Sunteți pe pagina 1din 2

Floare albastr

de MIHAI EMINESCU
Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat
iubirea, intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri
din natura si puternice trairi interioare.
La Eminescu, floarea albastra este simbolul iubirii pierdute, dorul orientat catre
trecut, una din atitudinile eroticii eminesciene. Floarea este simbolul dragostei si
armoniei caracteristice pentru natura primordiala; se identifica cu starea edenica si se
infatiseaza adesea ca o figura arhetip a sufletului, ca un centru spiritual. Albastrul este cea
mai imateriala culoare; un drum al infinitului in care realul se transforma in imaginar.
Asociind un element specific vegetalului cu albastrul ce este considerat substitut al
celestului, se sugereaza anularea opozitiei teluric-astral.
De asemenea, floarea albastra este o expresie cromatica pentru sentimentul
infinitului in care romanticii isi scaldau spiritul, un simbol al aspiratiei catre iubire,
fericire.
Viziunea despre lume este aceea a scriitorului romantic care configureaza spatiul
poetic ca drama a contradictiei efemer-etern, cultivand antiteza.
Tema o constituie lupta intre cer si pamant cu dureroasa, resemnata victorie a
cerului voalata sub fabula dulce a florii albastre.
Compozitional, Floare albastra se structureaza sub forma unui monolog
interferat de meditatia eului liric. Din cele 14 strofe ale poemului, 11 sunt distribuie eului
feminin, iar 3 strofe reprezinta direct eul liric.
Primele trei strofe exprima monologul iubitei, chemarea de iubire a acesteia
ipostaziaza eul liric, un contemplator al lumii, avand deschise porti de acces spre
cunoasterea absoluta (cufundat in stele/ Si in nori si-nceruri nalte)
Gandirea eului liric se indeparteaza de viata. Contemplatorului i se dezvaluie
lumea in partea ei de eternitate. Lumea recreata prin vis este superioara si profunda, dar
rece si efemera.
Primele doua versuri (Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte)
infatiseaza inaltul visator care incearca tentatia absolutului, a cailor inalte simbolizate
prin stele. Celelalte versuri o infatiseaza pe fata iubitoare pentru care el este totul, este un
centru al existentei pentru ea. Iubita il cheama in lumea reala, indemnandu-l sa
abandoneze idealurile, oferindu-i fericirea terestra: Nu cta in departare/ Fericirea ta,
iubite!. Vocea femninina, calda si ademenitoare ii ofera ocazia bucuriilor simple,
pamantene.
Discursul feminin cuprinde un repros si o invocatie. Reprezinta o alternativa
pentru preocuparile eului de a cunoaste realitate si adevarul. Discursul fetei poate fi citit
ca o lectie de initiere, ca un proiect erotic. Asociata registrului teluricului, este cea care
invita la jocul erotic. Se remarca o simplitate si naturalete a limbajului si atitudinii, in
antiteza cu artificialitatea simtirilor masculine.
Cuplul se va realiza la modul potential in templul sacru al codrului, gandit poetic
ca spatiu al energiilor vitale, ca Eden. Tinerii refac experienta adamica intr-un Eden
autohtonizat, cu o natura salbatica, luxurianta. Chemarea in codru se constituie ca un
motiv al liricii eminesciene; condrul fiind spatiul de manifestare deplina a sentimentului
iubirii.

Izvoare care plang in vale, lacul, trestia cea lina, bolta cea senina compun
un univers de sensibilitate specific eminescian. Natura desemneaza un spatiu psihic
dominat de bucuria iubirii promise.
Luna, astrul nocturn, se afla nvestit de Eminescu cu demniti suverane. Ea este
vazuta in ipostaza de regina sau stapana. Un alt motiv, padurea, detine aceleasi mijloace
de seductie feminina. Il ademeneste pe eul liric cu fagaduintele sale, cu aceeasi tendinta
gestuala de atasare fizica. Luna, noaptea, steaua, padurea, floarea nu mai sunt numai
principii cosmice feminine, ci contribuie la armonia si la timbrul specific poeziei.
Cadrul natural este construit conform recuzitei romantice prin ambivalenta apapamant. Jocurile inocente ale iubirii conduc spre uitarea de sine. Indragostitii se intalnesc
intr-un cronotop ce intruneste elemente ale paradisului, natura este salbatica si luxurianta.
Imaginarul poetic este dominat de vegetal si de poetica elementelor. In mijlocul naturii
care nu mai este un simplu decor, ci preia din starea de spirit a indragostitilor, elementele
naturii sunt nvestite cu putere magica. Toate componentele imaginarului poetic refac
imaginea paradisului in care cuplul se retrage petru a efectua un ritual erotic. Gesturile
sunt in general aceleasi: privirea, imbratisarea, sarutul.
Invitand la iubire, instanta feminina este vie si instinctuala, spontana in contrast
cu raceala lui intelectuala. Portretul feminin este acelasi din toate textele eminesciene, dar
nu evoca acea raceala si intagibilitate, ci este calda, senzuala, pasionala, cu fata rosie ca
marul datorita razelor soarelui, cu miscari lente; instanta feminina este gata sa inceapa
ritualul erotic. De data aceasta, imaginea femeii capata materialitate, corporalitate.
Discursul masculin se asociaza cu timpul amintirii, prielnic pentru a deveni
moment de meditatie. Instanta masculina e inscrisa obsesiv intr-un spatiu ideal.
Monologul eului accentueaza superioritatea preocuparilor si a gandirii sale, prevestind
finalul poeziei. Iubita este mitica, si desi eul recunoaste ca ea spuse adevarul, se
desprinde o usoara ironie privind neputinta lui de a fi fericit cu acest fel de iubire,
atitudine exprimata cu superioritatea omului de geniu: Eu am ras, n-am zis nimica.
Este accentuata ideea izolarii cuplului de restul lumii. Fascinatia eului liric, captiv
starii de vraja, este exprimata direct in gama sufleteasca a entuziastei tinereti: Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi dulce floare!. Disparitia femeii care intruchipeaza
chemarile dragostei declanseaza starea meditativa, ultimele doua strofe avand un caracter
reflexiv si evocator al iubirii apuse. Meditatia are loc in regim selenar, reflectand
distantele dintre eul liric si instanta feminina.
Imaginea din ultima strofa inregistreaza adevarul dureros al iubirii trecatoare.
Sentimentul de dragoste s-a stins; nu mai e posibila reinvierea lui. Metafora verbala a
murit iubirea accentueaza ideea disparitiei definitive a sentimentului.
Iubirea apusa este evocata in acorduri sufletesti de o purificatoare tristete si
concluzia finala e extinsa la intreaga existenta umana: Totusi este trist in lume.
Adverbul totusi presupune ca desi fericirea prin iubire este posibila, totusi este trist
pentru ca este vremelnica.
Formele verbale de viitor prin care se configureaza idila releva potentialitatea
visului romantic de a propulsa realul spre ideal. Fericirea izoleaza cuplul de oameni
pentru a putea trai deplin miracolul iubirii.