Sunteți pe pagina 1din 5

PROBLEMATICA PSIHOLOGIC A RELAIEI

ANCHETAT- ANCHETATOR

Din perspectiva psihologica, urmarirea penala - prin excelenta ancheta judiciara si


cercetarea judecatoreasca - este o suma de relatii interpersonale ale unui subiect constant,
reprezentantul organului de urmarire penala si ceilalti participanti la proces, parti sau
subiecti ai procesului.
Densitatea relatiilor interpersonale ale anchetatorului care ramne acelasi n timp
ce partenerii sai se schimba, indica de la bun nceput caracterul complex al activitatilor de
ancheta, iar din perspectiva psihologica constatarea obligatorie a modalitatii mentale care
trebuie sa-l caracterizeze pe anchetatorul autentic.
Conform art. 200 din Codul de Procedur Penal "urmarirea penala are ca obiect
strngerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea
faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu
cazul sa se dispuna trimiterea n judecata".
Din punct de vedere tehnico-tactic strngerea probelor necesare reprezinta att
operatia de adunare a probelor, ct si examinarea si evaluarea lor pentru a se constata
daca sunt suficiente, n vederea luarii hotarrii privind trimiterea sau netrimiterea cauzei
n judecata.
Prin identificarea faptuitorilor legiuitorul a vrut sa precizeze ca n cadrul
urmaririi penale, probele adunate trebuie sa ajute la depistarea celor care au savrsit fapta
penala (autori, instigatori, complici), ntelegnd prin aceasta att stabilirea faptului ca
urmarea socialmente periculoasa se datoreaza unei activitati umane, ct si aflarea datelor
de identitate ale celui care a savrsit fapta penala. Prin stabilirea raspunderii faptuitorului
se ntelege ca probele adunate n cursul urmaririi penale trebuie sa contribuie nu numai la
lamurirea aspectelor privind fapta penala, ci ele trebuie sa elucideze si aspectele legate de
vinovatia faptuitorului, daca acesta poate sa fie sau sa nu fie subiect al raspunderii penale.
n obiectul urmaririi penale, de asemenea se nscrie si identificarea victimei infractiunii,
desi acest lucru nu este prevazut expres n art. 200. Aceasta activitate este necesara pentru
rezolvarea laturii penale si laturii civile a cauzei penale.
Avnd n vedere ca marea majoritate a infractiunilor se savrseste sub semnul
clandestinitatii, descoperirea si administrarea probelor presupune o munca de nalta
calificare si maiestrie profesionala adaptata la "particularitatile fiecarui caz n parte".
Savrsirea unei infractiuni, avnd n vedere ca infractiunea este o fapta a omului, este
nsotita de modificari materiale n aproape toate cazurile. Pe lnga acestea, se mai produc
si anumite transformari de natura imateriala (N.A. - matricea infractionala "pastrata ca
traire mentala n constiinta faptuitorului sub forma amintirii despre fapta"), reprezentnd
schimbarile petrecute n plan psihic, la nivelul constiintei a aceluia care a participat la
savrsirea unei infractiuni, ca autor, complice, instigator, celelalte parti, martori. Aceste
transformari care iau forma impresiilor n plan psihic, pot fi cunoscute de organul judiciar
pe o cale indirecta, mijlocita si nu directa cum este cazul urmelor materiale. Purtatorul
informatiei (cel care a perceput mprejurari legate de fapta, faptuitor) se afla ntre organul
judiciar si sursa informatiei. "Cunoasterea acestor informatii presupune exteriorizarea,
comunicarea, adica transpunerea n imagini verbale a expresiilor pastrate n memorie"[4].
Acest lucru presupune, obligatoriu contactul dintre purtatorul informatiei si organul
judiciar, acest contact realizndu-se prin chemarea n fata organelor judiciare a celor care
cunosc mprejurari legate de infractiune pentru ascultarea lor.
Una din modalitatile de abordare a persoanei de-a lungul procesului penal este
indubitabil ascultarea: "desfasurarea procesului penal, att n cursul 222c23c urmaririi
penale ct si al judecatii este de neconceput fara ascultarea celui n jurul caruia se va
concretiza ntreaga activitate a organelor judiciare si a partilor, purtatorul celor mai ample
si utile informatii - nvinuitul sau inculpatul".
Ascultarea reprezinta actul procedural prin care anumite persoane, nvinuitul sau
inculpatul, celelalte parti, martorii, cu privire la care exista fie o presupunere ca detin
informatii n legatura cu infractiunea sau faptuitorul acesteia sunt chemate sa dea relatii
sau explicatii n fata organelor judiciare penale. Alaturi de termenul deascultare se
utilizeaza si termenul de audiere, fara a mai vorbi de consacrata ancheta judiciara, iar
atunci cnd aceasta activitate l are n vedere pe nvinuit sau inculpat, aceasta activitate
este denumita interogatoriu. Reproducerea orala este principala modalitate de obtinere a
informatiilor de la persoanele care apar n procesul penal n diferite calitati. Aceasta
reproducere orala ntr-un proces judiciar poate sa apara sub doua forme:
relatarea libera (nedirijata) a faptelor percepute;
raspunsurile la ntrebarile adresate de organul judiciar - ancheta, interogatoriul.
Din perspectiva strict psihologica cteva comentarii se impun:
a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiati verificarii unor
cunostinte scolare sau schimbului unilateral de informatii, conotatiile ambilor termeni,
avnd caracter contemplativ-static ori aceasta semnificatie este departe de relatia de
opozabilitate interpersonala de tip special specifica urmaririi penale;
b) termenul de ancheta, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece trimite catre
domeniile sociologiei pe de o parte, iar pe de alta parte acest termen prin specificul
consacrarii sale n trecut se asociaza relelor tratamente si abuzului specific anchetatorului
de tip tortionar;
c) desi parerile continua sa fie mpartite opiniem pentru termenul de interogatoriu si
respectivinterogarea judecatoreasca, drept fiind cele mai nimerite, realitati pe care n
fond o vizeaza.
n ceea ce ne priveste continuam sa credem ca definind interogatoriul ca "fiind
contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emotional, desfasurat sistematic si
organizat stiintific, pe care l poarta reprezentantul organului de stat cu persoana
banuita n scopul culegerii de date si informatii despre o fapta infractionala n
vederea prelucrarii si lamuririi mprejurarilor n care s-a comis fapta, a identifica
faptuitorii si n functie de adevar a stabili raspunderile", ne apropiem cel mai mult de
realitatea pe care urmarirea penala o reclama.
O astfel de definitie porneste prin urmare nu numai de la o problematica dificila,
dar si de la o diversitate de aspecte carora autoritatea publica trebuie sa li se adecveze
pentru a-si ndeplini obiectivele:
a) strngerea probelor (dovezilor) care consta att n operatia de adunare a lor, ct si de
examinare si coroborare pentru a se constata daca sunt suficiente pentru solutionarea
cauzei;
b) existenta infractiunilor, consumate sau ramase n stare de tentativa;
c) identificarea faptuitorilor si a pozitiei acestora fata de infractiune (autori, instigatori,
complici, tainuitori ori favorizatori);
d) stabilirea raspunderii penale a faptuitorilor care comporta doua aspecte principale:
- existenta sau inexistenta starii de imputabilitate a faptuitorilor;
- existenta sau inexistenta starii de culpabilitate a faptuitorilor, ca si formele specifice de
culpabilitate.
Imaginea pozitiei psihologice a reprezentantului autoritatii publice n
interogatoriu nu va putea fi receptionata si nteleasa corect, nici dimensiunea reala a
responsabilitatii sale sociale, inclusiv sensul profesional, daca se ignora complexitatea
fenomenului de criminalitate si dificultatile cauzelor complexe pline de hatisuri cu care
acesta se confrunta, fara a mai lua n calcul riscurile si amenintarile carora adesea trebuie
sa le faca fata.
Tensiunea anchetei judiciare este esentiala pentru a gasi solutia dreapta, ea fiind
comparabila cu tensiunea psihologica specifica unei partide de sah, n care se confrunta
parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul tehnic si plin de imaginatie pe de o parte, iar pe
de alta infractorul viclean si speculativ.
Practica judiciara a impus evidentierea ctorva caracteristici distincte proprii
interogatoriului judiciar:opozabilitatea intereselor; inegalitatea statutului; tensiunea
comportamentului expresiv;demersul neuniform, contradictoriu, n "zig-zag";intimitatea,
stresul si riscul.
1. Opozabilitatea intereselor - anchetatorul este motivat de standardele sale
profesionale, aflarea adevarului cu privire la faptuitor si fapta, elucidarea comiterii faptei
sub toate aspectele etc., pe cnd infractorul este motivat de diminuarea responsabilitatii
sale n cauza; - pe unul l anima prestigiul profesional, pe celalalt miza apararii cu orice
pret a libertatii sale. De fapt, opozabilitatea de interese dintre nvinuit sau inculpat si
organul judiciar este explicata de statutul diferit al celor doi participanti la proces.
2. Inegalitatea statutului - inculpatul sau nvinuitul apare n pozitia celui ce a savrsit
infractiunea, n pozitia celui care a nesocotit legea, iar n cazul confirmarii nvinuirii ce i
se aduce, urmeaza sa suporte consecintele faptei comise; organul judiciar ocupa o pozitie
opusa, el este nvestit cu autoritatea de stat, cu prerogative proprii functiei pe care o
exercita n vederea tragerii la raspundere penala a nvinuitului sau inculpatului. Aparent
avantajul pozitiei este detinut de organul judiciar. El are posibilitatea de a tine sub un
permanent control pe cel interogat de a observa acele indicii psihologice ale starii de
emotivitate provocate de diverse tulburari neurovegetative, de a observa ntreaga
atitudine, modul de a se comporta al nvinuitului sau inculpatului si pe aceasta baza sa
identifice momentele psihologice de alternare si diversificare a procedeelor tactice de
ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi si de "elementul surpriza" atunci
cnd se afla n posesia unor date verificate si pe care n cursul ascultarii le poate folosi,
nu o data caracterul surprinzator al acestora, zdruncinnd rezistenta opusa.
Se ntlnesc nsa si cazuri cnd organul judiciar este pus n situatia de a duce confruntarea
n conditii inegale. Este vorba de faptul ca n timp ce organul judiciar foloseste n
exclusivitate mijloacele legale, nvinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace,
chiar si ilegale, fara a fi sanctionat n mod expres.
Toate acestea explica complexitatea activitatii de interogare a nvinuitului sau
inculpatului, importanta care trebuie sa i se acorde, precum si multitudinea nsusirilor
cerintelor impuse celui chemat sa o efectueze - "asadar ascultarea nvinuitului sau
inculpatului constituie o lupta, un joc al inteligentei, purtat, nainte de toate, cu arme
psihologice".
3. Tensiunea comportamentului expresiv - atitudinea nvinuitului sau inculpatului n
interogatoriu este una voluntara, n care persoana autoare a infractiunii si dirijeaza
comportarea n mod constient, tinnd seama de situatia reala prezenta si prevaznd si
urmarile actelor sale.
Habitudinile lui sociale vor fi prezente n atitudinea infractorului constituind unul
din factorii ei determinanti. Atitudinea nvinuitului sau inculpatului este "rezultatul dintre
habitudinile sociale si dominanta defensiva" constnd din prezenta si persistenta n
scoarta cerebrala a nvinuitului sau inculpatului a unor puternice focare de excitatie cu
caracter dominant reprezentnd pericolul care ameninta libertatea lui. Exista n jur de
patru categorii de manifestari n timpul interactiunii dintre anchetator si anchetat, care
reprezinta elemente accesibile unei observari psihologice n timpul interogarii:
- anumite trasaturi de comportament care apar din prima clipa de
cnd nvinuitul sau inculpatul este introdus n cabinet (motricitatea, timpul de reactie,
disconfort psihic etc.);
- expresiile emotionale care se pot urmari fie prin libera lor
manifestare fie prin modul discret de inhibare a lor (modificari de paloare, spasm glotic
etc.);
- gndirea nvinuitului sau inculpatului este si ea obiectul observarii,
dar si parte n rationamentul logic sau mai putin logic privind faptele expuse sau n
contradictii mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor (rationamente si
judecati, argumentatie logica sau afectiva etc.);
- atitudinea sociala a nvinuitului sau inculpatului care se reflecta n
comportamentul pe care l are fata de anchetator, sau n modul n care raspunde la
avansurile, serviciile pe care organul judiciar i le ofera n timpul interogatoriului.
Concluzionnd cele spuse mai sus putem spune ca "ascultarea (interogatoriul) aduce
pe pozitii opuse protagonistii acestei relatii interpersonale de tip special care nu
colaboreaza, ci se confrunta"
4. Demersul neuniform, contradictoriu, n "zig-zag"
Practica judiciara demonstreaza ca infractorii, n special cei ocazionali, chiar daca nu
imediat, ajung sa marturiseasca din ce n ce mai mult din fapta comisa, iar n final, n
functie de abilitatea anchetatorului ajunge la marturisiri totale. n aceste cazuri dominanta
defensiva se manifesta prin anumite ajustari mai mari sau mai mici ale realitatii, aici
avnd de a face cu o atitudine lineara n cabinetul de ancheta.
nsa de cele mai multe ori infractorul "merge n zig-zag" (rectiliniu), recunoscnd o parte
la nceput, negnd apoi cu nversunare, revenind cteodata asupra celor declarate, pentru
ca n final sa faca marturisirea finala, dar si aceea, de foarte multe ori incompleta. Aceste
atitudini sunt expresia unor pozitii tactice ale infractorului (nvinuitului sau inculpatului)
ce nu sunt determinate numai de gradul de vinovatie a lui, ci si de pozitia relativa pe care
o are fata de anchetator. Daca nvinuitul sau inculpatul l socoteste pe organul judiciar
inferior lui, fie ca posibilitate de gndire, fie n raport de datele, dovezile detinute de
acesta, atunci nvinuitul sau inculpatul va fi foarte atent si va marturisi ct mai putin si nu
va renunta la pozitia lui, dect n fata celor mai zdrobitoare probe. Cnd nsa
superioritatea anchetatorului este clara si pentru infractor, atunci dominanta defensiva a
acestuia se va manifesta doar prin ajustari ale faptei[10].
5. Intimitatea, stresul si riscul - sunt specifice derularii interogatoriului. Marturisirea nu
este o chestiune exclusiv tehnica, ci concomitent psihologica. Pentru ca aceasta sa se
puna n fapt, relatia interpersonala devine speciala prin intimitate. n cabinetul de
interogare nu trebuie sa patrunda alte persoane, camerele trebuiesc izolate fonic, sa aiba
luminozitate si confort minim.
Nu o data nvinuitul trebuie sa treaca peste sentimentul de rusine, peste starea de teama,
stiut fiind ca este extrem de greu sa fie marturisite fapte reprobabile: viol, incest, crima
etc., n prezenta unor persoane, altele dect anchetatorul. n acelasi timp, marturisirea nu
este posibila dect odata cu cstigarea ncrederii, cu trairea sentimentului de ntelegere
cel putin umana a dramei judiciare pe care nvinuitul o traieste.
Desigur, ramas singur cu nvinuitul, n raporturile de confruntare nu o data
tensionate, reprezentantul organului de urmarire penala poate avea n fata o personalitate
cu un mental disfunctional, disperat, razbunator, simulant etc., capabil de gesturi hetero-
si autoagresive.
Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber si pe care si-l
asuma din perspectiva profesionistului.

BIBLIOGRAFIE:
1. Predescu Silviu, Criminalistic.ro
2. Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi Tratat universitar de psihologie judiciara-teorie
si practica Ed. Phobos, Buc. 2004;
3. Lector Universitar Doctor Camil Tnsescu, Curs de Psihologie judiciara
4.Ioana- Teodora Burtoi, Tudorel Burtoi, Psihologie judiciar, Editura
Fundaiei Romnia de mine, 2004