Curs 11 Stingerea obligatiilor

Modurile de stingere a obligatiilor

NCC in 1615 prevede urmatoarele moduri de stingere a obligatiilor:
1. Plata
2. Compensatia
3. Confuziunea
4. Remiterea de datorie
5. Imposibilitatea fortuita de executare
6. Si in completare trimite la alte moduri expres prevazute de lege (executarea silita,
rezolutiunea si rezilierea, novatia, nulitatea, implinirea conditiei rezolutorii, decaderea
din drepturi)

Clasificarea modurilor de stingere a obligatiilor:

A. Dupa criteriul vointei partilor, distingem intre
a) Moduri voluntare de stingere: plata, remiterea de datorie, compensatia
conventionala, darea in plata
b) Moduri involuntare de stingere a obligatiilor: compensatia legala si dintr-un anumit
pdv si cea judiciara, confuziunea si imposibilitatea fortuita de executare.

B. Dupa criteriul realizarii creantei ca urmare a stingerii obligatiei:

a) Moduri de stingere a obligatiilor care conduc la realizarea creantei: plata, executarea
silita, compensatia, darea in plata, confuziunea.
b) Moduri de stingere a obligatiei care nu conduc la realizarea creantei: imposibilitatea
fortuita de executare si remiterea de datorie.

Modurile de stingere a obligatiilor care conduc la realizarea creantei creditorului

Compensatia
Reglementata in 1616-1623. In NCC notiunea de compensatie este utilizata cu doua
intelesuri:
- Prestatie pentru compensarea unei pierderi sau pentru repararea unui prejudiciu.
Acest inteles se regaseste in urmatoarele texte: art. 328 NCC care reglementeaza dreptul la
compensatie in relatiile dintre soti, art. 1757 NCC care reglementeaza rezolutiunea contractului
de vanzare-cumparare.
Noi vom retine al doilea sens al notiunii
- Stingerea obligatiei prin compensarea unor obligatii reciproce
Acest inteles este avut in vedere de reglementarea compensatiei.

Compensatia poate fi definita ca un mod de stingere a doua obligatii reciproce pana la

concurenta celei mai mici dintre ele, obligatii ce apartin unor subiecte de drept care au
concomitent calitatea atat de debitor, cat si de creditor unul fata de celalalt. Daca cele doua

1
obligatii sunt egale, ele se vor stinge in intregime. In caz contrar, obligatia cu valoare mai mare
va continua sa existe fragmentata sau partial.
Utilitate practica: prin compensatie se platesc in mod simplificat doua datorii reciproce,
partile fiind astfel scutite de a face plati inutile, compensatia operand fara vreo deplasare de
numerar sau de virament bancar al banilor.
Domeniul de aplicare: compensatia e aplicabila in toate cazurile in care exista datorii
reciproce, indiferent de izvorul lor. Totusi, NCC, in art. 1618, prevede situatii in care nu
opereaza compensatia legala:
- Atunci cand creanta rezulta dintr-un act facut cu intentia de a pagubi
Este ipoteza uzurpatorului in sens larg al unui bun sau al unei sume de bani.
- Cand una dintre datorii are ca obiect restituirea unui bun dat in depozit sau cu titlu
de comodat
Este ipoteza in care depozitarul sau comodatarul este debitor al deponentului respectiv al
comodantului. Intre aceste doua subiecte nu poate opera compensatia, explicatia rezidand in
natura speciala a obligatiei de restituire ce rezulta dintr-un contract de depozit sau de comodat.
- Cand una dintre datorii are ca obiect un bun insesizabil
Bunurile insesizabile legal sunt prevazute in NCPC, art. 716 si urm. Daca exista o ipoteza de
insesizabilitate conventionala, exista cerinta efectuarii publicitatii acestei clauze de
insesizabilitate.
Exista si alte cazuri de interzicere sau limitare a compensatiei legale: in art. 1039 NCC,
alin. (3): Legatul in favoarea creditorului nu e prezumat a fi facut in compensatia creantei
sale.

Dupa modul de operare/izvor, compensatia e de 3 feluri:

i) Compensatie legala
ii) Compensatie judiciara
iii) Compensatie conventionala

i) Compensatia legala
Se caracterizeaza prin faptul ca opereaza automat, daca sunt indeplinite conditiile
prevazute in art. 1617 NCC:
1) Obligatiile sa fie reciproce intre doua subiecte de drept.
2) Obligatiile sa fie certe, lichide si exigibile.
Aceasta conditie trebuie nuantata, cu observarea art. 1619 NCC, care prevede ca termenul de
gratie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu impiedica realizarea compensatiei.
3) Obligatiile sa aiba ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile
de aceeasi natura.
Este o aplicare a regulii conform careia creditorul nu poate fi obligat sa primeasca decat ceea ce
i se datoreaza sau principiul executarii in natura a obligatiei.
4) Partile sa nu fi renuntat in mod expres sau tacit la compensatie, pentru ca exista
libertatea, potrivit art. 1617, (3) NCC, ca oricare dintre parti sa renunte expres sau tacit
la compensatie.

2
 Renuntarea tacita la compensatie trebuie sa fie neechivoca. Cel mai frecvent caz de
renuntare tacita este inceperea executarii propriei obligatii. Exista o situatie speciala, legala de
compensatie cand nu este necesara indeplinirea conditiilor mentionate: reglementata in art.
1158, (3) NCC care prevede ca mostenitorul care este atat creditor, cat si debitor al mostenirii
se poate prevala de compensatia legala, chiar daca nu ar fi indeplinite conditiile acesteia.

ii) Compensatia judiciara

Conform art. 1617, (2) NCC, o parte poate cere lichidarea judiciara a unei datorii pentru
a putea opune compensatia. Termenul de lichidare nu e un termen potrivit in aceasta materie,
intrucat este un termen specific domeniului insolventei. In realitate, este vorba despre
stabilirea, prin intermediul instantei de judecata, a caracterului lichid al unei creante pentru a
se putea opune compensatia datoriilor in cadrul unui litigiu. Sintagma corecta: stabilirea
caracterului lichid al creantei.

iii) Compensatia conventionala

Este o modalitate de compensatie care nu este expres prevazuta de lege, dar care este
posibila in virtutea principiului libertatii contractuale (art. 1169 NCC).
Partile vor utiliza compensatia conventionala in cazul neindeplinirii conditiilor
compensatiei legale si in absenta unui litigiu.

Efectele compensatiei
Trebuie distins intre efectele compensatiei intre parti si fata de terti.
Intre parti, compensatia, indiferent de modul de operare, stinge obligatiile reciproce
pana la concurenta celei mai mici dintre ele. Dpdv tehnic, compensatia opereaza ca o plata
dubla, cu consecinta stingerii garantiilor si a accesoriilor obligatiei.
In ipoteza in care unul dintre debitori datoreaza mai multe obligatii susceptibile de
compensatie, se vor aplica in mod corespunzator regulile din materia imputatiei platii.
Cu privire la efectele compensatiei fata de terti, exista regula din art. 1622 NCC, conform
careia tertii nu pot fi prejudiciati prin compensatie. In ipoteza cand tertul este un fideiusor, sunt
de observat dispozitiile art. 1621 NCC, articol conform caruia fideiusorul poate opune in
favoarea sa compensatia care opereaza intre creditor si debitor. Insa, conform art. 1621, (2)
NCC, debitorul principal nu poate opune compensatia care opereaza intre creditor si fideiusor.
Aceste efecte ale compensatiei sunt comune, indiferent de modul de operare al
compensatiei.

Confuziunea
Art. 1624-1628 NCC.
Este acel mod de stingere a obligatiilor care consta in intrunirea in aceeasi persoana a
calitatilor de creditor si debitor.
Sursele confuziunii: in cazul persoanelor fizice, sursa confuziunii este mostenirea, cand
mostenitorul este debitorul creditorului sau invers. In cazul persoanelor juridice, sursa este
reorganizarea persoanelor juridice, cu observarea art. 234-235 NCC.
Cu privire la domeniul de aplicare, acest mod de stingere e aplicabil in principiu tuturor
obligatiilor, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual. Pentru a opera
3
confuziunea, trebuie respectata conditia conform careia dreptul si obligatia corelativa sa se
gaseasca initial in patrimonii diferite, patrimonii care fie prin mostenire, fie prin reorganizare, se
reunesc apartinand unui singur titular. Cu privire la acest aspect, art. 1624, (2) NCC prevede ca
nu va opera confuziunea daca datoria si creanta se gasesc in mase patrimoniale diferite
inauntrul aceluiasi patrimoniu.
Efectul principal al confuziunii: stingerea obligatiei cu toate garantiile si accesoriile. NCC
reglementeaza si efecte speciale ale confuziunii in anumite materii, cand sunt in materia
obligatiilor indivizibile (1431), in materia obligatiilor solidare (1439, 1452), in cazul ipotecii.
Conform 1625, ipoteca se stinge prin confuziunea calitatilor de creditor ipotecar si proprietar al
bunului ipotecat, de exemplu prin cumpararea bunului ipotecat de catre creditor. Daca in mod
subsecvent, creditorul cumparator al bunului este evins dintr-o cauza independenta de el de
catre un tert care se dovedeste a fi adevaratul proprietar al bunului, atunci ipoteca va renaste,
cu consecinta desfiintarii efectului confuziunii.
Conform 1628 NCC, disparitia cauzei care a determinat confuziunea face sa renasca obligatia cu
titlu retroactiv. Este cazul disparitiei calitatii de mostenitor aparent sau cazul anularii hotararii
declarative de moarte a unei persoane (art. 54).

Darea in plata (art. 1492, 1493 NCC)

Este contractul care are ca efect stingerea unei obligatii, contract prin care debitorul
ofera si creditorul accepta o alta prestatie decat prestatia initiala.
Cand in locul prestatiei initiale se ofera si se accepta o creanta: art. 1693 NCC.
Conditiile darii in plata, conform 1492:
1. Trebuie sa indeplineasca in primul rand conditiile obisnuite de valabilitate pentru orice
contract.
Presupune si unele conditii imprumutate de la materia platii, precum si de la materia CVC:
2. Existenta unei obligatii valabile pe care partile urmaresc sa o stinga.
3. Partile sa intruneasca cerintele necesare de a face o plata valabila.
4. Debitorul sa fie proprietarul bunului dat in plata si sa aiba capacitatea de a efectua acte
juridice de dispozitie cu privire la bun.

Efectele darii in plata:

1) Stingerea obligatiei conditionata de efectuarea unei plati valabile.
Debitorul va fi liberat numai atunci cand noua prestatie este executata, nu la data acceptarii
inlocuirii prestatiilor.
2) Darea in plata avand ca obiect un bun individual determinat produce efectul translativ
de proprietate din momentul realizarii acordului de vointa cu privire la darea in plata,
desigur cu respectarea conditiilor de forma autentica daca bunul este imobil.
Insa, daca ulterior, creditorul este evins de catre un tert sau descopera vicii ascunse ale bunului,
aceste situatii au ca efect caducitatea conventiei de dare in plata si reactivarea vechii prestatii.
3) Stingerea garantiilor si a accesoriilor vechii obligatii.

Darea in plata avand ca obiect cedarea unei creante

4
 Art. 1493 reglementeaza o aplicatie particulara a nnotiunii de dare in plata, atunci cand,
in locul prestatiei initiale, este cedata o creanta a debitorului contra unui tert. Pentru
valabilitatea acestei operatiuni juridice, trebuie indeplinite 3 categorii de conditii:
a. Cerintele de valabilitate pentru orice conventie
b. Cerintele speciale de valabilitate ale darii in plata (prevazute in art. 1492 NCC)
c. Verificarea conditiilor de valabilitate si de opozabilitate din materia cesiunii de
creanta

Efectele acestei forme de dare in plata sunt prevazute in alin. (1) si (2) ale art. 1493.
Primul alineat reglementeaza regula supletiva de stingere a obligatiei debitorului la momentul
executarii sau al satisfacerii creantei cedate. Desigur, regula e prevazuta de cod in ideea
protejarii intereselor creditorului. Insa, legea permite ca partile sa stipuleze alt moment de
liberare a debitorului, care e in practica ales in functie de valoarea prestatiilor implicate.
Alin. (2) al 1493 NCC reglementeaza doua solutii alternative pentru ipoteza in care,
potrivit intelegerii partilor, obligatia principala se stinge de la data cesiunii. Insa, ulterior,
creditorul nu incaseaza creanta sau nu o poate face opozabile tertilor. In asemenea ipoteza,
prima solutie alternativa e prevazuta de NCC prin trimitere la art. 1586, cu consecinta pastrarii
raspunderii debitorului cedent pentru evictiune.
A doua solutie alternativa prevazuta de art. 1493, (2): creditorul poate opta pentru
executarea prestatiei initiale.

Modurile de stingere care nu duc la stingerea obligatiei

Remiterea de datorie si imposibilitatea fortuita de executare
Remiterea de datorie e reglementata in art. 1629-1633 NCC. Remiterea de datorie e un
act juridic (bilateral) prin care creditorul renunta la executarea obligatiei de catre debitor si
debitorul accepta. In teoria si practica emise in timpul VCC, remiterea de datorie mai era
denumita si iertare de datorie, insa acest sinonim este in continuare folosit.
Remiterea de datorie poate fi:
a) Totala
b) Partiala
Legea civila prezuma caracterul total al remiterii de datorie, conform 1629, (2) NCC.
Dupa modul in care se realizeaza, remiterea de datorie este expresa sau tacita. Vointa
tacita a creditorului rezulta din remiterea materiala voluntara a titlului constatator al creantei
sau distrugerea titlului creantei in prezenta debitorului.
Acceptarea debitorului este tacit, daca acesta nu a facut nicio obiectie la oferta
creditorului in sensul remiterii de datorie.
Remiterea de datorie poate fi:
i) Cu titlu gratuit, caz in care reprezinta o donatie indirecta, dar care nu presupune
indeplinirea conditiei de forma, dar este supusa conditiilor de fond, u consecinta
asupra reductiunii liberalitatilor excesive si a raportului donatiilor
ii) Cu titlu oneros nu mai e de fapt o iertare de datorie, ci poate fi o dare in plata
sau o novatie prin schimbare de obiect sau chiar o tranzactie, in functie de
circumstante.

5
Dovada remiterii de datorie se face in conditiile art. 1499 NCC, articol care prevede ca dovada
platii se poate face cu orice mijloc de proba.
Efectele remiterii de datorie
a. Intre parti, daca e cu titlu gratuit, are ca efect stingerea obligatiei si liberarea
debitorului.
Daca e cu titlu oneros, produce si efectele actului juridic, respectiv ale mecanismului juridic prin
care se realizeaza.
b. Fata de fideiusor: art. 1633 NCC.

Imposibilitatea fortuita de executare

Este acel mod de stingere a unei obligatii ca urmare a intervenirii unei situatii de
imposibilitate fortuita absoluta si totala de executare a obligatiei. Este reglementata in art.
1634 NCC, insa, pentru o imagine de ansamblu asupra tuturor efectelor sau aspectelor
decurgand dintr-o imposibilitate de executare, trebuie avute in vedere si art. 1557 NCC, care
face trimitere la art. 1274 NCC.
Conditiile imposibilitatii fortuite de executare (art. 1634 NCC):
I. Imposibilitatea sa fie cauzata de un caz fortuit sau de o forta majora (trimitere la
1351 NCC) sau imposibilitatea sa fie cauzata de un alt eveniment sau fapt asimilate
acestora, adica fapta creditorului sau fapta unui tert care intrunesc trasaturile
cazului fortuit sau ale fortei majore (art. 1352 NCC)

II. Debitorul sa nu fie in intarziere sau de drept in intarziere

Conform 1634, (2) NCC, debitorul este liberat chiar daca se afla in intarziere, atunci cand
creditorul nu ar fi putut oricum sa beneficieze de executare din cauza situatiei de caz fortuit sau
de forta majora (conditia I), afara de cazul in care debitorul a luat asupra sa riscul producerii
evenimetelor de caz fortuit sau forta majora (ipoteza agravarii de raspundere a debitorului).
Trebuie luat in calcul si art. 1511 NCC, care reglementeaza efectele punerii in intarziere
a creditorului de catre debitor. Conform art. 1511, (1) NCC, creditorul pus in intarziere preia
riscul imposibilitatii de executare a obligatiei.

III. Imposibilitatea de executare sa fie absoluta si perpetua pentru a conduce la

stingerea obligatiei.
Conform art. 1634, (3) NCC, daca imposibilitatea este doar temporara, consecinta va fi
suspendarea pentru un termen rezonabil a executarii obligatiei.

IV. Debitorul trebuie sa notifice creditorului imposibilitatea de executare. Cerinta e

prevazuta in 1634, (5) NCC.
In lipsa notificarii intr-un termen rezonabil a imposibilitatii de executare, consecinta va fi ca
debitorul va raspunde pentru prejudiciul cauzat creditorului prin lipsa notificarii (a nu se
confunda acest prejudiciu cu prejudiciul creditorului ca urmare a imposibilitatii de executare.)

V. Obligatia devenita imposibil de executat sa nu aiba ca obiect bunuri de gen.

Este o conditie prevazuta la 1634, (6) NCC si o aplicatie a adagiului latin genera non pereunt.

6
 Proba imposibilitatii de executare
Revine debitorului, care o poate face prin orice mijloc de proba.

Efectele imposibilitatii de executare a unei obligatii contractuale

1. Stingerea obligatiei devenite imposibil de executat;
2. Exonerarea debitorului de raspunderea pentru consecintele neexecutarii (cu observarea
art. 1634 NCC);
3. Desfiintarea contractului in caz de imposibilitate totala si definitiva a executarii
obligatiei, solutie prevazuta in art. 1557 NCC.
Solutia desfiintarii contractului se impune partilor, indiferent de manifestarea de vointa, mai
ales a creditorului, daca imposibilitatea de executare este totala si definitiva si daca priveste o
obligatie contractuala importanta sau esentiala (conform intelegerii partilor sau naturii
contractului).
Masura desfiintarii contractului opereaza de drept si se aplica retroactiv din momentul
producerii evenimentului fortuit, fara sa fie necesara indeplinirea vreunei formalitati in sensul
desfiintarii. Masura desfiintarii nu se confunda cu necesitatea notificarii creditorului cu privire
la impos de exec.
In urma desfiintarii, ramane problema suportarii riscurilor contractului, iar daca acel
contract este translativ de proprietate, art. 1557 NCC trimite la art. 1274 NCC.
4. Suspendarea contractului (1557, 2)
Este o masura prevazuta de lege lasata la aprecierea creditorului pentru situatia in care
imposibilitatea de executare a obligatiei debitorului este doar temporara.
5. Stingerea obligatiei corelative obligatiei devenite imposibil de executat.
Alte doua efecte speciale:
6* art. 1465, 1466 NCC in materia obligatiilor alternative
7* in materia obligatiilor facultative art. 1468 NCC

Restituirea prestatiilor
Cu titlu de noutate legislativa, NCC reglementeaza in mod unitar si sistematic regulile
restituirii prestatiilor primite fara temei, in art. 1635-1649 NCC.
1635, (1) enumera situatiile in care trebuie sa aiba loc restituirea prestatiilor, restituire
care va avea loc numai daca subiectul de drept este tinut la restituire potrivit legii. Prin
restituirea prestatiilor, legea civila intelege inapoierea bunurilor primite, notiunea de bun
fiind folosita in sensul art. 535 NCC, insemnand lucruri corporale sau incorporale ce constituie
obiectul unui drept patrimonial. Concret, art. 1635 NCC prevede urmatoarele ipoteze care
determina restituirea prestatiilor:
1) Daca obiectul prestatiei a fost primit fara drept.
Sub aceasta sintagma, se includ:
- Restituirea prestatiilor in cazul imbogatirii fra justa cauza
- Restituirea prestatiilr ca urmare a incetarii unui contract 1322
- Restituirea bunului donat in cazul revocarii donatiilor
2) Daca bunul a fost primit din eroare, cum ar fi cazul restituirii pentru plata
nedatorata, efectuata in caz de eroare a solvensului

7
 3) Daca bunul a fost primit in temeiul unui act juridic desfiintat ulterior cu titlu
retroactiv: cazul nulitatii si al rezolutiunii
4) Daca bunul a fost primit in temeiul unui act juridic ale carui obligatii au devenit
imposibil de executat, ca urmare a cazului fortuit si al fortei majore.
Situatia de la 1634 NCC, imposibilitatea fortuita de executare.
5) Daca bunul a fost primit in temeiul unei cauze viitoare care nu s-a infaptuit.
Este cazul restituirii bunul de exemplu ca urmare a caducitatii donatiei facuta e viitorul sot in
vederea casatoriei (art. 1030 NCC).
6) Cazul vanzarii lucrului altuia
Prin exceptie, prestatia nu se va restitui daca cel care a efectuat prestatia a stiut ca infaptuirea
cauzei viitoare este imposibila sau a impiedicat realizarea cauzei viitoare.

Conform art. 1635, (3) NCC, garantiile pentru executarea obligatiei initiale se stramuta asupra
obligatiei de restituire daca garantia a fost constituita de debitor sau de un tert. In situatia in
care garantia a fost constituita de creditorul obligatiei de restituire, obligatia de garantie se va
stinge prin confuziune.
Titularul dreptului la restituire ete cel care a efectuat prestatia supusa restituirii sau alta
persoana indreptatita (mostenitorii, creditorii chirografari pe calea actiunii oblice).
Formele restituirii prestatiilor:
1. Restituirea in natura (regula in materie)
2. Restituirea prin echivalent
Scopul restituirii este repunerea partilor in situatia anterioara cauzei care a generat restituirea.
Conform art. 1639 NCC, restituirea in natura are loc prin inapoierea bunului primit. La
restituirea prin echivalent se va ajunge conform art. 1640 NCC, daca restituirea in natura nu mai
este posibila. In acest caz, este vorba de o executare indirecta a obligatiei de restituire.
Imposibilitatea restituirii in natura a prestatiilor are loc in urmatoarele exemple:
- Pieirea sau instrainarea bunului care face obiectul restituirii, pentru care sunt
stabilite reguli de restituire prin echivalent prin art. 1641 si 1643 NCC
- Restituirea unor servicii deja efectuate
Conform art. 1640, (2) NCC, momentul evaluarii prestatiilor in vederea restiturii prin echivalent
este momentul la care debitorul obligatiei de restituire a primit ceea ce trebuie sa restituie, cu
unele nuantari si derogari in cazul pieirii sau al instrainarii bunului, insa in functie de buna sau
reaua-credinta a debitorului restituirii.
Buna-credinta in aceasta materie reprezinta: inocenta (ignoranta ), neimplicarea
actualului debitor al restituirii in situatia anterioara si declansatoare a restituirii.
De exemplu, daca cauza restituirii e rezolutiunea, debitorul restituirii e de buna-credinta daca
nu el e motivul declansarii rezolutiunii (nu e vorba de neexecutarea sa culpabila).
De notat doua situatii speciale in materia restituirii prestatiilor:
- Art. 1638 NCC face vorbire despre restituirea pentru cauza ilicita
Conform art. 1638, prestatia primita sau executata in temeiul unei cauze ilicite sau imorale
ramane intotdeauna supusa restituirii. Este ipoteza unui contract nul absolut pentru cauza
imorala sau ilicita, chiar daca cel care solicita restituirea prestatiilor este vinovat de imoralitatea
sau iliceitatea cauzei (in baza VCC, solutia era inversa).
- Restituirea nu exista in cazul obligatiilor naturale

8
Conform art. 1471 NCC, restituirea nu este admisa in privinta obligatiilor naturale care au fost
executate de bunavoie (la initiativa debitorului).

Efectele restituirii prestatiilor fata de terti: 1648, articol care, in alin. (1), prevede ca
actiunea in restituire avand ca obiect un bun individual determinat poate fi introdusa si
impotriva subdobanditorului bunului, insa cu observarea dispozitiilor de carte funciara si a
dispozitiilor privind uzucapiunea.
Termenul de prescriptie aplicabil este termenul general de 3 ani, prevazut de art. 2517
NCC. Data de la care incepe sa curga termenul de 3 ani este prevazuta in art. 2525 NCC, care
prevede ca prescriptia dreptului la actiune in restituirea prestatiilor facute in temeiul unui act
anulabil sau rezolvit sau desfiintat pentru alta cauza de ineficacitate incepe sa curga de la data
ramanerii definitive a hotararii prin care s-a desfiintat actul sau, dupa caz, de la data la care
declaratia de rezolutiune sau reziliere a devenit irevocabila.
In completare: NCC.