Cuviosul Arsenie Papacioc, nascut acum 96 de ani in

lumina Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu, despre

iubirea Preacuratei pentru noi: “O, FERICITA
INCREDERE! O, SCAPARE SIGURA! MAICA LUI
DUMNEZEU ESTE MAICA MEA. SA NE ARATAM
FII!”
Postat de admin pe 14 Aug 2010 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Cum ne iubeste
Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Nevoia de
discernamant, Parintele Arsenie Papacioc Print

“Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om
slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în
orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu,
suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care
o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi
şi chiar şi pe cei nepăsători.

Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.
O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu
câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de
voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este
timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne
iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne
doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine.

Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din
nerecunoştinţa, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care
neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt
slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale

îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor
îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât
îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse:
„Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului
care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii! Continuare»

1 Comentariu »

SA ALERGAM LA MAICA DOMNULUI!

Postat de admin pe 13 Aug 2010 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Cum ne iubeste
Dumnezeul nostru, Parinti si invatatori Print
“Cine nu vrea nu se vindeca. Cine vrea este vindecat de Harul lui Dumnezeu. In cele
din urma intelegem cine este de vina, intelegem ce se intampla inlauntrul nostru si ne
lasam convinsi sa ne vindecam.

Sa alergam la Maica Domnului. Ea se pricepe la toate. Sa alergam la Maica

Domnului, dar cu credinta. Credinta se manifesta prin vointa. Daca omul vrea sa se
faca sanatos: “Vrei sa te faci sanatos?”, sa raspunda: “Da, vreau sa ma fac sanatos!”.
Cand vrea cu adevarat, manifesta credinta adevarata. Cand are credinta adevarata, va
manifesta si vointa adevarata. Ceilalti oameni care traiesc cu dumnezeii lor se
chinuiesc, nu-si gasesc odihna, nu-si gasesc vindecarea. Crestinii adevarati au
aceasta sansa, Il au pe Hristos, o au pe Maica Domnului. Continuare»

4 Comentarii »

STARETUL IOSIF ISIHASTUL – MOARTEA CA O

CALATORIE LINA SPRE INVIERE sau
ADORMIREA IMPREUNA CU “DULCEA
MAICUTA”
Postat de admin pe 13 Aug 2010 | Categorii: Gheron Iosif Isihastul, Nevoia de
discernamant, Parinti si invatatori, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri Print
 „Niciodată să nu-şi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până ce va ieşi
din trup. Iar dacă într-o zi va urca la Cer, trebuie să aştepte ca a doua zi să se pogoare
la iad. Nu mai spun că se poate ca în aceeaşi clipă să se facă pogorârea. De aceea nu
trebuie să i se pară ciudate schimbările, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt
ale Lui”.

„Mai devreme mi-am amintit de Maica Domnului, de Mama noastră, şi nu am putut să

nu plâng”.

Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai
frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta: «Maica mea!
Dulcea mea Măicuţă!»… De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor.
Nu apuci să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un
fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune,
iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o
în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .
 CUVIOSUL SĂU SFÂRŞIT

Odată cu trecerea timpului Stareţul a început să-şi piardă puterile şi să se mişte din ce în
ce mai greu. Cea mai mică mişcare îi pricinuia astm şi cea mai mică oboseală îl
răpunea. Dar râvna sa pentru nevoinţă nu-l lăsa să-şi părăsească programul ascetic,
fiindcă învăţase să umble prin credinţă, iar nu prin raţiune. Şi pe când se afla în
această stare de slăbiciune, l-au atacat două boli una după alta: antraxul şi insuficienţa
cardiacă. Acestea i-au şi adus sfârşitul vieţii sale pământeşti.

In ajunul zilei de 1 ianuarie a anului 1958 Stareţul a simţit o durere şi o amorţire în tot
trupul său. Ii ieşise pe gât, mai jos de ceafă o bubă mare.

- Fiii mei, acesta este darul de Anul Nou, spunea Stareţul. Continuare»

5 Comentarii »

CUM UCIDEM SUFLETELE COPIILOR NOSTRI,

CHIAR SI NOI, “CREDINCIOSII”? Pr. Theodor
Zisis despre educatia copiilor dupa invatatura
Sfantului Ioan Gura de Aur
Postat de admin pe 12 Aug 2010 | Categorii: Credinta in familie, Crestinul in lume,
Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Parinti si invatatori, Pr. Theodoros Zisis,
Sfantul Ioan Gura de Aur Print

DIAGNOSTIC DUHOVNICESC SI PEDAGOGIE CRESTINA VALABILE

IERI SI AZI
Cei mai mulţi îi dau ca pildă pe oamenii realizaţi în viaţă, „pe cei străluciţi şi
renumiţi pe pământ”. Astfel, părinţii înşişi introduc în sufletele uşor modelabile şi
receptive ale tinerilor două mari rele, două iubiri tiranice: iubirea banilor, a
bogăţiei, şi iubirea slavei lumeşti, a „ascensiunii sociale”, cum am numi-o astăzi. Însă
în felul acesta tinerii sunt stricaţi, devenind materialişti şi plini de slavă deşartă.
Stricarea tinerilor, arată marele pedagog, se datorează exclusiv goanei după bunurile
pământeşti:„De niciunde altundeva nu vine stricarea copiilor, decât de la goana pentru
cele pământeşti”.

„De aici vine dărâmarea întregii lumi, de la faptul că nu ne îngrijim de copiii noştri:
de averile lor ne îngrijim, dar sufletul lor îl trecem cu vederea”.

De aceea, sfântul nu şovăie să numească ucigaşă această nepăsare a părinţilor faţă

de cultivarea virtuţilor şi a sufletului copiilor: sunt ucigaşi de prunci, îşi omoară
proprii copii cei ce îi deprind cu patimi tiranice, cu vicii care omoară şi chinuiesc zilnic
sufletul lor. Continuare»

3 Comentarii »

Sandu Tudor (viitorul Fericit Martir Daniil): CARE

ESTE CAUZA DURERII DIN CEASUL DE
ACUM?
Postat de admin pe 09 Aug 2010 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Fericitul Martir
Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale,
Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Vremurile in care traim Print
“Nemulțumirea diavolească, nemulțumirea metafizică a celui ce veșnic se
svârcolește în gol e trăsătura de temelie a vremurilor noastre de acum. Oricare din
noi simte un rău, o neliniște sub apăsarea unui bolovan de zădărnicie. Nu se poate
tăgădui prin aceasta că omenirea nu a fost îndurerată, nu a suferit pururea. Mulți au
dovedit-o cu prisosință: durerea e baza vieții și chiar conștiința eului nu o avem decât
prin suferință. Deapururi omul și-a țipat tragedia sufletului său căzut. Niciodată însă
nemulțumirea nu a fost mai obștească din atâtea mulțimi de pricini și în atâtea
chipuri deosebite și puternic vădită. Nu perspectiva vreunui gând pesimist mă face să
înțeleg astfel vremea noastră, ci observația concretă a vieții.

Care e pricina, e principala întrebare? Continuare»

3 Comentarii »

Duminica datornicului nemilostiv: “NU SE CADEA CA

SI TU SA AI MILA DE CEL IMPREUNA-SLUGA
CU TINE?”
Postat de admin pe 07 Aug 2010 | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru
viata noastra, Mitropolitul Augustin de Florina, Sfantul Teofan Zavoratul, Tâlcuiri ale
textelor scripturistice Print

• Cititi si: Duminica datornicului nemilostiv – lupta si osteneala iertarii

 Evanghelia de la Matei 18, 23-35:

“De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor unui imparat care a voit sa se socoteasca
cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de
talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el, si
femeia, si copiii, si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi,
sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar
stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar,
iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de
dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci,
cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu
voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Atunci,
chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o,
fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine,
precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana
chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face
voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre“.
 Predica Mitropolitului Augustin de Florina
(fragmente)

Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca
să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-
a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a
spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi
îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14). Dimpotrivă, drumul răutăţii, al
stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea
care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă. Un drum este a lui
Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului. Alegeţi! Omul este
liber să meargă pe care drum vrea.

Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile,
iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel
ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru
Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice
astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm,
dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi
demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi.

***

Un exemplu este din Vieţile Sfinţilor. Dacă veţi deschide sinaxarele, veţi vedea că pe 9
februarie este sărbătorit sun sfânt care se numeşte Nichifor. Ascultaţi cum a primit
mucenicia. În vremea aceea, Nichifor se supărase cu un preot care se numea Saprichie.
Erau certaţi. Şi Saprichie era de vină, nu Nichifor. A venit prigoana, şi primul pe care l-
au prins a fost preotul, Saprichie. L-au judecat şi a ieşit sentinţă de decapitare. L-au
luat soldaţii dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, şi-l duceau în afara cetăţii, ca
să-l execute. Când a aflat Nichifor că Saprichie peste puţin timp nu va mai fi în
viaţă, l-a cuprins plânsul. Aleargă în drum, ajunge cortegiul, şi-i cade la picioare:

– Frate Saprichie, iartă-mă.

Acela însă nimic.

– Nu te iert!

Până în ultima clipă a muceniciei, Nichifor a căzut şi l-a rugat pe Saprichie să-l
ierte. Cu neputinţă. Atunci ce s-a întămplat? În momentul în care soldatul a ridicat
sabia să-i taie capul, Saprichie zice:

- De ce mă omorâţi?

– Pentru că eşti creştin.

– Deci pentru asta? Atunci eu mă lepăd de Hristos…

Şi în timp ce îngerii îi pregăteau cunună, Saprichie, care nu l-a iertat pe

Nichifor, a fost considerat nevrednic de mucenicie. L-a părăsit Harul lui Dumnezeu şi
s-a lepădat de Hristos. În locul lui a murit martir – cine? – Nichifor, care avea o
inimă bună şi dragoste. A mărturisit că este creştin şi a fost martirizat. Astfel, pe 9
februarie, în loc de mucenicul Saprichie, cinstim pomenirea mucenicului Nichifor.
Înfricoşător acest exemplu! Arată că mai presus chiar decât mucenicia este să ierţi,
să dai iertare din inimă. Dar este uşor? (…)

Aşa este lumea. Din nefericire, există familii, care au între ele pică, ţinerea de minte
a răului, şi nu se iartă de ani de zile. Încearcă preotul şi mitropolia, dar ura se
înveşniceşte de la părinţi la copii şi la nepoţi. Omul care nu iartă nu este creştin. Este
animal, fiară. Spun oamenii că dacă vreun copil îi face vreun rău cămilei, aceasta nu-l
iartă. Pot să treacă ani şi, dacă-l va întâlni în cale, îl va lovi. Nu iartă. De aceea zicem:
“Acest om e ca o cămilă, nu iartă; ţine adânc în el răzbunarea”. Dimpotrivă cel care
iartă din inimă, seamănă – Cu cine? – Cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu? Desigur. (…)

Asta ne-o spune Evanghelia de astăzi. Pentru că Dumnezeu ce face? Iartă, iartă
continuu. Este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi mult-îndurat. Ce facem noi? În ceea
ce ne priveşte e de vină celălalt, vecinul nostru, pentru că ne-a ispitit, pentru că animalul
lui a intrat pe ogorul nostru…, pentru lucruri mici şi lipsite de importanţă. Dar cele pentru
care noi suntem vinovaţi faţă de Dumnezeu sunt foarte mari. Suntem vinovaţi, păcătuim
continuu. Păcătuim cu ochii noştri, cu urechile noastre, cu mâinile noastre, cu trupul
nostru. Păcătuim ziua noaptea, la cafenea, pe drum, pe ogoare, păcătuim chiar şi în
biserică. Cine poate să numere păcatele omului? Abis, “zece mii de talanţi”, despre
care zice Evanghelia de astăzi (Matei 18, 24), nenumărate sunt păcatele noastre. Un
număr astronomic. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor
Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?” (Troparul Cassianei Monahia, Slava…
Laudelor din Sfânta şi Marea Miercuri).

Şi ce face Dumnezeu? Se ia după noi. Că dacă nu s-ar fi luat după noi, dacă pentru fiecare
păcat pe care îl facem, pentru fiecare înjurătură auzită, ar fi căzut un trăsnet şi am fi fost
arşi cu toţii. Ne iartă, ne iartă continuu păcatele noastre. De aceea şi noi să fin
iertători. Asta cere de la noi. Aşa cum El ne iartă păcatele noastre, cele mari şi
nenumărate, aşa şi noi să-i iertăm pe ceilalţi. Nurorile pe soacre, soacrele pe nurori,
bărbatul pe femeie, tatăl pe copil, sătenii pe consătenii lor. Daţi-mi, daţi-mi un sat unde
există iertare, milă, iubire. Rai este. Daţi-mi un alt sat unde nu există iertare şi milă.
Iad este. Iad este pământul pentru că şters cuvintele Hristosului nostru, necuprinsele şi
veşnicile cuvinte: ”Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

***

Iubiţii mei, Dumnezeu să dezrădăcineze din inima noastră spinul care se numeşte
pomenirea răului, şi să sădească floarea cea cerească, iubirea Hristosului nostru. În
felul acesta vom fi următori ai Aceluia, Care pe Cruce i-a iertat pe răstignitorii Săi. În
felul acesta, vom putea să ne rugăm şi să zicem acel cuvânt groaznic: ”Şi ne iartă nouă
greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Altfel, suntem
nişte mincinoşi şi ne batem joc de Dumnezeu cu toţii, şi cler şi popor.

Această făgăduinţă este condiţia iertării. Ierţi? Vei fi iertat. Nu ierţi? Mii de preoţi să-
ţi facă pomeniri sau parastase, mii de episcopi şi patriarhi să se ducă la mormântul
tău, nu vei fi iertat. Iartă deci, ca să fii iertat.

Integral – AICI
 Talcuirea Sfantului Teofan Zavoratul: Continuare»

1 Comentariu »

Mitropolitul Augustin de Florina: PE ACESTA SA-L

ASCULTATI! este porunca cerului. NOI INSA NE-
AM ASTUPAT URECHILE CU DOPURI DE
CEARA SI NU VREM SA AUZIM
Postat de admin pe 05 Aug 2010 | Categorii: Cuvantul ierarhilor, Duminici si Sarbatori -
Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale,
Marturisirea Bisericii, Mitropolitul Augustin de Florina, Portile Iadului, Tâlcuiri ale
textelor scripturistice, Vremurile in care traim Print
 • Descarcati brosura: Marturiile Icoanei Schimbarii la Fata – de Parintele
Mihail Stanciu
• Cantari la Praznicul Schimbarii la Fata – Anghelos

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu
dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim
minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l
ascultăm. (…) Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie,
„Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor
avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi,
mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

***
 ASCULTARE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am
binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte
diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi
este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un
om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos
este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi
nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor.
Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi:
Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel
mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut
unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus:

„Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei
8, 20; Luca 9, 58).

Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca
să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi
imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde
Dumnezeirea.

Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte
cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în
veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles
însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o
noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor,
a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau.
Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul
tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva
asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al
îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un
om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.

Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o?
Continuare»

Nu exista comentarii »

50 DE ANI DE LA MUTAREA INTRU

NESTRICACIUNE A SFANTULUI IOAN IACOB
ROMANUL (HOZEVITUL)
Postat de admin pe 05 Aug 2010 | Categorii: Sfantul Ioan Iacob Hozevitul, Sfinti Parinti
recenti Print

*
*

*
 • Acatistul Sfantului Ioan Iacob de la Neamt (Hozevitul) – audio
• Acatistul Sf. Ioan Iacob – text
• Slujba Sf. Ioan Iacob (audio)

***

• SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i
ocolim”

Biruinţa noastră nu se dobândeşte cu sfadă şi cu pleftureală, ci cu blândeţe şi cu

dreaptă socoteală. Din sfadă nu iese decât tulburare şi duşmănie. Războiul nostru este
nevăzut şi armele noastre trebuie să fie arme duhovniceşti, şi anume: sabia Duhului,
care este Cuvântul lui Dumnezeu şi Pavăza Credinţei, cu care putem stinge toate
săgeţile vicleanului cele aprinse, cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel. Pe cei slabi să-i
întărim, iar pe cei vicleni să-i ocolim. Pe cei năimiţi şi pe cei urgisiţi să-i lăsăm în
pace, căci sunt acum mărişori şi pot pricepe semnele vremii.[...]

Înainte de a încheia rândurile acestea, vă amintesc de cuvântul Scripturii care zice:

„Vrăjmaşii omului sunt casnicii lui” şi iată anume pentru ce: Continuare»

Nu exista comentarii »

Arhim. Nicholas Saharov de la Essex (nepotul si

ucenicul Cuviosului Sofronie) – CEA MAI
PROFUNDA SI EXHAUSTIVA SINTEZA DE
TEOLOGIE DUHOVNICEASCA PE TEMA
“ASCULTARII”, INTELEASA CA TAINA SI CA
RELATIE PERSONALA ELIBERATOARE
Postat de admin pe 04 Aug 2010 | Categorii: Cuviosul Sofronie Saharov, Hrana duhului -
cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de discernamant Print

Ascultarea

“Ideea unei călăuziri duhovniceşti e un element indispensabil al oricărei tradiţii religioase

ascetice. In ascetismul creştin ascultarea de un povăţuitor duhovnicesc joacă un rol
proeminent[1], iar „în creştinismul ortodox ea şi-a menţinut semnificatia deplină până
astăzi“[2]. Arhimandritul Sofronie face să avanseze noţiunea de ascultare faţă de un
povăţuitor duhovnicesc la un grad teologic fără precedent integrând explicarea
teologică a practicii ascetice în cadrul învăţăturii despre persoană. Tratarea de către
arhimandritul Sofronie a noţiunii de ascultare ilustrează în modul cel mai efectiv
aplicarea de către el a modelului hristo-trinitar divin în planul existenţei umane.
Inainte de a expune ideile sale, vom schiţa trăsăturile majore ale intelegerii ascultării
monahului în tradiţia ascetică a Bisericii Răsaritene şi vom face un rezumat pe această
temă a teologiei ascetice ruse din ultimele două secole.

Paternitate harismatică şi ascultare în Tradiţia răsăriteană

Traditia patristică

In tradiţia creştină savanţii disting diverse tipuri de conducere bisericească:

administrativă, şi harismatică (Neyt) sau instituţională şi profetică (Ware)[3]. Ele
reflectă două forme de autoritate spirituală în viaţa Bisericii. Pe de o parte exista o
succesiune apostolica care poate fi urmărită şi care cuprinde clerul hirotonit din
generaţie în generaţie. Pe de altă parte, există succesiunea neînregistrată de
povăţuitori duhovniceşti (sfinţii) care transmit din generaţie în generaţie predania
vietii in Dumnezeu. Spre deosebire de principiul instituţional al autorităţii, călăuzirea
„harismatică” se bazează pe o relaţie de la persoană la persoana intre povăţuitorul
duhovnicesc şi fiii săi în Dumnezeu. Acestui ascet povăţuitor care are harisma de a arata
voinţa divină celor care-l întreabă, tradiţia greacă i-a dat numele de abba, avva (părinte).
Alte nume date în literatura ascetică sunt cele de pneumatikos pater (părinte duhovnicesc)
şi gheron (bătrân). Traditia rusă preferă cuvântul stareţ (bătrân), întregul principiu al
călăuzirii si uceniciei monahale numindu-se aici starcestvo („staretism”).

In Biserica Răsăriteană însă aceste două tipuri de conducere – instituţională şi harismatică

– nu se exclud reciproc: conducătorul instituţional poate fi şi povăţuitorul harismatic.
Prezenţa acestor două planuri care se întrepătrund se reflectă in viaţa monahală de obşte,
unde ascultarea faţă de instituţia mănăstirii, faţă de conducerea, regula şi statutul ei, e
împletită cu ascultarea faţă de un povăţuitor duhovnicesc. Ne vom concentra atenţia în
mai mare măsură asupra principiului „harismatic” (starcestvo) fiindcă el atrage
îndeosebi interesul teologic al arhimandritului Sofronie. Continuare»

Nu exista comentarii »

CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA?

POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA
VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR
Postat de admin pe 31 Jul 2010 | Categorii: Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale,
Meditatii duhovnicesti, Nevoia de discernamant, Pocainta, Sfintii Parinti, Vremurile in
care traim Print

Credinta in Domnul nu s-a aprins oarecand in cetatea Ninive in urma unei bune-vestiri de
bucurie, precum cea pe care o aduceau Apostolii si Mironositele-Femei. “Stirea” pe care
Iona le-a adus-o asirienilor era intr-atat de crunta si de deznadajduitoare, incat a rascolit
pe toti locuitorii din cetate, de la cei mai mari pana la cei mai mici. Nu ni se spune daca
nu cumva asirienii îl vor fi intrebat pe cel care le aducea vestea cea rea, precum cei ce s-
au strapuns la inima in ziua Cincizecimii au cautat raspuns de la bine-vestitorul Petru:
„Ce sa facem?”. Intrebarea este fireasca, dar in niciunul dintre cazuri ea nu a primit o
solutie omeneasca. Aceeasi dezlegare in duh a fost rostita si de catre Proroc, si, mai
tarziu, de catre Apostol : „Pocaiti-va!”.

In orice caz, de mirare pentru noi, si pilda care ne rusineaza, este incredibila receptivitate
a cuvantului lui Iona de care au dat dovada cetatenii pagani (si pacatosi) ai Ninivei.
Foarte multi fac vorbire, astazi, despre cum s-ar putea intoarce rautatea vremurilor
facand trimitere la pocainta ninivitenilor. Din episodul biblic se retine insa, de obicei,
doar partea cu milostivirea Domnului si se ignora total primele doua parti:
ascultarea cuvantului de mustrare prooroceasca a Sf. Iona de catre niniviteni si
pocainta aspra a acestora. Cine mai asculta astazi fara impotrivire cuvintele
proorocesti care ne avertizeaza cu privire la vremurile de pe urma pe care le traim? Si
daca nu ascultam si nu credem, cum vom aduce pocainta? Si daca nu aducem
pocainta adevarata, cum sa atragem milostivirea lui Dumnezeu? In plus, sa nu uitam
totusi deznodamantul cetatii Ninive: oamenii s-au intors la pacatele lor, dupa ce
pericolul a trecut, si, drept urmare, cetatea a fost distrusa, pana la urma.
In acelasi timp, trebuie spus ca, intrucat vremurile de astazi sunt cu totul speciale si nu
este vorba numai de asteptarea unor plagi ca multe altele din istorie pentru pacatele
noastre, ci de lucrarea finala a “tainei faradelegii“, a instaurarii imparatiei lui
Antihrist, atunci PREGATIREA noastra ar trebui sa fie una pe masura, si anume una de
ordin duhovnicesc. Pentru suferinte, prigoana si moarte nu ne pregatim agitandu-ne si
cautand tot felul de ”antidoturi” si “rezolvari” lumesti, nu umbland incolo si incoace
speriati si ravasiti de toate cate le auzim sau terorizati de toata gama de provocari si
diversiuni isterizante, nici pierzandu-ne vremea zi si noapte pe forumuri si chibitand
cu o bere si o pizza in fata (unii si cu o tigara) despre cum ar trebui sa facem
“mucenicie”, la o adica, nici imaginandu-ne ca am putea afla, cu mintea noastra, vreo
cale de “scapare”, de fuga de revarsarea paharului urgiei lui Dumnezeu. Pentru
suferinta, prigoana si moarte nu ne pregatim umbland disperati dupa un loc de
adapost si salvare, nici nu ne vom trezi mai bine numai informandu-ne amanuntit despre
toate dedesubturile “sistemului” antihristic sau stiind la perfectie “cu ce se mananca”
actele biometrice, cipurile si codurile de bare, devenind cu totii experti in materie de
masonerie si pusi la punct pana la virgula cu ultimele noutati. Toate sunt bune si
necesare daca si numai daca le stim masura si nu le transformam in scopuri in
sine, daca nu punem carul inaintea boilor, ajungand la inselarea de a da
insemnatate mai mare informarii decat vietuirii, sau confundand trezirea
duhovniceasca cu priceperea rationala a mecanismelor de desfasurare a Raului.
Altminteri, ne va gasi pe toti Potopul nepregatiti, confuzi si disperati, angrenati in
aceleasi interminabile discutii si certuri despre “sistem”, “cipuri” si “mucenicie”,
batandu-ne intre noi in vorbe mari de bravada desarta, dovedindu-se ca vrajmasul
ne-a atras in cea mai subtila si perfida diversiune posibila! Principala pregatire
pentru necazurile care vor urma cat de curand si veritabila dovada de trezire sta in
schimbarea din radacina a vietii noastre, in lepadarea de duhul lumesc si de tot pacatul, in
cainta si plansul de fiecare zi pentru toate rautatile si caderile cu care am ranit dragostea
lui Hristos si a semenilor si ne-am batut joc de Jertfa Sa. Am avut prilejul sa cunoastem
mai multi oameni efectiv impatimiti de tot ce se scrie si apare nou in domeniul “luptei
anti sistem”, ultraconectati la ultimele subiecte si dezbateri din domeniu, comentatori
avizati pe blogurile de profil, ori tineri foarte agitati sa afle daca permisele auto au sau nu
cip, ori daca trebuie sa primeasca sau nu cardurile noi, dar care nici macar nu citesc
niciodata o carte duhovniceasca, care nu si-au pus macar problema renuntarii la cele mai
grosiere patimi lumesti (curvie, lux, masini scumpe, distractii estivale, imbracaminte la
moda, fumat, televizor, etc, etc.). Daca Sfantul Serafim Rose critica plin de
amaraciune fenomenul “teologiei la o tigara”, nu stiu ce ar mai spune un sfant
contemporan astazi despre fenomenul inca si mai grav al… “muceniciei la o tigara”
sau al “muceniciei virtuale“, de forum si de can-can bisericesc.

Observam inca un lucru: prorocia si cuvantul de mantuire despre urgia ca va sa vina

sunt foarte simple. Nimic complicat si sofisticat: din cauza pacatelor, Domnul a hotarat
pieirea cetatii iar mantuirea nu poate veni decat prin pocainta. Este adevarat, din
pricina iubirii de sine, am pierdut de mult nu doar cunostinta pocaintei, dar chiar si
sensul acestui cuvant atotcuprinzator pentru lucrarea duhovniceasca. Nici ca ne mai
amintim de vorbele cu care Botezatorul a facut drepte cararile Domnului, Care a pus la
temelia propavaduirii Sale aceeasi porunca: „Pocaiti-va!”. Suntem si in ziua de azi
cetateni ai Ninivei celei mari, rudenie apropiata a Babilonului, si ne simtim striviti
de urgia ce va sa vina. Oare vom mai afla si noi calea prin pocainta ca sa fim facuti
iarasi cetateni ai Raiului?

Simplitatea – in sens bun – este exact ce ne lipseste noua astazi si acest lucru este
speculat intens de o noua categorie de inselatori care cauta sa paraziteze proorociile
apocaliptice, asa cum ereziile cauta sa strambe celelalte invataturi ale Bisericii. Ce fapta
i-a izbavit pe niniviteni? Pocainta. Atat si nimic mai mult. Ninivitenii nu au cautat sa
fuga in munti, sa se separe in micro-comunitati anti-sistem asteptand ca urgia sa
vina doar asupra celorlalti, nici nu s-au constituit grupari ale “dreptilor” care sa
scoata sabia si sa taie capetele pacatosilor, pedepsindu-i astfel ca intr-un ritual
paganesc de potolire a maniei a vreunui zeu sangeros. De ce? Pentru ca au inteles un
lucru simplu dar fundamental: nu putem fugi nicaieri de la fata lui Dumnezeu, asa
cum nu putem fugi de pacatele noastre si de mustrarea constiintei. Intelegand acest
lucru, ninivitenii nu s-au lasat tarati in capcane care au ca scop deturnarea de la singurul
lucru trebuie si de la partea cea buna care nu se va lua de la noi.

Sa incercam sa regasim de la Sfantul Marcu Pustnicul intelepciunea si lucrarea

mantuitoare cuprinse in aceasta porunca, in ciuda ingreuierii pe care ne-o poate aduce
limba veche: Continuare»