Se spune ca timpul vindeca tot. Prostii!

Aceasta iluzie, inventata de om, nu fac

e decat sa adanceasca, din ce in ce mai mult, o rana incurabila. Pana in punctul
in care o transforma in cicatrice. Una puternic vizibila, ce iti va reaminti, p
ermanent, ca acel loc nu va putea fi reumplut niciodata. Si regreti. Ca n-ai sti
ut sa rostesti cuvinte la momentul oportun. Ca n-ai reusit sa asterni fapte cat
inca mai puteau fi discutate. Ca ai crezut ca mai ai timp.
Si plangi. Ca n-ai putut sa-ti smulgi din piept viata si sa i-o oferi pe tava a
celui suflet frumos. Ca finalul a trecut pragul cu ambele picioare, iar tu ai ra
mas, in urma lui, implorandu-l sa faca pasi mici.Si iti amintesti. Toate momente
le petrecute impreuna. Fiecare zambet. Fiecare lacrima. Fiecare sfat. Prima zi i
n care te-a tinut in brate. Prima zi in care ti-a promis ca va fi langa tine mer
eu. Si apoi, ultima. Si crezi. Ca, oriunde s-ar afla, te vegheaza in permanenta.
Intr-o prezenta tacuta, cu un glas care acum e stins.
Si incerci. Sa fii tare. Sa faci lucrurile, ce ar fi trebuit incepute, inca de c
and era aici. Dar te opresti in mijlocul lor si iei telefonul. Si incerci sa sun
i.
Si realizezi. Ca linia la capatul careia iti raspundea, de fiecare data, aceeasi
voce blanda, este acum indisponibila. Si speri. Ca va mai exista ceva, candva,
undeva. Ce va va aduce impreuna. Din nou. Si atunci vei profita de fiecare secun
da, croita de graba timpului. Si vei spune. Tot. Iar ea va asculta. Si te va ma
i strange in brate pentru inca o data.Si apoi zambesti. Pentru ca a fost. Pentru
tot ce-a fost. Pentru ca inca e. Si nu va muri niciodata, atat timp cat, inca,
tu esti. Si acum, si dicolo de viata....