Latinitate şi dacism

- dilema originii poporului român -

De-a lungul timpului, studiile asupra poporului român s-au intensificat, tot mai
mulţi oameni de ştiinţă încercând să dea un răspuns cât mai obiectiv, cât mai aproape de
adevăr şi cât mai bine documentat la întrebare: „Până la urmă, ce suntem? Daci sau
romani?”
Ei bine, aceste studii nu au fost întotdeauna obiective, iar rezultatul lor nu a fost
de fiecare dată apropiat de adevăr. De ce? Pentru că originile naţionale reprezintă un
subiect de interes pentru majoritatea populaţiei oricărui popor, iar dacă ai găsit un subiect
de interes general, poţi cu uşurinţă să manipulezi masele. Astfel, originile poporului au
variat între daci şi romani, în funcţie de interesele politice ale perioadei respective.
Dacă intelectualitate pleda pentru o latinitate totală a limbii române în secolele
VII-X, în perioada comunistă s-a pus accentul pe originea preponderent dacă a poporului
român. Această înclinare într-o direcţie sau alta a originilor unui popor nu este deloc
întâmplătoare. Indiferent dacă susţinem că suntem mai mult romani sau mai mult daci, o
facem pentru a ne identifica nu cu un nume, ci cu anumite calităţi ale unei civilizaţii de
mult apuse, cum ar fi: vitejie, bogăţie sau erudiţie.
Deşi este tentant să ne mândrim, când cu originea dacică, când cu cea romană,
trebuie să recunoaştem că nu suntem nici, daci, nici romani, ci suntem mai mult daci, din
punct de vedere al rasei şi al obiceiurilor şi romani din punct de vedere lingvistic. Dar
cărui fapt se datorează acest lucru? Oare nu ar trebui sa fim jumătate daci şi jumătate
romani din toate punctele de vedere? Ei bine, NU! Pentru a înţelege cât mai bine de ce
suntem urmaşi ai dacilor şi ai romanilor, trebuie să începem cu o analiză istorică.
Dacii sunt cunoscuţi ca „Cei mai înţelepţi şi mai viteji dintre traci” încă din
timpurile lui Herodot. Neamul tracilor (popor de origine indo-europeană) era deosebit de
numeros, numărul său fiind comparabil cu cel al indienilor. Istoricii antici susţin că, dacă
tracii nu ar fi atât de învrăjbiţi unii împotriva altora, ei ar fi fost cel mai puternic popor al
istoriei. Din scrierile lui Herodot, aflăm că dacii erau agricultori, plugari, păstori,
viticultori, apicultori, dar şi olari, fierari, medici, constructori şi războinici deosebit de
iscusiţi. Izvoarele arheologice susţin toate aceste afirmaţii. Primele contacte ale romanilor
cu dacii s-au produs, cel mai probabil, după cucerirea Greciei de către romani şi
transformarea Dobrogei de azi în provincia Moesia.
În momentul în care au Dacia a fost cucerită de către romani, civilizaţia autohtonă
era una înfloritoare din toate punctele de vedere. Dacii aveau o religie bine structurată
pentru perioada respectiva, o medicină şi o economie bine pusă la punct, astfel se puteau
considera independenţi de celelalte popoare, ba mai mult decât atât, ei făceau exporturi.
Astfel, deşi principiile romane au fost impuse după cucerire, populaţia autohtonă nu a
fost pregătită să le asimileze în totalitate, astfel s-a format o simbioză între cele două
culturi, simbioză care a avut ca rezultat nu un popor dacic, nici unul roman, ci un popor
cu totul şi cu totul nou: poporul român.
Din punct de vedere al rasei, românii sunt prea puţin „romani” deoarece coloniştii
aduşi în Dacia după cucerire nu erau de origine latină, cei mai mulţi fiind dalmaţi, moesi
sau din alte provincii ale Imperiului. Însă limba pe care o vorbim este în mare parte
latină. Limba română a importat din latina vulgară sau comună nu numai o mulţime de
cuvinte, ci şi structura gramaticală specifică acestei limbi. Limba dacă a avut o influenţă
destul de mică asupra limbii române, doar 170 de cuvinte fiind recunoscute oficial ca
fiind de origine dacă. De asemenea, limba română conţine numeroase cuvinte de origine
slavă, turcă sau franceză.
Deşi limba dacă nu şi-a lăsat prea mult amprenta asupra limbii române,
obiceiurile, îmbrăcămintea şi religia dacilor se resimte în tradiţiile, modul de viaţă şi
chiar şi în literatura populară a poporului român. De exemplu, în „Mioriţa”, atitudinea
senină aspra morţii poate fi considerată o reminiscenţă a cultului dac al sufletului
nemuritor. De asemenea, îmbrăcămintea populară este foarte asemănătoare cu cea a
dacilor de pe Columna lui Traian. Influenţele dace se simt chiar şi în unele colinde sau
obiceiuri religioase româneşti.
Obiceiurile şi religia latină nu au fost asimilate atât de mult, pe cât cultura sau
modul de organizare care a fost impus imediat după cucerire. Câteva obiceiuri latine care
şi-au păstrat semnificaţia şi azi ar fi îngroparea morţilor (dacii îi incinerau şi păstrau
cenuşa şi urne speciale ascunse în grote) sau toastul.
Unul dintre cele mai importante sentimente pe care poporul român (se presupune
că) l-ar fi împrumutat de la latini ar fi sentimentul unităţii naţionale. Acest sentiment a
făcut posibilă existenţa statului român până în ziua de azi, în ciuda invaziilor popoarelor
din jur. Acest sentiment este deseori evocat pentru a argumenta unitatea semantică,
morfologică şi gramaticală a limbii române de azi.
Politizarea originilor poporului român a atins un punct culminant în perioada
comunistă, politizare ce s-a resimţit mai ales în luna iulie a anului 1980, când în fiecare
cotidian (atât regional cât şi naţional) apărea zilnic câte un articol de cu titlu „Burebista,
bărbat get” sau „Statul dac făurit de Burebista”, articole în care se încerca găsirea unui
corespondent între forma de organizare a statului dac în perioada lui Burebista şi
organizarea de atunci a statului român. Presa punea un mare accent pe unitate şi
independenţă naţională şi pe ideea conducerii unice fără de care ţara ar fi într-o anarhie
totală.

Deşi originile poporului român au fost mult timp puse la îndoială şi deseori
falsificate sau politizate, astăzi putem să spunem ca avem cel puţin o oarecare certitudine:
suntem urmaşi ai romanilor ŞI ai dacilor, dar mai mult decât atât, suntem români! Iar în
zilele noastre nu contează atât de mult cine sunt strămoşii tăi, contează doar cine eşti tu…
Părerea mea personală este că poporul român nu ar trebui să se mândrească atât de mult
cu ceea ce a fost, ci cu ceea ce este (mă rog… dacă poate face asta…).