Copyright www.ReferateOnline.

com Cel mai complet site cu referate

G.Calinescu-G.V.Bacovia

G. Bacovia mosteneste de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, tinuta de refractar,

nostalgia maladiva, “filozofiile” triste si mai ales tonul de romanta sfasietoare, cu complicari estetice, precum
auditia colorata. Simbolismul poetului e acela din traditia sumbra a baudelairianismului, cu ploi insinuate,
provincie, urat funebru, monotonie burgheza, tristeta autumnala:

Ploua, ploua, ploua Ce melancolie!

Vreme de betie Ploua, ploua, ploua…
Si s-asculti pustiul

Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud si Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele in putrefactie

sanii surpati ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea si ftizia, in timp ce
nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care canta marsuri funebre de Chopin isi au origi- nea
in Maurice Rollinat.
Elementul fundamental din poezia lui Bacovia este apa. O apa trista, ostila. Ploaia nu e ritm
monoton, refrigerant sau dezlantuire grava a cerului, ci e un agent corosiv, distrugator, fara nimic psihologic. Iti
trebuie putin catar, cateva ace de reumatism, un picior alunecat gol, din galosul legat cu sfoara, in noroi, o
casa in care sa ploua noaptea, cu miros de grinda putreda, pentru ca senzatia sa se comunice. Ploaia este
receptionata cu un plaman surpat, lichefiat, usor asfixiabil. De aceea din solitudinea si muzica ei se inalta
nelinistea dyspneei:
“Tarie ploaia…
Nu-i nimeni pe drum:
Pe-afara de stai
Te-nabusi de fum”…
iar permanenta fenomenului, putand da totusi stari de contemplatie aproape in absolut, ramane numai teroare de
pacient contrariat de clima:
“Afara ninge prapadind”…
“Potop e inapoi si inainte”…

“Si ploua, si ninge,

Si ninge si ploua”…
sau un penibil sentiment fizic de insalubritate:
“Nu e nimeni… ploua… plange-o cucuvaie
Pe-un acoperis de piatra-n noapte cu ecouri de sivoaie,
Vai, e ora de-altadata, umbre ude se-ntretaie
Si-n, curentul unui gang atipesc, plin de ploaie”.
Penatratia umezelii pestetot, atmosfera cetoasa care inabuse, crasmele umede, murdare, zidurile
vechi ce se darama, peretii uzi si frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fata ingropata pe ploaie, toate acestea
sfarsesc prin a da “nervi”, prin a exaspera. Poetul zgaltana nervos fereastra iubitei ca sa-i arate cum ploua cu
frunze, bolnavii isterizati racnesc la ploaie, vitele rag, racnesc si nebunii si innebunesc oamenii normali, ceta- tenii
delireaza, vorbesc singuri pe drum si rad in nestire,cuprinsi de un raget intern asemeni osanditilor din cercul al
treilea infernal care urla in bataia ploaiei. Ca supreme condensari ale teroarei de umid sunt de citat Lacustra,
halucinatie a unui diluviu ce izbeste cu valuri de apa pe adormit:
“De-atatea nopti aud plouand, Si parca dorm pe scanduri ude,
Aud materia plangand… In spate ma izbeste-un val-
Sunt singur, si ma duce-un gand Tresar prin somn si mi se pare
Spre locuintele lacustre. Ca n-am tras podul de la mal.
 Un gol istoric se intinde, De-atatea nopti aud plouand…
Pe-acelasi vremuri ma gandesc… Tot tresarind, tot asteptand…
Si simt cum de atata ploaie, Sunt singur, si ma duce-un gand
Pilotii grei se prabusesc. Spre locuintele lacustre…

si viziunea apocaliptica a unei ploi negre, de carbune:

Carbonizate flori, noian de negru… Vibrau scantei de vis… noian negru

Sicrie negre, arse, de metal, Carbonizat, amorul fumega
Vestminte funerare de mangal, Parfum de pene arse, si ploua…
Negru profund, noian de negru… Negru, numai noian de negru.

Bacovia si-a creat un stil al pateticului, varietate de satanismul, cu punctul de plecare in Rollinat si in
Edgar Poe. El sta singur in cavou, privind sicriele de plumb si ascultand scartaitul coroanelor, prin parc apar
fantome si trece o pasare “cu pene albe, pene negre”, strigand “cu glas amar”, poetul plange si rade sarcastic “in
ha, in ha”, sau rade “hidos”, paseste singuratec pe pustiile piete, intra in casa iubitei si-i ordona sa-i cante un
mars funebru. El se duce in gradina autunmala si se-intinde ca un mort pe masa parasita, sau plange in parcul
dezolat, in haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniana, fantastica si simbolica; prin ea canta in mii de
fluiere toamna, in mijlocul ei, pe masa, arde o faclie, faclia tremura in oglinda, tablourile sunt negre, golul ei
haotic e plin de ecouri:

Odaia mea ma inspaimanta -Odaie, plina de ecouri,

Cu braie negre zugravita- Cand plansu-ncepe sa ma prinda;
Prin noapte, toamna despletita Stau triste negrele tablouri-
In mii de fluiere canta. Faclia tremura-n oglinda.

-Odaie, plina de mistere, Odaia mea ma inspaimanta,

In pacea ta e nebunie; Aici n-ar sta nici o iubita-
Dorm umbre negre prin unghere, Prin noapte, toamna despletita
Pe masa arde o faclie. In mii de fluiere canta.

Cand se apropie miezul noptii, cuprins de terori subite la ora satanica, poetul fuge din odaie, iar
cand afara “ninge prapadind”, iubita se aseaza la pian si canta un mars funebru, dupa care fapta cade in delir.
Atunci poetul face un gest straniu: plangand resfira pletele iubitei. O alta femeie bruna, in mantie neagra, canta la
clavir, gemand, marsul funebru al lui Chopin, intre faclii, intr-un salon gol. Apoi apare in salon o blonda goala,
care ia o scripca neagra si-ncepe a canta lugubrul cantec. A doua poza este retorica intoarsa, adica sfaramarea
pana la anarhie a solemnitatii, simulandu-se pierderea sirului ideilor, pretentia de filozofie, declaratia absurda,
interventia prozaica. A- ceasta simulatie da nastere unui fel de ermetism care in poeziile din urma, din exces
de naivitate, duc la un manie- rism insuportabil:
-O! corb!
Ce rost mai are-un suflet orb…
Ce vine singur in pustiu-
Cand anii trec cum nu mai stiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb…
-Chiar!
Cu toate acestea poetul e capabil de reinnoire si e remarcabila incercarea de folclor in stil ermetic,
cu o intalnire absurda de mitologii si geografii disparate, intr-un cantec amestecat si himeric.
Intr-o convorbire acordata unei gazete, poetul declara urmatoarele:”In poezie m-a obsedat intotdeauna
un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau auditie colorata, cum vrei s-o iei… Pictorul intrebiunteaza in
mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta prin
cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat galbenul, culoarea
deznadejdei. De ceea ultimul volum poarta titlul Scantei galbene. Rosul e sangele”…
 Aceste teorii inocente isi gasesc o aplicatie larga si extrem de neandemanatica in poezii. Cifrul de
culori ne intampina la tot pasul:

“Aurora violeta
Ploua roua de culori-
Venus, plina de fiori,
Pare-o vie violeta”…

Si frunze albe, frunze negre;

Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre
Decor de doliu, funerar”…

strofe stupide in goliciunea lor simbolica si care sunt capetele din nou ale eternei retorici. Poemele, ca fond
confesional, inspira de obicei o repulsie compatimitoare, o impresie penibila de mizerie si trivialitate.
Iata cu ce vulgaritate infatiseaza poetul intimitatea invernala a dragostei:

Te uita cum ninge decembre,

Spre geamuri, iubito, priveste-
Mai spune s-aduca jaratec
Si focul s-aud cum trosneste…
………..
Mai spune s-aduca si ceaiul,
Si vino si tu mai aproape-
…………
Ce cald e aicea la tine.
Mai spune s-aduca si lampa-
Eu nu ma mai duc azi acasa-
Potop e-napoi si-nainte.

A cere sa i se aduca jaratic si ceai, a dori lampa, a se oplosi, intr-un cuvint, in casa iubitei din
motive de ordin sanitar, aceasta este “atmosfera” lui Bacovia.
Poezia bacoviana apartine, intr-un cuvant, nu lui Bacovia, cetate si peste aceea zidurile unei a treia,
si toate par o singura piatra sfaramata, un moment unic.

Bibliografie: G. CALINESCU - cronici literare si recenzii

- Istoria literaturii
romane
Copyright www.ReferateOnline.com Cel mai complet site cu referate