" Apus de soare",

de Barbu Stefanescu Delavrancea

Continuand traditia inceputa de V. Alecsandri ( cu drama istorica "Despo
t-Voda"), urmata de B.P.Hasdeu (cu drama "Razvan si Vidra"), de C.Negruzzi (cu n
uvela "Alexandru Lapusneanul") si de Al.Odobescu (cu nuvelele istorice "Mihnea-V
oda cel Rau" si "Doamna Chiajna"), Delavrancea a urmarit - in a sa trilogie a
Moldovei - reconstituirea unei epoci istorice indepartate.
Aceasta trebuia sa cuprinda sfarsitul domniei lui Stefan cel Mare (evocat in "A
pus de soare"), domnia lui Stefanita-voda ( in "Viforul") si cea a lui Petru Rar
es (in "Luceafarul").
In 1909 vede lumina rampei drama istorica in patru acte "Apus de soare", prima p
iesa a trilogiei .
Tema:
Drama "Apus de soare" are ca tema lupta pentru apararea fiintei national
e in perioada de maxima ascensiune a Moldovei din timpul domniei lui Stefan cel
Mare, pe care autorul il aseamana cu un soare.
Titlul piesei este metaforic.
Metafora "soare" se refera la sistemul social heliocentric : in centrul
universului social se afla domnul, iar in jurul sau - in cercuri concentrice - s
e grupeaza familia, curtea, cetatea si tara.
Apusul de soare sugereaza trecerea in nefiinta a celui care a fost supra
numit "soarele Moldovei".
In actul I ideea va fi reluata in cuvintele doamnei Maria, care sintetizeaza dom
nia lui Stefan:
"Stapanul meu, soarele apune trist si-n urma lui o balta de sange".
Geneza:
Sursele de informare ale scriitorului trebuie cautate in "Letopisetele M
oldovei" publicate de M.Kogalniceanu, in "Cronica romanilor si a mai multor neam
uri" de Gh.Sincai, in "Arhiva istorica a Romaniei", scoasa de B.P.Hasdeu si - ma
i cu seama - in cartea "Stefan cel Mare.Documente descoperite in arhivele Veneti
ei", scoasa de C.Esarcu in 1874.
In aceasta din urma Delavrancea a aflat o serie de amanunte referitoare la ultim
ele zile ale voievodului moldovean: boala, arderea ranii cu fierul inrosit, medi
cii care l-au ingrijit, inscaunarea lui Bogdan, un complot boieresc inabusit in
fasa etc.
Conflictul:
Opera are un dublu conflict.
Exista - pe de o parte - un conflict intern, psihologic, care se da in c
onstiinta si sufletul domnitorului intre Stefan-omul muritor, perisabil si Stef
an-domnul, ca expresie a unui neam, care doreste perpetuarea puterii domnesti, a
vointei voievodului, dincolo de moarte.
Acest conflictul principal, general-uman, capata o profunda semnificatie social
-istorica.
Omul batran si bolnav isi presimte sfarsitul, dar moartea, pe care a infruntat-o
in atatea razboaie, nu-l sperie.
Pe domnul - care simte ca are fata de tara o inalta datorie - il cutre
mura insa ideea ca autoritatea domneasca, in care statea pe atunci forta statulu
i feudal moldav, s-ar putea prabusi o data cu disparitia lui fizica.
De aceea el doreste sa aseze pe tron un urmas demn, capabil sa asigure pe mai de
parte neatarnarea si propasirea Moldovei.
Alesul este fiul sau Bogdan, pe umerii caruia Stefan pune mantia domneasca, asig
urand astfel continuitatea tarii.
Discursul sau din momentul inscaunarii noului domn probeaza nestramutatul sau pa
triotism.
Conflictul extern dintre Stefan si boierii complotisti il intensifica pe

cel intern. Dar aceasta confruntare ramane neconvingatoare, servind drept cadru
pentru dezvoltarea conflictului principal.
Trio-ul boierilor complotisti, format din paharnicul Ulea, stolnicul Dra
gan si jitnicerul Stavar, se opune domnului, urzind sa ridice in scaunul tarii p
e Stefanita.
In acest timp, o rana mai veche de la piciorul domnitorului recidiveaza
si singura salvare este operatia.
Stefan o suporta cu barbatie, dar se vede obligat sa stea tintuit la pat, fiindc
a orice miscare ii punea viata in pericol.
Afland de boala lui Stefan, complotistii trec la actiune si - cu mare al
ai - pornesc spre palat, sa-l inscauneze pe alesul lor.
Cu toate ca stie ce-l asteapta, domnul nu ezita o clipa. Se ridica de pe
patul de suferinta si iese cu palosul in mana inaintea complotistilor.
Il ucide pe Ulea, dupa care se intoarce si cade mort in bratele doamnei, cu nume
le Moldovei pe buze.
Dramatismul piesei se naste din aceasta continua incercare de a
depasi marginirea unei existente individuale, personale, de a o transforma intro idee care sa uneasca si sa defineasca o colectivitate.
Subiectul:
Cele patru acte ale dramei marcheaza compozitional mai multe momente dra
matice, scriitorul gradand cu grija conflictul.
Actiunea este plasata in Moldova lui 1504, ultimul an de carmuire a lui
Stefan cel Mare, supranumit Soarele Moldovei.
Actul I constituie expozitiunea .
Se precizeaza locul si timpul actiunii ( cetatea domneasca a Sucevei intr-o zi d
e toamna, in care "vantul sufla" si "frunzele cad"), si sunt schitate personajel
e.
Dupa ce o jumatate de secol s-a batut cu ungurii, polonii, turcii si tat
arii pentru a apara Moldova, Stefan este nevoit sa se bata si acum, la batranete
, fiindca regele Poloniei nu mai recunoaste ca i-a cedat Pocutia, ca garantie pe
ntru tratatul de pace incheiat dupa infrangerea de la Codrii Cosminului.
In actul al doilea Moghila ii povesteste doamnei Maria cum au decurs ost
ilitatile.
Stefan si-a ascuns grosul armatei intr-o padure, sub comanda lui Bogdan,
iar pe Luca Arbore l-a lasat in fata cu o mie de ostasi.
Polonii il ataca, acesta se preface ca fuge, dar - de fapt - ii rasfira pe dusma
ni in fata lui Bogdan, care-i loveste naprasnic.
Stefan ii inconjoara si "matura tot inaintea lui", transformand batalia intr-un
macel al vrajmasilor.
La intoarcere domnul este ranit la picior.
Rana nu se mai inchide si trei doctori sunt chemati sa-i arda cangrena. Stefan e
ste tintuit la pat, caci orice miscare ii pune viata in pericol.
Profitand de situatie, paharnicul Ulea, stolnicul Dragan si jitnicerul S
tavar comploteaza sa-i influenteze pe boieri, pentru a-l alege domn pe Stefanita
.
Acesta fiind copil, s-ar fi creat o locotenenta domneasca alcatuita din oieri. P
uterea domnului ar fi trecut in mana boierilor si ar fi inceput luptele pentru p
utere.
Oana, fiica nelegitima a lui Stefan, il instiinteaza pe domn de complot.
Acest moment constituie intriga piesei.
Preocupat de soarta tarii, Stefan hotaraste sa-l aleaga domn pe fiul sau
Bogda, inca din timpul vietii lui, pentru a preveni luptele pentru tron ce s-ar
fi declansat dupa moartea sa.
In actul al III-lea conflictul dintre domn si boierii care se impotrives
c vointei lui se adanceste.
Sunt infatisate pregatirile lui Stefan pentru a-si impune vointa, inrautatirea s
anatatii sale si taria de caracter a domnului, care isi biruie suferintele provo
cate de o veche rana nevindecata.
Domnul reuseste sa-l forteze pe paharnicul Ulea, care se preface bolnav,
sa asiste la inscaunare.

Punctul culminant il constituie discursul lui Stefan, expresie a unui ca

ld si miscator patriotism si inscaunarea lui Bogdan.
Dramatismul momentului este sugerat si prin folosirea procedeelor specif
ice stilului retoric: exclamatii, interogatii, enumerari.
Sprijinit de doamna Maria, palid si incercanat, batranul domn intra schi
opatand in sala tronului.
Pe batranii sai umeri indatoririle domnesti apasa acum prea greu.
"Mantia asta e prea grea.... - spune el - S-o poarte altcineva mai tanar
....".
Discursul rostit de Stefan are ca fir calauzitor pastrarea neatarnarii t
arii pentru generatiile viitoare:
"Tineti minte cuvintele lui Stefan, - spune el - care v-a fost baci pan
a la adanci batranete...ca Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si
nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri in veacul
vecilor!"
In discursul sau domnul trece in revista cele mai importante evenimente
din cei patruzeci si sapte de ani ai domniei sale, incepand cu incoronarea "in C
ampul de la Direptate".
"Cum vru Moldova, asa vrusei si eu.....vointa mea s-a ei au fost pururea
una" - spune Stefan, subliniind identificarea sa cu tara, ideea ca voievodul es
te suprema intruchipare a constiintei de sine a tarii.
Stefan aminteste apoi de aplecarea sa ca "domn drept" spre grijile si necazurile
Moldovei.
Aparandu-i granitele, veghind la neatarnarea ei, Stefan considera ca a f
ost un "domn treaz" , ce a aparat linistea unui popor atat de incercat:
"....ca vru ea un domn treaz, si-am vegheat ca sa-si odihneasca sufletul
ei ostenit".
Prin politica pe care domnul a dus-o si vitejia norodului, Moldova se fa
ce cunoscuta si se impune in lume:
".....si numele ei trecu granita, de la Caffa pana la Roma".
Domnul face o paralela intre persoana sa - sinonima cu intamplarea, cu v
remelnicia - si Moldova - simbol al permanentei:
" Eu am fost biruit la Razboieni si la Chilia, Moldova a biruit pretutin
denea! Am fost norocul, a fost taria!..."
Discursul lui Stefan pune in lumina mestesugul retoric al lui Delavrance
a, fapt pentru care piesa poate fi considerata o capodopera oratorica.
La vederea poporului care se aduna, Stefan vorbeste ca un poet-profet, l
irismul tasnind in exclamatii si metafore grandioase.
"Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri....Saraci si voi si eu...Ce boga
ta e Moldova!...I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz...O! Cum se varsa apele-n Siret,
asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea voievodului lor!"....
Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii cu s
onoritati istorice , sunt de mare efect scenic si subliniaza cinstirea jertfei d
e sange a stramosilor, care si-au aparat cu pretul vietii glia stramoseasca, pen
tru a o lasa neatarnata generatiilor ce le-au urmat, simbolizate de metafora "pa
dure tanara":
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri? Presarati...la Orbic, la C
hilia, la Baia,...la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni. Unde sunt parin
tii vostri? la Cetatea Alba,...la Cosmin, la Lentesti....Unde sunt batranul Manu
il si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Iuga, si Gangur, si Gotca, si Mi
hail Spatarul, si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul...si fiara palosului.
..Boldur?
Ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor al voievodului nu est
e intamplatoare. Ea urmareste obtinerea unui efect maxim.
Repetarea conjunctiei "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonori
tati pe metri egali ( "si Goian, si Stibor, si Cande") duc spre un fortissimum i
n scara, dupa cum cate un epitet sau o caracterizare creeaza pauza potrivita pen
tru risipirea ecourilor ( "si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul.... si fi
ara palosului...Boldur").
In chip firesc, dupa vijelia de intrebari, vine raspunsul scurt ("Pamant

!"), urmat de o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios: "....Si pe o

asele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!".
Domnul se refera la politica sa de aliante cu poparele crestine pentru a
sta "zid neclintit" in fata pericolului otoman:
"C-am cercat sa unesc Apusul..., sa lase razboaiele de zavistie si sa se
ridice impotriva primejdiei obstesti a crestinatatii....Vazand ca ramai cu faga
duielile, am cautat sa unesc Rasaritul....Au facut carari batand drumurile pusti
i oamenii mei si degeaba. ....Si praful s-a ales de invoieli.
De aceea a fost nevoit sa incheie pacea cu turcii, dar si aceasta a fost
tot "spre mantuirea sarmanului...popor", pentru ca - ii spune el lui Bogdan - "
turcii sunt mai credinciosi ca crestinii cuvantului dat".
In fata asistentei, formata din osteni, boieri si curteni, adunati ca sa
stea marturie dupa ce el n-o mai fi, Stefan ii pune lui Bogdan mantia de domn s
i coroana.
Acest moment dramatic este urmarea unor acumulari conflictuale treptate: conflic
tul politic dintre boierii complotisti si domn - pe de o parte - si conflictul p
sihologic concretizat in lupta care se da in sufletul lui Stefan intre sanatatea
sa precara si dorinta de a lasa Moldova in maini sigure.
Dramatismul momentului este sporit de concordanta dintre caracterul dra
matic al faptelor evocate, al sentimentelor domnului si dezlantuirea stihiilor n
aturii, care ii contrapuncteaza discursul.
In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera
, ploua torential, bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formi
dabil acopera pentru o clipa totul.
Astfel, cand Stefan il incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtuna.
Fiecare fraza ce exprima hotararea neclintita a voievodului este insotita de tun
ete si fulgere.
Acestea se intetesc cand domnul pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si se
linistesc cand - istovit - se rostogoleste pe treptele tronului, in bratele doa
mnei Maria.
In Actul al IV-lea actiunea atinge alte doua momente dra
matice, ce intregesc portretul lui Stefan.
Il vedem pe Stefan "batran, bolnav si neputincios", ingrijindu-se de pia
tra sa funerara, care va ascunde "ce a mai ramas din desertaciunea omului".
El ii spune pietrarului ca nu-si doreste "un lucru uimitor, ci cumpanit", modest
.
Se intereseaza apoi ce fac Ulea, Dragan si Stavar si il indeamna pe Arbore sa v
egheze ca acestia sa nu comploteze impotriva lui Bogdan.
Dar primul moment dramatic al acestui act il constituie arderea ranii de
la picior.
Scena scoate in evidenta taria morala a omului-Stefan, care - desi trece prin to
rturi crancene - isi invinge suferinta fizica si cere sa nu fie imobilizat:
"Stefan al Moldovei n-are nevoie sa fie legat" - spune el, pentru a nu-s
i stirbi aureola de supraom.
Spunandu-si rugaciunea, el isi converteste strigatul de durere intr-o re
latare de razboi.
In al doilea moment dramatic al ultimului act Stefan implineste cu mana
sa judecata, restabilind cu palosul ordinea pe care a harazit-o tarii pentru tim
pul cand el nu va mai fi.
Aflat pe patul de suferinta, el aude strigatele complotistilor care inde
mnau poporul sa-l sprijine pe Stefanita.
Ignorand rugamintile doamnei si ale doctorilor, desi stie ca orice misca
re ii poate fi fatala, voievodul "se duce ca un vifor" - dupa cum spune doamna
Maria - si, cu palosul in mana, intra in sala tronului "ca un taur indarjit in
mijlocul mieilor".
Ascutisul sabiei sale trece prin Ulea "ca printr-un aluat ce se dospeste".
Cu picaturi calde din sangele boierului pe sabie, Stefan se intoarce si cade mor
t in bratele doamnei Maria si ale lui Bogdan, cu numele Moldovei pe buze.
Acest moment constituie deznodamantul piesei.
Scena subliniaza intransigenta domnului fata de sine si fata de cei ce s-au imp

otrivit vointei lui.

Cele doua momente dramatice ale actului final starnesc sentimentul subli
mului. Spectatorul simte ca teama, frica, groaza se impletesc cu admiratia fata
de inepuizabilele resurse ale fiintei umane.
Figura lui Stefan cel Mare:
Piesa ramane in literatura romana - spune G.Calinescu - "mai ales prin
realitatea tipologica a eroului principal".
Figura marelui voievod ocupa un loc central in piesa, oarecum disproportionat fa
ta de cel ocupat de celelalte personaje (doamna Maria, Moghila si fiul sau Tugul
ea, Oana, Rares ).
Aceste personaje secundare sunt insufucient conturate. Ele sunt simple elemente
de decor, formand doar un cadru care reliefeaza chipul eroului principal.
Aceasta se explica prin nazuinta romantica a dramaturgului de a polariza intreag
a atentie asupra unui erou exceptional, chintesenta a patriotismului.
Mijloace de caracterizare:
Stefan este mereu in centrul atentiei spectatorilor.
In rarele momente cand nu se afla in scena, el este prezent prin comentariul ce
lorlalte personaje, create anume parca pentru a intregi figura eroului principal
, ce creste monumental din fiecare replica.
Delavrancea foloseste tehnica basoreliefului, din artele plastice, care consta i
n reliefarea unei figuri fata de un fond, cu care face corp comun.
Astfel, paharnicul Ulea le spune complotistilor ca batranul bolnav de ac
um nu mai este nici "soimanul", nici "vulturul" de altadata, ca "nu mai e Stef
an. E umbra marelui Stefan", ca "mare a fost.....ca de marimea lui nu mai sufla
nici un boier" si ca privirea domnului il frigea,
"varsa vapai".
Celelalte personaje il numesc "slavitul" , "sfantul" , "zmeul batran" ,
"arhanghelul", "leul Moldovei" , "milostivul" etc.
Ele fac acest lucru nu pentru a marca distanta fata de domnul plamadit parca di
n aluat divin, ci pentru a sublinia consonanta lor sufleteasca cu el.
Pentru fetele din jurul doamnei Maria, Stefan a fost "scaldat in sange de serpoa
ica....si de vultur...Sa se strecoare si sa se inalte".
Pentru Rares, el "are noua suflete", iar Oana ii subliniaza grija fata de supusi
, spunand ca " n-are sfarsit cel ce are mila de toti".
Unul din parcalabi subliniaza prestanta de care domnul roman se bucura i
n fata strainatatii:
"Ungurii mai mult ar asculta de cuvantul mariei-tale ca de cuvantul crai
ului lor" - spune el.
Dar "soarele Moldovei" se caracterizeaza mai ales prin fapte si prin vor
be.
In persoana lui Stefan romanticul Delavrancea zugraveste cu egala forta pe batra
n si pe voievod, pe om si pe supraom.
Astfel, in timp ce doamna Maria se ingrijeste de boala sotului, voievodul este p
reocupat de soarta Pocutiei, care este "mai mult moldoveneasca ca leseasca".
"Ramai, stapane - il roaga doamna - ingrijesti de Moldova ingrijind de s
anatatea ta".
Dar domnul are pe buze doar numele Pocutiei.
Stefan cel Mare se suprapune ca personaj literar personajului istoric.
Astfel, omul-Stefan nu este lipsit de obisnuitele pacate.
Oana si Rares sunt copiii sai nelegitimi. Pentru ca cei doi se iubesc, tatal cau
ta sa previna incestul.
Dar nu poate face acest lucru pe fata, deoarece recunoasterea pacatului ar stirb
i autoritatea "slavitului".
De aceea, pe Rares il trimite la Harlau, la mama sa, pentru a afla adevarul, iar
fata de Oana foloseste un siretlic de om batran si bolnav.
El se preface ca aiureaza, spunandu-i astfel fetei ca-i este tata.
Cu doamna si Oana, ca si cu toti cei ce-l asculta si-l iubesc, se poarta
cu duiosie si grija.
Stefan este o mare energie care nu vrea sa piara, un autocrat de
care a ascultat intreaga Moldova si de teama caruia s-au cutremurat dusmanii ma

i multe zeci de ani in sir.

Raspunzand chemarii domnului, batranul Harman ii spune:
"Vointa mariei-tale, vointa tarii. De vrea pace, pace, de vrea razboi, r
azboi".
Personaj monumental, erou exceptional de proportii romantice, Stefan este imagin
ea poporului roman, silit sa se bata secole de-a randul pentru supravietuire, cu
valurile de tatari, turci, poloni sau unguri si alte neamuri.
Domnul e viteaz, drept, darz si intelept.
Caracterizarea pe care i-o face clucerul Moghila aminteste de Grigore Ureche:
" Dar iata-l!..Rasare soarele si incalzeste si pe boieri si pe oase goal
e, fara deosebire, ca nimeni nu s-a plans de judecatile lui in vreme de pace, or
i ca-n razboaie n-a sarit unde a fost mai greu, insufletind pe cei cu inima scaz
uta".
Doctorul Cesena isi aminteste de asemenea ca - in lupta - Stefan "ajuta si incur
aja pe toti".
Sub conducerea lui norodul intreg a luptat vitejeste, buruindu-i pe vraj
masi si de aceea toti il slavesc numindu-l "slavitul", "sfantul" , "imparatul",
iar putinii uneltitori, precum paharnicul Ulea, tremura numai la gandul sabiei s
curtatoare de capete, punandu-si nadejdea doar in boala voievodului.
Vitejia lui Stefan este subliniata de Irina, care, vorbind de lupta de l
a Razboieni, isi aminteste cum domnul striga, imbarbatandu-si ostenii.
De asemenea, clucerul Moghila, care descrie lupta din valea Haliciului,
impotriva cardinalului polon, ii povesteste doamnei cum desi batran - Stefan se arunca intinerit in valtoare:
"Si curse sange pana la turloaiele cailor....Strasnic racnea leul Moldov
ei, ca vuia valea si codrii".
Moghila subliniaza si omenia domnului care - dupa lupta - isi ingroapa m
ortii si elibereaza prizonierii, spunand:
"Spuneti cardinalului sa aiba pe suflet sufletele mortilor din valea Hal
iciului".
Dragostea de tara este trasatura definitorie a caracterului lui Stefan.
Dupa cum singur marturiseste inainte luptei din valea Haliciului, el a dorit int
otdeauna "pace de jur imprejurul tarii, ca si inlauntrul ei".
La chemarea sa voinicii raspund fara sovaire.
Cand se aprind focurile pe culmi, semn ca tara cheama plaiesii la lupta, si cand
i se anunta ca se vad osteni venind de pretutindeni, mandru de vitejia poporulu
i sau, domnul ii intampina cu vorbele:
"I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz.... O! cum se varsa apele in Siret, asa
vin suvoaiele in Suceava la chemarea voievodului lor. Auziti?....<Sub poale de
codru verde...> O! mai sunteti?...Sa nu mai sece izvorul vostru!"
Stefan a aparat intotdeauna nevoile celor multi si de aceea vointei lui
i se pleaca toti, iar faptele sale sunt prilej de pretuire pentru cei care-i sun
t apropiati.
Domnul este autocratul cu vointa totalitara.
Vointa lui este lege, iar sabia sa are putere de simbol, fiind un semn al autor
itatii tronului, al vointei autocratice a voievodului:
"Nu vrea sa iasa...." - zice el prevenitor, incercand sa scoata sabia si
adresandu-se lui Ulea. Apoi, dupa o pauza, cu psihologia batranului care pipaie
constiinta paharnicului, adauga:
"Nu vreau sa vrea sa iasa".
Cand Bogdan refuza tronul, batranul voievod spune:
Bogdan nu vrea. Opinteli zadarnice. Io, Stefan voievod, vreau!"
Mai presus de interesele lui si ale rudelor sale, domnul pune dr
eptatea norodului.
Privindu-si sabia, domnul spune ca niciodata n-a scos-o "impotriva unui om cumse
cade".
Cand Moghila il anunta ca varul mariei-sale, vornicul Duma, a pierdut procesul c
u sapte sate razasesti, domnul aproba.
Desi pe boieri "i-a cam scurtat", cei trei complotisti recunosc ca Stef
an "a fost bun...si drept...cu tara", ca "boier, razes, taran supus, era tot un

a in fata lui" si ca adesea "din supusi ii facea razesi, din razesi boieri sadea
".
Dar acest barbat incercat in multe razboaie, om de mari energii fizice s
i morale, traieste drama batranetii si a sfarsitului inexorabil al vietii.
Constient ca are un destin neobisnuit, el este preocupat nu de stingerea sa biol
ogica, ci de prelungirea in eternitate a identificarii sale cu Moldova. De aceea
, pentru a preveni luptele pentru putere intre partidele boieresti, care ar pute
a slabi tara, el doreste sa-l aseze pe tron - inca din timpul vietii sale - pe f
iul sau Bogdan.
Moartea nu-l inspaimanta. Desi vede cu tristete ca "neadormitul Stefan a
ajuns lauza Moldovei", desi isi simte sfarsitul aproape, el cocheteaza cu nosta
lgie cu acea batrana doamna pe care o asteapta cu modestie, cu sufletul impacat
al omului ce a avut o viata implinita si acum se pregateste pentru odihna.
Aceste pasaje sunt strabatute de un emotionant lirism nostalgic, ce comp
lica linia principala a conflictului.
Cititorul cunoaste acum un alt Stefan, diferit de cel intrat in legenda.
Confruntarea cu moartea umple sufletul omului Stefan de o tristete retinuta.
Dar mai puternic decat regretul despartirii de viata este convingerea ca
boala si batranetea n-au stirbit cu nimic destinul sau deosebit.
Cand doamna il intreaba ce-l doare, el raspunde ca " nimic pe domnul Moldovei...
.Si toate pe....fiul lui Bogdan si nepotul lui Alexandru cel bun".
De asemenea, discutand cu clucerul Moghila despre ce inseamna "sa mori in patul
tau", despre faptul ca in pragul mortii simturile se atenueaza, Stefan spune:
".....simturile ....incep sa se intunece.....O sita coboara pe ochi, vez
i tulbure,....Se vatuieste auzul....Asta e sa mori de moarte buna. Eu auz si vaz
ca la patruzeci de ani."
Faptul ca moartea vine prea devereme, lasand neconsumate neobisnuitele d
isponibilitati sufletesti ale domnului, ii confera acestuia o conditie eroica.
Privite din perspectiva conditiei eroice a personajului, toate semnele
sfarsitului biologic al acestuia depasesc lirismul nostalgic, incarcandu-se de t
ragism.
Astfel, umbra "doamnei" care da tarcoale castelului, talgerul de grau sc
apat de doamna Maria, caderea si moartea armasarului Voitis, semnele rele de car
e vorbesc cei trei boieri complotisti, toate au rolul de a crea atmosfera, de a
sugera ideea ca soarta este aceea care determina desfasurarea fatala a eveniment
elor spre deznodamant.
Discursul domnului, in care Moldova apare ca un taram mitic, pune in lum
ina patriotismul sau tulburator .
Expresia metaforica, enumeratiile, exclamatiile, interogatiile, stilul patetic,
cadenta frazelor si fundalul de tunete si fulgere concura la impresia ca Stefan
lasa prin testament tara generatiilor ce vin.
El ii evoca pe cei ce s-au jertfit pentru patrie cu pioasa recunoastinta.
In urma luptelor purtate de strabuni de-a lungul secolelor, Moldova arat
a ca un imens osuar, caci - spune Stefan - "pe oasele lor s-a asezat si sta tot
pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi."
Aceasta metafora proiecteaza hiperbolic faptul istoric, subliniind lega
tura implacabila dintre infaptuirea istorica si moarte.
In acest moment de maxima intensitate a dramei, Stefan apare statuar, de
sprins de grupul celorlalte personaje, identificandu-se cu ideea de tara :
Dorinta sa de a-l inscauna pe Bogdan reprezinta de fapt intentia de a prelungi d
incolo de moarte identificarea sa cu pamantul stramosesc.
Hotararea sa in aceasta privinta este de nestramutat:
"Patruzeci si sapte de ani am dus tara cu noroc... Am s-o duc si cand vo
i muri, si dupa ce vor pecetlui piatra pe deasupra mea!".
Taria de caracter a domnului "asa de bolnav si asa de tare" , cu trupul
"numai crestaturi", ii impresioneaza si pe medicii sai.
Astfel doctorul Smil vede "in viteazul asta o putere care scapa medicinii, o voi
nta care a voit slobod pana la sfarsit".
"Soarele Moldovei" dovedeste o vointa supraomeneasca.
Cand afla de complotul boierilor, el isi depaseste neputinta fizica, dovedind ca

nu ezita sa se sacrifice pentru o idee.

Desi sufere dupa arderea ranii de la picior, el trece peste interdictia medicilo
r si - desi stie ca-si pune viata in primejdie - paraseste patul de suferinta, p
edepsindu-l pe Ulea.
Piesa nu impune un model politic. Delavrancea face din Stefan
al Moldovei o figur
a mitica, o imagine exemplara, pentru a crea imaginea utopica a unei lumi arhaic
e, stabile si ritualizate.
Framantarile sufletesti ale eroului sunt in consonanta cu decorul natura
l.
Cand Stefan isi impune vointa si-l incoroneaza pe Bogdan, afara izbucneste furtu
na.
Fiecare fraza, care exprima hotararea neclintita a voievodului, este insotita de
fulgerele si tunetele furtunii.
In felul acesta Stefan se impune ca un conducator trimis de providenta.
Furtuna se inteteste cand Stefan pune mantia domneasca pe umerii fiului sau si s
e linisteste atunci cand, istovit, acesta se rostogoleste pe treptele tronului i
n bratele doamnei.
Personajele secundare:
Personajele secundare pivoteaza in jurul eroului principal, conturandu-i
figura si hranindu-se din seva lui.
Astfel, doamna Maria este blanda si iubitoare, supusa vointei domnului.
Ea il roaga sa nu plece bolnav in lupta, apoi il asteapta cu dragoste sa revina
din batalie, este mandra de faptele lui si are pentru Stefan gingasii materne:
"Sa-l vad pe viteazul meu, - spune ea fetelor din jurul ei - sa-i fac pa
tul,...Sa-l culc....Adormi, maria-ta, n-a fost nimic".
Hatmanul Arbore este un credincios slujitor al domnului, pe care il urme
aza luptand vitejeste contra dusmanilor.
Mos Harman e batran, dar pentru el vointa domnului e lege , desi Stefan
il sfatuieste sa ramana acasa:
"De n-as fi venit, n-as fi vrut ce vrea maria ta...Si-apoi asta nu pot".
In timpul bataliei zadarnic incearca domnul sa-l opreasca si pe el si pe
batranul Stefan:
"Ca le zise milostivul - povesteste Moghila - stati, mosilor, ca nu e de
voi".
Cei doi batrani cad eroic pe campul de bataie.
Moghila si fiul sau Tugulea aduc prin comportarea lor o nota de umor.
Prin glumele lui, Moghila reuseste sa descreteasca fruntea domnului.
Tugulea, baiat de paisprezece ani, este suparat ca n-a fost luat la razb
oi si a ramas cu fetele, care rad de sabia lui si de aerele sale barbatesti. Ini
mos si mucalit ca tatal lui, Tugulea povesteste doamnei cum fetele il necajesc.
Elemente romantice si simboliste in "Apus de soare":
Romantica prin interesul pentru istorie, in spiritul militantismului de
la 1848, piesa creeaza - cu mijloacele picturale, lirico-descriptive ale simboli
smului - o lume anistorica.
De aceea curtea de la Suceava, descrisa inca din prima scena, nu are fastul unui
palat voievodal.
Ea pare mai degraba o gospodarie mai cuprinzatoare, in care femeile asteapta toa
ta viata ca barbatii sa li se intoarca din necontenitele razboaie.
Gandul ca oricand cel asteptat poate fi ucis creeaza o senzatie de nesiguranta,
care se pierde insa in ritualul torsului si tesutului, indeletniciri casnice mos
tenite de la strabuni.
Curtea pare o oaza de stabilitate sugerata de nume ce se trag din vremur
i imemoriale ( ca Ilinca, Reveca, Balasa, Irina, Hera ) sau de obiecte ca fus, f
urca, caier, spata si altele, devenite parca sacre.
Nu exista nici o urma de opulenta, dar ritualul care sacralizeaza orice lucru cr
eeaza impresia de fast.
"Inul curge din caier pe fus ca un fir de par....Destele...mulg caierul,
si caierul se topeste, si fusul zbarnaie si pluteste, parc-ar avea aripi."

Culoarea istorica nu lipseste insa. Ea este realizata nu prin limbaj, ci

printr-o atmosfera arhaizanta, sugerata de credinte mistice, semne prevestitoar
e de evenimente funeste si grave.
Aceste credinte pun in lumina mentalitatea oamenilor epocii.
Astfel, doamna Maria scapa din mana talgerul cu grau fiert si considera
ca acesta este un semn rau.
Jitnicerul Stavar comunica stolnicului Dragan semnele prevestitoare de nenorocir
i pe care le observase in noaptea trecuta: tipatul bufnitei de pe castel, faptul
ca "o vaca a sangerat in sistar", apoi "luna s-a aratat cu un cearcan rosu; ca
inii au urlat, iar o femeie a nascut un copil cu picioare de ied".
Limba si stilul operei:
Limba:
Piesa este inspirata din realitatea moldoveneasca a secolului al XVI-lea
si unele cuvinte au un colorit istoric.
Dintre acestea amintim pe "ohavnic" , (cu sens de "inalienabil"), titulatura voi
evodala "Io, Stefan" , ca si denumirile de rang si atributii de tipul "hatman"
, "logofat" , "postelnic" , "parcalab" , "clucer" , "stolnic" , "jitnicer" etc.
Toate refac culoarea locala.
Ici-colo apare cate un neologism ca "ma opui" sau "involt" .
Scriitorul foloseste - aparent inadecvat - graiul popular muntenesc din
jurul Bucurestiului, concretizat in cuvinte ca "d-ai fi" , "s-am trimes" , "sa
nu te auza" , "deste" , "dada" , "d-oparte" , "acusica" , precum si in frecventa
perfectului simplu ("dormii" , "vrusei" , "zisei" etc ).
Aceasta se explica prin virtutile oratorice ale vorbirii muntenesti.
Stilul:
Din punct de vedere al mijloacelor de expresie, "Apus de soare" este o c
apodopera oratorica. In asprimea fonetica a graiului muntenesc scriitorul-orator
care a fost Delavrancea a descoperit valente oratorice.
Ca particularitati de stil, trebuie remarcate procedeele stilului romant
ic, retorismul imbinat cu un inflacarat lirism, cadentarile ritmice ale replicil
or, repetitiile simetrice, insiruirile, exclamatiile si interogatiile.
La vederea ostenilor ce se aduna, Stefan vorbeste ca un poet profet, lir
ismul tasnind in exclamatii si metafore grandioase:
Oh! saracii!...Saracii mei s-ai vostri...Saraci si voi si eu....Ce boga
ta e Moldova!...I-auz si-i vaz, ii vaz si-i auz....O! cum se varsa apele in Sire
t, asa vin suvoaiele in Suceava la chemarea Voievodului lor"!
Mestesugul oratoric al scriitorului atinge sublimul in cateva din celebr
ele replici ale lui Stefan cel Mare.
Exclamatiile si interogatiile, urmate de enumerarea numelor proprii vest
ite, cu sonoritati istorice impresionante, au un mare efect scenic, impresionand
spectatorii:
"Oh! padure tanara!...Unde sunt mosii vostri?...... ...Presarati...la Or
bic, la Chitila, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboie
ni...Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba, ...la Scheia, la Cosmin, .....U
nde sunt batranul Manuil si Goian, si Stibor si Cande, si Iuga, si Gangur, si Go
tca, si Mihai Spatarul......, si Oana, si Gherman, si fiara palosului...Bolduri?
....Pamant!"
Se pare ca ordinea acestor nume in torentul retoric potopitor este studi
ata, are ca scop obtinere unui efect maxim.
Repetarea lui "si" sugereaza navala impetuoasa, iar anume sonoritati pe metri eg
ali, ca in exemplul " ...si Goian, si Stibor, si Cande" duc spre un fortissimum
in scara.
Apoi, cate un epitet sau cate o caracterizare creeaza pauza potrivita pentru ris
ipirea ecourilor ( "..si Ilea Hurul comisul, si Dajbog parcalabul....si fiara pa
losului Boldur").
Dupa aceea, in chip firesc, vine raspunsul scurt ( "Pamant!" ), urmat de
o metafora extraordinara prin retorismul ei grandios ( "Si pe oasele lor s-a as
ezat tot pamantul Moldovei, ca pe umerii unor uriasi!" ).
Retorismul este intarit de indicatiile scenice date de autor si - in fin
al - este contrapunctat de o dezlantuire a stihiilor.

In anumite puncte de varf sau de coboras ale perioadelor, afara fulgera, ploua t
orential, bubuie tunetele si - din cand in cand - cate un trasnet formidabil aco
pere pentru o clipa totul.
Stefan se impune astfel ca un conducator trimis de providenta.
Dintre figurile de stil retin atentia si cateva comparatii si metafore.
Astfel, fetele din jurul doamnei sunt "ca ierburile crude de pe batranul turn a
l Sucevei", iar sarutul voievodului cade pe crestetul Oanei "ca ploaia pe holde
verzi".
Langa ea, "soarele Moldovei", ajuns la asfintit, se simte ca "o pluta batrana s
i scorborosita langa un bradut verde, stufos si drept".
Ici-colo apare cate o zicala populara. Astfel, auzind de complotul boier
ilor, Stefan constata cu amaraciune:
"Nici n-au treierat graul din care sa-mi fiarba coliva, si mi-o si impar
t!".
colorit istoric.