Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mai multe decat atat, la conflictele existente in sanul elitei conducatoare a Tarilor
Romane se vor adauga ingerintele Portii in viata statala a celor doua Principate manifestate in
special prin destituirea domnitorilor dupa bunul plac al sultanilor. Totodata, nu putem omite
nici abila propaganda ruseasca menita a-i atrage pe romani de partea tarilor in politica lor
expansiva ce viza cucerirea Constantinopolului si a stramtorilor.
Pozitia geostrategica extrem de importanta a Moldovei si a Valahiei le va transforma in
niste pioni pe tabla de sah a celor 3 mari imperii vecine dar si in principalul camp de lupta al
confruntarilor dintre ele. Pe fondul interesului tot mai crescut al Portii, Rusiei si Austriei de asi extinde dominatia asupra Europei de sud-est, principatele romane s-au aflat in centrul
atentiei respectivelor puteri fapt menit a determina evolutii semnificative ale statutului lor
politico-juridic.
O prima mutare in acest sens va fi efectuata chiar de catre otomani care incepand din
1711 in Moldova si din 1716 in Tara Romaneasca au acaparat controlul total asupra institutiei
domniei instaurand regimul fanariot pentru mai bine de un secol. Concret, Poarta a inceput sa
numeasca in ambele tarii domnitori total obedienti proveniti din randurile familiilor grecesti
aristocratice originare din Fanar sau cel putin inruditi cu acestea. Teoretic prin instituirea
regimului fanariot in Principate, Poarta proceda la numirea unor domnitori pe viata numai ca
in fapt, ei isi pastrau demnitatea putin vreme deoarece erau nevoiti sa le faca loc unor
succesori care isi cumparasera postul prin oferirea unor sume considerabile fie sultanilor, fie
inaltilor dregatori turci.
In consecinta, preocuparea de baza a fiecarui domn era aceea de a-si achita datoriile
conttractate cu ocazia achizitionarii functiei, urmata de o rapida imbogatire. Pentru aceasta
fanariotii vor instituii un sistem perfid de jefuire a poporului si a tarii incercand in paralel sa
reprime orice incercare de desteptare a constiintei nationale romanesti.
Politica turcilor fata de Principate va genera o accentuata instabilitate in cadrul celor 2
state astfel incat de-a lungul secolului fanariot asistam la 37 de domnii in Tara Romaneasca si
la 33 in Moldova. In plus, in intervalul 1711-1821 confruntarile dintre rusi, turci si austrieci
au insumat 23 de ani de razboi cu toate urmarile specifice: pagube umane si materiale sau
incalcarea brutala a drepturilor istorice ale Principatelor Romane. De exemplu: marile puteri
vecine nu au ezitat sa ocupe si chiar sa anexeze unele regiuni romanesti. Jefuirea sistematica a
bogatiilor principatelor si pierderile teritoriale suferite de catre ele au adus in atentia boierilor
pamanteni ideea instalarii unor principi straini proveniti din casele domnitoare europene in
fruntea Tarilor Romane ca unica solutie de salvare a statalitatii si a afirmarii Valahiei si
Moldovei ca entitati distincte pe harta politica a continentului.
Demn de mentionat este faptul ca la o astfel de formula s-a gandit si tarina Ecaterina a
2-a cu scopul insa de a facilita atingerea obiectivelor expansioniste rusesti. Mai exact, ea le-a
propus otomanilor in 1772 in timpul derularii razboiului ruso-turc din 1768-1774 sa renunte la
Moldova si la Valahia. Ele urmau sa se uneasca sub conducerea printului polonez Stalislas
Poniatowski.
Ideea unificarii celor doua tari a fost primita cu maxima ostilitate la Viena
determinand-o pe tarina sa renunte la punerea sa in practica fara a o abandona insa. Prin
urmare, cativa ani mai tarziu in 1782 Ecaterina a 2-a a incercat sa ajunga la o intelegere cu
imparatul Iosif al II-lea in sensul constituirii unui stat neutru format din Principatele Romane,
stat denumit Dacia, pentru ca habsburgii sa fie atrasi de planul respectiv tarina s-a aratat chiar
dispusa sa le cedeze Oltenie. Conditia pusa de catre rusi pentru infaptuirea respectivei entitati
era ca suveranul sau sa aiba confesiunea ortodoxa si sa beneficieze de o domnie ereditara. Ca
monarh al Daciei, Ecateria a 2-a a propus 2 variante: pe nepotul sau marele duce Constantin
sau pe generalul Grigori Potenkin. Concretizarea unui astfel de proiect ar fi transformat
principatele romane intr-o veritabila baza a expansionismului rusesc atat spre Constantinopol
cat si spre inima Europei, ceea ce ar fi dus la rasturnarea echilibrului de forte din rasaritul
continentului, fapt considerat inacceptabil de catre celelalte puteri.
Climatul international generat de izbucnirea si victoria revolutiei franceze, de
disparitia Poloniei in 1795 si de derularea razboaielor napoleoniene s-a repercutat in mod
direct si asupra miscarii de emancipare nationala a romanilor. Sesizand faptul ca armatele
napoleoniene implementau generoasele principii ale revolutiei franceze in toate teritoriile
cucerite, boierii nostri cu vederi liberale au inceput sa inmaneze autoritatilor de la Paris tot
mai multe memorii si proiecte de reformare a principatelor romane. Dintre acestea remarcam
un memoriu din 1802 al unui grup de boieri munteni adresat primului consul Napoleo
Bonaparte. In cuprinsul documentului se propunea numirea ducelui de toscana in fruntea Tarii
Romanesti ca unica solutie generatoare de stabilitate si progres la sud de Carpati.
Urmarindu-si propriile interese, Napoleon s-a pronuntat in favoarea mentinerii unitatii
si a integritatii teritoriale a Imperiului Otoman. De asemenea, conducatorul francez propunea
chiar acceptuarea controlului turcesc asupra principatelor romane deoarece vedea in ele o
bariera in calea accesului Rusiei sau Austriei la Gurile Dunarii. Prin urmare, memoriul
romanesc a fost respins fara nici un fel de echivoc.
Cinci ani mai tarziu in 1807 cativa boieri moldoveni i-au adresat imparatului francez
un document cu un continut asemanator solicitand inclusiv unirea Moldovei cu Valahia intr-un
stat independent si unitar denumit Dacia sau Valahia Mare, stat ce urma sa fie condus de un
print de origine franceza sau italiana. Noua entitate urma sa fie scoasa de sub suveranitatea
Portii si sa intre sub garantia formala a marilor puteri europene in frunte cu Franta. Nici de
aceasta data Napoleon nu a primit cu mai multa benevolenta doleantele romanilor chiar daca
relatiile Frantei cu Imperiul Otoman se deteliorasera considerabil in ultima vreme. Fiind
multumit de faptul ca scosese Rusia din Coalitia Antifranceza initiata de catre britanici,
imparatul Napoleon s-a inteles cu tarul Alexandu I la Tilsit in 1807 si la Erfurt in 1808 asupra
impartirii Europei in sfere de influenta acceptand ideea extinderii Imperiului Romanovilor
pana la Dunare.
In consecinta, perspectivele principatelor romane erau dintre cele mai sumbre.
Tensiunile franco-ruse aparute dupa 1809 si declansarea in 1812 a campaniei lui Napoleon de
cucerire a Rusiei, vor duce la neaplicarea intelegerilor de la Tilsit si Erfurt referitoare la tarile
romane chiar daca la sfarsitul razboiului ruso-turc din 1806-1812 Moldova a trebuit sa le
cedeze rusilor Basarabia.
Dupa infrangerea definitiva definitiva a frantei napoleoniene si instaurarea pacii in
Europa contele rus de origine greaca CapodIstria care conducerea ministerul de externe
impreuna cu Karl Nesselrode a propus in 1816 constituirea unei confederatii balcanice
formate din Moldova, Tara Romaneasca si Serbia. Ea urma sa fie organizata dupa modelul
celei germane si sa se afle sub garantia colectiva a Rusiei, Austriei, Frantei si Angliei.
Confederatia trebuia condusa de principi proveniti din casele regale apusene, mai exact din
lumea germana.
Britanicii si austriecii au respins categoric o astfel de formula, motiv pentru care
domniile fanariote vor continua in tarile romane.
O data cu revolutia lui Tudor Vladimirescu si cu revenirea la domnitorii pamanteni
constatam puternicul eveniment al miscarii de eliberare nationala a romanilor si tentativa
boierilor munteni si moldoveni de a profita cat mai mult de pe urma divergentelor dintre
puterile europene pe teme principatelor.
Curentul reformator s-a manifestat cu mai mare intensitate in Moldova acolo unde in
1824 un grup de boieri carvunari a intocmit o jalba catre Poarta solicitand instaurarea unei
domnii ereditare de catre un principe strain. Totodata, la finele razboiului ruso-turc din 18281829 mai multi boieri munteni au elaborat un document intitulat ,,Cererile ce ar fi putut face
Valachia si Moldova la un congres de printi straini pentru situatia lor cea din afara si
statornicia cea din-nauntru.
Concret, semnatarii memoriului propuneai unirea celor dou state intr-o monarhie
constitutionala ereditara incredintata unui print provenit din randul familiilor domnitoare din
Germania de Nord. Demersul respectiv a avut marele merit de a formula in mod explicit
dorintele partideli nationale chiar daca pentru un moment ele nu se puteau impune.
Tratatul de pace de la Adrianopol a venit doar partial in intampinarea aspiratiilor
nationale romanesti garantand autonomia administrativa a principatelor , libertatea comertului
lor exterior si instituind principiul alegerii pe viata a domnitorului de catre adunarile obstesti.
Tot in baza prevederilor respectivului tratat s-au constituit comitetele de la Iasi si Bucuresti
destinate elaborarii Regulamentelor Organice ale Principatelor Romane.
In cadrul dezbaterilor din comitetul moldovean Iordache Catargiu a propus unirea
celor doua tari sub conducerea unui prin ereditar provenit dintr-o casa domnitoare europeana
cu exceptia celor ale statelor vecine. Aceasta idee a fost inclus chiar si intr-un memoriu al
boierilor moldoveni adresat in 1830 tarului Nicolae I. Intuind consecintele implementarii
solutiei printului strain autoritatile de la Petersbourg au respins categoric respectivul proiect
politic pronuntandu-se in favoarea perpetuarii unui Imperiu Otoman vulnerabil in detrimentul
solutiei de constituire a unor state nationale independente in sud-estul Europei.
La randul lor, celelalte mari puteri in frunte cu Anglia au militat pentru mentinerea
integritatii teritoriale si pentru consolidarea pozitiei externe a Portii incercand totusi sa
instituie un sistem de garantie colectiva pentru principatele romane cu scopul de a inhiba
astfel expansionismul rusesc.
In consecinta boierii munteni si cei moldoveni vor incerca sa exploateze la maximum
evolutia situatiei internationale din ce in ce mai favorabila cauzei romanesti in sensul ca
puterile europene recunosteau necesitatea de a se constituii la Gurile Dunarii o bariera in calea
inaintarii rusesti catre Constantinopol, stramtori si provinciile otomane locuite de slavii sudici.
Tocmai de aceea in deceniul al 4-lea al secolului al 19-lea toti oamenii politici romani patrioti
si luminati si-au intensificat eforturile vizand constituirea unui regat sub garantia colectiva a
marilor puteri. Ei sperau ca Poarta va fi obligata sa respecte vechile drepturi ale principatelor
si ca impovaratorul protectorat rusesc va disparea pentru totdeauna.
Desi era cunoscut pentru pozitia sa conservatoare, domnitorul moldovean Mihail
Sturza a actionat totusi cu maxima moderatie in 1839 atunci cand a fsot descoperita asa-zisa
conjuratie confederativa condusa de comisul Leonte Radu. Acesta influentat de o serie de
proiecte politice de larga circulatie europeana a propus crearea unei confederatii statale
formate din Moldoda, Tara Romaneasca si Serbia avand in frunte un print strain a carui
domnie sa fie ereditara. Conjuratii pornisera de la modelul oferit de confederatia germana in
ceea ce priveste organizarea sa politica in vreme ce solutia printului strain isi avea deja
antecedentele in Belgia acolo unde in 1831 fusese adus pe tron Leopold I de Saxa-Coburg dar
si in Grecia, tara condusa din 1832 de catre Otto I de Bavaria.
Efemera victorie a revolutiei pasoptiste a determinat guvernul provizoriu de la
Bucuresti sa il trimita pe Ioan Maiorescu la Francfourt in calitate de agent diplomatic al Tarii
Romanesti acrediat pe langa parlamentul german. El i-a contactat pe mai multi oameni politici
austrieci solicitandu-le ca guvernul de la Viena sa renunte la posesiunile sale italiene si sa
patroneze constituirea unui regat roman format din Valahia, Moldova, Transilvania si
Bucovina. Toate aceste provincii urmau sa se uneasca sub conducerea unui print austriac aflat
sub tutela confederatiei germane. Neincluderea Austriei in statul german edificat de
parlamentul de la Francfourt va duce insa la abandonarea proiectului lui Maiorescu. Dupa
infrangerea revolutiei, Poarta si Rusia au incheiat conventia de la Balta Liman in virtutea
caruia s-a decis ca domnitorii sa nu mai fie alesi pe viata si sa fie numiti de catre sultan cu
acordul tarului pe o perioada de 7 ani.
Dincolo de orice speculatii cert este faptul ca solutia printului strain nu era agreata de
catre marile puteri cu exceptia Frantei deoarece punerea sa in practica ar fi insemnat
constituirea unui stat unitar roman capabil sa isi cucereasca in scurt timp independenta si sa se
integreze rapid in lumea europeana. Desi nu si-a atins obiectivele maximale propaganda
romaneasca i-a convins pe diplomatii aflati la Paris sa puna Principatele sub garantia colectiva
a marilor puter si sa decida convocarea unor adunari adhoc cu scopul de a exprima dolaentele
moldovenilor si ale muntenilor legate de viitoare lor organizare statala.
Lucrarile divanurilor adhoc de la Iasi si Bucuresti vor fi deschise in septembrie 1857
iar pe 7/19 octombrie adunarea Moldovei si pe 9/21 octombrie cea a Tarii Romanesti au
adoptat cate o rezolutie sintetizand solucitarile majore ale romanilor si anume: autonomia,
unirea, printul strain ereditar, neutralitatea si guvernarea constitutional. Pentru a fi cat mai
elocventi deputatii munteni vor adopta pe 6/18 noiembrie 1857 ,,Actul dezvoltator votului
adunarii adhoc de la 9/21 octombrie 1857. Documentul continea o argumentare solida a
necesitatii unirii celor 2 tari explicand si motivele pentru care in fruntea lor trebuia adus un
print strain. In primul rand se evitau geloziile si rivalitatile dintre familiile boieresti pentru
ocuparea tronului punandu-se capat oricarei tentative de influentare a domnitorului. In al
doilea rand se asigura stabilitatea politica a tarii gratie echilibrului si echidistantei
domnitorului. In fine, in al 3-lea rand era inlesnita integrarea Romaniei in marea familie
europeana datorita legaturiloe de sange ale domnitorului cu familiile regale din apusul
continentului fapt ce conferea Romaniei un prestigiu extern sporit.
Daca marile puteri ar fi respectat optiunile romanilor pentru unire si print strain acest
lucru ar fi insemnat automat iesirea principatelor de sub suzeranitatea otomana si obtinerea
independentei lor. O astfel de actiune politico-diplomatica era insa de neconceput pentru
cancelariile europene motiv pentru care ele au decis sa le ofere romanilor doar o unire
simbolica conform prevederilor conventiei de la Paris din 7/19 august 1858. Referitor la
institutia domniei se preciza extrem de clar faptul ca atat la Iasi cat si la Bucuresti urmau a fi
alesi domnitori pamantei.
Dupa ce a trecut printr-o scurta perioada de mari framantari elita politica nationala
romaneasca a identificat o formula ingenioasa de consacrare a principiului unirii prin
desemnarea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate. Fiind pe deplin
constient ca avea misiunea de a infaptui unitatea politico-administrativa a Romaniei, Cuza
preciza intr-o scrisoare adresata puterilor garante ca dorinta unanima a tarii ramane unirea sub
un print strain si ca el nu va ezita sa se retraga din viata publica atunci cand acest deziderat va
fi pe calea sa se materializeze.
Dupa eforturi diplomatice sustinute domnitorul a obtinut in decembrie 1861
recunoastrea unirii depline a principatelor iar in ianuarie 1862 a format primul guvern unic al
Romaniei si a contopit adunarea Moldovei cu ce a Tarii Romanesti. Conform unor marturi din
epoca neverificate insa documentar se pare ca dupa aceste succese rasunatoare Cuza le-ar fi
comunicat in mod confidentiar catorva apropiati dorinta sa de a se retrage in favoarea contelui
Filip de Flandra. De asemenea, la inceputul anul 1863 in mediile politice de la Bucuresti
circula tot mai intens zvonul aducerii unui print strain in fruntea tarii. Mai exact, era vorba
despre ducele Serghei de Leuchtemberg. Franta si Marea Britanie au respins inca din capul
locului respectiva candidatura vazand in ea un mijloc de sporire a influentei rusesti la gurile
Dunarii.
In ceea ce il priveste, Cuza, desi era bine intentionat ca domnitor nu a avut capacitatea
de a-si impune aplicare reformelor adoptate dovedind numeroase slabiciuni si carente in
activitatea sa. Inconjurat de o camarila implicata in tot felul de afaceri oneroase el nu a reusit
sa stopeze prabusirea economica a tarii dar mai mult decat atat a dat o lovitura de stat in mai
1864 menita sa ii sporeasca atributiile si autoritatea. Pe plan extern el a initiat un periculos
proces de apropiere de Rusia cazand in plasa abilei propagande a Petersbourgului.
Bucuresti, propunandu-l in fata liderilor politici romani prin intermdiul doamnei Cornu pe
tanarul Carol ca viitor domnitor.
Familia princiara de Hohenzollern era una dintre cele mai vechi case domnitoare din
Europa jucand un rol important in istoria medievala a germanilor. Originile ei trebuie cautate
in Suabia, o regiune sud-vestica a Germaniei, strabatuta de cursul superior al Dunarii. Numele
familiei provine de la Caselur Zollern stapanit de catre contii Burkardus si Wezilo care au fost
mentionati intr-o cronica din anul 1061. Intrucat resedinta lor se afla situata pe un deal ea a
fost denumita in epoca Zollern dupa cuvantul care in dialectul suav desemna o colina. Pentru
a evidentia faptul ca se facea referire la un deal mai inalt, adica Hoch Zollern, prin
justapunere i s-a dat castelului dar si familiei princiare numele de Hohenzollern.
Spita contelui Wezilo se va stinge insa in deceniile urmatoare, in timp ce cea a lui
Burkardus va da numerose vlastare ce se vor perpetua pe mai multe linii. In 1192, Frederic al
3-lea, conte de Zollern, devenea prin casatorie si Burkardus de Nuremberg punand astfet
bazele viitoarei dinasti prusien. Dupa moarte sa toate posesiunile i s-au impartit intre copii.
Principalul beneficiar al succesiunii a fost fiul cel mare, Konrad, care a primit in stapanire
Nurembergul si 2 comitate situate in Franconia. Practic, Konrad poate fi considerat stramosul
Hohenzollernilor si Markgrafti de Handenburg. Celelalt baiat, Frederic al 4-lea a pastrat
comitatul de Zollern si a devenit astfel stramosul Hohenzollernilor din Suavia, adica,
fondatorul liniei Suave. Urmasii lui Konrad au constituit ramura francona a familiei care in
secolul al 16-lea a trecut la luteranism. Din aceasta linie dinastica vor descinde viitorii regi ai
Prusiei dar si imparatii Germaniei moderne.
In ceea ce ii priveste pe Hohenzollerni din Suavia, ei si-au pastrat confesiunea catolica
si incepand din 1576 se vor diviza in 4 ramuri:
1.Hohenzollern Hechingen se va stinge in 1869
2.Hohenzollern Sigmaringen
3.Hohenzollern Haigenloch stinsa inca din 1634
4.Hohenzollern Silezian stinsa in 1616.
De-a lungul epocii moderne linia Suava a Hohenzollernilor va fi pusa in umbra de cea
francona care se stramutase in partea rasariteana a spatiului german. Practic, odata cu
incoronarea lectorului de Brandenburg, Frederic al III-lea care rege al Prusiei sub numele de
Frederic I pe 18 ianuarie 1701, conducerea familiei va fi preluata in mod efectiv de catre
ramura francona. Conform statutului de familie adoptat in 1821 pe vremea regelui Frederic
Wilhelm al III-lea, s-a stabilit ca suveranul Prusiei va dobandi si calitatea oficiala de sef al
intregii case de Hohenzollern. Din dorinta de a da un imbold procesului de unificiare a
Germaniei, printul Carol Anton de Hohenzollern Sigmaringen dar si printul Frederic Wilhelm
de Hohenzollenr Hechingen vor renunta de buna voie pe 7 decembrie 1848 de toate drepturile
lor suverane pe care le-au cedat regelui Prusiei.
Carol Anton, tatal viitorului suveran roman, stapanea domeniul Sigmaringen in jurul
caruia se constituise inca din 1623 principatul cu acelasi nume care dupa 1815 a fost inclus in
confederatia germana. Ramura Hohenzollern Sigmaringen se inrudea nu doar cu familia
regala prusaca ci si cu cea imperiala franceza, cu romanovii, cu suveranii portughezi si chiar
cu habsburghii austrieci. Dupa 1849, Carol Anton a devenit comandant al regimenului 26
infanterie apoi al diviziei a 14-a infanterie avand garnizoana la Dusseldorf fiind totodata un
colaborator apropiat al principelui Wilhelm, viitorul imparat, care l-a si numit guvernator
militar al Vesfaliei in 1853 iar apoi a sustinut desemnarea sa ca prim ministru al Prusiei intre
1858 si 1862 si guvernator al Renaniei intre 1863 si 1881.
Carol Anton s-a nascut in 1811 iar in 1834 s-a casatorit cu Iosefina de Baden avand
impreuna 6 copii: Leopold (1835-1905), Stephanie (1837-1859) ea s-a casatorit cu regele
Petru al 5-lea al Portugaliei, Carol (1839-1914), Anton (1841-1866), Frederic (1843-1904),
Maria Luiza (1845-1912) ea se va casatorii cu contele de Flandra.
10
avertizeze ca era nedemn pentru un Hohenzollern sa se puna sub suzeranitatea unui sultan
otoman. Tanarul ofiter i-a replicat insa suveranului cxa situatia respectiva nu va fi una de
lunga durata deoarece el va castiga independenta Romaniei chiar pe campul de lupta daca va
fi nevoie. In incheierea audientei Wilhelm I i-a recomandat lui Carol sa dea dovada de
maxima prudenta dandu-i totusi de inteles ca il va sustine in mod tacid.
In paralel, in tara lucrurile se derulau cu rapiditate, intre 9 si 17 aprilie/ 21 si 29 aprilie
s-au desfasurat alegerile pentru adunarea constituanta ale carei lucrari au fost inaugurate chiar
pe 28 aprilie cu un mesaj amotionat al locotentei domnesti menit sa reafirme vointa natiunii
romane de a-si atinge cele 2 deziderate majore: unirea deplina a principatelor si domnitorul
provenit dintr-o casa regala europeana.
Cuprinsi de entuziasm, deputatii au adoptat pe 1/13 mai 1866 o rezolutie cu 109 voturi
pentru, si 6 abtineri, in cuprinsul careia se preciza ca principele Carol Ludovic de
Hohenzollern Sigmaringen devine domnitor al Romaniei sub numele de Carol I. Respectivul
document reprezenta un raspuns curajos al autoritatilor de la Bucuresti dat conferintei
puterilor garante de la Paris, care inca din 20 aprilie le recomandase parlamentarilor romani sa
treaca la alegerea unui domnitor pamantean precizand ca in cazul in care majoritatea
moldovenilor s-ar pronunta impotriva unirii cele 2 principate ar trebui sa se separe.
In ceea ce il priveste, principele Carol dupa ce a sondat potentiala reactie a imparatului
Napoleon al III-lea legata de acceptarea tronului Romaniei, a decis sa forteze destinul si sa
porneasca spre noua sa patrie calatorind incognito pe ruta Viena-Bazias care era cea mai
scurta dar si cea mai primejdioasa data fiind iminenta izbucnire a razboiului austro-prusac. Pe
29 aprilie/11 mai printul a parasit orasul Dusseldorf indrepandu-se catre Zurich acolo unde
guvernatorul cantonului Saint Gallen i-a procurat un pasaport elevetian pe numele Karl
Hettingen. In documentul respectiv se preciza ca detinatorul sau calatorea la Odessa pentru
afaceri si ca avea urmatoarele semnalmente: ,,ochii albastri, par negru, nas vulturesc, mustati
si barba mijind pe obraji, statura zvelta.
Carol a calatorit cu un pasaport fals si a purtat ochelari fumurii pentru a nu putea fi
identificat de catre austrieci care l-ar fi arestat chiar daca pe 30 aprilie demisionase din armata
regala prusiana. Viitorul suveran va fi insotit in temerara sa actiune de catre consilierul
ministerial Von Werner si de chambelanul Mayenfisch carora li se vor alatura la Bazias
locotenentul Sergiu Len, nepotul lui Ion Blceanu.
Pe 1 mai printul Carol a expediat din Zurich 2 scrisori adresate lui Napoleon al III-lea
si tarului Alexandru al II-lea. In prima dintre ele el isi exprima speranta ca imparatul francez
nu ii va dezaproba hotararea si ca va fi un veritabil protector al Romaniei iar in cea de-a doua
ii solicita tarului sprijinul in vederea dezrobirii Orientului si a crestinatatii. Tot la Zurich
printul a mai redactat si o scrisoare catre sultanul Abdul Aziz care va fi insa expediata la
Constantinopol dupa sosirea sa in tara. In cuprinsul acesteia, Carol si-a manifestat intentia de
a respecta tratatele care legau de mai multe secole principatele romane de Imperiul Otoman.
A urmat in intervalul 3-6 mai o calatorie plina de peripetii pe traseul AusburgMunchen-Salzburg-Viena-Pesta-Timisoara-Bazias. De aici ar fi trebuit ca pasagerii sa fie
imbarcati pe un vapor rapid dar din cauza transporturilor militare efectuate pe Dunare vasul
respectiv a fost programat sa vina abia peste 2 zile. In consecinta principele si insotitorii sai au
fost nevoiti sa se cazeze la un modest hotel din localitate.
In dimineata zilei de 8 mai a sosit vaporul asteptat, iar Carol s-a instalat intr-o cabina
de clasa a 2-a. Pe acelasi vas, s-a imbarcat si I.C. Brtianu venit direct de la Paris acolo unde
capatase sustinerea imparatului francez pentru solutia printului strain. Din dorinta de a evita
orice complicatie cei 2 s-au prefacut ca nu se cunosc. Intrucat nivelul Dunarii era foarte
scazut, pasagerii vor fi transportati la Orsova pe o nava mai mica de unde se va porni catre
Turnu Severin. La ora 16 Carol si insotitorii sai au debarcat pe pamantul romanesc in portul
Turnu Severin.
11
12
13
In mod efectiv, domnitorul a fost implicat in toate ramurile puterii de stat beneficiind de
largi prerogative care nu le depaseau insa pe cele cuprinse in statutu dezvoltator al lui Cuza.
Ca urmare a cuceririi independentei de stat, Romania va intra si in randul regatelor.
Trecerea respectiva nu s-a efectuat in mod brusc ci gradual. Intr-o prima faza la propunerea
consiliului de ministrii domnitorul Carol I a adoptat pe 9/21 septembrie 1878 titlul de Alteta
Regala. Ulterior pe 14/26 martie 1881 va fi proclamat Regatul Romaniei iar la 10/22 mai
1881se va desfasura in Dealul Mitropoliei ceremonia incoronarii Regelui Carol I si a Reginei
Elisabeta. Toate aceste modificari isi vor gasi consacrarea juridica si prin revizuirea
constitutionala din 8 iunie 1884.
In paralel pentru a asigura stabilitatea si continuitatea dinastiei de Hohenzollern, guvernul
a insistat sa fie clarificata si problema succesiunii la tron. Intrucat regele nu avea copii a fost
necesara apelarea la textul Constitutiei care stipula ca ,,in lipsa de coboratori in linie
barbateasca ai Mariei Sale Carol I de Hohenzollern Sigmaringen succesiunea tronului se va
cuvenii celui mai invarsta dintre fratii sai sau coboratorilor acestora.
In vara anului 1880, atunci cand Principele Carol s-a deplasat in Germania a discutat
chestiunea succesiunii cu tatal sau, cu cancelarul Bismarck dar si cu imparatul Wilhelm I seful Casei de Hohenzollern. Prin urmare, pe 9 noiembrie 1888 Printul Carol Anton a declarat
in scris ca adera la prevederile Constitutiei Romaniei referitoare la succesiunea la tron in Casa
princiara de Hohenzollern. A doua zi insa, pe 10 noiembrie 1888, fratele mai mare al
suveranului roman, Principele Leopold de Hohenzollern, a anuntat ca renunta la improbabila
succesiune la tronul Romaniei data fiind varsta sa (era cu 4 ani mai mare decat Carol). Totusi,
el a precizat ca va accepta ca unul dintre fii sai sa primeasca tronul Romaniei si a decis sa
inceapa educarea baietilor sai pentru a putea prelua aceasta sarcina. Prin urmare, mesajul
domnesc din 15 noiembrie 1888 aduce la cunostinta intregii tari faptul ca succesiunea la tron
va fi reglementata conform prevederilor constitutionale.
Desi situatia parea pe deplin rezolvata, totusi a mai aparut un abstacol si anume scrisoare
din 29 decembrie 1886 a principelui Wilhelm prin care acesta il informa pe Carol I ca renunta
la orice drept asupra Coroanei Romaniei. Totusi, principele Wilhelm a tinut sa isi manifeste
convingerea ca fratele sau mai mic Ferdinand va accepta sa continue marea opera inceputa de
unchiul lor daca va fi solicitat in acest sens. Lucrurile sa vor clarifica in totalitate abia pe 14
martie 1889 atunci cand senatul a adoptat o motiune referitoare la inscrierea lui Ferdinand de
Hohenzollern in apelul sau nominal sub numele de Alteta Regala Principe al Romaniei si
mostenitor prezumtiv al Coroanei. Decizia respectiva va fi ratificata 4 zile mai tarziu printr-un
decret regal. Viitorul suveran al tarii va sosi in capitala pe 19 aprilie 1889 fiind intampinat in
Gara de Nord de regele Carol I si regina Elisabeta, de primul ministru Lascar Catargiu, de
membrii guvernului, de presedintii corpurilor legiuitoare, de reprezentantii celorlalte autoritati
statale si de ministrii plenipotentiali acreditati la Bucuresti. Cateva zile mai tarziu, pe 9 mai
1899 el era primit in senat asumandu-si in mod oficial prerogativele specifice mostenitorului
tronului.
Dupa marea unire din 1918, noile realitati au impus ca o necesitate stringenta modificarea
Constitutiei, opera patronata de catre presedintele PNL Ion I.C. Bratianu. Publicata in
monitorul oficial din 29 martie 1923 noua lege fundamentala a reprezentat in esenta adaptarea
textului constitutional de la 1866 la situatia interna si internationala a Romaniei de dupa
primul razboi mondial. Ea a avut meritul de a formula cu mai mare claritate principiul
suveranitatii nationale de a explicita drepturile si libertatile democratice si de a mentine
separatia puterilor in stat. In ceea ce le priveste, dispozitiile legate de persoana regelui, ca si
prerogativele sale au ramas in esenta neschimbate precizandu-se numai faptul ca numirea sau
confirmarea in functii publice se facea de catre domnitor conform prevederilor legale.
Totodata, in legatura cu mesajul de deschidere a sesiunii parlamentare nu se mai facea
precizarea ca acesta trebuia sa se refere la starea tarii.
14
15
16
prin constitutie, legi si statutul familiei domnitoare deoarece in mod implicit ei fusesera
decazuti din drepturile parintesti inclusiv din acelea de a avea acces la averea personala a
copiilor lor. Intr-un astfel de ca puterea parinteasca, exercitarea tutelei si administrarea sau
folosinta averii treceau direct asuprra regelui sau a regentei.
Prin statut se mai reglementau divorturile, testamentele si succesiunile, mentinadu-se
faptul ca nici un membru al familiei nu avea dreptul de a face acte de adoptie. De asemenea
membrii familiei domnitoare nu puteau fi chemati nici la interogatorii si nici ca martori intrun proces civil sau penal. Daca totusi era necesara participarea lor la incheierea unui act ce
necesita prezenta personala, atunci un judecator desemnat de presedintele tribunalului venea
si lua consimatamantul scris al respectivului membru al familiei regale.
Asemeni membrilor famililor regaleeuropene, si principii Romaniei aveau obligatia de a
se pregati din punct de vedere militar. Conform traditiei atat mostenitorul coroanei cat si fii
sau erau incadrati in cadrul unitatilor militare autohtone romanesti, o reglementare in acest
sens a aparut pe 22 decembrie 1892 mentionand printre altele ca membrii familiei regale care
efectuat serviciul militar nu puteau fi supusi legii de inaintare in armata deoarece intreaga
actiune si avansarea lor in grad erau reglementate prin ordin si decrete regale.
De-a lungul timpului statutul membrilor familiei domnitoare a suferit o serie de modificari
prin abrogarea, completarea unor articole sau introducerea altora noi referitoare in mod
special la drepturile patromoniale si la deschiderea succesiunii in cazul decesului regelui,
reginei, principelui mostenitor sau al oricarui ale membru al familiei regale.
In timpul regimului Antonescu s-a efectuat o noua numaratoare a articolelor ramase in
vigoare astfel incat statutul in forma sa actualizata a fost publicat in Monitorul Oficial din 16
iulie 1941. pana in momentul proclamarii republicii nu s-au mai operat modificari ale
statutului dar dupa evenimentele din 1989 problema monarhiei si cea a locului si rolului Casei
Regale au reintrat in atentia opiniei publice si a clasei politice de la Bucuresti.
Dupa cativa ani extrem de tulburi in care raporturile dintre autoritatile romanesti si Regele
Mihai I au cunoscut o evolutie sinoasa, guvernul a hotarat pe 21 februarie 1997 sa-i redea
fostului suveran cetatenia romana pierduta de catre acesta printr-o decizie a Consiliului de
Ministri din 22 mai 1948. Mai mult decat atat, pe 16 iulie 2001 a fost promulgata legea prin
care fosii sefi de stat primesc dreptul de a beneficia pe toata durata vietii de o locuinta de
protocol data in folosinta gratuita, de o indemnizatie lunara reprezentand 75% din cea a
presedintelui Romaniei si de protectie si paza asigurate de serviciul specializat in acest
domeniu. In plus, fostilor sefi de stat li se asigura un cabinet de lucru in cadrul caruia sunt
incadrati un Consilier si un secretar renumerati din veniturile statului, dar si cate un
autoturism. In calitate de sef al Casei Regale a Romanei, Mihai I a adoptat pe 5 ianuarie 2005
la Palatul Elisabeta o serie de decizii care vor fi incluse ca anexa in statutul complet al
familiei domnitoare menit sa succeada tuturor celorlalte statute si legi ale casei regale, acest
ultim statut fiind promulgat pe 30 decembrie 2007 la Castelul Svrin. Concret era vorba
despre denumirea Principesei Margareta ca succesor dinastic si sef al casei regala a Romaniei
dupa decesul lui Mihai I. In cazul in care natiunea romana si parlamentul ar opta pentru
revenirea la monarhie, fostul suveran le solicita autoritatilor sa renunte la aplicarea legii salice
(excluderea femeilor de la succesiune) deoarece ea nu corespunde drepturilor din Europa
contemporana si nici valorilor societatii romanesti.
Casa Regala a decis si sa reactiveze ordinul Carol I ca distinctie de familie completandu-l
cu o serie de grade inferioare. De asemenea sotului principesei Margareta, Principele Radu, ia fost conferit titlul de Principe al Romaniei si calificativul de Alteta Regala acordate insa
numai ad-personam ceea ce inseamna ca ele nu sunt transmisibile si ca principele Radu
ramane un membru non-dinastic al Casei Regale a Romaniei
17
Tot titlul de principe al Romaniei i-a fost conferit si lui Nicolae, nepotul fostului suveran
si fiu al Principesei Elena cu incepere de la 1 aprilie 2010 data cand implinea 25 de ani. Titlul
respectiv este insotit si de calificativul de Altelta Regale.
Prin documentul incheiat la Svrin se fixa si o linie de succesiune la tron si la sefia
Casei Regale cuprinzand 10 persoane in frunte cu Altera Sa Regala principesa Margareta
custode al coroanei Romaniei apoi ALR Elena si a treia persoana fiul acesteia Nicolae, cu
mentiunea ca respectiva linie de succesiune poate fi modificata oricand de catre seful Casei
regale a Romaniei.
3.nsemnele regalitatii romane
Insemnele regalitatii reprezinta simbolurile autoritatii supreme in stat, intrate de-a lungul
timpului in constiinta publica. Concret, era vorba despre coroana regala, buzduganul, mantia
regala si pavilionul regal.
Coroana regala a fost insemnul principal al domnitorilor romani inca din perioada
medievala; simbolizand suveranitatea natioana, ea dateaza de la incoronarea primului rege al
Romaniei, Carol I, pe 10 mai 1881. Executata la arsenalul armatei din Bucuresti, ea este
confectionata din otelul unui tun capturat de la otomani in timpul razboiului de independenta.
Exceptand captuseala interioara lucrata din catifea purpurie, intreaga coroana este
confectionata din otel spre deosebire de cea a reginei Elisabeta care e facuta din aur.
In mod traditional buzduganul a reprezentat un insemn al puterii al domnitorilor munteni
si moldoveni. Primul suveran al Romaniei Moderne, Carol I, a purtat insa doar bastonul de
maresal.
Dupa infaptuirea Marii Uniri, Ferdinand I va adopta buzduganul ca semn distinctiv ar
puterii regale. Realizat dupa proiectul lui Constin Petrescu la Paris, buzduganul i-a fost oferit
monarhului de catre poporul roman cu prilejul festivitatilor de la 10 mai 1920. Toate costurile
legate de producerea sa au fost acoperite prin subscriptie publica. Demn de mentionat este
faptul ca maciuca buzduganului fusese asezata pe reprezentarile feminine alegorice ale celor 5
provincii istorice reunite in 1918 iar pe maner se gasea gravata o dedicatie adresata regelui
Ferdinand I.
In ceea ce il priveste, Carol al II-lea a devenit pe 27 octombrie 1930 maresal al armatei
romane si prin urmare la manifestarile publice va purta doar bastonul de maresal. Totusi, in
mai 1940 generalul Constantin Miculescu, subsecretar de stat in ministerul apararii nationale,
i-a cerut artistului plastic, Alexandru Severin sa realizeze un buzdugan pentru Regele Carol al
II-lea cu prilejul aniversarii unui deceniu de domnie. Lucrarea respectiva va fi executata la
uzinele Malaxa in 2 exemplare: unul lucrat in aur si celalalt in bronz.
Desi era maresal al Romaniei inca din 10 mai 1940, regele Mihai I nu a purtat in public
vreun semn distinctiv al puterii sale probabil si datorita faptului ca cele mai numeroase
prerogative in conducerea statului ii reveneau lui Ion Antonescu.
Un alt insemn al regalitatii a fost mantia, intrebuintata pentru prima data la festivitatea de
incoronare de catre regele Ferdinand I pe 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. Modelul sau a fost
inspirat din cel al costumelor de gala ale domnitorilor romani incepand de la Mircea cel
Batran.
Un alt insemn al regalitatii era pavilionul regal. Conform prevederii legi pentru fixarea si
stabilirea armelor Romaniei din 1867 s-a decis ca drapelul/pavilionul domnesc sa fie identic
cu cel al armatei, adica sa fie tricolorul avand in mijloc stema tarii. Legea a fost insa
modificata in 1872 permitand ca in confectionarea pavilionului sa se tina cont de necesitatea
dublarii dimensiunii fasiei de culoare galbena din mijloc astfel incat stema tarii sa poata fi
cusuta pe ea. De asemenea, in colturile sectiunilor rosie si albastra s-a cusut cate o coroana
regala din argint.
18
Pavilionul principelui mostenitor era practic identic cu cel regal dar nu continea coroanele
cusute de la colturi. Pe timpul domniei lui Ferdinand I s-a procedat la modificarea completa a
celor 2 pavilioane. Mai exact, cel regal consta dintr-un drapel de culoare rosie-visine avand pe
margine o bordura galbena cu colturi albastre. In mijlocul drapelului a fost asezata o stema
mica a tarii de care atarna crucea ordinului Mihai Viteazu. Pe timpul lui Carol al II-lea, crucea
acestui ordin va fi extinsa pe toata intinderea drapelului/pavilionului, ceea ce simboliza
regalitatea romana eroica. In centrul crucii a fost asezata si stema tarii. Pavilionul principelui
mostenitor Mihai era albastru inchis cu bordura rosie si colturi galbene avand in mijloc stema
tarii.
Cifra regale reprezinta initiala numelui suveranului fiind folosita la marcarea obiectelor
sale personale sau la cele ale casei regale dar ea era utlizata si ca antet pe scrisorile si cartile
regelui, ori ca semn distinctiv pe drapele si uniforme. Primul suveran roman, Carol I, a avut
ca cifra 2 litere de C intercalati si adosati, Ferdinand I 2 F adosati, Carol al II-lea 2 C identici
cu cei a lui Carol I, iar Mihai I 4M uniti in forma de cruce. Deobicei deasupra fiecarei cifre
regale se afla asezata si coroana Romaniei.
Chiar daca nu a reprezentat in mod explicit un simbol al regalitatii imnul national nu avea
cum sa faca abstractie de persoana monarhului. Pe 10 mai 1881 cu ocazia incoronarii lui
Carol I si a Elisabetei s-a intonat un imn austriac tradus in romaneste cu titlul ,,Doamne Sfinte
intareste pe al nostru rege. Pana la acel moment la solemnitatile oficiale se intona marsul
triunfal, o compozitie din 1861 a sublocotenentului Eduard Hubsch care era seful muzicii
regimentului 2. Din initiativa poetului Vasile Alecsandri, Eduard Hubsch va pune pe muzica
de mars 3 strofe ale sale devenite in 1884 imn national al Romaniei sub numele de ,,Traiasca
Regele.
4.Organizarea Casei Regale
Casa Regala a Romaniei era constituita practic din mai multe compartimente dupa cum
urmeaza: Casa Militara a Regelui, Casa Civila a Regelui, Casa Reginei, Casa Princiara.
Conform prevederilor legii pentru organziarea puterii armate din Romaniei din 1868 s-a
constituit un corp de adjutanti pe langa persoana suveranului, corp compus din ofiteri
apartinand tuturor armelor.
Veritabil stat major regal respectivul grup reprezenta casa militara a domnitorului,
organism ce avea in frunte un sef numit de catre monarh. De-a lungul timpului si casa civila a
regelui a capatat o organizare din ce in ce mai riguroasa ajungand sa fie formata din maresalul
curtii, administratorul domeniului coroanei, secretarul particular al regelui, prefectul palatului
(directorul resedintelor regale), ambelanul sau marele maestru de ceremonii si marele
maestru al vanatorilor regale. Dintre toti acesti functionari cel mai important era maresalul
curtii in subordinea caruia va intra incepand din 1920 intregul personal militar si civil al casei
regale. De altfel, incepand din octombrie 1920 Ferdinand I ii va conferii maresalului si
titulatura de ministru al Casei Regale, demnitate care i-a permis acestuia sa stea alaturi de
membrii guvernului la ceremoniile oficiale.
Prima persoana care a detinut titulatura de ministru al casei regale a fost Nicolae Miu, el
detinand respectiva functie intre anii 1920 si 1924. La 3 luni dupa moartea sa i-a succedat
Constantin Hiott (1925-1930).
Lovitura de stat infaptuita de catre Carol in vara anului 1930 a provocat demisia lui
Constantin Hiott si inlocuirea acestuia cu generalul Constantin Ilasievici care a fost numit de
catre noul suveran maresalul palatului ceea ce insemna renuntarea la titulatura de ministru al
casei regale. Totusi, pana in 1934 cel mai important personaj din anturajul monarhului a fost
secretarul sau particular Pui Dumitrescu izgonit insa de la palat in urma unor complicatii de
ordin politic si sentimental.
19
Locul sau va fi luat de catre Ernest Urdreanu (1897-1959) descendentul unei familii de
boieri gorjeni originali din Urdari. El a cunosuct o ascensiune fulminanta la palat devenind un
membru de baza al camarilei regale. Ofiter de cavalerie, excelent dansator si voritor de limba
franceza, Urdreanu a fost adus de catre generalul Ilasievici de la regimentul de escorta regale
la palat pentru a avea grija de automobilele curtii regale. Intrat in atentia suveranului sin
grantiile Elenei Lupescu dupa ce economisise jumatatea din bugetul alocat parcului auto el va
fi rasplatit cu diverse functii la curte dar si in cadrul statutului roman. Mai exact, Urdreanu a
fost adjutat regal intre 1933 si 1934, prefect al palatului 1935-1936, vicemaresal in 1936 si
apoi maresal al palatului in 1937. Dupa o foarte scurta perioada de dizgratie din toamna
anului 1937 Urdreanu a devenit mare ambelan si chiar ministru al casei regale in intervalul
1938-1940, functie ce fusese reinventata special pentru el. Mai mult decat atat, in perioada
dictaturii carliste el a devenit membru al consiliului de coroana, sef de stat major al partidului
natiunii si ministru de stat. Dupa 1940 impreuna cu sotia sa Monica, Ernest Urdreanu va
insoti in exil cuplul, Carol Elena Lupescu.
Pe 19 septembrie 1940, colonelul Mihail M Roniceanu va fi numit sef al casei militare
regale iar pe 24 septembrie el va deveni si maresal al curtii.
Din dorinta de a-si subordona institutia monarhica, generalul Ion Antonescu a impus pe 25
octombrie 1940 adoptarea statutului organic provizoriu de functionare a curtii regale. Potrivit
respectivului document, personalul curtii era format din inaltii demnitari numiti de suveran in
baza propunerilor conducatorului statului fara a fi insa remunerati si din personalul propriuzis insarcinat cu functionare curtii.
Intreaga activitate a casei regale era coordonata de maresalul curtii. El avea obligatia de a
asigura legatura dintre rege si conducatorul statului, de a se ocupa de chestiunile referitoare la
protocol si la ceremonii dar si de a conduce intreaga activitate administrativa cotidiana.
Intrucat era seful administratiei regale, maresalul curtii devenea raspunzator direct in fata
monarhului dar si penal fata de stat in cazul aparitiei unor neregului de ordin administrativ. In
plus, el trebuia sa se asigure de cresterea prestigiului coroanei si de apararea moralitatii la
palat astfel incat examina, aproba si propunea toate numirile de personal de la curte hotarand
totodata si in privinta destituirilor, a inlocuirilor, a sanctiunilor si a recompenselor acordate
functionarilor palatului. Maresalul curtii regale avea in subordine casa civila regala si biroul
regal de studii dar putea da dispozitii si in legatura cu casa militara regala deoarece aceasta
avea atributii legate de asigurarea pazei si a securitatii suveranului dar si a intregii familii
regale.
Casa civila a regelui Mihai era constituita din administratorul curtii regale, domnisoarele
de onoare, maestrul curtii si prefectul casei regale. Biroul regal de studii avea menirea de a
asigura pregatirea si documentarea suveranului Romaniei.
In timpul regimului antonescu, functia de maresal al curtii palatului a fost detinuta de catre
Teodor Rosetti Solescu in perioada martie-august 1942, Ioan Mocsony Starcea intre 1942 si
1944 si de generalul Constantin Sanatescu din aprilie-noiembrie 1944. Din noiembrie 1944
pana in decembrie 1947 maresalul curtii a fost Dimitri D. Neger.
Demn de mentionat este faptul ca in timpul regilor Carol I si Ferdinand I in structura
organizatorica a casei regale romane au mai existat casa reginei compusa din marea doamna
de onoare, doamnele de onoare si secretarul suveranei dar si casa princiara formata dintr-un
maestru al curtii, ofiterii adjutanti si cateva doamne de onoare.
20
21
cinsti pe regina vaduva Elisabeta, parlamentul i-a oferit si ei o dotatie anuala viagera de
300.000 lei.
Dupa Marea Unire Constitutia din 1923 preciza ca lista civila a primului rege al Romaniei
Intregite va fi fixata printr-o lege speciala. Prin urmare, in baza articolului 136 al Constitutiei
va fi adoptata legea respectiva ce prevedea ca lista civila a lui Ferdinand I sa insumeze 10
milioane de lei anual dintre care 700.000 de lei urmau a fi platiti la paritate in aur. Si dotatia
principelui mostenitor Carol a fost ridicata la 2 milioane de lei anual din care 150.000 lei
platibili la paritate in aur. Intrucat moneda nationala se va stabiliza, dupa 1927 s-a renuntat la
achitarea unei parti din lista civila la paritatea in aur.
In epoca regentei s-a fixat prin legea din 9 august 1927 lista civila a regelui minor Mihai I.
In total era vorba despre suma de 56 de milioane de lei anual defalcata astfel: 22 de milioane
de lei pentru casa Regelui Mihai I si a regentei din care cate 6 milioane de lei le erau oferiti
celor 2 regenti nebeneficiari ai unei dotatii speciale; 20 de milioane de lei anual erau destinati
reginei Maria, 7 milioane de lei principesei Elisabeta si 7 milioane de lei principelui regent
Nicolae.
Ca urmare a urcarii pe tronul Romaniei de catre regele Carol al II-lea in urma lovituri de
stat di 6-8 iunie 1930, parlamentul va adopta pe 27 iunie legea de stabilire a listei civile a
suveranului. Conform prevederilor sale, monarhul primea 40 de milioane de lei anual la care
se adaugau si alte dotatii precum: 20 de milioane de lei pentru regina Maria, 7 milioane de lei
pentru principesa Elena, mama printului mostenitor Mihai, si 7 milioane de lei pentru Mihai
mostenitorul coroanei Romaniei.
Dupa abdicarea regelui Carol al II-lea printr-un decret lege semnat pe 29 octombrie 1940
de catre generalul Ion Antonescu s-a fixat o lista civila de 40 de milioane de lei anual pentru
regele Mihai I si o dotatie de 7 milioane de lei pentru regina mama Elena. Intrucat in timpul
razboiului valoarea nominala a leului s-a depreciat, regimul antonescu a hotarat ca incepand
din februarie 1942 sa fie majorate salariile tuturor functionarilor publici iar cu acest prilej s-a
trecut si la indexarea coantumului listei civile a suveranului care a urcat la 55 de milioane de
lei. O data cu prabusirea regimului antonescu noii lideri politici ai Romaniei, inclusiv
comunistii, au decis pe 30 decembrie 1944 ca lista civila a regelui Mihai I sa creasca la 60 de
milioane de lei iar dotatia reginei mama Elena la 8 milioane de lei.
Exceptand lista civila a monarhilor romani, Casa Regala va mai beneficia si de veniturile
obtinute de domeniul coroanei care fusese constituit printr-o lege din 10 iunie 1884. Mai
exact, la putina vreme dupa dizolvarea camerelor care au consfiintit revizuirea constitutionala
din iunie 1884, va fi depus din initiativa parlamentara si proiectul legii pentru infiitarea
domeniului coroanei. In fapt, ideea respectiva i-a apartinut primului ministru Ion C Bratianu
care si-a asumat si responsabilitatea puneri sale in practica deoarece considera ca familia
regala trebuie sa reprezinte natiunea romana cu demnitate si la inaltimea standardelor
celorlalte case regale europene.
Publicata in monitorul oficial din 10 iunie 1884, legea se referea la faptul ca 12 mosii din
domeniul privat al statului, insumand 118.286 de hectare, dintre care 67.198 de hectare de
padure, urmau sa constituie un domeniu asupra caruia coroana avea dreptul de folosinta si de
exploatare directa sau prin arendare. Respectivele proprietati erau inalienabile si
imprescriptibile, adica, nu puteau fi vandute, donate, schimbate, ipotecate sau supuse la vreo
alta sarcina indiferent de natura acesteia. Pentru ele nu se plateau impozite catre stat ci doar
darile comunale si judetene. Totodata, contractele si toate actele referitoare la administrarea
domeniului coroanei beneficiau de scutire a taxelor de inregistrare si de timbru. Veniturile
obtinute in urma exploatarii celor 12 mosii urmau sa le completeze pe acelea din lista civila
astfel incat sa permita o reprezentare adecvata a dinastiei romane atat in tara cat si peste
hotare.
22
Proprietatile respective se aflau situate in diverse zone ale tarii dupa cum urmeaza:
Rueul in judetul Braila; Sadova si Segarcea in Dolj, Cociocul in Ilfov; Bicazul in Neamt;
Gherghita, Clabucetul Taurului si Muntele Caraiman in Prahova; Domnita in judetul
Ramnicul Sarat; Mlini, Borca, Sabasa si Frcaa n Suceava si Dobrovatul in Vaslui.
Exploatarea mosiilor s-a facut prin metode stiintifice si cu ajutorul unor specialisti romani
si straini. In consecinta, pe domeniul coroanei vor aparea ateliere mestesugaresti, intreprinderi
si instalatii forestiere, cariere de piatra, dar vor fi create si biblioteci populare, scoli primare,
teatre satesti, dispensare mediacale, farmacii, carora li s-au adaugat constructiile unor noi
biserici.
Dupa reforma agrara din 1921 domeniul coroanei va suporta o expropiere de 46.422 de
hectare. Administrarea domeniului coroanei se realiza de catre un ingrijitor special numit si
remunerat de catre casa regala. De-a lungul timpului, administratorul domeniului coroanei va
actiona in vederea eficientizarii sale respectand cu strictete instructiunile primite de la rege.
In urma unui decret lege din 14 octombrie 1940 s-a renuntat la toate scutirile si reducerile
de impozite, taxe si contributii ce fusesera acordate pana atunci casei regale, membrilor
familiei domnitoare si domeniului coroanei. Practic au scapat de impozitare daor lista civila a
regelui Mihai I si dotatia anuala a reginei mama Elena. Dispozitiile respectivului decret vor fi
insa abrogate pe 20 ianuarie 1945 in semn de curtoazie fata de persoana regelui si de membrii
familiei sale.
Dupa ce comunistii si-au consolidat pozitia in stat au trecut la inlaturarea monarhiei
deoarece aceasta a reprezentat ultimul obstacol in calea comunizarii totale a tarii.
Alaturi de lista civila si de domeniul coroanei, Casa Regala a Romaniei a mai obtinut din
partea statului si dreptul de a locuii in mai multe palate dupa cum urmeaza: Palatul regal din
calea Victoriei, palatul Cotroceni, palatul Kiseleff, palatul Elisabeta - Bucuresti, Pelesul,
Pelisorul si Foisorul la Sinaia, Castele Copaceni si Scovistea in Ilfov, Resedintele regale de la
Balcic si Mamaia, Castelul Bran si Castelul Svrin din Arad.
23