Strofa intai incepe cu cele doua versuri ce se constituie in refren, sintetizand

ideea centrala a poeziei: "E vremea rozelor ce mor,/ Mor in gradini si mor si-n
mine-". Rozele simbolizeaza viata care se scurge spre un final implacabil,
ceea ce impresioneaza puternic simtirea poetica, fapt sustinut prin repetitia
verbului definitoriu, pus la prezent, "mor", moartea neiertatoare nu ocoleste
nici florile ce simbolizeaza sentimentele poetului.
Tristetea nostalgica a eului liric se manifesta prin constatarea amara ca viata
tumultoasa si plina de trairi interioare se stinge atat de usor: "S-au fost atat
de viata pline, / Si azi se sting asa usor". Corespondenta, ca principala
modalitate artistica a simbolismului, este relevanta aici prin sugerarea vietii
de catre roze, flori ale caror trasaturi se regasesc transpuse in valorile vietii:
frumusete, delicatete, miros superb, emotie estetica. Tocmai de aceea
viziunea lirica asupra mortii este tragica, avand o mare incarcatura
emotionala.
Strofa a doua ilustreaza emotia puternica a eului liric, sugerata de "un fior"
si "o jale" care cuprinde pe oricine, vazand cat de fragile sunt rozele. in
aceasta strofa, substantivele concrete "roze" si "gradini" sunt dominate
emotional de substantivele abstracte, articulate nedefinit: "un fior", "o jale".
Starea sufleteasca permanenta este aceea de spieen (dezgust de viata -
A.A.), caracteristica simbolistilor.
Strofa a treia ilustreaza deprimarea poetului sugerata de "amurgu-
ntristator" si de suspinele ce se manifesta in "valmasaguri". Moartea ca
descompunere cosmica este sugerata de metafora "marea noapte care
vine", prevestita de rozele care isi pleaca podoaba corolei. Personificarea
florilor, care "Duioase-si pleaca fruntea lor", amplifica tragismul starilor
sufletesti ale eului liric, care este coplesit de tristete pentru trecerea lor
efemera prin lumea materiala: "E vrea rozelor ce mor".