Părintele copilului de 2 ani

Imagine preluata de pe www.angelinspir.ro

Viaţa omului poate fi împărţită în etape de 7 şapte ani. Aceste

perioade au caracteristici, ce le diferenţiază clar. Cercetând
raportul individului cu lumea vom constata că în primii ani de
viaţă, adică în etapa de sugar şi copil mic, principala
caracteristică este imensa deschidere a copiilor spre ceea ce îi
înconjoară. Ei nu opun rezistenţă faţă de ceea ce vine din mediul
(fizic, sufletesc şi spiritual) din jurul lor, întâmpină lumea cu o
încredere nelimitată şi asimilează totul. Toate simţurile lor sunt
deschise, iar răspunsul lor personal la stimuli, este imitaţia şi
mimetismul. Prin imitaţie li se deschid porţile condiţiei de om, prin
imitaţie învaţă să vorbească, prin imitaţie face copilul cunoştinţă
cu relaţiile bune sau rele dintre oameni, şi în mod subtil, prin
imitaţie, se pun bazele viitorului simţ moral şi sistem de valori.

Relaţia principală cu lumea din jur este din exterior spre

interior.Adică copilul primeşte necondiţionat şi necenzurat ceea
ce vine din exterior adoptându-le. Faptul că adulţii fac diverse
lucruri este suficient pentru cel mic. El nu are discernământ.
Revine părintelui sarcina de a discerne ce poate face în faţa
copilului şi ce nu. Experienţele nu sunt asimilate de Eu.

Copilul învaţă să vorbească prin contact strâns cu mama, prin

imitaţie. Astfel prin imitaţie el intră în posesia unei comori
spirituale: limba. Felul în care învaţă să vorbească ne spune ca şi
mersul, multe despre personalitatea lui. Copilul învaţă mai întâi să
numească obiectele din jur şi astfel se plasează faţă în faţă cu
lumea exterioară. Vorbirea este un proces de detaşare de unitatea
lumii, proces ce se încheie la pubertate. Primele noţiuni nu au
pentru copil un conţinut concret. Acest concept include amintirea,
gândul părintelui, o extraordinară bogăţie spirituală, altfel spus el
înţelege interior mai mult decât ar putea explica. Gândirea se
dezvoltă odată cu limbajul. Limbajul dezvoltă şi creierul ca organ
fizic dar şi capacităţile creierului.

Este momentul să introducem în propriul nostru limbaj expresia

:Ai voie să… Ai voie să mănânci… Ai voie să dormi acum…avem
voie să ne spălăm pe mâini…etc. astfel încât atunci când va trebui
să spunem „Nu!” acesta să aibe greutatea necesară. Dacă
spunem tot timpul nu, copilul va ignora interdicţiile noastre.

Întâi facem apoi vorbim. Îl ducem la baie şi-l spălăm pe mâini şi

apoi spunem: ne-am spălat să fim curaţi. Îl învăţăm să strângă
jucăriile după ce s-a jucat. Luăm mâna copilului, apucăm jucăria
şi o punem la locul ei. Mai târziu introducem o mică poezie care să
însoţească strânsul lucrurilor. Pe la 2 ani şi jumătate ar trebui să
o facă singur.

Începem să-i spunem poveşti scurte de 3-4 fraze. Copilul nu

ascultă înţelesul cuvintelor, nu are percepţie noţională, el ascultă
vocea noastră care pictează imagini, ascultă în glasul nostru tot ce
vedem noi când spunem povestea. Este momentul ca părintele
să-şi disciplineze atenţia şi capacitatea de a fi prezent în
întregime, trup, suflet, minte lângă copil cât timp se joacă cu el.
Adică se joacă cu el. Copilul nu ştie să se joace, părintele îl va
învăţa s-o facă. Se joacă cu jucării dar poate fi învăţat şi jocuri ce
presupun 2,3 mişcări succesive repetate. Jocul cu copilul este
baza prieteniei de mai târziu…

Îi place să bată în diferite obiecte, se urcă peste tot unde ajunge

fără să-şi facă probleme că poate cădea.

La nisip copilul vrea jucăriile altor copii. Părintele nu oboseşte să-i

explice micuţului că e mai frumos să se joace cu alţi copii şi deşi
copilul nu se joacă cu propriile jucării, părintele le va căra la nisip
pentru a putea face schimb cu alţi copii…ajutându-l astfel să-şi
depăşească potenţialul egoism şi posibilul exageratul simţ al
posesiunii.

Micuţul nu ştie ce este frica. Şi depinde de noi să nu-i creem frici

de tot felul. Nu ascultă interdicţiile şi avem tendinţa să-l
speriem…în toate felurile: Vine: Bau-bau! Moşu’ cu sacu’! Ţiganii!
Piticii! Baba-Cloanţa, etc. Este o strategie falimentară pentru că la
un moment dat copilul va înţelege că aceste „creaturi” nu există
dar va păstra în suflet o frică nelămurită care ulterior va
degenera. Nu este necesară. Când copilul nu vrea să facă ceva, îl
luăm hotărâţi de mânuţă şi calmi facem împreună cu el ceea ce
este de făcut.