Daris Basarab

Nu ştiu…

Prietenului şi colaboratorului meu,

Florin Oprea.

Nu ştiu cum voi intitula aceste rânduri, dar ele, simt, au

şi luat-o la vale, mânate de nostalgia de neoprit a
retrospectivelor. De ce retrospectivă? Păi cum să le
încadrez altfel, când, latente, au avut nevoie de, doar, o
singura întrebare, venită din partea unui foarte tânăr şi
foarte drag prieten:
-Spune, înainte de a avea computer, tu, cum ai scris?!
-Cu creionul, sau cu stiloul. La acea vreme nu aveam
pixuri cu pastă. Creionul era de bază deoarece radiera îţi
permitea intervenţii salvatoare, mai ales că, în exigenţa mea
infantilă, nu concepeam să las posterităţii texte mâzgălite
de corecturi la vedere. Da, pe atunci, chiar dacă scriam pe
ascuns, copleşit de talentul ieşit din comun al amicului meu
Tit, undeva, în ascunsul sufletului meu, visam să ajung
scriitor. Acea perioadă a fost şi bună şi rea pentru mine şi s-
a întins, din păcate, prea mult. Bună pentru că scriind,
găseam în hârtie un interlocutor ideal, ideal pentru cineva

1
dornic dar şi complexat totodată de talentul altora, rea
deoarece mă obliga la exigenţă faţa de mine însumi.
Aceasta din urmă, s-a manifestat în special în domeniul
poeziei.
-Cum aşa?!
-Iubeam poezia, ca formă de exprimare a sentimentelor,
a trăirilor, dar eram, cum să spun?, sclavul formei, al rimei
perfecte, al muzicalităţii. Şi, mai presus de toate, eram
temător în privinţa posibilului, chiar involuntar, plagiat. Ca
urmare, citeam cu nesaţ poezie, dar mă feream ca de dracu,
de memorare, de recitare. Aşa înţelegeam eu să-mi păstrez
copyright-ul originalităţii. Trebuie să recunosc că a fost o
greşeală. Dar, tot de aici, a plecat şi ideea năstruşnică de a
nu împărtăşi nimănui aspiraţiile mele, de a mă proteja[?!],
rupând, la propriu, tot ce aşterneam, pe ascuns, pe hârtie.
Aşa s-a derulat viaţa mea secretă de adolescent, aşa a
continuat, după despărţirea inerentă de Tit, viaţa mea de
student la Politehnică. Într-un anumit sens a fost benefică
această despărţire deoarece m-am eliberat de rolul de
”audient” al acelui incontestabil scriitor în devenire, al
cărui talent mă copleşea. Tit şi-a urmat destinul şi a
confirmat fără tăgadă. Eu, eu am urmat pragmatismul
vremurilor şi nu mă pot plânge că nu am reuşit. M-am
aruncat în braţele ingineriei, într-un domeniu atât de
generos ca cel al chimiei, al tehnologiilor nucleare. Dar, cu
toate satisfacţiile, care nu au fost puţine, am păstrat intact
visul adolescentului şi am continuat să scriu, pe ascuns, dar
am scris.
-Şi ai continuat să rupi, fără să arăţi nimănui ceea ce
scriai?!
-Da, şi încă mult timp.

2
 -Şi cum, nici cei de acasă nu au ştiut nimic?! Totuşi,
când anume te-ai deconspirat?
-Acum, când şi cei de acasă, şi cei din afară, s-au trezit
cu un ”potenţial scriitor”, am să-ţi dau un răspuns, poate,
surprinzător, nu înainte de a te întreba ce părere ai despre
cuvântul dor din limba română.
-Ce părere să am?! Doru-i dor, ceva specific firilor
romantice, nu neapărat ceva specific românesc…
-Să-ţi spun ceva. Românii au o capacitate deosebită de
comasare, de concentrare. Ei au găsit un singur cuvânt prin
care să definească ceva complex, o stare sufletească
complexă, pe care alte popoare le exprimă prin mai multe
cuvinte unde, melancolia, tristeţea, visarea concură la
exprimarea acestei stări sufleteşti. Din câte am întâlnit,
portughezii au rezolvat în acelaşi mod problema, prin
cuvântul ”saudade”, pronunţat saudadî. Poate, într-o zi,
vom discuta despre nebănuita, dar logica, apropiere dintre
aceste două popoare, cu rădăcini latine, aflate, cândva, la
extremităţile este-vest ale imperiului roman.
Dar, hai să nu divagăm, şi să ne întoarcem la oile
noastre. Eu am avut ocazia să fiu de mai multe ori departe
de casă, de ţară, singur. Ultima mea escapadă, de aproape
un an şi jumătate, a fost cea din Mozambic, în anii 1977-
1978. Mozambicul, o ţară a minunilor tropicale, poartă în
sânge trecutul legat de prezenţa de peste cinci secole a
portughezilor şi, lăsând la o parte resentimentele inerente
care se manifestă deschis faţă de acest trecut, nu poate fi
ignorată, totuşi, amprenta profund ”latino-portugheză”
lăsată în comportamentul, educaţia, sentimentele
localnicilor. N-am spus expre, a băştinaşilor, deoarece
actuala populaţie are o cotă importantă de sânge amestecat.

3
 E anecdotică atitudinea celor din ”Portugalia Mamă” faţă
de chiar portughezii născuţi în Mozambic, din familii pur-
sânge portugheze, pe care-i catalogau drept portughezi de
categoria a II-a, pretinzându-le ”viză de intrare” în
Portugalia. Dar nu despre asta vreau să vorbesc.
Acolo, la mii de kilometri de ţară, am înţeles adevărata
profunzime a cuvântului ”dor”, urmărind semnificaţia
manifestă a cuvântului ”saudade”. Şi nu numai la
portughezi, ci şi la mozambicanii get-beget. Primul lucru pe
care doreau să-l afle de la mine era dacă mi-era sau nu dor
de casă. Şi asta, deoarece, îmi explicau cu lux de amănunte,
că ei nu concepeau să stea departe de casă, nici măcar în
timpul scurtelor delegaţii în care mă însoţeau, să zicem, la
celălalt capăt al Mozambicului. A fost ca o lecţie, ca să nu
spun revelaţie, venită de la două popoare diferite, care au
supravieţuit vicisitudinilor istoriei, au convieţuit, preluând
unii de la alţii ce aveau mai bun fiecare, transmiţând la
rândul lor, specificul acelor locuri noilor veniţi, printre care
mă număram şi eu.
Şi acum adevărul despre momentul deconspirării marelui
meu secret - scrisul. Dorul de casă, un dor neostoit, trezit de
lecţiile primite, de la aceste două popoare minunate, în
ciuda fantasticului tropical, a florei, a faunei, a Oceanului
Indian, de care, printre altele, mă leagă o dragoste aparte.
Când scriu aceste rânduri încerc o stranie senzaţie: sunt
acasă şi fără să vreau realizez o dedublare a sensului
cuvântului ”dor” căci, simt cât de dor îmi este de
Mozambic. Ei, acest fantastic ”dor” m-a făcut să renunţ la
însingurare, să scriu dar să nu mai rup, să deschid un ”caiet
memorie”, un predecesor al memoriei computerului meu de
azi, să scriu scrisori în versuri Paulei, să mă deconspir.

4
 -Cum au reacţionat cei de acasă?
-Au avut discernământul să nu comenteze, să nu
sublinieze în nici un fel ”evenimentul”, luându-l ca pe un
moft, probabil, neavând la acea dată nici o referire la
trecutul meu scriitoricesc. Am apreciat această atitudine.
Cu timpul lucrurile s-au aşezat pe un făgaş normal, cei de
acasă fiindu-mi singurii cititori.
-Şi ai scris ca în adolescenţă, cu creionul şi guma de
şters?!
-Da. Nu aveam de ales, numai că nu mai scriam pe foi
volante, nu mai rupeam, scriam în caiet. De fapt, nu mai
scriam cu creionul, scriam cu stiloul sau cu pixuri cu pastă
ca să rămână. Cochetam cu gândul de a avea o maşină de
scris, dar aşteptam să ajung acasă.
-Şi cum corectai?
-Păi, nu prea aveam ce corecta. Scriam cu mintea
limpede, fără grabă, fără să mă ascund. Eram singur, într-
un apartament cu patru camere, cu aer condiţionat, ceva ce
nu aveam nici acasă.
-Dar îţi făceai ceva ciorne, nu?!
-Nu, şi mi-a prins bine, deoarece a fost un antrenament
pentru ceea ce avea să urmeze peste ani, când am atacat
frontal proza.
-Când ai început să foloseşti maşina de scris? Ştiu că mă
lăsai să mă joc, să scriu.
-Ştiu eu? Cred că prin ’78 -’79, dupa moartea unchiului
Omei. A fost avocat la Timişoara, Oma a stat la el cât a fost
studentă. Omul nu prea mă înghiţea. M-a văzut că port
plete şi a tras concluzia că nu-s de nasul nepoatei,
considerată o mândrie a familiei, familie la rândul ei
superlativizată în rândul familiilor bănăţene.

5
 O mică anecdotă merită să întrerupă puţin dialogul
nostru. Acest unchi, avocat de frunte în baroul avocaţilor
din Timişoara, plin de speranţă a purces la un drum
ambiţios: să aducă la viaţă arborele genealogic al familiei.
A avut ce trage răscolind arhive mâncate de vreme, a tras
de limbă rudele mai îndepărtate, a călătorit în lung şi-n lat
şi, consternat a ajuns la rădăcinile familiei, pierdute, pe
drept cuvânt într-o istorie îndepărtată. Documentele găsite
atestă existenţa unor rădăcini certe încă din anii 1488, 1638
şi 1752, când Dragomiru Grozesculu şi Anghelu
Grozesculu au primit munţi şi văi în înstăpânire, prin
hrisovul lui Barbulu Văcăresculu - Velu Banu din timpul
domniei lui Grigorie Ghica Voievod. O muncă titanică
pentru a ajunge la rădăcinile marelui arbore al Grozeştilor
la baza căruia a fost înscris numele lui Oprea Grozescu
[1769], dătătorul de ramuri. Satisfacţie ştiinţifică, dar şi o
umbră asupra celor care ştiau şi ţineau să fie bănăţeni.
Prima reacţie de indignare a venit din partea mamei Omei,
Mami, pentru toţi, care blama munca fratelui său prin
cuvintele: este o prostie, noi nu putem fi olteni!
Din lucrurile care au rămas de la acest unchi, la sugestia
mea, Oma a ales maşina de scris, o miniatură în felul său, o
”Erika Naumann”, o marcă foarte bine cotată la acea
vreme. Nu mi-a fost peste mână să trec la noul mod de
redactare a ”operei mele literare”. Aveam o mică
experienţă din activitatea profesională, când, din distracţie,
foloseam maşina de scris de la secretariat, pentru a
dactilografia unele din articolele culese în munca de
documentare.
Să nu crezi că am fost mulţumit. Aveam posibilitatea de
a obţine textele în două exemplare folosind indigoul dar,

6
nenorocirea apărea la apariţia greşelilor. Acest lucru
implica folosirea unei radiere speciale, îndepărtarea greşelii
de pe fiecare din cele două exemplare, introducerea unei
coli de protecţie sub indigo, etc. Oricum, a fost un progres,
am purces la transcrierea textelor din caietele mele de
”memorie”, iar în cazul creierii de noi ”opere”, urmăream
cu satisfacţie apariţia primelor mele ”tipărituri”, chiar dacă
se încadrau în categoria editorială a ”samizdatului”.
-Ce-i aia samizdat?!
-Un cuvânt împrumutat de la vecinii noştri de la Soarele
Răsare pentru operaţiunea de autoeditare, folosită de cei
ostracizaţi de sistemul editorial, sau, de cei fără resurse
materiale, în ţările civilizate.
-Da, îmi plăcea să mă joc la maşina de scris. Ţin minte
că mă puneai să scriu ceva din capul meu şi atunci mă
lăsam păgubaş. Cum ai trecut la computer? Ţi-a fost greu?
-Nu, n-a fost greu, dar mi-a luat totuşi ceva timp. Primul
contact cu computerul l-am luat la laborator. Am avut
noroc că după instalarea celebrului, la acea dată, ”Coral”,
am reuşit să obţin un terminal pentru sectorul pe care-l
conduceam. Aşa mi-am început ucenicia de pe vremea când
nu-mi permiteam să mă gândesc la un computer personal şi
mi-a prins bine.
-Şi ai continuat să ţii la secret activitatea ta
scriitoricească, cum îi spui tu?
-Da, nu aveam nici o intenţie de a ieşi în lume. Eram
mulţumit că aveam asigurat un cititor fidel, un foarte
exigent corector, un admirator chiar. E vorba de Oma.
Paula nu s-a prea omorât să acorde atenţie acestei noi
trăsnăi, lucru care, aş putea spune că, nu m-a deranjat. Ce
avea generaţia ei cu aiurelile mele! Mai ales că, nici eu nu

7
mă vedeam demn de a ieşi în lume. Pentru mine a fost şi a
rămas un mod de a mă relaxa. Scriam ziua, scriam noaptea,
la laborator sau în inerentele deplasări legate de profesie,
scriam la şedinţe. Mai târziu, am aflat cât de mult îmi
intrigam colegii, nedumeriţi de sârguinţa cu care ”luam
notiţe” în timpul şedinţelor de analiză a activităţii
profesionale sau politice. Unii, chiar şi-au pus întrebarea
dacă nu cumva eram un ”informator”. Anecdotică
întâmplare, dar aşa s-a întâmplat. Maică-ta, intrigată şi ea, a
prins un moment de neatenţie şi a scos din halatul de lucru,
lăsat neglijent în cuier, carneţelul cu pricina. Era un
carneţel, ca toate carneţelele, pe care-l purtam asupra mea
pentru clipele mele de ”relaxare”, cum le-am numit.
Inventivă cum era, cu toate că-mi cunoştea firea mea
explozivă, a intrat in birou recitind versuri din ”creaţia
mea”. Ceva cu ”Mă cheamă marea…”. La reacţia mea,
deloc prietenoasă, m-a lămurit că ”trebuia” să descifreze ce
hram purtam. Într-un târziu am râs în sinea mea, era prima
dată din viaţa mea când auzeam versuri recitate din ”creaţia
mea literară”.
-De maică-mea nu mă mir că a făcut ce-a făcut, mă mir
că nu s-a lăudat niciodată cu isprava asta.
-A fost o ispravă de copil, avea vreo douăzeci şi de ani
şi, o fire zvăpăiată. Poate că, totuşi, tocmai această
întâmplare anecdotică, a avut un ecou în sufletul meu care,
tânjea după aşa ceva, în subconştient. Se întâmpla prin
1989, anul de graţie în care am câştigat un pariu cu taică-
tău, o sticlă de cognac, după ce am pariat pe ”căderea lui
Ceauşescu” până la finele anului. Şi a căzut! Şi am primit şi
un cognac bun.

8
 Dar să revin la trecerea scrisului la computer şi la deplina
deconspirare a marelui secret. De fapt, deconspirarea a avut
loc înainte de trecerea la scrisul pe computer. Primul meu
roman, ”Povod” a fost scris la maşină şi predat ca atare la
tipografie. Se întâmpla în 2003 şi a apărut în 2004 la
Editura Semne. În 2003 am cumpărat şi primul meu
computer şi am purces la transcrierea tuturor textelor bătute
la maşină. Mi s-a părut ceva fantastic. Să poţi scrie, să ai
diacriticele la dispoziţie, să poţi corecta orice greşeală pe
loc, sau oricând dai de ea, să poţi multiplica fără probleme
textele în câte exemplare doreşti, să poţi transmite textele
prin internet, mi se părea o binefacere căzută din Cer.
Am prins curaj, am prins poftă pentru scris. Prin apariţia
romanului deconspirarea a avut un efect nescontat. L-am
publicat în 200 de exemplare, fără tam-tam, fără librărie.
Am ridicat toate exemplarele şi le-am donat unor biblioteci,
le-am dăruit cunoştinţelor. Am întâlnit un om deosebit,
scriitorul, profesorul, îndrumătorul într-ale scrisului, Mihai
Rădulescu. M-a lăudat, m-a dojenit, m-a făcut să lansez
propriul meu site. M-a făcut să scriu, să nu mă opresc.
Generos din fire, m-a onorat cu prietenia lui. Lui îi datorez
cel de al doilea roman, ”Ecvestra”, întrerupt, pe la
jumătatea drumului, pentru a nu ”supăra”, gândeam eu,
anumite persoane în viaţă. Ţin minte cum, de câte ori
treceai pe la noi, mă interogai asupra stadiului în care se
găsea Ecvestra: ce-am mai scris, cât am mai scris. Erai un
fel de ecou al lui Radulescu.
Site-ul devenise noua mea pasiune. Prin site am ajuns să
mă bucur de primele semne de confirmare datorită
aprecierilor unor cunoscuţi, dar mai ales a unor
necunoscuţi, aprecieri la care am visat doar pe ascuns. Un

9
singur lucru mă sâcâia: site-ul ca atare. Ceva, nedefinit
încă, mă frământa, dar nu reuşeam să mă fac înţeles cu
partenerul cu care-l lansasem. Şi atunci ai intervenit tu. Tu,
cel care m-ai dirijat într-ale exploatării cât mai eficiente a
computerului.
Văzând cum mă chinuiam cu ”WordPad-ul”, care mi se
părea prea complicat, mi-ai adus ”Microsoft Office Word
2003” la care am subscris pe loc. Tu erai copilul minune
care mă urmăreai în activitatea mea scriitoricească, tu mă
scoteai din toate încurcăturile pe care mi le procuram cu
computerul, abătându-mă de la sfaturile tale pragmatice.
Uneori, mă şi dojeneai în cuvinte precum: Parcă ţi-am mai
explicat, nu?! Erai, nu numai salvarea mea, erai prietenul
care, la cei doisprezece ani pe care-i numărai, urmăreai cu o
atenţie nebănuită de nimeni, întreaga mea activitate, şi mă
şi interogai asupra progreselor făcute. Cei din jur zâmbeau
cu subînţeles, dar numai eu înţelegeam cu adevărat rolul pe
care-l jucai în preajma mea.
Anii treceau în zbor, tu creşteai văzând cu ochii şi, spre
satisfacţia, dar şi surprinderea mea, deveneai o persoană
indispensabilă în ceea ce eu cu emfază numeam, ”creaţia
mea literară”.
În 2007, sătul de smiorcăielile mele legate de
imperfecţiunile site-ului, ai venit cu propuneri concrete:
refacerea site-ului! Tu, la şaisprezece ani, eu, cu vreo
şaizeci şi doi în plus, ne-am pus pe treabă. Eu, cu tot felul
de sugestii, tu, cu munca de creaţie. Cum de te-ai
specializat în tainele de nedescifrat pentru mine, sau, poate,
cum de te-ai desprins de jocurile de pe internet, numai tu ai
putea s-o explici. Dacă eu, sau Oma, încercam să te lăudăm
mirându-ne de dexteritatea, sau, mai corect spus, de

10
profesionalismul tău precoce, ne răspundeai deranjat
cumva: ce mare lucru?! e ceva logic. Ne uitam unul la altul
şi murmuram în cor: da, sigur!...
Toamna lui 2007 ne-a prins cu temele gata făcute: eu cu
mulţumirea, cu satisfacţia, tu, cu ceva ca de la sine înţeles,
cu un site excelent. N-am spus-o numai eu, mi-a confirmat-
o Mihai Rădulescu, îmbătrânit într-ale site-urilor, şi mulţi
alţii care l-au vizitat. Orice trăsnaie pe care o lansam, tu o
transformai în realitate. Ţi-aminteşti cum am aruncat eu
undiţa cu acea ”carte digitală” inspirată din site-ul lui Paulo
Coelho? Intre timp, specialiştii contactaţi de acelaşi Mihai
Rădulescu, şi-au declinat interesul, acuzând complexitatea
procesului. Cred că tocmai acest lucru te-a mobilizat şi,
într-un timp record mi-ai onorat site-ul cu vreo cinci astfel
de apariţii. Başca, ai transpus în această formă de
prezentare şi o lucrare a lui Rădulescu, ”Floarea de Foc”,
lucrare care împodobeşte pagina ”In memoriam” din site-ul
nostru. Uite, am găsit cea mai corectă formulare pentru
site-ul www.darisbasarab.com, ”site-ul nostru”, şi aşa va
rămâne!
Cam acesta a fost parcursul străbătut de mine, de la
creion şi radieră, la maşina de scris şi, în final, la computer,
de la adolescenţă la tinereţe şi, în final la cei optzeci de ani
depăşiţi. În prezent mă plimb pe platoul unui vis împlinit,
sprijinit în demersul meu de prietenia ta creatoare. Pare
incredibil, dar este cu adevărat, adevărat!

Bucureşti, 20 decembrie 2009

www.darisbasarab.com

11