ASPECTE ALE PSIHOMOTRICITATII

Manifestarile comportamentului la elevi si la copii, cuprind aspecte fizice si psihice. ntre

aspectele fizice ntalnim motricitatea, care este o proprietate a celulelor nervoase de a determina
contractii musculare, insa, este si capacitatea activitatii nervoase superioare de a trece de la un
proces de excitatie la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul.Astfel, reactiile motrice sunt
raspunsuri elaborate la anumite stimulari. Aspectele psihice sunt procesele psihice care regleaza
comportamentul. Aceste doua aspecte formeaza, impreuna, functia psihomotrica, ca efect al
educatiei si al dezvoltarii sistemului nervos.
Functia psihomotrica determina reglarea comportamentului.Include participarea
diferitelor procese i functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia
adecvata a actului de raspuns.
Lafon defineste psihomotricitatea drept rezultatul integrarii, interactiunii educatiei si
maturizarii sinergiei si conjugarii functiilor motrice i psihice, nu numai in ceea ce priveste
miscarile, dar si n ceea ce le determina si le nsoteste vointa, afectivitate, nevoi, impulsuri.
C. Albu precizeaza ca Ernest Dupr a fost cel care a folosit pentru prima data termenul de
psihomotricitate in prezentarea sindromului de debilitate motrica. Acest sindrom manifesta
dereglari ale funciilor motrice in care un rol important il are sistemul nervos (2006).
Dupa Dragnea Adrian, motricitatea poate fi privita din doua perspective:
ca fenomen observat din exterior (studiul structurii, formei, genezei si invatarii
miscarilor) ai carui factori si procese sunt explorate descriptiv si explicativ printr-un
demers intredisciplinar.
ca proces privit din interior de catre subiectul implicat care simte, alege, decide,
comunica, ataca, riposteaza, deci care traieste subiectiv miscarea; un astfel de studiu il
realizeaza psihologia si subramurile sale.
Din punctul de vedere al autorului, abordarea psihomotricitatii se circumscrie celei de-a doua
viziuni, cu afirmarea clara a unitatii aspectelor fizic, motric si psihic ale individului.
Psihimotricitatea este definita ca rezultat al integrarii functiilor motrice si
mentale sub efectul maturizarii sistemului nervos, ce vizeaz raportul subiectului cu corpul sau.
Psihomotricitatea apare astfel atat ca aptitudine, cat si ca functie complexa de reglare a
comportamentului individual, incluzand participarea diferitelor procese si functii psihice care
asigura atat receptia informatiilor, cat si executia adecvata a actului de raspuns ( Dragnea,
1999).
Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica
(invatarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de
comunicare interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea
educativa. Referindu-se la psihomotricitate, A. De Meur (1981) a evidentiat existenta unor
raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate, iar C. Paunescu a spus ca psihologia
demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o
proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei .
Din punct de vedere al psihomotricitatii corpul uman poate fi privit ca un mijloc de relatie cu
sine, cu altii si cu mediul inconjurator. De aici rezulta cele trei directii principale ale
psihomotricitatii:
relatia cu sine cuprinde in special coordonarea posturala bazata pe reflexe cu
componentele sale spatiale, ritmice si energetice;
relatia cu alte persoane este importanta deoarece Eul corporal este perceput doar in
functie de un partener privilegiat care asigura un cadru protector (mama);
relatia cu mediul inconjurator depinde de legatura afectiva dintre mama si copil. In cadrul
acestei legaturi mama ofera copilului posibilitatea studierii lumii exterioare si a
obiectelor. Acestea devin elemente intermediare ale relatiei cu alte persoane.
Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea. Aceasta se realizeaza de catre muschi
in stransa legatura cu sistemul nervos central si sistemul nervos periferic. In acest mecanism
complex muschii realizeaza efectiv acomodarea organismului la modificarile permanente ale
mediului exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, sistemul nervos
integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muschii cu care
intra in legatura prin intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contractiile
musculare care se traduc prin mers, precum si prin miscari de orice alt ordin : mimica, vorbire,
etc. Deci miscarea reprezinta o deplasare a corpului sau a unor segmente ale sale din pozitia de
repaos prin contractia musculaturii.

Miscarea face parte din viata psihica datorita legaturilor care exista intre sistemele de contractii
musculare si impresiile corespunzatoare. Asadar deosebim doua domenii cu rol important in
miscare: cel al corpului propriu si al relatiei sale cu lumea exterioara. C. Albu spunea despre
miscare: Miscarea presupune o actiune efectuata cu un anumit scop, fiind astfel un indiciu al
unei activitati umane constiente. Discutand despre miscare trebuie sa aducem in discutie si
sensibilitatea oprganismului. Sensibilitatea corpului este denumita sensibilitate proprioceptiva,
iar cea dirijata spre exterior este exteroceptiva. Organele sensibilitatii exteroceptive sunt
simturile. Acestor doua forme de sensibilitate le corespund activitati musculare deosebite, dar
legate intre ele. Sensibilitatea proprioceptiva este legata de reactiile de echilibru si de atitudini,
bazate pe contractia tonica a muschilor. Se pare ca exista o legatura si un fenomen de
reciprocitate intre tonusul muscular si sensibilitatea corespunzatoare.
Sensibilitatea exteroceptiva si si activitatea musculara se gasesc la cele doua extremitati ale
unui circuit. Intre ochiul care priveste si mana care-l apuca nu exista similitudini de organ. Exista
totusi sisteme complexe de conexiuni nervoase intre impresia vizuala si contractia musculara.
Aceste conexiuni apar dupa maturizarea organica a centrilor nervosi si se perfectioneaza prin
exercitiu.
Astfel putem spune ca intre psihic si miscare se formeaza si exista legaturi foarte stranse. De
altfel dupa cum subliniaza si Paunescu, psihomotricitatea constituie o directie complexa de
dezvoltare a persoanei, care rezulta din interactiunea si interconexiunea dintre dispozitivele
neuropsihologice (in special la nivel cortical si periferic) ce asigura elaborarea si executia
miscarii, dintre procesele mentale si afective si sub coordonarea constiinte
Asadar psihomotricitatea este formata din:
miscari care sunt strans legate de psihic si implica personalitatea in totalitate;
si in acelasi timp psihicul este strans legat de miscarile care ii conditioneaza dezvoltarea.

C. Buica considera ca cele mai importante elemente ale motricitatii sunt considerate a fi
mersul si prehensiunea:
Mersul reprezinta o deplasare a intregului corp intr+o directie oarecare, care nu se rezuma
doare la miscari alternative ale picioarelor, ci implica intrarea in miscare a mai multor
grupe musculare. Este o deprindere automatizata complexa fiind, alaturi de respiratie una
dintre cele mai coordonate scheme motorii;
Prehensiunea este un act motor mai fin si mai complicat decat mersul deoarece implica o
integrare functionala foarte inalta a centrilor motori din SNC. Exista mai multe forme de
prehensiune, cea mai complexa fiind cea formata din police si index care permite
activitati psihomotorii complexe ca scrisul, cusutul. etc.