie scade mereu din cauza îndîrjitei rezistenţe opuse de populaţia grecească faţă de prezenţa veneţiană. În plus, nesiguranţa permanentă ce domneşte în întregul Orient latin favorizează dezvoltarea autarhiei regionale şi distrugerea reţelelor economice interregionale. Această evoluţie e subliniată şi de dispariţia monedei bizantine, căreia îi ia locul dinarul veneţian de proastă calitate, care, dată fiind penuria accentuată de bani gheaţă, permite nu numai achiziţionarea a tot mai multe produse, dar şi atragerea spre Occident a rarelor monede de aur aflate încă în circulaţie. Apare astfel un contrast evident cu partea bizantină, imperiul de la Niceea, unde împăraţii reuşesc să menţină o adevărată independenţă economică pe baza unei stricte autarhii favorizate de un avînt evident al agriculturii, ale cărei surplusuri sînt cumpărate de sultanatul turc de la Iconium, aflat în deficit alimentar permanent, şi plătite în mari cantităţi de monedă de aur de bună calitate, în Asia Mică, aceste schimburi au loc de-a lungul reţelelor de caravane bine organizate şi punctate de caravenseraiuri, ce oferă negustorilor pensiunea şi antrepozitele indispensabile. Contrastul dintre evoluţia economică a celor două părţi ale imperiului e esenţial pentru înţelegerea respingerii totale de către greci a dominaţiei exercitate de Occidentul latin. Supuşi politic şi social, exploataţi economic, ei se vor grupa în jurul singurei forţe capabile să-i unească în identitatea lor culturală: Biserica ortodoxă. Unitatea ortodoxă. Căderea Constantinopolului în 1204 face evident în ochii bizantinilor eşecul politicii imperiale şi necesitatea de a se uni în jurul Bisericii, singura capabilă să

constituie un „front ortodox" în faţa Occidentului latin, înţelegînd consecinţele abandonării Constantinopolului de către provincii la

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

ţnceputul secolului al XlII-lea, împăraţii de la Niceea vor întemeia restaurarea imperiului pe participarea populaţiilor rurale, pe exploatarea sentimentului antilatin şi afirmarea aşa-numitei ideologii a „Marii Idei".

Aşa cum am mai spus-o, împăraţii de la Niceea au căutat înainte de toate să asigure prosperitatea economică a populaţiilor din Asia Mică, în scopul reconstituirii unităţii sociale, care lipsise atît de mult în secolul precedent şi fără de care orice voinţă de recucerire era sortită eşecului. Reuşita economică a jmperiului de la Niceea este factorul cel mai important, cea care i-a asigurat acestuia victoria asupra rivalilor săi, deoarece a fost, probabil, singura forţă în stare să unească populaţiile printr-o participare comună la un dinamism economic regăsit, începînd de atunci, patriotismul grecesc îşi face din nou apariţia cu atît mai multă forţă, cu cît se confundă din acel moment cu ura împotriva latinilor, profanatorii „Oraşului păzit de Dumnezeu". Acest sentiment antilatin va da naştere ideologiei noi a „Marii Idei", anunţată cu ocazia discursului pronunţat la urcarea pe tron a lui Theodor I Lascaris: „Ale noastre vor fi din nou ţinuturile de unde am fost izgoniţi: primul şi vechiul nostru locaş, Paradisul, Oraşul Celui Preaputernic, situat la strîmtori, oraşul Dumnezeului nostru, giuvaerul pămîntului, cetate dorită de toate popoarele, renumită în lume şi univers." împăraţii de la Niceea trebuiau aşadar să refacă tronul lui Constantin acolo unde hotărîse Dumnezeu. Astfel, împăratul va putea primi titlul de „nou întemeietor al Constantinopolului". Recunoscuţi ca purtători ai identităţii naţionale, împăraţii de la Niceea s-au sprijinit pe o renaştere culturală bazată pe izvoare antice şi creştine, predate din nou în structurile şcolare refăcute şi controlate de stat. Moştenitoare politică a ilustrului Imperiu Roman, hrănită din Acelaşi izvor evanghelic, organizată într-un vast spaţiu economic e la Baltica pînă la Mediterana, Europa se frînge totuşi în secolul XlII-lea. Sub asaltul conjugat al Occidentului şi al mongolilor, nentul se detaşează de Occident, integrîndu-se într-un alt spaţiu Ulc, economic şi cultural, în cadrul identităţii pe care o oferă lserica ortodoxă.

157

158

EUROPA CREŞTINĂ De o parte şi de alta a frontierei religioase, se organizează adevărate tîrguri ce vor grăbi această ruptură şi vor uşura cuprinderea Europei Orientale în spaţiile economice şi politice mongole şi turceşti în curs de edificare. DOCUMENTUL l Asediul cetăţii Dyrrachium (Durazzo) organizat în 1108 de Bohemond de Tarento, aşa cum este relatat de Ana Comnena „Aşa cum am spus, tiranul Bohemond cu flota sa de temut a trecut din Italia pe pămîntul nostru, aducînd toată armata francilor pentru a ne ataca ţinuturile, după care s-a îndreptat în ordine de luptă spre Epi-damnos, pentru a-l cuceri de la primul atac, dacă putea; dacă nu, avea de gînd să distrugă întreaga cetate cu maşini de asediu şi cu baliste. Acesta era, aşadar, scopul lui; şi-a aşezat tabăra în faţa porţii ce se deschidea dinspre est, deasupra căreia se afla un călăreţ de bronz şi, făcînd recunoaşterea locurilor, a început asediul. De la începutul pînă la sfir-situl iernii, şi-a făcut planuri şi a căutat locurile unde putea fi atacat Dyrrachiumul; cînd primăvara a început să surîdă, după ce s-a terminat traversarea trupelor sale, a dat foc corăbiilor care-i aduseseră bagajele, caii şi războinicii, atît dintr-o socoteală de strateg, ca să împiedice armata să privească spre mare, cît şi silit de flota romeică, şi nu s-a mai gîndit apoi

la asediu. Mai întîi, dispunînd de jur împrejur trupele barbare, a început să-i hărţuiască, trimiţînd unităţi ale armatei francilor (arcaşii armatei romeilor răspundeau trăgînd asupra lor cînd de pe turnurile Dyrrachiumului, cînd de departe); într-un cuvînt, ataca şi era atacat. A cucerit Petrula şi castrul numit al lui Mylos, aflat dincolo de fluviul Deabolis; alte asemenea puncte, care se găseau în împrejurimile Dyrrachiumului, au căzut şi ele în mîna lui, după sorţii războiului, în vreme ce talentul său de comandant făptuia aceste lucruri, cu calităţile sale de

constructor făcea totodată maşini de război cu turnuri şi berbeci, adăposturi pentru apărarea celor ce ridicau metereze şi săpau; lucrînd toată iarna şi toată vara, prin ameninţări şi prin exemplul său, ajunge să-i sperie pe oameni. Totuşi, nu putea să zguduie puterea romeilor; spre nenorocirea lui, avea şi greutăţi de aprovizionare. Căci tot ce adunase mai înainte din pustiirea împrejurimilor Dyrrachiumului fusese consumat şi era despărţit de locurile unde spera să-şi găsească provizii de către armata romeilor, care ocupase înaintea lui văile, defileele ş1 chiar marea. A început o foamete grozavă, de pe urma căreia au pieri' şi cai, şi oameni, caii neavînd furaj, iar oamenii hrană, în afară de aces-

LA EST, O LUME FĂRÎMIŢATĂ

tea, dizenteria a început să secere şi ea în rîndurile armatei barbarilor; părea că se datorează lipsei de hrană, adică de mei, de fapt însă pedeapsa divină s-a abătut asupra trupelor sale nenumărate şi de neînfrînt sj i-a lovit de moarte, unii după alţii." Ana Comnena, Alexiada, cartea a XlII-a, II, 2-4 (trad. de Marina Marinescu in col. „Biblioteca pentru toţi", Editura Minerva, Bucureşti, 1977, voi. II, pp. 206-208) Ana Comnena expune în Alexiada acţiunile şi faptele de arme ale tatălui ei, Alexiosl(1081-

159

1118).

DOCUMENTUL 2 Bogăţiile Constantinopolului „Cînd cetatea a fost cucerită, în palat s-au găsit bogăţii nemăsurate. Şi palatul Boukoleon (se numea astfel partea superioară a marelui palat imperial de la Constantinopol; numele provenea de la un grup statuar ce reprezenta un leu răpunînd un bou. Cf. Ducange, Constantinopolis Chris-tiana, 1680, p. 119 — n. r.) era bogat şi făcut aşa precum am să vă spun. Existau în acest palat, pe care-l ocupa marchizul, cinci sute de odăi care ţineau toate una de alta şi erau făcute cu totul din mozaic de aur, şi mai erau apoi treizeci de capele, atît mari,

cît şi mici; şi apoi era una, numită Sfînta Capelă, care era atît de bogată şi de măreaţă, încît nu aflai balama ori zăvor, şi nici un alt lucru, de obicei din fier, care să nu fie pe de-a-ntre-gul din argint; şi apoi nu exista coloană care să nu fie ori din jasp sau din porfir, ori din minunate pietre preţioase. Pardoseala capelei era din marmură albă atît de şlefuită şi strălucitoare, încît ai fi spus că e din cristal; şi capela era atît de minunată şi de înălţătoare, încît n-am cuvinte să vă redau frumuseţea şi măreţia ei deosebită, în această capelă, se aflau relicve foarte bogate, căci au fost găsite două bucăţi din Crucea cea Adevărată groase cît un picior de om şi lungi de aproape o jumătate de stînjen: s-a găsit şi vîrful de suliţă cu care a fost străpunsă coasta Domnului Nostru şi cele două (!) cuie care i s-au bătut în mîini şi picioare. Şi mai erau apoi douăzeci de capele, şi mai erau două sute de odăi sau trei sute care dădeau &11 una în alta şi care erau făcute, toate, din mozaic de aur. Celălalt palat era atît de bogat şi atît de măreţ, încît nici n-aş putea să vi-l descriu, nici Sa vă redau strălucirea lui deosebită şi marea lui bogăţie, în acest palat din ^Oierul Blachernae (celebru în istoria medievală a Constantinopolului, dCest cartier ocupa zona aflată de-a lungul Cornului de Aur, pe un fel Or prornontoriu cuprins între zidul lui Heraclius şi ţărm. Alcătuia un fel de • aParte, care în epoca modernă va purta numele Haivan Serai. Aici se

160

EUROPA CREŞTINĂ

aflau mai multe edificii importante — n. t.), s-a găsit o comoară foarte mare şi foarte preţioasă, căci s-au descoperit aici minunatele coroane care aparţinuseră împăraţilor de dinainte, ca şi minunatele giuvaeruri de aur şi minunatele haine împărăteşti şi minunatele

pietre preţioase şi atîtea alte bogăţii, încît nici nu s-ar putea socoti marele tezaur de aur şi argint care a fost găsit în palat şi în multe alte locuri din cetate." Robert de Clari, Conquete de Constantinople, in Poemes et recits de la vieille France, XVI, De Boccard, Paris, 1939, pp. 177-178 şi 181 Robert de Clari făcea parte din rîndul „celor mulţi" care au luat parte la cea de a patra cruciadă ce a cucerit Constantinopolul în 1204. Tocmai de aceea, naraţiunea sa prezintă o mare valoare documentară. Acest sărman cavaler e uluit de ceea ce descoperă în „Oraşul păzit de Dumnezeu". Repetiţiile şi stilul greoi dau o oarecare consistentă stupefacţiei sale. 11. Civilizaţia medievală Civilizaţia Europei medievale, ancorată în trecutul greco-latin, iu-deo-creştin şi „barbar", se

bazează înainte de toate pe creştinism. Această unitate e fundamentală, dar ea îndreptăţeşte în aceeaşi măsură şi o diversitate, ce caracterizează, în Vest, lumea catedralelor şi a Universităţii, iar în Est, o înrădăcinare în tradiţia greacă şi ortodoxie. Indiferent dacă privim spre Bizanţ sau Roma, civilizaţia medievală este, înainte de toate, o civilizaţie creştină. Fuziunea de tradiţii intelectuale şi artistice de cele mai diverse origini are loc în cadrul creştinismului. Iar oamenii Evului Mediu ştiau cît se poate de limpede ce datorează predecesorilor şi, mai ales, tradiţiei creştine: „Sîntem nişte pitici căţăraţi pe umeri de uriaşi", spunea Bernard de Chartres, în veacul al XH-lea. Dar piticii au creat o civilizaţie originală. Bazele civilizaţiei medievale Dintre toate influenţele ce s-au concentrat spre extremitatea occidentală a continentului eurasiatic, nu vom reţine decît trei. Tradiţia antică. Grecia şi Roma reprezintă primul izvor al civilizaţiei Europei, fondul fazei mediteraneene a istoriei sale. Această moştenire de primă importanţă, supusă avatarurilor invaziilor şi ale Procesului de creştinare, pare voalată, difuză. La prima vedere, mtr-adevăr, se poate crede că moştenirea antică a dispărut în timpul acestor frămîntări, mai ales în Vest. Rămîne să vedem dacă este aşa. Plan artistic, grecii şi romanii excelaseră în marea artă de a orjstrui cu materiale nobile şi în sculptura monumentală: două ctoare abandonate în Evul Mediu occidental timpuriu, care prelu-rează mai ales pămîntul şi lemnul, în domeniul gîndirii, filozofia e°a' cea a lui Socrate, Platon şi Aristotel, considerîndu-l pe om

162

EUROPA CREŞTINĂ ca măsură a tuturor lucrurilor, lăudase posibilităţile raţiunii, definind metodele cunoaşterii; dar pentru adepţii creştinismului, religie revelată, orice cunoaştere vine de la Dumnezeu, iar credinţa e mai importantă decît raţiunea. Grecii şi romanii creaseră, de asemenea, regulile artei de a vorbi şi scrie într-o limbă corectă şi exactă, pe care oamenii Evului Mediu nu le mai

posedă. Monumente distruse, biblioteci jefuite, manuscrise pierdute ori risipite

păstrat nu reprezintă decît o infimă parte a culturii antice. Mărturia însă rămîne: mulţumită, în primul rînd, menţinerii celor două limbi, greaca şi latina, care, chiar alterate, continuă să fie folosite într-o mare parte a Europei, lărgindu-si chiar, prin liturghie, cîmpul de acţiune; mulţumită salvării unor manuscrise, puţine în Occident, dar în număr mare în Orient, de unde vor reveni spre Vest prin intermediul arabilor, al cruciaţilor sau, mai tîrziu, al bizantinilor ce fugeau de înaintarea turcească; mulţumită şi unei considerabile munci de compilaţie şi adaptare, activitate ce are loc la sfîrşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu: sfaturile gramaticale adunate de *retorul latin Donatus, în secolul al IV-lea, vor fi întrebuinţate de-a lungul întregului Ev Mediu, iar principiile învăţămîntului antic vor fi definite în secolul al V-lea de Martia-nus Capella sub forma celor şapte arte liberale, pe care filozoful Boethius le organizează în două cicluri, *trivium şi *quadrivium, baza întregului învăţămînt medieval din lumea creştină latină. Acelaşi Boethius, la începutul

Ceea ce s-a

secolului al Vl-lea, strînge şi traduce tot ceea ce Evul Mediu occidental va cunoaşte din

filozofia greacă; iar Etymologiae ale lui Isidor din Sevilla, în secolul al Vll-lea, se prezintă ca o enciclopedie a ştiinţei antice destinată creştinilor. De asemenea, în mod cît se poate de firesc, creştinii adoptă, pentru primele lor biserici, planurile tradiţionale ale construcţiilor civile şi religioase ale Antichităţii, edificii cu plan basilical ori cu plan centrat, decorate cu stuc, fresce şi mozaicuri. şi nu trebuie să uităm că, deşi au renunţat să le imite, locuitorii oraşelor din Evul Mediu timpuriu, cel puţin în interiorul vechiului limes, au trăit în decorul monumentelor sau al ruinelor antice. Tradiţia iudeo-crestină. Printre numeroasele culte de origine orientală care s-au propagat în cadrul Imperiului Roman, religia creŞ' tină se impune la sfîrşitul Antichităţii. Ea ia locul unei tradiţ'1 iudaice larg răspîndite în imperiu şi ale cărei comunităţi au slup

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

ca relee pentru difuzarea sa. Evreii şi creştinii sînt purtători ai principiului unui Dumnezeu unic şi revelat şi ai ideii că întreaga cunoaştere e conţinută în Cartea Sfîntă. Tora evreilor şi Biblia creştinilor sînt texte intangibile, pe care comentatorii nu le pot decît explica şi aprofunda. De aici, imensul efort de exegeză şi interpretare depus de Părinţii Bisericii în

secolele al IV-lea şi al V-lea pentru fundamentarea gîndirii creştine. Această literatură patristică reprezintă, împreună cu Sfîntă Scriptură — Biblia —, baza întregii reflecţii creştine din Evul Mediu, atît în Orient, cît şi în Occident. Meditînd fără încetare asupra aceloraşi texte şi asupra aceleiaşi istorii, cea a Mîntuirii, oamenii Evului Mediu european au trăit într-o deplină familiaritate cu protagoniştii acestei istorii: marile personaje ale Vechiului Testament — Adam şi Eva, Avraam, Moise, David, profeţii — şi cele ale Noului Testament — Cristos,

Fecioara, apostolii, evangheliştii —, ca şi martirii şi sfinţii care duc mai departe această istorie. Ei ajung să posede mecanisme de gîndire specifice, dominaţi de textele sacre şi de scrierile Părinţilor şi orientaţi în acelaşi timp spre cercetarea minuţioasă a sensului lor (orice

pasaj din Scriptură are patru sensuri

cuprind. Tradiţiile „barbare". Acestea sînt cu mult mai greu de evaluat, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre. În momentul de faţă, se poartă importante discuţii privind aportul barbarilor la civilizaţia materială a Europei — tehnici de cultivare a pămîntului, metalurgie, practici ecvestre, arme şi metode de luptă —, ca şi în ce priveşte persistenţa şi influenţa cultelor păgîne. De altfel, slăbirea amprentei antice permite, începînd cu secolele al V-lea şi al Vl-lea, renaşterea culturilor indigene — mai ales a culturii celtice —, apropiate de cele ale nou- veniţilor. O pro-lundă influenţă se exercită mai ales în domeniul artelor numite minore: artă

cu motive animale, vegetale ori abstracte — cunoscutul entrelacs — ce pune în valoare strălucirea şi frumuseţea ma-erialelor (aur, pietre preţioase sau colorate) şi fineţea tehnicilor e tratare a metalului, prezente, bunăoară, în aurăria şi argintăria „ oaz°nată. Rămasă păgînă, această artă evoluează în Scandinavia, epoca vikingilor, spre realizarea unor viguroase sculpturi în lemn, evocă o lume animală în acelaşi timp fantastică şi stilizată. Că-lnd caractere creştine, ea se orientează, mai întîi în Irlanda,

163

),

atenţi la valoarea cuvintelor şi a conceptelor pe care le

164

EUROPA CREŞTINĂ apoi în Anglia, spre decorarea obiectelor liturgice şi ornamentarea cu miniaturi a manuscriselor (anluminură), care va fi o artă tipic medievală. Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar în sfîrşit, în diferite tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului Mediu, cele ale ciclului *arthurian şi al Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga) scandinave. Influenţa acestor tradiţii diferite şi creaţiile la care a dus fuziunea lor nu sînt însă aceleaşi în Orient şi în Occident.

Permanenţele civilizaţiei bizantine Civilizaţia bizantină a fost prezentată deseori ca o „civilizaţie succesoare", a cărei bază pare s- o constituie continuitatea. Ştim, într-adevăr, că termenul „bizantin" e tîrziu şi că, pînă la dispariţia lui, cetăţenii imperiului din Orient îşi ziceau romei. Abia după criza din secolul al XlII-lea şi jefuirea Constantinopolului de către cruciaţi, ideea apartenenţei romane e puţin cîte puţin înlocuită de ortodoxie. Hrăniţi de la aceste două izvoare, romanii Orientului — romeii — vor dezvolta o civilizaţie cu o artă şi cultură care vor modela un spirit nou, ce-şi va găsi în secolele al XlV-lea şi al XV-lea o formă de exprimare în acelaşi timp teologică şi artistică:

*isihasmul. Moştenirea romană. Cînd Constantin hotărăşte să întemeieze Constantinopolul, el are în vedere să refacă Roma pe ţărmurile Bosforului; chiar dacă relieful trebuie niţel „forţat" ca să

prezinte şi aici cele şapte coline, organizarea oraşului îşi propune să reproducă antica cetate a Lari wm-ului. Constantin structurează totul în paisprezece zone; centrele puterii sînt menite să joace şi aici acelaşi rol: Senatul grupează familiile senatoriale, a căror clasă (ordo) se lărgeşte considerabil, devenind o componentă a ceremonialului aulic. Cu toate acestea, tot din sînul acestei clase îşi recrutează împăratul principalii înalţi funcţionari. Hipodromul îşi păstrează funcţia de loc de adunare a poporului; este tot locul unde e aclamat împăratul şi unde acesta organizează jocuri şi: distribuie pîine. Sfînta Sofia, „Biserica cea Mare", sediu al instituţiei patriarhale, trebuie să facă din Constantinopol o capitală reli' gioasă: de aceea, e cît se poate de firesc că între zidurile ei se ţin6 cel de-al doilea conciliu ecumenic în-381. Constantin a vrut & strălucirea noii Rome să o egaleze pe a primeia.

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

Urmaşul său, lustinian (527—565), va încerca să restabilească autoritatea romană asupra Occidentului: el vrea să reconstituie •irnperium Romanum între hotarele sale, în cadrul căruia să restabilească pax Romana printr-o lex Romana unică şi codificată de curînd (529). Astfel, marea idee romană îşi găseşte, în secolul al VI-lea, o nouă expresie politică. lustinian va dispune, pe bună dreptate, să i se reprezinte, pe faţa monedelor, bustul, cu cască şi platoşă, ţinînd globul *crucifer în mînă, iar pe revers să figureze un înger în picioare, cu crucea în mîna stîngă şi globul crucifer în jnîna dreaptă. Astfel, lumea civilizată aparţinea împăratului „apărat" de Dumnezeu, lustinian scria astfel ultima pagină de istorie romană. Urmaşii săi vor cunoaşte mari dificultăţi şi vor renunţa să-şi asume pretenţiile romane şi universaliste ale ilustrului împărat. Ameninţaţi în însăşi existenţa lor cînd cruciaţii celei de a patra cruciade vor pune stăpînire pe Constantinopol, în 1204, romeii din Orient vor căuta să-şi afirme patriotismul grecesc prin zelul ortodox. Naţionalismul ortodox. După căderea Constantinopolului în mîinile latinilor (1204), după batjocorirea şi umilirea ortodoxiei chiar sub cupolele bisericii Sfînta Sofia, prind contur sentimentul de ură al bizantinilor şi nevoia acestora de a-şi regăsi demnitatea în jurul Constantinopolului. Iată de ce recucerirea oraşului, prezentat ca noul Ierusalim, cu adevărat o anti-Romă, va alimenta ideologia şi politica imperiului de la Niceea. Din acel moment, ataşamentul necondiţionat la ortodoxie se confundă cu cauza comună: refacerea imperiului pe cele două temeiuri ale sale: caracterul grecesc şi credinţa ortodoxă. Orice încercare de unire cu Occidentul latin şi roman, chiar şi sub ameninţarea turcească, va fi percepută ca o adevărată trădare culturală şi religioasă. Această respingere absolută a tot ceea ce este latin îi determină pe bizantini să-şi lege speranţa de ataşamentul inflexibil faţă de tradiţia grecească şi faţă de propria credinţă. înflorirea culturală ce caracterizează Bizanţul în secolele al AU-lea şi al XlII-lea vorbeşte deja despre această evoluţie; învă- ,aţn se exprimă într-o limbă atică de o remarcabilă puritate, re- escoperind marile texte ale Antichităţii. Acest clasicism arhaizant ne dificila problemă a „dublei limbi" sau a diglosiei; începînd

165

e

această epocă, fiecare domeniu literar are două niveluri de

jjj

presie: cel al mediilor cultivate, în care domină aticismul cel

PUr, şi cel al mediilor populare vorbitoare ale dialectului

166

EUROPA CREŞTINĂ

bizantin. Renaşterea atică îşi atinge în scurtă vreme propriile limite în domeniul filozofiei, care se confundă de-acum cu teologia. Dacă Mihail Psellos reuşeşte încă să împace filozofia

cu credinţa, discipolul său loannes Italos e condamnat de Biserică pentru că vrea să-şi

definească propria gîndire. Biserica ajunge la acest sfîr-şit de secol al Xl-lea, dacă nu să

controleze cultura, cel puţin s-o orienteze; rezultă, începînd cu secolul al XIII-lea, o impresie

de perfectă simbioză între culturile profană şi creştină, din care se alimentează aproape toţi

savanţii, asemenea lui Nikefor Gregoras, istoric şi teolog în acelaşi timp. Pentru a face faţă

ameninţării ultime, ce venea din partea turcilor, bizantinii se vor strînge aşadar în jurul unei Biserici ce apără cultura greacă, dar e capabilă să-i ofere omului posibilitatea să ia contact cu Dumnezeu. Transcendenţa isihastă. În faţa ineluctabilei înaintări a turcilor în secolele al XlV- lea şi al XV-lea, bizantinii vor căuta să-şi afirme identitatea printr-o reîntoarcere atît la izvoarele greceşti, cît şi la cele patristice, din care-si vor extrage adevăratul „patriotism". Desprinderea de lume i-a determinat pe „Părinţii pustiei" să fugă de civilizaţia romană; în acelaşi mod, în secolul al XlV-lea, numeroşi creştini ortodocşi vor încerca să regăsească izvoarele înseşi ale spiritualităţii lor, angajîndu-se în mişcarea isihastă, al cărei purtător de cuvînt a fost Grigore Palamas. Această teologie îşi propune să elibereze „energia Sfîntului Duh", care trebuie să devină mediul existenţial al creştinismului. Astfel, Biserica se eliberează puţin cîte puţin de imperiu, a cărui prăbuşire nu poate fi semnul unei credinţe eronate, ci ocazia unui dialog providenţial

cu islamul.

Muntele Athos şi zona desertică Paroria din Bulgaria constituie matca mişcării isihaste. De aici, ea s-a răspîndit asupra întregii lumi creştine ortodoxe, mai ales în Rusia, unde Sfîntul Serghei din Radonej a promovat o spiritualitate în care Sfînta Treime devenea imaginea

desăvîrşită a unităţii pe care Sfîntul Serghei se străduia s-o realizeze atît în comunitatea sa, cît şi în stat. Astfel, Muntele Athos a fost locul privilegiat în care toate tendinţele centrifuge şi naţionale ale statelor slave au ajuns să se exprime în cadrul tradiţiei bizantine, începînd din acea perioada-ea e consfinţită ca model de perfecţiune a credinţei ortodoxe du1 care se va alimenta Slavia orthodoxia, succesoarea, începînd cu 1453, a oikoumene-i bizantine.

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

Aportul multilateral al civilizaţiei occidentale Aşa cum am văzut, Occidentul medieval cunoaşte, începînd cu anul 1000, un mare avînt, ce se traduce, pe plan cultural, după o primă sinteză încercată deja în timpul Renaşterii carolingiene, prin multiple experienţe, dintre care o mare parte constituie contribuţii durabile la civilizaţia europeană. Catedrala. Pentru europenii de azi, catedrala reprezintă, ca monument, împreună cu cetatea, simbolul încă prezent al Evului Mediu. Dar, în această calitate, ea trebuie considerată nu o simplă construcţie, ci o artă — şi o gîndire — ce le cuprinde şi le rezumă pe toate celelalte. Construirea de mari biserici de piatră începînd cu anul 1000 înseamnă pentru Occident

reîntoarcerea la arta arhitecturii, destinată cultului creştin, în cadrul acestei renaşteri, trebuie

să distingem două faze. într-o primă perioadă, cea a artei romane, se afirmă numeroase

experienţe regionale, din Catalonia şi Spania nordică pînă în Germania imperială, care permit Occidentului să se acopere cu o „albă mantie de biserici", după expresia călugărului Raoul Glaber*: de la micile biserici rurale pînă la marile biserici mînăstireşti, de la catedrale pînă la bazilicile de pelerinaj, într-o a doua perioadă, ia naştere în nordul Franţei o artă care în timpul Renaşterii va fi numită, cu dispreţ, artă „gotică", adică „barbară" artă franceză prin excelenţă,

157

apărută în secolul al Xll-lea în oraşele domeniului regal capeţian, la Saint-Denis şi Paris, şi adoptată, începînd cu secolul al XlII-lea, de întregul Occident. Catedrala gotică e în primul rînd o summa de arhitectură; constructorii au ştiut, prin multiple invenţii tehnice — cum sînt, de pildă, bolta realizată prin încrucişarea de ogive şi arcul de susţinere (arcul butant) —, să facă un monument din ce în ce mai mare, mai înalt, mai luminos. Dar la construirea şi înfrumuseţarea catedralei, romană ori gotică, concură toate celelalte arte, care găsesc aici cel

mai bun teren pentru exprimarea măreţiei Ul Dumnezeu şi pentru instruirea poporului creştin. Sculpturile Capitelurilor, timpanelor, faţadelor şi ale unei întregi lumi lnsufleţite începînd de la baza edificiului şi pînă la vîrful turnurilor ^ ^ C8lugăr benedictin şi istoric din secolul al Xl-lea, mort la Cluny în 1050. Cfis o Cronică ce cuprinde perioada 900-1046 (n. t.).

168

EUROPA CREŞTINĂ

si fleselor sale, picturi desfăşurate pe vastele ziduri ale bisericilor romane şi vitralii iluminînd spaţii ale ferestrelor şi rozetelor bisericilor gotice îl fac pe credincios să retrăiască istoria Vechiului şi Noului Testament, pe cea a sfinţilor, a relicvelor acestora, a minunilor pe care le- au făptuit şi o întreagă tradiţie vegetală, animală şi decorativă alimentată din multiplele

izvoare ale artei occidentale. Dar nu e totul, în umbra bisericilor episcopale şi monastice,

clădite

cea a ornamentării cu miniaturi (anluminuri) a mânu-

dat naştere şi lumii şcolilor. Universitatea. După dispariţia şcolilor antice, mai întîi mînăstirile

au fost cele care au asigurat transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine; călugărul englez Beda Venerabilul este, spre 700, cel mai de seamă reprezentant al acestei tradiţii monastice. Carol cel Mare, care înţelesese importanţa scrisului pentru renaşterea Bisericii şi a statului, a căutat să creeze şcoli pe lîngă bisericile episcopale şi chiar parohiale, ca să nu mai vorbim de cea creată în propriul său palat, în secolul al X-lea, alături de mari centre mînăstireşti, ca, bunăoară, cele de la Saint-Gall ori Reiche-nau, se afirmă şcolile episcopale de la Koln, Utrecht, Reims, în timp ce Italia menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. Rolul esenţial al şcolilor episcopale e recunoscut de reforma gregoriană, în 1079, Grigore VII dispune ca fiecare episcop să întreţină o şcoală în care să se predea „artele literare", în secolul al XH-lea, funcţionarea acestor scoli e strict controlată de cancelarul episcopului, în unele oraşe însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea temelor lor de gîndire — e perioada „certei *universaliilor" — determină eliberarea lumii şcolilor de sub

tutela episcopală, în secolul al XHI-lea, asistăm la triumful unei noi instituţii, Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţămînt pusă la punct în cadrul şcolilor pe baza lecturii şi comentarii textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, Universitatea este în acelaşi timp o asociere de scoli şi o corporaţie de profesori ş1 studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sînt proprii. Aid' predarea artelor liberale duce la apariţia unor discipline sup6" rioare: drept, medicină şi, mai ales, teologie. Puţin numeroas6 în secolul al XHI-lea, primele universităţi —

Paris, BologOa' Oxford

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

pentru studenţi şi profesori din toate colţurile lumii, situaţie favorizată de întrebuinţarea unei

limbi comune, latina. La Paris, teologia e predată atît de germanul Albert cel Mare, cît şi de italianul Toma d'Aquino. În secolele al XlV-lea şi al XV-lea, instituţii de acest fel apar în toată lumea creştină latină, de la Coimbră la Praga, Cracovia ori Uppsala. Această răspîndire, în paralel cu difuzarea scrisului şi a culturii şi, în definitiv, cu apariţia statului modern ale cărui cadre le formează universităţile, e una dintre marile achiziţii ale istoriei intelectuale a Occidentului. Dar există şi reversul medaliei. Primele descoperiri ale Renaşterii, în toate domeniile, vor duce la revizuirea principiilor ce asiguraseră strălucirea universităţilor în secolul al XHI-lea. Ele determină denunţarea caracterului pur livresc al învăţămîntului

,, pentru rugăciune şi învăţătură, înfloreşte cealaltă mare artă a Evului

! j Mediu,

; scriselor. Căci lumea catedralelor a

— se caracterizează prin faptul că sînt locul de întîlnire

169

scolastic şi a imposibilităţii de a pune raţiunea în slujba credinţei, în acelaşi timp, apare clar că latina nu e singura limbă de cultură. Limbile naţionale. Nu vom urmări aici, la nivelul întregii Europe, primele monumente ale diferitelor limbi naţionale care s-au format în Evul Mediu. Cronologia formării limbilor locale este încă foarte neclară. Se poate spune că, pînă la începutul secolului al XH-lea, cînd latina rămîne practic singura limbă scrisă, evoluează numeroase dialecte ce pot fi grupate în mari familii lingvistice: limbile slave, scandinave, germanice, anglo-saxona, langue d'oii (grup de dialecte din nordul Franţei — n. t.) şi langue d'oc (grup de dialecte din sudul Franţei — n. t.), dialecte italiene şi iberice; ele slujesc deja ca suport pentru o literatură orală care se va fixa în scris de-a lungul secolelor al XH-lea şi al XlII-lea, după regiuni, sub forma poeziei epice (*cîntece de gestă, saga, Nibelungen, poemul Cidului), a poeziei de curte (trubaduri, truveri, Minnesănger} ori a teatrului. Secolul al XlII-lea poate fi considerat, în general, ca unul hotărîtor, pentru că în această Perioadă cea mai mare parte a genurilor literare şi a actelor practicii curente au început să utilizeze limba vulgară. Tot în secolul a' XlII-lea, există tendinţa, în anumite familii lingvistice, să se "flpună un dialect dominant: francian, castilian, toscan, hoch-

în aceste condiţii, primii autori a căror operă se iden-' lcă cu geniul propriu diferitelor

eiţtsch

naţiuni care vor constitui ak"r°?a modernă, ca, bunăoară, Dante, Chaucer ori Villon, apar 'a în ultimele secole ale Evului Mediu, în ţările în care se con- ata ev°luţia unităţii lingvistice.

170

EUROPA CREŞTINA Spre deosebire de latină, limbile naţionale sînt elemente ale divizării Occidentului creştin. Catedrala şi Universitatea contribuiseră, dimpotrivă, la unificarea civilizaţiei medievale. Ele rămîn pentru noi dovezile şi simbolurile unei prime înfloriri a Europei, perioadă care a atins apogeul în secolul al XIII-lea. In-cepînd însă de pe la 1300, acest avînt pare compromis de aproape două veacuri de tulburări şi greutăţi de tot felul: declin sau criza de creştere? DOCUMENTUL l Reforma Regulamentului de funcţionare a Universităţii din Paris (1366) „în ce priveşte Facultatea de Arte, care constituie temeiul celorlalte, hotărîm:

Ca aspiranţii la bacalaureat şi la licenţă să fie obligaţi să poarte, cînd se duc la scoală, robă sau epitogium pentru cursuri, pentru predici, mai cu seamă la Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor pînă la sfîrsitul cursurilor ordinare, şi de la Sfîntul Remigius (l octombrie, cînd începea anul şcolar — n. t.) pînă în prima duminică a postului Pastelul, pentru ca Facultatea să fie onorată cu ei şi pentru ca gradul lor să fie uşor de recunoscut; Ca învăţăceii ce asistă la cursurile numitei Facultăţi să se aşeze pe pămînt în faţa dascălilor lor, şi nu pe bănci sau pe scaune ridicate de la sol, conform obiceiului respectat întotdeauna în perioadele cele mai înfloritoare ale Facultăţii, pentru ca tinerii să fie feriţi de orice prilej de vanitate; în virtutea aceleiaşi autorităţi speciale de care dispunem, hotărîm ca învăţăceii, înainte de a fi admişi la susţinerea tezei (determinatio) în Facultatea de Arte, să fie instruiţi în mod adecvat în gramatică şi să fie în situaţia de a fi parcurs doctrinalul (lucrare destinată învăţării unui obiect de studiu — n. t.) şi elementele de greacă, cu condiţia ca aceste cărţi să fi fost citite la lecţii sau în orice loc unde vor fi studiat gramatica; Ca ei să fie în situaţia de a fi parcurs în întregime vechiul plan de învăţămînt, lucrarea Topicele, patru cărţi, şi Elenchi, primele sau ultimele în întregime, ca şi cartea Despre suflet, în întregime sau în parte; Ca nimeni să nu fie admis la determinatio în Facultatea de Arte daca n-a studiat la Paris cel puţin doi ani, orice dispensă fiind interzisă;

Ca nici un învăţăcel să nu fie admis la licenţă în amintita Facultate, nici la examenele de la Notre-Dame, nici la examenele de la Sainte-Genevieve dacă nu şi-a însuşit, la Paris, cărţile

pomenite mai sus sau, într-un aH centru de studii general (studium generale), Fizica, lucrarea Despre nastet6

17j

si pieire, cărţile Despre cer şi Despre lume, Parva naturalia, adică scrierile pespre simţ şi lucrurile sensibile, Despre somn şi veghe, Despre memorie şi amintire, Despre lungimea şi scurtimea vieţii; Mecanica sau, dacă nu parcurge efectiv această carte, după ce va fi studiat vreo lucrare de matematică; Ca nimeni să nu fie admis la examenul în vederea obţinerii gradului de magister în arte dacă nu a studiat cărţile amintite şi, în plus, Morala, jnai ales Etica în cea mai mare parte, şi Meteorologicele, cel puţin primele trei cărţi, fără nici o dispensă posibilă; Ca nimeni să nu fie admis la licenţă la un examen de la Facultate dacă nu a frecventat disputele magistrilor acestei Facultăţi timp de un an sau cea mai mare parte dintr-un an, în perioada cursului ordinar, şi dacă nu a răspuns cel puţin în cadrul a două dispute în prezenţa mai multor magistri; de asemenea, să fie obligat să-l informeze despre acest lucru, printr-un certificat dat de magistrii disputanţi, pe cancelarul la care vrea să-şi obţină licenţa; Ca, la probele din cadrul examenului de la Sainte-Genevieve, patru magistri reprezentînd patru naţiuni să fie prezenţi împreună cu cancelarul sau adjunctul acestuia, după ce vor fi depus jurămînt în faţa Facultăţii că vor examina loial, admiţîndu-i pe cei merituoşi şi respingîndu-i pe cei nevrednici, după cum vor fi prezenţi şi patru magistri aleşi şi cu jurămîntul depus în faţa cancelarului de la Notre-Dame în vederea examenului; Hotărîm: cancelarul de la Sainte-Genevieve va fi şi va trebui să fie un canonic magistru în arte ale acestei biserici, dacă există, şi va depune jurămînt în faţa Facultăţii cum că va acorda licenţa după meritul persoanelor şi mărturia magistrilor examinatori. Dacă, dimpotrivă, nu

există canonic al acestei biserici care să fie magistru în arte, cancelarul care trebuie să ţină de această mînăstire va fi obligat să aleagă un magistru în teologie, care va depune jurămînt în faţa sa, în prezenţa Facultăţii, că va acorda licenţa în felul arătat mai sus." Ch. Fourier, L''Enseignementfranţais de l'Antiquite ă la Revolution, Institut pedagogique naţional, Paris, 1964, pp. 171-172 Primele Regulamente păstrate ale Universităţii din Paris datează din anul "^5; ulterior, ele au fost periodic revizuite. Pasajul de mai sus, consacrat ln 1366 funcţionării Facultăţii de Arte, „care constituie temeiul celorlalte", pune deopotrivă în evidenţă sistemul învăţămîntului universitar: baca- Ul"eat, licenţă, magisteriu; controlul ecleziastic asupra examenelor; carac-. ^ obsolut livresc al învăţămîntului, structurat pe bază de autori a căror sta e fixaţă de regulament; si, de asemenea, repartizarea studenţilor "naţiuni", fapt ce subliniază caracterul internaţional al efectivelor ÎQcultăţilor.

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

172

EUROPA CREŞTINĂ *

DOCUMENTUL 2

Dragostea lui Dante pentru limba sa maternă

„Voi spune mai întîi că prin el [graiul matern] am primit daruri de mare preţ pentru mine. Şi trebuie amintit că dintre toate darurile mai mare e acela care este mai preţios cui îl primeşte: şi nimic nu e mai de preţ decît lucrul pentru împlinirea căruia doreşti toate celelalte; iar toate celelalte sînt dorite întru desăvîrşirea celui care le doreşte. Cum desăvîrsirile omului sînt două, una primă şi alta secundă — prima îl face să fie, şi a doua, să fie bun —, dacă propriu-mi grai a fost pentru mine cauza şi a uneia, şi a celeilalte, mare dar am primit din partea lui. Iar faptul că el a fost cauza care m-a făcut să fiu, şi chiar să fiu bun — dacă eu n-as da greş — se poate arăta în puţine cuvinte.

;

[

]

Nu este cu neputinţă ca un lucru să aibă mai multe cauze eficiente, chiar dacă una este

mai însemnată decît celelalte: drept care focul şi ciocanul sînt cauze eficiente ale cuţitului, deşi cel mai important e fierarul. Graiul pe care-l vorbesc a fost legătura dintre cei ce m-au zămislit, căci cu ajutorul lui se înţelegeau — aşa cum focul pregăteşte fierul pentru fierarul care face cuţitul; de aceea este învederat că acest grai a contribuit la zămislirea mea, fiind, în felul acesta, o cauză a existenţei mele. Apoi, acest grai mi-a deschis drumul cunoaşterii, care este extrema desăvîrşire, deoarece prin el m-am apropiat de limba latină şi prin el am învăţat-o, care latină a fost apoi calea pe care am mers mai departe. şi astfel, e lucru vădit şi de mine bine ştiut că el mi-a fost un mare binefăcător. Afară de asta, strădaniile noastre au fost comune, iar aceasta se poate dovedi precum urmează. Fiecare lucru se străduieşte în chip firesc pentru propria lui conservare; deci, dacă limba vulgară s-ar putea strădui pentru sine, aşa ar face, iar aceasta ar însemna să se înzestreze cu o mai mare stabilitate. O stabilitate mai mare n-ar putea dobîndi decît legîndu-se prin ritmuri şi rime; or, tocmai aceasta a fost şi strădania mea, lucru atît de cunoscut încît nu mai necesită dovezi. Drept care, una şi aceeaşi a fost strădania mea şi a ei, iar prin această potrivire dragostea s-a întărit şi a crescut. Apoi a mai fost şi înţelegerea datorată obişnuinţei, căci încă de la începutul vieţii am avut cu graiul meu bună înţelegere şi intimitate, ş1 l-am folosit gîndind, lămurind şi cercetînd. Drept care, dacă iubirea sporeşte prin obişnuinţă, aşa cum neîndoios se vădeşte, e limpede că ea a crescut la mine, care am avut de a face cu graiul meu tot timpul. Şi astfc' se vede că la această dragoste au contribuit toate cauzele care nasc ş1

CIVILIZAŢIA MEDIEVALĂ

întăresc iubirea. Drept care se poate trage concluzia că nu numai dragoste, cj desăvîrsită dragoste trebuie să-i port, şi îi port."

Dante, Convivio I, 13, trad. de Oana Busuioceanu, in voi. Opere minore, Editura Univers, Bucureşti, 1971, pp. 234-

235

Dacă latina rămîne limba Bisericii şi a Universităţii, popoarele de la sfîrşitul Evului Mediu se exprimă în „ limba vulgară ". Dante a conferit nobleţe limbii italiene. 12. Vremuri grele Sfîrşit al unei lumi vechi şi începutul unei lumi noi. în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, fizionomia Europei se schimbă. Epidemii de ciumă, războaie, recesiuni şi cuceriri otomane ruinează vechiul echilibru, distrug Imperiul Bizantin şi zdruncină puterea tradiţională a papei şi a împăratului. Apar însă alte forţe; în cadrul oraşelor care polarizează structurile economice şi sub autoritatea suveranului care stă în fruntea statului modern, mijesc zorile unei „Renaşteri". Ultimele două secole ale Evului Mediu constituie o perioadă dificil de interpretat pentru cel care are în vedere ansamblul Europei. Pe de o parte, la vest, regiunile care beneficiaseră de avîntul din veacurile precedente traversează o criză ce aduce cu sine tulburări şi restructurări. Pe de altă parte, în Europa Centrală şi în Europa de nord-est se afirmă noi forţe politice şi economice. La sud-est, în sfîrşit, agonia şi dispariţia Imperiului Bizantin şi apariţia Imperiului Otoman conferă Europei moderne contururi definitive. Ciuma şi războiul Dintre tulburările ce agită Europa acestei perioade, cele mai flagrante sînt ciuma şi războiul. Ciumă şi depopulare. Ciuma neagră din anii 1347-1352 e un fenomen ce se manifestă la scara întregului continent european-Venit din Asia, acest flagel, care cruţase Europa vreme de mai multe secole, îşi face apariţia pe drumurile mătăsii şi ale invaziilor. Asediaţi în Caffa (azi, Feodosia), oraş situat în Crimeea, ge-novezii par să fi fost victimele unui adevărat război

173

bacteriologic' adversarii lor tătari aruncîndu-le cadavre ciumate pe deasupra zidurilor oraşului. Corăbiile italieneşti duc apoi boala spre vest- VREMURI GRELE 175 la Constantinopol, de unde se răspîndeşte în insulele Mării Egee; în Grecia, de unde se propagă în Balcani; în Sicilia, la Veneţia, Genova, Marsilia, de unde epidemia e, la sfîrşitul anului 1347, pe cale să cuprindă întregul continent, pe care-l va pustii în patru-cinci ani. Se poate estima că un sfert sau o treime din populaţia Europei a dispărut în acest flagel. S-a scris mult despre socul psihologic, despre consecinţele sociale şi familiale, despre haosul manifestat la nivelul puterii politice şi al autorităţii religioase, despre dezorganizarea structurilor urbane şi despre dispariţia populaţiei la ţară. Dar, pe plan strict demografic, această epidemie este şi un semn: al unei depresiuni începute, după regiuni, la sfîrşitul secolului al XlII-lea şi începutul celui de-al XlV-lea — preţ al unei expansiuni ajunse la limitele sale tehnice şi ecologice? — şi al unei lungi perioade de recurenţă a ciumei, care va menţine, timp de încă un veac, populaţia la un nivel foarte scăzut. De la 88 de milioane, în 1300, populaţia europeană scade la 65 de milioane în 1400 şi chiar mai puţin la mijlocul secolului al XV-lea. Războiul, în acelaşi timp, continentul e victima unui proces de război generalizat, ce poate fi urmărit pe trei planuri. Pe de o parte, asistăm la mari confruntări pentru controlarea şi menţinerea spaţiilor politice şi economice apărute ca urmare a expansiunii anterioare: război franco-englez — Războiul de o sută de ani — pentru dominarea Europei de nord-vest; războaie italo-aragoneze pentru controlul asupra Mediteranei occidentale; războaie ale Hansei cu regatele scandinave pentru asigurarea controlului asupra Mării Baltice; reacţie slavă la expansionismul german, simbolizată de victoria de la Tannenberg/Griinwald, din 1410, a regelui Poloniei wladislaw II Jagieilo asupra cavalerilor teutoni; secolul al XV-lea e cel al unei ample încercări a polonilor şi lituanienilor de unificare a lumii slave. Pe de altă parte, în

aceste spaţii, certurile de succesiune şi luptele dintre forţele centralizatoare şi forţele centri- uge duc la adevărate războaie civile: facţiunea armagnacilor şi Cea a burgunzilor în Franţa, „Războiul celor două roze" în Anglia, Confruntările oraşelor italieneşti între ele şi ale

regatelor iberice re ele

împotriva islamului, în 1492, spaniolii nimicesc e gatu' Granadei. Acest succes însă nu poate

şterge amintirea ' °u'ui suferit în diferite expediţii „internaţionale", organizate

în sfîrşit, toate acestea nu împiedică lumea creştină să ^ntinue lupta

176

EUROPA CREŞTINĂ — defectuos — pentru a ţine piept înaintării turceşti în Europa, expediţii care se soldează, pe teritoriul actualei Bulgarii, cu înfrîn-gerile sîngeroase de la Nicopole (1396) şi Varna (1444). Mai sînt încă zece ani pînă la căderea Constantinopolului. înaintarea turcilor şi căderea Constantinopolului. Trebuie să ne reîntoarcem în a doua jumătate a secolului al Xl-lea, pentru a vedea conturîndu-se în Orient ameninţarea turcească. Sosite la porţile imperiului începînd cu secolul al X-lea, aceste cete turceşti, formate din păgîni ori musulmani abia convertiţi, organizează raiduri permanente şi devastatoare pe teritorul imperial. Drept răspuns, împăratul bizantin Romanos IV Diogenes pleacă în fruntea unei armate eteroclite în Asia Mică, unde suferă o grea înfrîngere, la Manzikert(1071). Cu toate acestea, adevăratul pericol pentru Bizanţ nu venea în acea epocă din partea turcilor, ci mai degrabă din partea normanzilor. De altfel, tocmai absenţa presiunii din partea turcilor e ceea ce-i îngăduie împăratului Alexios să înlăture pericolul normand. Anatolia turcească e divizată în mici emirate ai căror războinici sînt folosiţi fără încetare de imperiu în conflictele cu care e confruntat de-a lungul secolelor al XII-lea, al Xlll-lea şi al XlV-lea. Turcii se folosesc însă de războaiele intestine ca să se erijeze în arbitri ai situaţiei şi să obţină în 1352 fortăreţe în Chersonesul din Tracia (Peninsula Gallipoli/Gelibolu, situată între Golful

Xeros/Saros şi Hellespont/Canakkale Bogazi, în nord-estul Mării Egee — n. t.), de unde jefuiesc ţinutul. O dată cu venirea la putere a sultanului Murad I, în 1359, turcii otomani fac din cucerirea imperiului obiectivul lor prioritar. Pentru aceasta, în 1365, Murad ridică Adrianopolul, numit Edirne (cucerit în 1362), la rangul de capitală a noului Imperiu Otoman în formare. După eşecul organizării unei cruciade contra Turcos, în 1370, Murad I va înfrunta separat forţele creştine, care n-au reuşit sa zăgăzuiască înaintarea turcească, în septembrie 1371, sîrbii sînt zdrobiţi lîngă rîul Mărita. Aproape toţi cnejii locali din Macedonia şi Bulgaria devin tributari turcilor. O ultimă încercare disperată o face cneazul sîrb Lazăr, care a organizat, în jurul nucleului sîrbesc, o adevărată coaliţie antiturcească. Confruntarea celor două armate a avut loc pe cîmpia de la Kosovo, în iunie 1389. Moartea lu* Murad, ucis de sîrbi pe cîmpul de luptă, n-a fost suficientă ca sa VREMURI GRELE 177 ^otărască sorţii, în ciuda a ceea ce se spunea în Occident. Fiul şi succesorul său, Baiazid, a dispus executarea întregii nobilimi sîrbesti chiar pe locul bătăliei, impunînd ultimelor cnezate autonome să plătească tribut. Din acel moment, căderea Constantinopolului părea cu atît mai iminentă, cu cît ultimul efort al Occidentului se spulberă pe cîrnpul de luptă de la Nicopole, în 1396. E necesară neaşteptata intervenţie a mongolilor lui Timur-Lenk şi confruntarea celor două mari puteri militare din epocă, turcii şi mongolii, în apropiere de Ankara, în iunie 1402, pentru ca ocuparea Constantinopolului să se amîne. Victoria lui Timur-Lenk, ca şi moartea lui Baiazid, în 1403, oferă împăraţilor bizantini un răgaz de douăzeci de ani. O dată cu preluarea puterii în cadrul sultanatului de către Mahomed II Cuceritorul, vechiul vis al islamului devine realitate. Rezistenţa dîrză a ultimului împărat Constantin XI Dragases, ajutat de cîteva contingente veneţiene şi genoveze, cedează la 29 mai 1453. Oraşul „păzit de Dumnezeu" şi Imperiul Roman au încetat să existe. Pe cele două ţărmuri ale Bosforului, puterea turcilor otomani prinde rădăcini. Mahomed II dispune imediat transformarea Sfintei Sofia în moschee. Şi aşa va rămîne pînă în 1935.

Cu toate acestea, ortodoxia nu a dispărut, iar patriarhul de la Constantinopol, învestit din acel moment de sultanul turc, continuă să rămînă patriarhul ecumenic. El e cel care permite ortodoxiei elenice nu numt-i să continue să trăiască în interiorul imperiului turcesc, dar şi să păstreze un rol conducător în sînul comunităţii statelor ortodoxe. Moştenirea Imperiului Roman de Răsărit nu putea să nu-şi pună amprenta asupra noului Imperiu Otoman, îndeosebi în ce priveşte multe structuri politice care au fost direct inspirate din vechile instituţii romane. Dar contribuţia esenţială a lui Maho- Wed II a fost instaurarea unei pax Ottomanica în regiuni care, mcepînd din secolul al XlII-lea, nu cunoscuseră decît războaiele civile şi tîlhăria la drumul mare. E neîndoielnic că acest lucru a constituit un element esenţial al integrării populaţiilor creştine în n°ul imperiu musulman. Dependenţa faţă de modelul politic bi- zantin n-a fost totuşi caracteristică exclusiv turcilor. Popoarele care Olnpun comunitatea statelor ortodoxe vor căuta, începînd din ecolul al XVI-lea, să-şi afirme descendenţa din marea civilizaţie ^Părută. Printre acestea, se află ruşii, care, în 1480, scutură jugul °ngol. lată de ce, încă de la începutul secolului al XVI-lea,

178

EUROPA CREŞTINA

clerul Bisericii ruse îi va determina pe marii-cneji ai Moscovei să-şi afirme şi legitimitatea dinastiei romane, stabilind filiaţia augustană a dinastiei Rurikizilor şi ataşamentul lor la idealul imperial bizantin în susţinerea ideii „Moscovei ca a treia Romă". Dificultăţile economice Crizele. Crizele de la sfîrşitul Evului Mediu au fost studiate mai ales în Occident, unde se observă explozii periodice de preţuri şi salarii, fenomen legat de epidemii şi foamete, cu cortegiul lor de tulburări şi mortalitate. Ele ascund un fenomen fundamental, scăderea în

fiecare secol a preţului cerealelor şi al pămîntului, legat de depresiunea demografică ce aduce cu sine scăderea consumului şi împuţinarea mîinii de lucru. Şi aici e vorba de un proces ce afectează toate regiunile europene; manifestările sale cele mai spectaculoase sînt părăsirea

—, caracteristice începutului epocii moderne. La acest fenomen general, proprietarii de pămînt au

reacţionat foarte diferit de la un capăt la altul al continentului, cu consecinţe durabile pentru economia şi societatea europene. Foarte schematic, se poate spune că la est, din răsăritul Germaniei şi pînă în Rusia, aceştia si-au compensat pierderile printr-un proces general de

aservire a ţărănimii: robia va dura în Rusia pînă în secolul al XlX-lea

pînă în Sicilia şi Calabria, ei au accelerat fenomenul de depopulare, constituind imense domenii de tip latifundiar, unde se făcea agricultură extensivă şi creştere transhumantă a vitelor: sîntem în inima sudului (Mezzogiorno) italian; tot astfel, în Spania, vaste suprafeţe cu păşuni sînt acaparate de turmele de oi ale unui atotputernic sindicat al crescătorilor de vite:

Mesta. în sfîrşit, spre vest, s-au pus în aplicare soluţii multiple, începînd cu îmbunătăţirea gestiunii senioriale şi pînă la încurajarea celor mai rentabile ramuri: viţă de vie, pomicultură, zarzavaturi şi „industriale", piscicultura si, mai ales, creşterea animalelor: e începutul, de pildă, al sistemului împrejmuirilor (*enclosure) din Anglia. Daf, în toate cazurile, aceste greutăţi ale vieţii la ţară favorizează sp°' rirea atracţiei exercitate de oraş. Structura rurală şi oraşul. Criza structurii rurale închide defini11^' într-adevăr, mai ales în Europa Occidentală, paranteza deschisa i VREMURI GRELE 179 Evul Mediu timpuriu: cea a unei lumi în care autorităţile sînt concentrate la ţară şi în care oraşul nu joacă decît un rol secundar, în marea criză din secolele al XlV-lea şi al XV-lea, oraşele se afirmă ca poli de rezistenţă şi organizare. Mai bine apărate, mai bine administrate, ele beneficiază în acelaşi timp de afluxul de ţărani — care speră să găsească aici siguranţă şi posibilităţi de niuncă — şi de protecţia suveranilor, care văd în ele trepte spre putere şi preţioase auxiliare în materie militară şi fiscală. Astfel protejate, oraşele îşi vor asigura dominaţia asupra structurilor rurale. Este epoca în care producţia rurală se organizează în funcţie de piaţa urbană, în care capitalurile negustorilor co'ntro-lează un sistem meşteşugăresc răspîndit pe o vastă rază în jurul cetăţii, în care ţăranii se îndatorează la cămătarii oraşului şi în care burghezii încep să investească în pămînt. E şi epoca în care felul de viaţă de la oraş, cu un „urbanism" şi o cultură specifice, începe din nou să dea tonul. Dimensiunile fenomenului urban apar şi dacă vom compara numărul de oraşe din anul 1300 cu cel din 1500. Numărul de oraşe cu peste 40 000 de locuitori sporeşte de la 26 la 34; asistăm la apariţia pe această listă a oraşelor Praga, Lisabona, Londra, Lyon şi Marsilia, Nurnberg, Skopje, Tîrgovişte, Smolensk şi, curînd, Moscova. De fapt, harta urbanizării o reflectă pe cea a noilor spaţii economice. Noi spaţii economice. Crizele nu sînt doar rurale. Ele afectează şi sectoarele tradiţionale ale comerţului şi meşteşugurilor: comerţul mediteranean, compromis de înaintarea otomană; tîrgurile din Champagne, al căror declin e grăbit de „Războiul de o sută de ani"; postăvăriile flamande, victime ale propriei lor scleroze şi ale evoluţiei modei. Dar, prin aceste crize, însufleţite de o penurie monetară din ce în ce mai evidentă, are loc o transformare în profunzime a economiei europene, dominată de un capitalism primitiv, cu caracter comercial. La prima vedere, structurile geografice ale marelui comerţ par să rămînă aceleaşi, In jurul a

pămîntului şi depopularea satelor — Wustungen, lost villages, despoblados

în sud, din Andaluzia

două mari axe, mediteraneană şi nordică. Dar apar Schimbări. Mai întîi, în ce priveşte

importanţa respectivă a celor °uă axe: dificultăţilor comerţului mediteranean li se poate Pune avîntul comerţului nordic, favorizat de caracterul comple-entar al producţiilor estului şi vestului Europei. Secolul *V-lea marchează apogeul Hansei, care grupează în acea

180

EUROPA CREŞTINĂ

epocă 200 de oraşe din Europa de nord, ai cărei reprezentanţi lucrează de la Edinburgh pînă la Kiev şi de la Trondheim pînă la Genova şi Veneţia, între cele două axe se dezvoltă, în

detrimentul tîrgurilor din Champagne, o serie de tîrguri — Lyon, Frankfurt, Leipzig

pieţe financiare — Augsburg, Ra-vensburg, Nurnberg

a principalelor axe de tranzit (legate şi de deschiderea a noi trecători alpine) si, în acelaşi

timp, avîntul financiar şi industrial al Germaniei de nord. Paralel, asistăm însă la un fel de

dilatare a spaţiului comercial european: spre estul slav, desigur, ale cărui producţii sînt din ce

în ce mai bine integrate în sistemul de schimburi, dar şi spre vest, cu primele manifestări ale

deschiderilor atlantice. Englezii pun bazele propriei lor industrii de postav şi devin conştienţi de vocaţia lor maritimă, în timp ce portughezii şi castilienii îşi încep marile descoperiri

africane şi americane. La originea multora dintre aceste activităţi se găsesc negustorii, capitalurile şi tehnicile lor, si, mai întîi de toate, negustorii italieni şi germani. Ei sînt cei ce controlează industriile pe cale de apariţie: noile postăvarii, fabricile italieneşti de mătase, cele germane de barchet. Dar şi industria minieră din Germania şi Boemia. Ca şi construcţiile de nave. Arsenalul de stat de la Veneţia, care-si pune vasele la dispoziţia negustorilor, este, la sfîr-situl Evului Mediu, cea mai mare întreprindere europeană. Iar pe şantierele portugheze, combinarea tehnicilor mediteraneene şi a celor provenite de pe ţărmurile mărilor dinspre miazănoapte permite punerea la punct a unor noi tipuri de nave, dintre care cara-vela, destinată marii navigaţii atlantice, în 1487, Bartolomeo Diaz ajunge la Capul Bunei Speranţe, în 1492, Cristofor Co- lumb descoperă America, în acelaşi timp, apare o industrie nouă, tipografia, între 1450 şi 1455, Gutenberg foloseşte pentru priroa dată literele mobile. Comparată cu harta universităţilor, cea a primelor centre tipografice, mai întîi germane şi italieneşti, ilustrează, la rîndul ei, deplasarea spre est a centrelor vitale ale Europei. Dar cu producţia de aproape 20 de milioane de *i°' cunabule, tipografia, semn şi mijloc de difuzare a unui nou nrve de cultură, se va dovedi mai ales unul dintre cele mai sigur. instrumente ale afirmării statului modern şi a supremaţi61 europene. VREMURI GRELE 181

O criză a societăţii

Asemenea prefaceri merg mînă în mînă cu tulburări sociale şi politice. Dificultăţile sociale. Sfîrşitul perioadei de avînt şi începuturile recesiunii provoacă, în secolul

al XlV-lea, frămîntările cele mai spectaculoase, dar se prelungesc în contextul dificil al

secolului al XV-lea. Nemulţumirile ţărăneşti au un caracter general şi se traduc precumpănitor prin explozii violente: răscoalele ţăranilor flamanzi din 1322, răzmeriţa ţăranilor francezi

(„jacques") din île-de-France în 1358, a „lucrătorilor" englezi în 1381

secolul al XV-lea, mişcări în cadrul cărora rezistenţa ţăranilor e mai bine organizată, cum a

Apar apoi, mai ales în

— şi de

—, ce marchează deplasarea spre est

fost cea a ţăranilor remensas din Aragon ori cea a ţăranilor scandinavi — în 1438, ţăranii finlandezi proclamă un „rege al ţăranilor" —, pînă la marea revoltă a ţăranilor germani din

secolul următor. Uneori, pentru a scăpa de impozite şi de rechiziţii, ţăranii luau calea codrului

şi formau cete care acţionau în zone întinse, jefuind şi obligînd la răscumpărare; se întîmplă

de asemenea ca soldaţi fără ocupaţie să se constituie în cete de jefuitori. Răscoalele ce au loc

în oraşe sînt la fel de violente. Deseori, ele sînt mai bine cunoscute şi, dacă ar fi să le

enumerăm, ar trebui să cităm principalele oraşe europene: Paris, cu exploziile sociale din 1358 (Etienne Marcel), 1381 („Leş Maillotins"), 1413 („La Caboche"); oraşele flamande

Brugge/ Bruges şi, mai ales, Gent/Gand; Londra în 1381; oraşele italieneşti; revolta din 1347

a lui Cola di Rienzo (sau Rienzi) petrecută la Roma, apoi a ciompilor, la Florenţa, în 1378; a

oraşelor

în profitul unei părţi a burgheziei, care aspiră să Adauge puterea politică puterii sale economice, în secolul al XV-lea, ln sfîrşit, în Europa Centrală, răscoala *husită din Boemia ex-Pnmă, alături de cerinţe sociale şi naţionale, o nelinişte din ce în Ce mai mare în lumea

creştină latină. lza Bisericii şi a papalităţii. Europa medievală a fost rurală şi re]i? -n^' ^§uduită de criza structurii rurale, ea e slăbită şi de o criză în S'oasă ce aduce atingere instituţiilor ecleziastice, ca şi expresiei S1 a credinţei. Niciodată necesitatea unirii Bisericilor greacă şi

Peste tot, nemulţumirea spontană a celor mai săraci e ulte-nor exploatată

182

EUROPA CREŞTINĂ

latină nu a apărut atît de urgentă ca în secolul al XV-lea, sub presiunea turcilor: în 1439, conciliul de la Florenţa, care proclamă această unire, face, pentru o vreme, din oraşul toscan capitala Europei creştine. Unire fără viitor: cîţiva ani mai tîrziu, patriarhia din Constantinopol trece sub stăpînire otomană, ceea ce pune în termeni noi problema supravieţuirii şi a organizării lumii creştine ortodoxe. Dar nici criza Bisericii latine nu e mai puţin acută. După marile succese din secolul al XHI-lea, *teocraţia pontificală se confruntă, spre 1300, cu veleităţile de independenţă ale suveranilor din Occident, regele Angliei ori regele Franţei, acesta din urmă umilindu-l pe Bonifaciu VIII prin *atentatul de la Anagni. Papii trebuie să facă însă f aţă şi tulburărilor din Roma. Caracterul universal al instituţiei papale — retrasă la Avignon din 1309 pînă în 1377 — începe să apună, ea sfîrşind prin a se transforma într-o monarhie de tip francez. După reîntoarcerea papilor la Roma, izbucneşte, în 1378, marea schismă care opune doi, apoi trei papi. E momentul în care se pune deschis problema autorităţii în cadrul Bisericii — cine trebuie s-o deţină? papa sau poporul creştin, reprezentat de un conciliu? — şi a reformării Bisericii „la nivelul capului şi al membrelor sale", după expresia consacrată. Prima jumătate a secolului al XV-lea e marcată, la Constanţa/Konstanz şi Basel, de succesul conciliilor şi al doctrinelor conciliare. Apoi, papii, eliberaţi de această ameninţare, se retrag la Roma, recunos-cînd, prin diverse concordate, cvasiindependenţa Bisericilor naţionale. Dar reformarea Bisericii a fost doar amînată Or, poporul creştin, în acest punct culminant al tuturor crizelor, decepţionat de carenţele preoţilor, ale călugărilor şi chiar ale călugărilor cerşetori, socotea reforma urgentă. Este perioada în care acestora li se scot în evidenţă defectele, absenteismul, sublini-indu-se ignoranţa preoţilor simpli, politizarea înaltului cler. Această criză de încredere e accentuată de atitudinea gînditorilor şi teologilor, dominaţi acum de şcoala de la Oxford. Unii, discipoli ai lui Roger Bacon (mort în 1294), se mulţumesc cu mărturia simţurilor şi a experimentului. Alţii, ca Wyclif (mort în 1384), Pe care-l putem considera inspiratorul lui Jan Hus şi al lui Luther, vad în studierea directă a Bibliei singurul izvor al credinţei, punînd SUD semnul întrebării valoarea sacramentelor şi utilitatea clerului- La încercarea de a găsi o cale directă spre Dumnezeu, ei intră în con' tact cu un curent mai popular şi mai apropiat de dreapta credir4a' un curent de pietate individuală şi misticism, răspîndit în Europ VREMURI GRELE 183 începînd de la Valea Rinului şi Ţările de Jos: devotio moderna. Căci aceste vremuri grele constituie o epocă de mare fervoare. Spre statul modern. Greutăţile prin care trece instituţia papală pot fi comparate cu cele prin care trece imperiul. După eşecul lui Frederic II şi Marele Interregn (1254-1273: nouăsprezece ani fără împărat), împăraţii din secolul al XlV-lea îşi abandonează puţin cîte puţin pretenţiile italieneşti şi universale, în 1356, Carol IV fixează, prin Bula de aur, regulile unui sistem imperial pur germanic, bazat pe alegerea împăratului de către un colegiu format din şapte prinţi-electori, dintre care unul singur, regele Boemiei, nu e german. Acest caracter se

accentuează în secolul al XV-lea, cînd coroana ajunge în mîinile familiei Habsburg, pe baza

teritoriilor ei patrimoniale: o situaţie ce favorizează emanciparea regatului ungar, a celor slave, scandinave, a principatelor italiene, ca şi încercarea nereuşită a ducilor de Valois din Burgundia — Filip cel Bun şi, mai ales, Carol Temerarul — de a reda viaţă vechii Lotharingii. Dar marele beneficiar al tuturor acestor tulburări este un personaj nou, suveranul, fie el rege, împărat ori senior al unui oraş-stat italian, fie că e controlat sau nu de o adunare reprezentativă de tipuri diferite: Parlamentul englez, Cortes-ul castilian şi aragonez, *stările generale în

Franţa, Dieta germană ori polonă

instrumentele statului modern: o armată şi o fiscalitate permanente şi un început de administraţie. Au încercat de asemenea să stabilească raporturi noi cu nobilimea, diferite de relaţiile feudale, legînd-o de autoritatea lor prin prestaţii în bani, funcţii publice şi servicii.

Eduard IV Şi Henric VII în Anglia, Carol VII şi Ludovic XI în Franţa, Regii Catolici

Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia în Spania; Habsburgii în imperiu, Jagiellonii în Polonia, Matia Corvin în Ungaria, Alfons I Magnanimul la Neapole, familia Medici la

Florenţa, familia Sforza la Milano, familia d'Este la Ferrara

puţin fericit noul model politic ce Va fi curînd descris de Machiavelli.

fenomenul cultural reprezentat de spiritul Renaşterii se defineşte, oraşele italieneşti, ca ultim factor al transformării, dar şi al unităţii ţnUr?P^ Ja sfîrşit de Ev Mediu. Apărut în secolul al XlV-lea în Italia, ras ~a 'n^orire intelectuală şi artistică în secolul al XV-lea, el se dete în valuri succesive în întreaga Europă.

Depăşind războaie şi crize, suveranii au reuşit să creeze

mtruchipează mai mult ori mai

184

EUROPA CREŞTINĂ

DOCUMENTUL l Ciuma neagră la Florenţa (1348), văzută de Boccaccio

„Spun, dar, că se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui Dumnezeu, cînd în cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei, mai mîndră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui de Sus, prinzînd a bîntui cu cîţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune. împotriva ei se dovediră neputincioase şi înţelepciunea, şi prevederea omenească, mulţumită cărora oraşul fusese curăţat de toată spurcăciunea prin slujbaşi anume rînduiţi cu asta; cei atinşi de boală fură opriţi de a pătrunde în el şi aşijderi se dădură o seamă de poveţe întru păstrarea sănătăţii, dar

fiindcă nici acestea toate, nici rugăciunile smerite, ce nu numai o dată, ci de nenumărate ori s- au înălţat la Domnul de către evlavios!, prin procesiuni, sau altfel, nu se arătară de folos, către începutul primăverii sus-amintitului văleat, boliştea prinse a-şi vădi în chip cu totul uimitor şi groaznic la vedere semnele ei cumplite. La noi nu se arăta ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sînge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci la începutul bolii, atît bărbaţilor, cît şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte umflături, din care unele erau cam cît ar fi un măr, altele cît ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. Iar de la subţiori şi stinghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după aceea, şartul bolii se preschimba şi multora le apărură pete negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după cum buboiul fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup. întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în

neştiinţa lor, acei care tămăduiau [

;

]

nu izbutiseră să afle din ce purcede boala. [

]"

Numeroase texte descriu cumplita epidemie de dumă — boală pe care Occidentul n-o mai cunoscuse de secole — care se abate asupra Halit1 sfîrşitul anului 1347, răspîndindu-se de acolo, în cîţiva ani, asupra întreg1'' VREMURI GRELE 185 continent: ciuma neagră e un flagel la scară europeană. E chiar perioada (n care Boccaccio compune, în toscană, o culegere de povestiri intitulate pecameronul (de la grecescul deka „zece" şi hemera „zi"): în primăvara anului 1348, şapte tinere şi trei tineri, ca să scape de epidemia care se abătuse asupra oraşului Florenţa, hotărăsc să se retragă într-o vilă din împrejurimi, unde urmează să petreacă zece zile de distracţii. Decizia lor de a părăsi oraşul e precedată de o celebră descriere a epidemiei, în care, alături de aspecte clinice ale bolii, sînt pregnant evidenţiate caracterul ei inexorabil şi neputinţa medicilor şi a autorităţilor în faţa catastrofei. Contemporanii au avansat ideea unei mortalităţi ce a afectat o treime din populaţie. Chiar dacă se admite ipoteza unor cifre inferioare, de un sfert sau de o cincime, pierderile demografice pricinuite de pesta neagră se ridică la milioane de persoane la nivel european. DOCUMENTUL 2 Răscoala din 1381 a ţăranilor din Anglia, văzută de Jean Froissart „Nefericiţii din ţinuturile pe care le-am amintit [sud-estul Angliei] au început să se răscoale, spunînd că prea e grea robia în care-s ţinuţi şi că la începutul lumii nu existau şerbi şi că nimeni nu putea ajunge aşa ceva, în afara celor care se făceau vinovaţi de trădare faţă de senior, ca Lucifer faţă de Dumnezeu: dar că nu era în firea lor aşa ceva, nefiind nici îngeri, nici duhuri, ci doar oameni asemenea seniorilor lor. Or, ei erau socotiţi nişte animale, şi asta n-o mai puteau îndura, ci voiau să fie cu toţii la fel, iar dacă munceau pămîntul sau făceau orice altceva pentru seniorii lor voiau să fie plătiţi pentru asta. Fuseseră cu toţii în vremile din urmă aţîţaţi din cale-afară şi împinşi în aceste sminteli de un preot cu mintea dusă, de fel din comitatul Kent, pe nume John Ball, şi care, pentru vorbele lui necugetate, a stat de mai multe ori închis în temniţele arhiepiscopului de Canterbury. Căci avea acest John Ball obiceiul, duminica după mesă, cînd toată lumea ieşea de la biserică, să vină să predice în piaţă, strîngîndu-i pe toţi în jurul lui şi sPunîndu-le: « Oameni buni, în Anglia lucrurile nu pot merge şi nu vor merge cum trebuie pînă cînd bunurile nu vor fi

obşteşti, pînă cînd nu vor mai fi nici calici, şi nici gentilomi, atîta timp cît n-o să fim una cu toţii. Cu ce-s mai mari decît noi cei pe care-i numim seniori? Prin ce au meritat-o? De ce ne ţin în robie? Ne tragem cu toţii dintr-un tată şi-o roarnă, Adam şi Eva, şi atunci cum pot ei spune şi dovedi că sînt mai seniori decît noi, dacă nu din pricină că ne silesc să agonisim şi să trudim c^ să aibă ei ce să cheltuiască? Ei sînt îmbrăcaţi în catifea şi mătase caPtuşită cu blană de veveriţă şi jder, noi — în cele mai mizerabile

186

EUROPA CREŞTINĂ

zdrenţe. Ale lor sînt vinul, mirodeniile şi pîinea cea mai bună; ale noastre — secara, tărîţele, paiele, iar de băut bem apă. Ei — se odihnesc în castelele lor semeţe; nouă ne rămîn truda şi munca, ploaia şi vîntul de pe ogoare; ca să huzurească — ne au pe noi şi osteneala noastră. Sîntem numiţi şerbi şi sîntem bătuţi dacă nu-i slujim fără zăbavă; iar de partea noastră nu avem nici un suveran căruia să ne putem spune păsul şi care să vrea să-si plece urechea la noi

şi să ne facă dreptate. Haideţi la rege, e tînăr. Să-i dăm în vileag robia în care ne zbatem şi să-i

spunem că vrem să fie altfel, că, de nu, o să avem noi grijă

Chroniques de Jean Froissart, ed. G. Raynaud, voi. X, Paris, 1897, pp. 94-97 (text modernizat) Anii 1378-1382, cei ai generaţiei născute imediat după ciuma neagră, au fost în întreaga Europă, la oraşe şi sate, „ani revoluţionari". Dintre aceste revolte, cea a ţăranilor englezi, izbucnită în ţinuturile bogate ale comitatului

»"

Kent, se întinde în întregul bazin al Londrei şi chiar în capitală, fiind însă înăbuşită de o violentă reacţie aristocratică, organizată în numele regelui Richard II. Foarte ostil faţă de răscoală, cronicarul Jean Froissart subliniază totuşi în acest text caracterul cît se poate de crunt al serbiei în Anglia. Insistînd asupra impactului pe care predicatorii populari sau „preoţii săraci" (poor priests) îl au în rîndul mulţimii, el se face mai cu seamă ecoul revendicărilor egalitariste atît de noi pe care un alt cronicar, un călugăr englez de la abaţia Saint-Albans, le-a rezumat sub forma unei întrebări: „Cine era gentilom cînd Adam săpa pămîntul, iar Eva torcea ?" DOCUMENTUL 3 Cucerirea în 1453 a Constantinopolului de către Mahomed II, în viziunea lui Rritoboulos din Imbros Originar din insula Imbros, Kritoboulos n-afost de faţă la luarea Constantinopolului, dar vizitează oraşul la puţin timp după aceea, intră în slujba sultanului turc şi scrie istoria domniei acestuia. Descrierea cuceririi Constantinopolului este de o precizie remarcabilă. „« Prieteni, oraşul e al nostru! L-am cucerit! Au început să fugă din . faţa noastră! N-o să mai poată ţine piept multă vreme! Meterezele sînt goale! Nicăieri, nici un apărător! încă un efort, ultimul, şi oraşul va fi cucerit! Nu daţi înapoi, hai, cu toată priceperea şi forţa voastră! Fit' bărbaţi, şi-o să fiu alături de voi! » VREMURI GRELE 187 După ce a vorbit astfel, sultanul Mahomed a trecut el însuşi în fruntea lor. Scoţînd urlete şi strigăte înspăimîntătoare, ei trecură prin faţa sultanului, îndreptîndu-se ca vijelia la asaltul zăplazului. După o luptă îndelungată şi dîrză, i-au respins pe romei, căţărîndu-se pînă în vîrf. I-au aruncat pe duşmani în şanţul ce separa zăplazul de zidul cel mare; şanţul e adînc şi e greu să ieşi din el; i-au ucis acolo. Ceilalţi s-au retras spre intrare. [împăratul] poruncise să se facă o spărtură în zidul cel mare, ca să se poată ajunge uşor pînă la zăplaz. Aici era acum în toi o luptă înverşunată; a avut loc un măcel groaznic în rîndul celor ce se aflau acolo, căci au fost atacaţi de infanteria grea şi de numeroşi soldaţi, ce ţineau de formaţiunile neregulate, care fuseseră atraşi de strigăte. Aici a căzut vitejeşte în luptă şi împăratul Constantin, împreună cu toţi cei ce se aflau alături de el. Infanteria grea începuse să pătrundă în oraş prin poartea cea mare, în timp ce alţii se năpusteau prin spărtura făcută în zid. Atunci, tot restul armatei, alergînd şi urlînd, s-a răspîndit cu dibăcie prin tot oraşul. În ce-l priveşte, sultanul se afla în faţa zidului cel mare, lîngă care se găseau şi stindardul şi însemnele, de unde supraveghea operaţiunile. Ziua era pe sfîrşite. Atunci s-a produs un măcel în toată puterea cuvîntului în rîndul celor ce rămăseseră acolo:

unii erau pe străzi, îşi părăsiseră casele şi alergau în direcţia vacarmului, unde căzură, şi ei, victime ale ienicerilor şi ale altor soldaţi fără credinţă şi lege; alţii au rezistat, bizuindu-se pe propriul lor curaj; pe cînd ceilalţi au căutat refugiu în biserici, de unde li se puteau auzi rugăciunile; bărbaţi, femei şi copii, nimeni n-a fost cruţat. Soldaţii s-au năpustit asupra lor mînioşi şi plini de furie; unii o făceau purtaţi de rigorile luptei; tot timpul cît a ţinut asediul, cîţiva oameni fără minte din popor le-au adresat celorlalţi cuvinte sarcastice şi blesteme, de la înălţimea crenelurilor, între timp, masacrul luase nişte proporţii care au îngrozit întregul oraş; teroarea şi frica de măcel au înlesnit aducerea tuturor în stare de robie. Cînd s-au săturat să ucidă, şi întregul oraş a fost adus în stare de captivitate, o parte a trupelor, organizate pe coloane, grupe şi detaşamente, s-a îndreptat spre palatele celor mari, ca să jefuiască şi să distrugă. Alţii s-au dus să prade bisericile; în sfîrsit, alţii s-au răspîndit pe la casele mizere ale celor nevoiaşi, furînd, jefuind, prădînd, batjocorind, capturînd Ş1 aducînd în stare de robie bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrîni, preoţi Şi călugări, într-un cuvînt pe toţi,