UNIVERSITATEA din BUCUREŞTI

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

Prof. Univ. Dr. Mihail–Constantin

Eremia Daniel Mihai Dragnea

Dreptul comunicării publice -

Introducere în
Dreptul constituţional

NOTE DE CURS

Prezentele note de curs implică © drept de autor

şi nu pot fi reproduse fără acordul autorului,
conform normelor în vigoare.

Bucureşti
2007
Privire generală asupra Constituţiei

2
 Capitolul I
Conceptul de Constituţie şi evoluţia acestuia

Istoria culturii şi civilizaţiei umane a conferit Dreptului prestigiu şi autoritate,

dovedite de puterea de a cristaliza valorile societăţii şi de a le prezenta ca esenţă şi
conţinut juridic, într-o formă adecvată, respectiv norma juridică. Toate societăţile care
s-au exprimat prin valori de tip democratic, recunoscute şi în societatea contemporană,
au formulat comandamentul juridic ca principii juridice, pe care le-au exprimat în forma
unei Legi fundamentale.
Termenul CONSTITUŢIE , din punct de vedere etimologic, provine de la cuvântul
latin constitutio, care însemna organizare sau aşezare cu temei. (a se vedea Antonie
Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice) Deşi cuvântul constituţie îl găsim în
diferite etape istorice pentru a forma termeni, noţiuni şi concepte juridice, de exemplu
„Constituţia lui Solon”, „Constituţia lui Licurg” (a se vedea Nistor Prisca, Drept
constituţional, adup A. Iorgovan) el se va stabiliza, ca semnificaţie juridică, în
Antichitate, la Roma, astfel că în Statul Roman constituţia desemna legea de
organizarea a statului, deci Legea cu cea mai mare putere normativă.
Jurisconsultul Gaius, în INSTITUTIONES I 5, pentru a explica constituţiile imperiale
(legile imperiale), formulează următoarea definiţie: Constitutio principi est quod
imperator decreto, vel edicto, vel epistola constituit (Constituţia imperială este ceea ce
împăratul decretează, edictează sau ceea ce stabileşte epistola).
Constituţia a fost în epoca modernă percepută, în special datorită influenţei curentului
politico-juridic al contractului social, ca o Lege a cărei supremaţie juridică asupra
tuturor celorlalte norme juridice este recunoscută, pentru a indica organizarea social-
politică cu scopul asigurării protecţiei juridice a drepturilor cetăţenilor, şi care ca formă
juridică se prezintă ca o „Constituţie scrisă”. Thomas Paine afirma: « Nu există
Constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar. » ( a se vedea explicaţiile profesorului
Tudor Drăganu în Drept constituţional şi instituţii politice)
Apariţia constituţiei scrise, şi prevalenţa acesteia asupra constituţiei cutumiare, este un
efect al evoluţiilor înregistrate de organizarea societăţii în secolul al XVIII-lea, efect
care a produs consecinţe în privinţa constituţiei atât în sens material (substanţialitatea,
stabilitatea şi conţinutul constituţiei) cât şi în sens formal ( solemnitatea adoptării,
procedurile de adoptare, structura, şi forma scrisă sistematică). După cum spune
profesorul Antonie Iorgovan, explicând primul val al constituţionalităţii moderne,
apariţia constituţiei scrise, în sensul strict al termenului, este legată de procesul de
constituire a organizărilor statale în America de Nord, respectiv de revoluţia burgheză
din Franţa.
Cu sensul modern, sens confirmat de evoluţia organizării constituţionale din etapa
ilustrată de secolul al XIII-lea până în etapa contemporană, prima Constituţie este
considerată Magna Charta Libertatum de la 1215 din Anglia. Au urmat, în etapa
constituirii constituţionalismului modern ( comparativ cu dreptul public roman şi cu
dreptul public grecesc din antichitate ) adoptarea primei constituţii americane în 1787,
Constituţia de la Philadelphia (Constituţia federală americană), şi respectiv a primei
constituţii scrise europene (continental europene) adoptate în Franţa la 1791, în timpul
Revoluţiei.
Ideea unei legi fundamentale, care să exprime normele juridice (reguli juridice rigide,
scrise şi obligatorii) pentru organizarea statului, limitarea puterilor guvernanţilor şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a fost şi este susţinută în filozofie şi
axiologie de Teoria Dreptului natural (Jus naturae), Teoria Contractului social, Teoria
separaţiei puterilor statului, şi ulterior de Teoria Suveranităţii Naţionale. Declaraţia
Drepturilor Omului şi Cetăţeanului adoptată în 1789 de revoluţionarii francezi, indică,
3
cu sensul nou atribuit începând din secolul al XVIII-lea, la articolul 16 : « Orice
societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită,
nu are Constituţie. »
Cuvintele autorului elveţian Emmerich de Vattel, utilizate de Constantin Stere ca
Moto la cursul din 1903 intitulat Introducere în studiul dreptului constituţional,
constituie esenţa constituţionalismului modern : «Constituţia şi legile fundamentale sunt
planul în temeiul căruia Naţiunea a hotărât să lucreze spre fericirea ei. »
Esenţa şi conţinutul constituţiilor sunt generate de realitatea constituţională. Aceasta
exprimă relaţiile social-politice şi juridice, sistemul valorilor morale şi religioase,
fundamentul tradiţional şi cultural reprezentând bazinul de cultură şi civilizaţie
juridică.
Constituţiile statelor de azi sunt expresia declaraţiilor, convenţiilor şi pactelor, precum
şi a filosofiei care recunoaşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca
fundament pentru activitatea de guvernare.

Capitolul II
Principiile constituţionale şi principiile generale ale dreptului

Adunarea Constituantă din România, pentru elaborarea CONSTITUŢIEI

ROMÂNIEI, a valorificat principiile generale ale dreptului, universal recunoscute,
armonizându-le cu principiile constituţionale formulate şi consacrate de practica de
constituţionalitate românească (a se vedea Geneza Constituţiei României 1991,Lucrările
Adunării Constituante). Ideea armonizării principiilor constituţionale cu principiile
generale ale dreptului se află la baza celor mai moderne constituţii şi considerăm astfel
şi proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
Pentru elaborarea Constituţiei României, aşa cum indică alocuţiunea domnului
Antonie Iorgovan, prezentată în faţa Adunării Constituante din 1991, în calitate de
reprezentant al Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, « …s-au avut
în vedere tradiţiile constituţionale democratice ale ţării noastre, printre care şi cele
reflectate în Constituţia din 1923, principiile constituţionale moderne, ce stau la baza,
îndeosebi, a regimurilor democraţiei moderne, pactele şi convenţiile internaţionale
privind consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi aspiraţiile
şi idealurile Revoluţiei din decembrie 1989. » (Geneza Constituţiei României 1991,
pag. 56)
Constituţia României din 2003 (adoptată în forma iniţială în 1991) valorifică atât
principiile juridice generale tradiţionale cât şi principiile constituţionale moderne,
consacrate şi recunoscute în realitatea constituţionalismului statelor democratice.
Enumerarea şi analiza principiilor constituţionale româneşti, revitalizate de Revoluţia
din decembrie 1989, confirmă ideea că nu se poate face o ierarhie a principiilor
constituţionale şi că fiecare principiu se află în interdependenţă cu celelalte principii.
Constituţia României din 2003, aşa cum a fost revizuită prin Legea de revizuire
a Constituţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22
septembrie 2003, consacră un complex de principii juridice constituţionale, formulate
pe baza celor mai reprezentative idei şi teorii filosofice şi politice concepute şi expuse
în istoria culturii şi civilizaţiei.
În privinţa organizării instituţionale Constituţia consacră principiul Suveranităţii
la ARTICOLUL 1 Statul Român, alineat (1) « România este stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil. » De asemenea acest principiu este reafirmat de
ARTICOLUL 2 Suveranitatea:

4
 « (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum
şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu. »
Organizarea constituţională a societăţii româneşti are ca temei armonia în
societate, temei care este exprimat de principiul unităţii poporului român şi respectiv de
principiul egalităţii şi solidarităţii cetăţenilor, declarate de Constituţia României la
ARTICOLUL 4 Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni:
« (1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi.
România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de apartenenţă politică, de avere
sau de origine socială. »
Alte principii, aflate în interdependenţă şi fiind deosebit de importante pentru
societăţile contemporane sunt principiul statului de drept şi principiul democraţiei.
Primul dintre aceste două principii se referă la organizarea instituţională a Statului iar
celălalt principiu se referă la regimul politic de guvernare.
Aceste două principii permit realizarea unui alt principiu, cu rol de corolar,
principiul demnităţii omului prin recunoaşterea, declararea, apărarea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului, consacrat de ARTICOLUL 1 Statul român,
alineatul (3): « România este un stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt
garantate. »
Acelaşi principiu este reafirmat de ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale
privind drepturile omului, alineatul (1): «Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte. »
Un alt principiu îl constituie separarea şi colaborarea puterilor şi autorităţilor
în stat, principiu cu rădăcini în istoria organizării statelor moderne, care are următoarea
formulare constituţională, prin ARTICOLUL 1 Statul român, alineatul (4): « Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. »
Acest principiu are ca obiect evitarea abuzurilor în dauna drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, separaţia puterii legislative, executive şi judecătorească având
drept scop ca astfel, datorită regimului de separaţie, „puterea să oprească puterea”.
Întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii principale prin care puterea se exercită în stat:
funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească, ele trebuie îndeplinite de
autorităţi diferite, ce colaborează între ele, pentru a evita ruperea însăşi a puterii statului
care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi
forme diferite. ( Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constituţiei României)
Considerăm că un rol important pentru funcţionarea eficientă a societăţii revine
conlucrării între autorităţile publice, astfel ca activităţile din societate să poată fi
coordonate către realizarea valorilor şi idealurilor fixate şi indicate de Constituţie.
Principiul supremaţiei Constituţiei şi obligativitatea legilor indică concepţia
normativă conform căreia Constituţia se situează pe o poziţie supraordonată, generând
supralegalitatea constituţională, aplicabilă întreg acestui sistem, astfel încât legea însăşi
exprimă voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale. La rândul său

5
obligativitatea legii, principiul legalităţii, organizează şi asigură ordinea de drept.
( Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României)
Textul de la ARTICOLUL 1 Statul român, alineatul (5) al Constituţiei
României din 2003 are următoarea formulare: « În România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. »
Consacrarea acestor principii constituţionale situează România şi organizarea sa
juridică la nivelul societăţilor statelor europene, şi pentru a ilustra aceasta cităm
paragrafele al treilea şi al patrulea din preambulul care exprimă considerentele
Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma la 4 noiembrie 1950:
« Considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune cât
mai strânsă între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este
apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
Reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care
constituie temelia înseşi a justiţiei şi a păcii în lume şi a căror menţinere se bazează în
mod esenţial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă
parte, pe o concepţie comună şi cu un respect comun al drepturilor omului din care
acestea decurg, »
Revizuirea Constituţiei şi adoptarea prin Referendum a Constituţiei României
din 2003 dovedeşte că naţiunea este a tuturor cetăţenilor ( Mihai Constantinescu, Ioan
Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei României), şi că nu putem uita că
libertatea şi propăşirea fiecăruia depind de libertatea şi propăşirea naţiunii.
Citându-l pe Mircea Djuvara, reputatul profesor de Teoria generală a dreptului,
care afirma că naţiunea nu trebuie să fie confundată cu poporul şi că statul nu reprezintă
doar generaţia prezentă ci este « reprezentantul …tuturor tradiţiilor trecutului şi al
spiritualităţii viitoare », profesorul Ion Deleanu scrie că «Sentimentul naţional
constituie astfel cel mai puternic ferment al coeziunii statului şi al permanenţei lui »
(Drept constituţional şi instituţii politice).
Hegel, analizând statul şi Constituţia, scria: «Statul este lumea pe care şi-a
clădit-o spiritul: al are de aceea un curs determinat fiinţând în şi pentru sine. »
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, având în vedere
confederaţia statelor componente, prevede, în mod expres, că Uniunea Europeană
respectă identitatea naţională a statelor membre.
Caracterul naţional al suveranităţii consacră concepţia suveranităţii populare a
lui Jean Jacques Rousseau, în sensul că suveranitatea aparţine cetăţenilor.

Capitolul III
Statul Român şi organizarea constituţională a acestuia

Societatea contemporană a reuşit să depăşească acele concepţii care considerau Statul

ca fiind deasupra individului şi respectiv a societăţii. Ideea conţinută de afirmaţia
regelui francez Ludovic al XIV-lea : „statul sunt eu” a fost destrămată de ideile
Revoluţiei franceze (a se vedea A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, ce
indică trecerea către triada „libertate, egalitate, fraternitate” şi respectiv către teza
„statul este poporul”).
Ca mod de organizare pentru indivizi, Statul nu mai este constituit astăzi ca o
„realitate absolută”, chiar dacă, aşa cum afirma Mircea Djuvara în Teoria generală a
dreptului « realitatea cea mai puternică şi cea mai interesantă în drept » (a se vedea şi
analiza profesorului Ion Deleanu în tratatul Drept constituţional şi instituţii politice).

6
 Ca formă pentru organizarea social-politică a societăţii şi ca modalitate ideală pentru
exprimarea şi exercitarea puterii publice Statul reprezintă societatea. Dacă individul este
acela care formulează valorile şi idealurile, Statul este acela care le recunoaşte pentru
societate şi le consacră juridic.
Constituţia României din 2003 consacră la ARTICOLUL 1 Statul român, alineatul (1)
: « România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. »
Statul organizat de societatea românească se numeşte ROMÂNIA. Acest Stat este stat
naţional, respectiv el reprezintă naţiunea română şi societatea românească, aşa cum
acestea s-au format din punct de vedere istoric şi cum s-au exprimat şi se exprimă prin
identitate de cultură, civilizaţie, prin tradiţii specifice.
România este stat suveran în sensul că nici o altă putere sau autoritate nu este
deasupra puterii de comandă a Statului în societate. Această putere de comandă a
societăţii se numeşte supremaţie. În ce priveşte latura externă a suveranităţii, numită
independenţă, indicăm faptul că aceasta se constituie ca drept recunoscut internaţional,
în virtutea căruia Statul român stabileşte relaţii cu alte state fără imixtiuni din exterior şi
totdeauna de pe poziţii de egalitate.
Statul român este unitar în sensul că organizarea acestuia este concepută cu un singur
centru de comandă (un singur sistem de organe cuprinzând Legislativul, Executivul,
Judecătorescul), spre deosebire de statele federale, şi este indivizibil în sensul că nici
una dintre prerogativele de putere publică nu pot fi cedate ori trecute altor puteri sau
autorităţi. Prevederile din TITLUL VI Integrarea euroatlantică respectă principiul
indivizibilităţii Statului român şi respectiv litera şi spiritul Constituţiei, întrucât
integrarea în Uniunea Europeană şi aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord sunt
prevăzute prin chiar textul constituţional, sunt încadrate în spiritul Constituţiei, fiind
aprobate prin Referendum naţional. De asemenea în Proiectul de Tratat de instituire a
unei Constituţii pentru Europa la Articolul 5: Relaţiile dintre Uniune şi statele membre
se prevede:
« 1. Uniunea respectă identitatea naţională a statelor sale membre în ceea ce priveşte
structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
autonomia locală şi regională. Respectă funcţiile esenţiale ale statului, în special cele
care se referă la asigurarea integrităţii teritoriale a statului, la menţinerea ordinii publice
şi la apărarea securităţii interne.
2. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi
se asistă reciproc în îndeplinirea misiunilor ce decurg din Constituţie.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin
de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor enunţate în
Constituţie. »
Organizarea constituţională a Statului român indică pentru forma de stat următoarele
coordonate: republica, ca formă de guvernământ, stat de drept, democratic şi social,
pentru regimul politic.
Conform ARTICOLULUI 1 Statul român, alineatul (2) în privinţa formei de
organizare constituţională a societăţii româneşti, prin reprezentantul său, se prevede: «
Forma de guvernământ a statului român este republica. »
România este stat de drept deoarece organizarea societăţii româneşti este exprimată
numai de LEGE. Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie. (alin. (5) al Art. 1). Nimeni nu este mai presus de lege (alin. (2) al Art. 16).
Statul român este democratic şi social întrucât demnitatea omului şi drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului sunt recunoscute, apărate, garantate şi respectate. De
asemenea libera dezvoltare a personalităţii umane este permisă şi încurajată pentru
fiecare persoană şi respectiv atât pentru cetăţenii români cât şi pentru românii din
străinătate (cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt).

7
 Democratizarea societăţii româneşti, pe baza idealurilor şi valorilor Revoluţiei din
decembrie 1989 este dovedită şi de conţinutul ARTICOLULUI 8 Pluralismul şi
partidele politice din Constituţia României din 2003, care consacră la alineatul (1): «
Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei
constituţionale. »
Unul dintre cele mai importante principii ale organizării constituţionale, reprezentativ
pentru statele democrate, este separaţia puterilor statului, principiu care a existat iniţial
şi s-a aplicat pentru organizarea cetăţilor greceşti antice şi care a fost apoi formulat de
şcoala engleză a dreptului (J. Locke, Th. Hobbes), pornind de la realităţile din Anglia,
începând cu secolul al XIII-lea, odată cu elaborarea primei „constituţii” engleze, Magna
Charta Libertatum.
Principiul separaţiei puterilor este exprimat, conform evoluţiilor înregistrate în
societate şi al aspiraţiilor existente în societăţile moderne, şi de şcoala franceză a
dreptului (Ch. de Montesquieu, J. J. Rousseau). Scopul aplicării principiului separaţiei
puterilor în stat este ca «puterea să oprească puterea» şi astfel orice încercare de folosire
abuzivă a puterii ori de suprimare a drepturilor şi libertăţilor omului să fie înlăturată. (a
se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei
României)
Constituţia României din 2003 la ARTICOLUL 1 Statul român, alineatul (4)
consacră principiul astfel: «Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.»
Noua formulare a principiului evidenţiază necesitatea echilibrului între puterile
publice, astfel ca acestea să poată conlucra pentru organizarea eficientă a societăţii
româneşti. Echilibrul este susţinut şi de instituţii publice care nu fac parte din puterile
statului, fiind din acest punct de vedere situate în poziţii de tip neutru, precum Avocatul
poporului, Curtea constituţională.

Capitolul IV
Suveranitatea naţională a poporului român

Pentru ca Statul să poată realiza competenţele pe care le are esenţială este

suveranitatea. Remarcăm că suveranitatea nu aparţine Statului, dar acesta o exercită în
numele societăţii, în virtutea puterii de reprezentare pe care a primit-o.
Constituţia României din 2003, la ARTICOLUL 2 Suveranitatea dispune:
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele
sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin
referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Să constatăm că termenul juridic cu ajutorul căruia se desemnează suveranitatea este
suveranitatea naţională. Realizând distincţiile necesare dintre naţiune, popor şi
respectiv stat, este necesar să analizăm şi să explicăm că suveranitatea include şi
implică valori şi tradiţii formate şi consacrate de naţiunea română, că şi în cazul
suveranităţii intervin elemente ale identităţii naţionale. Existenţa naţiunii exprimă
îndelungata experienţă a generaţiilor care au preluat valori şi tradiţii, pe care le-au
declarat ca fiind comune.
Suveranitatea naţională aparţine poporului, respectiv generaţiei comunităţii actuale.
Acesta, pe baza legitimităţii de tip naţional, se constituie ca deţinător al suveranităţii, în
virtutea sentimentului naţional, al apartenenţei la un bazin de cultură şi civilizaţie.
Exerciţiul suveranităţii este transmis, pe cale de reprezentare, Statului Român, care
va asigura atât supremaţia cât şi independenţa.

8
 Pentru ca nici o persoană ori un grup să nu exercite suveranitatea în nume propriu este
imperativ ca autorităţile publice, Parlamentul, Preşedintele şi respectiv Administraţia
publică locală, Consiliile judeţene şi Consiliile locale să fie constituite numai prin
alegeri libere, periodice şi corecte. Aceste calităţi, solicitate pentru actul electoral,
trebuie îndeplinite cumulativ, deoarece fiecare ilustrează o componentă a democraţiei
constituţionale. Este necesar să remarcăm periodicitatea alegerilor la intervale de timp
cât mai scurte (periodicitatea alegerilor s-a stabilizat în practica de constituţionalitate a
fiecărui stat).
Suveranitatea poate fi exercitată şi de societate (popor), în calitate de deţinător al
suveranităţii naţionale, prin Referendum, ceea ce indică puterea suverană, spre
deosebire de exerciţiul prin organele reprezentative (a se vedea şi ARTICOLUL 90
Referendumul).

Capitolul V
Teritoriul României

Un element indispensabil pentru existenţa statului îl reprezintă teritoriul, înţeles ca

„spaţiu” pe care puterea publică exercită suveranitatea naţională. Teritoriul este
elementul de stabilitate al statului, el fiind acela care permite formarea şi exprimarea
civilizaţiei naţiuni.
Conceptul juridic de teritoriu, prin complexitatea pe care o prezintă, indică un spaţiu
unitar şi vast; teritoriul cuprinde suprafaţa de pământ şi ape situată între frontierele
statului, subsolul cu bogăţiile naturale, coloana de aer situată deasupra teritoriului
statului, marea teritorială şi zona economică exclusivă; sunt considerate teritoriu navele
şi aeronavele româneşti, spaţiile misiunilor diplomatice şi consulare româneşti care
reprezintă România în alte ţări.
Teritoriul este delimitat de frontiere statale recunoscute conform dreptului
internaţional.
Constituţia României din 2003, la ARTICOLUL 3 Teritoriul declară la alineatul (1):
« Teritoriul României este inalienabil. »
Inalienabilitatea este o trăsătură a teritoriului care interzice înstrăinarea în tot sau în
parte a teritoriului naţional, ca teritoriu statal.
Alineatul (2) al ARTICOLULUI 3 Teritoriul, din Constituţia României prevede: «
Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a
celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional. »
Teritoriul României este cuprins de frontierele ţării, astfel că puterea statală
desemnată prin alegeri de societatea românească consfinţeşte prin lege organică
frontierele; trasarea acestora se realizează conform principiilor dreptului internaţional, a
celorlalte norme în materie, general admise de dreptul internaţional; precizăm că
trasarea şi consfinţirea frontierelor ţării este de competenţa poporului român în
exercitarea suveranităţii, fiind instituţii ale dreptului intern.
Teritoriul statal este organizat de puterea de stat astfel ca administrarea activităţilor în
societate să poată fi desfăşurată normal. Conform dispoziţiilor constituţionale teritoriul
românesc este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe (unele oraşe pot fi
declarate municipii) şi judeţe.
O dovadă a existenţei regimului politic democratic din România o constituie
prevederile constituţionale care interzic strămutarea sau colonizarea de populaţii străine
pe teritoriul statului român (a se vedea Constituţia României, ARTICOLUL 3
Teritoriul, alineatul (4).

Capitolul VI
Fundamentul Statului Român

9
 Constituţia României din 2003, la ARTICOLUL 4 Unitatea poporului şi egalitatea
între cetăţeni, consacră:
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de
opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Temelia statului român, în ţara noastră România, o constituie unitatea poporului
român şi solidaritatea cetăţenilor săi.
Ca formă istorică de comunitate umană, poporul reprezintă totalitatea populaţiei care
locuieşte pe teritoriul statal şi care desfăşoară activităţi pentru dezvoltarea societăţii.
Întrucât poporul poate avea mai multe componente, datorate, de exemplu, evoluţiei de
tip istoric, prevederile constituţionale consideră unitatea poporului român ca esenţială
pentru menţinerea fiinţei naţionale şi de aceea solicită tuturor persoanelor care
alcătuiesc poporul român solidaritate. Deoarece Statul are în vedere cetăţenii, respectiv
acele persoane care au stabilit legătura politico-juridică fundamentală, apelul la
solidaritate este adresat cetăţenilor care, solidari, vor asigura unitatea poporului şi vor
apăra statul.
România, ţara care asigură condiţiile existenţei poporului român, reprezintă patria
comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără discriminări de ordin constituţional.
Indicarea discriminărilor inadmisibile şi care produc efecte juridice de drept
constituţional asigură o importantă componentă a democraţiei societăţii româneşti.
Conţinutul acestui articol constituţional se coroborează cu substanţialitatea articolelor
care alcătuiesc TITLUL II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale; în
acest sens exemplificăm enunţând dispoziţiile din ARTICOLUL 57 Exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor din Constituţia României din 2003:
« Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi. »
Instituţia competentă să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului este
Avocatul Poporului. Conform prevederilor Constituţiei României şi al Tratatelor
internaţionale privind drepturile omului sunt apărate drepturile şi libertăţile tuturor
persoanelor fizice, indiferent că aceştia sunt cetăţeni români ori au alt statut juridic
( ARTICOLUL 58 Numirea şi rolul Avocatului poporului, alin. (1) şi ARTICOLUL
59 Exercitarea atribuţiilor Avocatului Poporului, alin. (1), din Constituţia României).

Capitolul VII
Cetăţenia română şi cetăţenia Uniunii Europene

Unul din elementele conţinutului statului este populaţia. În sens larg prin populaţie se
înţelege ansamblul indivizilor care locuiesc pe teritoriul unui stat. În sens restrâns
populaţia desemnează totalitatea persoanelor care locuind pe teritoriul statal au un
statut juridic datorită legăturii politico-juridice cu celelalte persoane care participă la
constituirea şi exprimarea puterii publice şi care şi-au asumat drepturi şi obligaţii faţă
de stat (puterea de stat).
Profesorul de Drept constituţional Ioan Muraru indică diferitele formule utilizate în
literatura juridică pentru explicarea cetăţeniei precum « legătură între individ şi stat »
fie ca « legătură politico-juridică » după care expune o definiţie considerată exactă
conform căreia cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un anumit stat, legătură care se exprimă prin totalitatea drepturilor
şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este, şi mai mult,

10
este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită
oriunde s-ar afla persoana (a se vedea Charles Rousseau, Droit international public,
Paris, Rec. Sirey, 1958 şi de asemenea explicaţiile şi formulările profesorului Ioan
Muraru din lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice, alineatul 165, scris la Ed.
LUMINA LEX în colaborare cu Simina Tănăsescu).
Conceptul juridic cetăţenie înglobează noţiunile de cetăţean şi cetăţenie. Pentru a
identifica domeniul de aplicare al cetăţeniei să enunţăm formulările textului
constituţional :
 Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative (Art. 2);
 Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea cetăţenilor
săi (Art. 4);
 România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi (Art. 4);
 Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie
şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea (Art. 15);
 Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări (Art. 16);
 Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România (Art. 19);
 Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie
să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt de compatibile cu absenţa
lor din ţară (Art.17 );
Întrucât statul român se bazează pe bazează pe cetăţenii săi pentru asigurarea
condiţiilor necesare realizării valorilor sociale şi a idealurilor societăţii româneşti
acordarea statutului juridic de cetăţean revine, în condiţiile dispuse de legea organică
(Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată prin Legea 192/1999) Statului Român.
Constituţia României din 2003 prevede la ARTICOLUL 5 Cetăţenia:
(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile
prevăzute de legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Statul român prin Legea cetăţeniei române, cât priveşte dobândirea cetăţeniei române
consacră principiul jus sangvinis (dreptul sângelui) conform căruia un copil născut
devine cetăţean dacă ambii părinţi sau numai un părinte au/are cetăţenie română, ca o
confirmare a continuităţii societăţii româneşti.
Consecinţele juridice ale statutului de cetăţean sunt indicate de chiar primul articol al
TITLULUI II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale Constituţiei
României din 2003, care dispune (ARTICOLUL 15 Universalitatea, alineatul (1):
« Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin
alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. »
Noile repere trasate în politica românească în privinţa integrării României în Uniunea
Europeană indică şi noile repere juridice, aşa cum sunt acestea trasate prin Proiectul de
Tratat instituind o Constituţie pentru Europa, la TITLUL II: DREPTURILE
FUNDAMENTALE ŞI CETĂŢENIA UNIUNII, Articolul 8: Cetăţenia Uniunii, care
prevede :

« 1. Orice persoană care are cetăţenia unui stat membru este cetăţean al Uniunii.
Cetăţenia Uniunii se adaugă la cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte.
2. Cetăţenele şi cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţiile
prevăzute în prezenta Constituţie. Ei au:
- dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre;
- dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul european, precum şi în
cadrul alegerilor locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acelui stat;
11
 - dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru
ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
acelui stat;
- dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Mediatorului European sau de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale
Uniunii într-una dintre limbile Uniunii şi de a primii răspuns în aceeaşi limbă.
3. Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite în prezenta
Constituţie şi în dispoziţiile de aplicare a acesteia. »

Capitolul VIII
Identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă a cetăţenilor români şi a
românilor din străinătate

Construcţia edificiului instituţional european, pe baza valorilor sociale formulate în

istoria comună a popoarelor europene şi a civilizaţiei astfel create, are ca scop
apropierea popoarelor şi a etniilor continentului european. Recunoaşterea identităţii
fiecărui popor şi a fiecărei etnii care şi-au adus aportul la constituirea patrimoniului
cultural comun european se înscrie între cerinţele existenţei democraţiei moderne. În
acest fel se asigură afirmarea şi totodată recunoaşterea identităţii culturale a naţiunii
române. În spiritul culturii şi civilizaţiei societăţii româneşti constituantul român a
consacrat ca valoare juridică drepturile şi libertăţile în legătură cu identitatea
minorităţilor naţionale.
Constituţia României din 2003, la ARTICOLUL 6 Dreptul la identitate prevede, ca
drept de tip colectiv şi respectiv ca drepturi şi libertăţi individuale :
« (1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea , dezvoltarea şi exprimarea
identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu
principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. »
De asemenea constituantul român a acordat grija cuvenită şi românilor din străinătate,
indiferent de situaţia juridică a acestora, respectiv că au şi cetăţenia română ori că sunt
numai cetăţeni străini şi indiferent de apartenenţa etnică dacă sunt membrii ai
comunităţilor de români ori afirmă relaţii cu acestea.
Constituţia României din 2003, dispune la ARTICOLUL 7 Românii din străinătate :
« Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează
pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi
religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. »
Distinct de activităţile Ministerului Afacerilor Externe, una dintre instituţiile create de
constituantul român să vegheze în privinţa dreptului la identitate şi respectiv drepturile
românilor din străinătate este Avocatul Poporului, o instituţie nouă pentru societatea
românească dar care are un potenţial constituţional enorm şi care se constituie ca
barometru al democraţiei. În dreptul european petiţiile în privinţa respectării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt soluţionate de Mediatorul European.

Capitolul IX
Pluralismul de idei, pluralismul politic şi partidele politice

12
 Ideile sunt produse ale gândirii omeneşti ca rezultat al prelucrării percepţiilor şi
reprezentărilor din lumea înconjurătoare. Dreptul modern recunoaşte diversitatea de idei
prin care se exprimă personalitatea umană. Ideile se transpun în opinii, pe baza cărora
se formează conştiinţa fiecărui individ, care este exprimată şi în calitate de concepţie
despre societate. (a se vedea şi Dicţionar explicativ al limbii române)
Conform prevederilor din Articolul 9 Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale «
orice persoană are dreptul la libertatea de gândire ».
Constituţia României din 2003 consacră la ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei ,
alineatele (1) şi (2):
« (1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu
pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să
adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc. »
Diversitatea de idei şi opinii permit manifestarea pluralismului în sensul formării şi
exprimării concepţiilor despre lume şi viaţă, inclusiv în forma doctrinelor politice, ori
aderării la acestea. Conform conţinutului juridic din ARTICOLUL (1) Statul român, al
Constituţiei României « libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme ».
În spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român (a se vedea şi Petre P.
Panaitescu, Istoria românilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990) şi
idealurilor Revoluţiei româneşti din decembrie 1989, Constituţia României din 2003
statuează la ARTICOLUL 8 Pluralismul şi partidele politice, alineatul (1): « Pluralismul
în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale. »
Deoarece Suveranitatea naţională aparţine poporului român şi pentru ca nimeni să nu
fie mai presus de lege alineatul al doilea al ARTICOLULUI 8 Pluralismul şi partidele
politice din Constituţia României din 2003 dispune : « Partidele politice se constituie şi
îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei. »

Capitolul X
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale

Dreptul de asociere, Libertatea întrunirilor, alături de alte articole care se referă la

muncă şi protecţia socială a muncii, interzicerea muncii forţate, dreptul la grevă al
muncitorilor, prevăzute de Constituţia României sunt cuprinse, cât priveşte conţinutul
lor, de substanţialitatea ARTICOLULUI 9 Sindicatele, patronatele şi asociaţiile
profesionale ce dispune : « Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se
constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului lor, în condiţiile legii. Ele
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale membrilor săi. »
Constatăm că textul constituţional prevede expres şi distinct reglementarea în privinţa
asociaţiilor profesionale de reglementarea altor tipuri asociative şi de reglementarea
referitoare la drepturile şi libertăţile individuale ale cetăţenilor.
Existenţa sindicatelor, patronatelor şi a asociaţiilor profesionale este consecinţa
exercitării dreptului la asociere, ca drept individual, drept prevăzut de Constituţia
României din 2003 la ARTICOLUL 40 Dreptul de asociere; alineatul (1)
reglementează: « Cetăţenii se pot asocia în partide politice, în sindicate, în patronate şi

13
în alte forme de asociere.»; alineatul (4) dispune: «Asociaţiile cu caracter secret sunt
interzise.»
Cele mai numeroase asociaţii din societate sunt acelea profesionale, ele având practic
şi numărul cel mai mare de membrii deoarece activităţile de muncă reprezintă
principala preocupare în societate. Munca şi protecţia socială a muncii uneşte pe
cetăţeni în asociaţii profesionale. În acest sens alineatul (5) al articolului 41 garantează:
«Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al
convenţiilor colective sunt garantate.»
Este necesar să observăm că la dezvoltarea societăţii româneşti contribuie şi
patronatele astfel că şi acestea, ca asociaţii profesionale, desfăşoară, pe baza
prevederilor constituţionale de la ARTICOLUL 9 Sindicatele, patronatele şi
asociaţiile profesionale, activităţi care «contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor ».
Cu o deosebită importanţă pentru cetăţenii români şi pentru beneficiul societăţii
româneşti se constituie dispoziţiile constituţionale din ARTICOLUL 45 Libertatea
economică : « Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.»

Capitolul XI
Relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional

Pentru a trasa reperele democratice ale societăţii româneşti, constituantul român a

formulat reguli fundamentale şi în ce priveşte exerciţiul suveranităţii în relaţiile cu alte
state. Coordonatele politicii externe româneşti şi ale raporturilor juridice de drept
internaţional la care participă ca subiect de drept Statul român sunt indicate de
conţinutul ARTICOLULUI 10 Relaţii internaţionale şi de conţinutul ARTICOLULUI
11 Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale Constituţiei României din 2003.
Conform prevederilor fundamentale înscrise la ARTICOLUL 80 Rolul Preşedintelui,
alineatul (1), în Constituţia României din 2003 : « Preşedintele României reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării. »
Un rol important acordă sistemul juridic constituţional românesc dispoziţiilor în
privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi respectiv drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Armonizarea dispoziţiilor constituţionale româneşti cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte, este realizată în primul rând de ARTICOLUL 20 Tratatele
internaţionale privind drepturile omului dar şi de ARTICOLUL 17 Cetăţenii
români în străinătate, de ARTICOLUL 19 Extrădarea şi expulzarea şi de
ARTICOLUL 18 Cetăţenii străini şi apatrizii.
Dispoziţii esenţiale pentru cetăţenii români şi pentru relaţiile juridice internaţionale
ale Statului român sunt evocate de ARTICOLUL 38 Dreptul de a fi ales în
Parlamentul European, al Constituţiei României din 2003, al cărui text enunţă:
« În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. »
Contextul ce permite aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord şi de
integrarea României în Uniunea Europeană este susţinut de caracterele relaţiilor
internaţionale ale României, respectiv relaţii paşnice cu toate statele şi de asemenea
relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise
ale dreptului internaţional ( Constituţia României din 2003, ARTICOLUL 10 Relaţii
internaţionale ).

14
 Direcţionarea relaţiilor juridice internaţionale ale Statului român este realizată de
alineatul (1) al ARTICOLULUI 11 Dreptul internaţional şi dreptul intern : «Statul
român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.»

Capitolul XII
Simboluri naţionale, limba oficială şi capitala ţării

Fiecare stat din lume dispune de simboluri naţionale, care identifică statul respectiv şi
care exprimă istoria societăţii pe care statul o reprezintă. Simbolurile naţionale ale
statului sunt: drapelul, ziua naţională, imnul naţional, stema şi sigiliul statului.
Totodată în fiecare stat se declară limba oficială şi se stabileşte capitala ţării.
Conform dispoziţiilor înscrise în Constituţia României din 2003 ARTICOLULUI 12
Simboluri naţionale:
Drapelul României este tricolor şi colorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare
începând de la lance: albastru, galben, roşu. (alin.(1);
Ziua naţională a României este 1 Decembrie (alin.(2);
Declararea ca simbol naţional a zilei 1 Decembrie reprezintă consecinţa semnificaţiei
istorice a acestei zile pentru poporul român şi societatea românească. Realizarea unirii
tuturor românilor şi proclamarea unirii tuturor teritoriilor româneşti într-un singur Stat
s-au înfăptuit la 1 Decembrie 1918 pe marele platou de la Alba Iulia, simbolizând
unitatea naţiunii române.
Imnul naţional al României este „Deşteaptă-te române” (alin. (3);
Revoluţiile desfăşurate în ţările române la 1848 au fost şi consecinţa dezvoltării
culturale a poporului român. Dintre scriitorii ardeleni se remarcă ANDREI
MUREŞANU care este autorul marşului Deşteaptă-te Române.
Constituţia României din 2003 declară prin dispoziţiile ARTICOLULUI 13 Limba
oficială:
« În România, limba oficială este limba română. »
Capitala ţării este centrul politico-administrativ al statului şi de aceea municipiul care
este desemnat cu această calitate este reprezentativ pentru societate şi pentru stat.
ARTICOLUL 14 Capitala al Constituţiei României din 2003 stabileşte: « Capitala
României este municipiul Bucureşti. »

Capitolul XIII
Drepturile şi Libertăţile fundamentale ale omului

A. Conţinutul şi structura unei constituţii conferă caracterele societăţii şi de

aceea analiza textului constituţional dezvăluie toate coordonatele realităţilor politico-
juridice.
Constituţiile ţărilor democratice acordă un loc prioritar capitolului care declară şi
consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia României din
2003, a cărei structură conţine opt titluri, include articolele referitoare la drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti (de la art. 15 la art.53) în TITLUL II Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale.
De asemenea din punct de vedere structural cel de-al doilea titlu constituţional
distribuie articolele în cadrul a patru capitole, primele două conţinând, propriu-zis,
drepturile şi libertăţile fundamentale cetăţeneşti; articolele principii ale acestui titlu,
ARTICOLUL 15 Universalitatea, ARTICOLUL 16 Egalitatea în drepturi,

15
ARTICOLUL 21 Accesul liber la justiţie, conferă unitate şi funcţionalitate
dispoziţiilor constituţionale.
O deosebită importanţă o are ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale privind
drepturile omului şi de aceea acest articol este inclus în Capitolul I Dispoziţii comune
al Titlului II, alături de articolele care consacră principiile constituţionale în materia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Capitolul II Drepturile şi libertăţile fundamentale al Titlului II este un substanţial,
declarând şi consacrând seturile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în funcţie de sfera
relaţiilor din societate, a valorilor sociale şi de materia în care acestea se aplică:
 sfera vieţii, sănătăţii şi a integrităţii fizice şi psihice a individului apărată de
ARTICOLUL 22 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi ARTICOLUL 34
Dreptul la ocrotirea sănătăţii;
 sfera vieţii intime, familiale şi private, conform prevederilor ARTICOLULUI
26 Viaţa intimă, familială şi privată;
 sfera libertăţii individuale, conform prevederilor de la ARTICOLUL 23
Libertatea individuală;
 garantarea dreptului la apărare, prin intermediul ARTICOLULUI 24 Dreptul
la apărare;
 garantarea dreptului la liberă circulaţie, conferită de ARTICOLUL 25
Libera circulaţie;
 sfera relaţiilor sociale în privinţa inviolabilităţii domiciliului, reglementată de
ARTICOLUL 27 Inviolabilitatea domiciliului;
 inviolabilitatea secretului corespondenţei, garantată de ARTICOLUL 28
Secretul corespondenţei;
 sfera relaţiilor sociale şi a valorilor juridice ale gândirii, opiniilor, conştiinţei,
consacrate şi garantate la ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei;
 sfera libertăţilor de presă indicată prin reglementarea constituţională de la
ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare şi ARTICOLUL 31 Dreptul la informaţie;
 sfera socială în privinţa dreptului la educaţie şi la cultură, consacrată şi
garantată la ARTICOLUL 32 Dreptul la învăţătură şi ARTICOLUL 33 Accesul la
cultură;
 protecţia mediului înconjurător, asigurată prin intermediul reglementării
constituţionale de la ARTICOLUL 35 Dreptul la mediu sănătos;
 consacrarea drepturilor politice conform dispoziţiilor de la ARTICOLUL 36
Dreptul de vot, ARTICOLUL 37 Dreptul de a fi ales, ARTICOLUL 38 Dreptul de a
fi ales în Parlamentul European;
 sfera libertăţilor de asociere şi de opinie, conform prevederilor de la
ARTICOLUL 39 Libertatea întrunirilor şi ARTICOLUL 40 Dreptul de asociere;
 sfera socială în privinţa dreptului la muncă şi a protecţiei sociale a muncii,
reglementată la ARTICOLUL 41 Munca şi protecţia socială a muncii, ARTICOLUL
42 Interzicerea muncii forţate, ARTICOLUL 43 Dreptul la grevă;
 consacrarea şi garantarea drepturilor economice, conform prevederilor de la
ARTICOLUL 44 Dreptul de proprietate privată, ARTICOLUL 45 Libertatea
economică, ARTICOLUL 46 Dreptul la moştenire;

16
  materia drepturilor protecţiei sociale, reglementată prin ARTICOLUL 47
Nivelul de trai, ARTICOLUL 49 Protecţia copiilor şi a tinerilor, ARTICOLUL 50
Protecţia persoanelor cu handicap;
 sfera relaţiilor sociale în privinţa familiei care se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, astfel cum prevăd dispoziţiile de la ARTICOLUL 48 Familia;
 consacrarea şi garantarea drepturilor de petiţionare, prin dispoziţiile de la
ARTICOLUL 51 Dreptul de petiţionare şi ARTICOLUL 52 Dreptul persoanei
vătămate de o autoritate publică;
 limitarea şi condiţionarea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi, dispusă numai conform prevederilor ARTICOLULUI 53 Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi al Constituţiei României din 2003.

B. Recunoaşterea şi înscrierea în DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A

DREPTURILOR OMULUI, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, a valorilor şi a idealului comun tuturor
popoarelor şi naţiunilor, precum şi a drepturilor şi libertăţilor care le întruchipează, a
permis, prin învăţătură şi educaţie, dezvoltarea respectului pentru aceste drepturi şi
libertăţi, iar prin măsuri progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea lor
universală şi efectivă.

• Preambulul acestui act juridic universal proclamă ca valori juridice:

 Demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane;
 Libertatea, Dreptatea şi Pacea în lume;
 Egalitatea în drepturi;
 Inalienabilitatea drepturilor;
 Conştiinţa omenirii;
 Libertatea convingerilor şi Libertatea cuvântului;
 Ocrotirea prin Autoritatea legii a drepturilor omului;
 Dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni;
 Credinţa tuturor popoarelor în drepturile fundamentale ale
omului;
 O concepţie comună despre drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului;
 Respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi
libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi
efectivă;
 Credinţa tuturor popoarelor în demnitatea şi în valoarea
persoanei umane;
 Drepturi egale pentru femei şi bărbaţi;
 Progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul
unei libertăţi mai mari în societate;

17
 • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU se
constituie drept ideal comun către care trebuie să tindă toate popoarele şi toate
naţiunile.

• Drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute, consacrate şi

prevăzute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 vizează cele
mai importante sfere ale societăţii, constituite din seturi de relaţii sociale şi din
valori proclamate, apărate şi garantate astfel:
 Fraternitatea generată de raţiune şi conştiinţă, care se bazează pe libertatea
naturală şi pe egalitatea în demnitate şi în drepturi, indicată la Articolul 1.
 Nediscriminarea universală prevăzută în conţinutul Articolului 2.
 Viaţa, libertatea şi securitatea fiecărei persoane, în calitate de fiinţă umană,
conform Articolului 3.
 Interzicerea sclaviei, a servituţii şi a comerţului cu sclavi, statuate prin Articolul
4.
 Interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante, statuate prin Articolul 5.
 Recunoaşterea personalităţii juridice (persoană de drept) fiecărui om, conform
dispoziţiilor de la Articolul 6.
 Egalitatea în faţa legii şi dreptul la o egală protecţie a legii, precum şi dreptul
la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări sau oricărei provocări la o
asemenea discriminare care ar viola prevederile declaraţiei, înscrise la Articolul 7.
 Satisfacţia echitabilă efectivă din partea instanţelor juridice naţionale
competente, consacrată la Articolul 8.
 Interzicerea arestărilor arbitrare ori a deţinerii sau exilării arbitrare, conform
Articolului 9.
 Audierea în deplină egalitate şi în mod echitabil şi public de către un tribunal
independent şi imparţial, înscrisă la Articolul 10.
 Prezumţia de nevinovăţie stabilită de Articolul 11. alineatul 1.
 Neretroactivitatea legii penale stabilită de Articolul 11. alineatul 2.
 Aplicarea legii penale mai favorabile afirmată de Articolul 11. alineatul 2.
 Interzicerea imixtiunilor arbitrare în privinţa vieţii personale, a familiei, a
domiciliului, a corespondenţei, conform Articolului 12.
 Interzicerea atingerilor aduse onoarei şi reputaţiei, conform Articolului 12.
 Dreptul de a circula în mod liber şi de a alege reşedinţa în interiorul graniţelor
unui stat, înscris la Articolul 13. alineatul 1.
 Dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a reveni în ţara sa, înscris la
Articolul 13. alineatul 2.
 Dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil, în caz de persecuţie, înscris la
Articolul 14. alineatul 1.
 Dreptul la cetăţenie, consacrat la Articolul 15, alineatul 1. şi alineatul 2.
 Dreptul la căsătorie şi Dreptul de a întemeia o familie, consacrate de Articolul
16.

18
 Dreptul la proprietate, înscris la Articolul 17.
 Libertăţile de conştiinţă, consacrate la Articolul 18. şi la Articolul 19.
 Libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, consacrată la Articolul 20.
 Dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării şi dreptul de
acces egal la funcţiile publice, înscrise la Articolul 21., alineatul 1. şi alineatul 2.
 Existenţa şi manifestarea voinţei poporului ca singura bază a puterii de stat,
voinţă exprimată prin alegeri nefalsificate şi periodice, susţinute prin sufragiu universal
şi egal, indicat printr-un vot secret şi liber exprimat, astfel cum stabileşte Articolul 21.
alineatul 3.
 Dreptul la securitate socială concretizabil prin realizarea drepturilor economice,
sociale şi culturale, indispensabile pentru asigurarea demnităţii persoanei şi pentru
libera dezvoltare a personalităţii sale, înscris la Articolul 22.
 Dreptul la muncă, precum şi alte libertăţi şi drepturi de muncă, indicate la
Articolul 23. alineatele 1., 2. şi 3. şi la Articolul 24.
 Dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate, prevăzut la
Articolul 23. alineatul 4.
 Dreptul la odihnă şi recreaţie, prevăzut de Articolul 24.
 Dreptul oricărui om la un nivel de trai care să asigure sănătatea şi bunăstarea
lui şi a familiei sale, conform prevederilor Articolului 25. alineatul 1.
 Dreptul la asigurare în caz de pierdere a mijloacelor de subzistenţă în urma
unor împrejurări independente de voinţa sa, aşa cum indică Articolul 25. alineatul 1.
 Dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite acordate pentru mama şi copilul, înscris
la Articolul 25. alineatul 2.
 Protecţie socială egală pentru copilul născut în cadrul unei căsătorii şi pentru
copilul născut în afara căsătoriei, acordată de Articolul 25. alineatul 2.
 Dreptul la învăţătură, precum şi Dreptul la învăţământ elementar şi general
gratuit şi învăţământ superior egal, accesibil tuturor pe bază de merit, prevăzute la
Articolul 26. alineatul 1.
 Prioritatea acordată părinţilor în alegerea felului de învăţământ pentru copiii
lor minori, consemnată de Articolul 26. alineatul 3.
 Libertăţile şi drepturile de tip cultural ori afirmate datorită progresului ştiinţific,
prevăzute prin Articolul 27. alineatul 1.
 Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor de autor, conform Articolului 27.
alineatul 2.
 Dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile
omului să poată fi pe deplin înfăptuite, consacrat la Articolul 28.
 Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor exclusiv prin recunoaşterea şi
respectarea drepturilor şi a libertăţilor altora şi numai prin îngrădiri stabilite de lege
pentru satisfacerea justelor cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale
într-o societate democratică, prevăzută de Articolul 29. alineatul 2.
 Interpretarea juridică în litera şi spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului prin interzicerea desfiinţării ori limitării drepturilor şi libertăţilor, stabilită de
Articolul 30.

19
 C. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului tinde, în
societatea democrată actuală, la diversificare şi multiplicare. În acest sens Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia cu privire la drepturile
copilului, care a intrat în vigoare şi care este deschisă aderării oricărui stat.
În acest fel se acordă copilului, din perspectiva dreptului public
internaţional, drepturile şi libertăţile aferente specificului vârstei, prin considerarea
nevoilor şi cerinţelor unei dezvoltări armonioase, atât fizică cât şi psihică, ca premise
pentru accesul, prin învăţământ, la educaţie, cultură şi la cele mai noi descoperiri ale
ştiinţei şi tehnicii.
D. Literatura juridică valorifică, la început de mileniu, doctrinele juridice,
filosofice şi politice în privinţa libertăţilor şi a drepturilor omului, astfel că autori
consacraţi confirmă atât evoluţiile înregistrate de practica socială şi juridică cât şi
tendinţele noi ale constituţionalismului. În acest sens profesorul Antonie Iorgovan
susţine că putem constata « amplificarea sferei drepturilor fundamentale » şi totodată «
nuanţarea teoriei, fundamentându-se teza succesiunii unor generaţii de drepturi » astfel
încât se poate afirma că astăzi există « o sferă, general acceptată, care obligatoriu
trebuie să se regăsească în orice Constituţie democratică » (Antonie Iorgovan, Drept
constituţional şi instituţii politice, Teorie generală, Ed. „Galeriile J.L. Calderon” ,
Bucureşti, 1994).
Dezvoltarea societăţii, progresul tehnic şi tehnologic generat de amplificarea
cercetării ştiinţifice, creşterea nivelului conştiinţei de tip individual cât şi de tip general
au determinat evoluţii substanţiale pentru teoria şi practica drepturilor omului. Toţi
autorii de drept public vorbesc astăzi despre trei generaţii de drepturi şi de libertăţi
fundamentale, indicându-se astfel atât drumul parcurs cât şi stadiul în plan teoretic şi în
sfera practicii din societate.
Prima generaţie a drepturilor şi libertăţilor omului este numită generaţia libertăţilor
individuale, fiind în fapt libertăţi naturale şi drepturi negative (existenţa lor nu
presupune obligaţii de tip subiectiv din partea statului, acesta trebuind să le
recunoască şi să le consacre), concretizate prin drepturile civile şi politice. Toate
aceste drepturi şi libertăţi, care îşi află esenţa în dreptul natural şi care sunt evocate atât
de teoria jusnaturalismului cât şi de teoria contractualistă, s-au afirmat în lupta contra
tiraniei, absolutismului, despotismului şi în general a arbitrariului guvernanţilor (a se
vedea I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice; A. Iorgovan, Drept
constituţional şi instituţii politice).
A doua generaţie a drepturilor şi libertăţilor omului , este a drepturilor cu natură
juridică de drept pozitiv; ele depind de Stat în sensul că acesta le acordă, le garantează
şi desfăşoară, de asemenea, acţiuni statale pentru realizarea lor. Aceste drepturi sunt
drepturile sociale, economice şi culturale, iar conţinutul lor şi respectiv domeniul lor de
aplicare se pot schimba de la o perioadă la alta în conformitate cu interesul Statului.
Drepturile şi libertăţile omului de a treia generaţie, numite şi drepturi de solidaritate,
reprezintă concretizarea cerinţelor societăţii din a doua jumătate a secolului XX,
indicând în acelaşi timp şi cristalizarea noilor valori şi idealuri, rezultat al experienţei
sociale şi a cercetărilor ştiinţifice de la sfârşitul celui de-al doilea mileniu. Ele exprimă
rafinamentul vieţii societăţii şi evoluţia conştiinţei generale. Este vorba despre dreptul
la mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, accesul la cultura naţională şi
universală, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, accesul liber la o activitate economică
şi libera iniţiativă, protecţia socială a persoanelor cu handicap, protecţia copiilor şi a
tinerilor.
Având în vedere scopul existenţei libertăţilor şi drepturilor omului, natura lor juridică
şi caracterele lor de drepturi fundamentale, în literatura juridică, filosofică şi politică, au
fost definite şi numite fie ca libertăţi necesare (Esmein) fie ca drepturi esenţiale (J.J.
Rousseau aprecia că sunt daruri esenţiale ale naturii).

20
 Libertăţile şi drepturile omului sunt, în sensul deja indicat, drepturi individuale,
respectiv sunt drepturi de tip subiectiv, spre deosebire de toate celelalte drepturi ca sunt
de tip obiectiv. Datorită modului în care se realizează precum şi datorită importanţei lor
ele sunt recunoscute şi consacrate numai de acte juridico-politice fundamentale şi
instituţionale precum declaraţiile de drepturi, memorandumurile, constituţiile ori actele
juridice cu caracter constituţional, convenţiile normative (a se vedea explicaţiile
reputatului profesor Ioan Muraru formulate la capitolul XIII, Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor din lucrarea Drept constituţional şi instituţii
politice).
Considerăm necesar să constatăm că la început de mileniu materia drepturilor şi
libertăţilor omului se amplifică şi se diversifică prin apariţia unor noi drepturi (dreptul
la privacy, dreptul naţiunilor la dezvoltare, dreptul la un nivel de viaţă decent, dreptul
de a te indigna, dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul la nostalgie – unele dintre acestea
fiind citate şi comentate de profesorul Ioan Muraru în lucrarea Drept constituţional şi
instituţii politice), ca tipologie juridică a drepturilor noi. De asemenea trebuie spus că
din perspectiva dreptului constituţional drepturile omului sunt receptate nu doar ca
drepturi ale cetăţenilor şi din această perspectivă înţelese ca drepturi fundamentale ci
sunt considerate în esenţa lor de drepturi ale omului şi de aceea domeniul de aplicare
este extins la orice altă persoană, indiferent de statutul juridic pe care aceasta îl deţine.
Subliniem, totodată, că interdependenţa între dreptul intern şi dreptul internaţional are
astăzi alte coordonate şi este susţinută cu alte intensităţi, ca efect al globalizării şi al
reevaluării drepturilor şi libertăţilor omului. În acest sens înţelegem existenţa
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale -
amendată prin Protocolul nr. 11, precum şi principiile constituţionale enunţate expres
prin textul de la ARTICOLUL 20 Tratatele internaţionale privind drepturile omului
al Constituţiei României din 2003:
« (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.»
În acest sens drepturile omului sunt considerate în primul rând ca drepturi esenţiale,
respectiv ca drepturi individuale, susţinute juridic ca drepturi naturale consacrate prin
declaraţiile de drepturi şi în acelaşi timp ca drepturi cetăţeneşti, respectiv ca drepturi
fundamentale, atât la nivel naţional, ca drepturi consacrate de Constituţie, cât şi la nivel
de federaţie, confederaţie, ori la nivel regional, de exemplu ca drepturi şi libertăţi
europene în virtutea calităţii juridice de cetăţean european, astfel cum se preconizează
în Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
Pentru consacrarea şi pentru realizarea drepturilor omului sunt de principiu
raţionamentele, care valorifică esenţa lor, conform cărora se exclude orice încercare de
ierarhizare a libertăţilor şi a drepturilor ori a libertăţilor sau a drepturilor în interiorul
fiecărei sfere juridice, precum şi conform cărora există interdependenţe de
substanţialitate care conferă indivizibilitate genetică între toate drepturile şi libertăţile,
astfel că existenţa şi exerciţiul unora este de neconceput fără celelalte.
Pentru înţelegerea corectă a materiei drepturilor şi libertăţilor omului să indicăm şi
tipologia clasificatoare ca rezultat al aplicării criteriului conţinutului drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti enunţat şi utilizat în literatura juridică de reputatul profesor Ioan
Muraru. Drepturile şi libertăţile omului, ca drepturi cetăţeneşti se clasifică astfel:
1. Inviolabilităţile, respectiv acele drepturi şi libertăţi care exprimă esenţa fiinţei
umane şi sunt formulate ca drepturi de tip individual, fiind apărate valori fundamentale

21
ca viaţa, libertatea de mişcare, integritatea fizică şi psihică, dreptul la un spaţiu personal
etc
Categoria inviolabilităţilor include Dreptul la viaţă, Dreptul la integritate fizică,
Dreptul la integritate psihică, Libertatea individuală, Dreptul la apărare, Dreptul la
liberă circulaţie, Dreptul la respectarea şi ocrotirea vieţii intime, a vieţii familiale şi a
vieţii private, inviolabilitatea domiciliului.
2. Categoria drepturilor şi libertăţilor social-economice şi culturale, respectiv acele
drepturi şi libertăţi care permit desfăşurarea vieţii în societate prin asigurarea climatului
necesar societizării şi socializării individului. Sfera drepturilor şi libertăţilor social-
economice şi culturale indică necesitatea organizării cadrelor sociale şi conferirea de
condiţii de natură economică fără care existenţa socială nu este posibilă.
Identificăm în cadrul acestei categorii Dreptul la învăţătură, Accesul la cultură,
Dreptul la ocrotirea sănătăţii, Dreptul la mediu sănătos, Dreptul la muncă, Dreptul la
protecţia socială a muncii, Interzicerea muncii forţate, Dreptul la grevă, Dreptul de
proprietate privată, Libertatea economică, Dreptul la moştenire, Dreptul la nivel de trai
decent, Dreptul la căsătorie, Dreptul la o familie, Dreptul copiilor şi tinerilor la un
regim special de protecţie socială, Dreptul de asistenţă al copiilor şi tinerilor în
realizarea drepturilor lor, Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială.
3. Categoria drepturilor exclusiv politice evidenţiază calităţile omului de fiinţă
socială, calificat de Aristotel drept „ zoon politikon ” dispunând de „ apetitus societatis
” prin punerea în valoare a conştiinţei sociale, la nivel individual şi la nivel general.
Datorită existenţei acestei categorii de drepturi fiecare individ dispune de vocaţia de a
participa la constituirea voinţei generale şi la administrarea societăţii, respectiv, din
perspectivă conceptuală, la exprimarea suveranităţii naţionale şi la actul guvernării.
Această categorie se constituie din Dreptul de vot, Dreptul de a fi ales şi Dreptul de a
fi ales în Parlamentul European.
4. Drepturile şi libertăţile social-politice alcătuiesc acea categorie de drepturi
cetăţeneşti care se referă la seturile de relaţii sociale care sunt incluse de sfera vieţii
societăţii civile, indicându-se calitatea juridică de detentor originar al puterii publice.
Existenţa societăţii nu poate fi concepută fără drepturile şi libertăţile social-politice care
instituie echilibrul necesar între individ şi societate. Se permite astfel manifestarea, într-
un cadru legal, a receptării lumii înconjurătoare şi formării unor reprezentări pe baza
cărora să se constituie gândurile, opiniile şi conştiinţa juridică, să se exprime liber
acestea, să fie respectate şi acceptate ca expresie a vocaţiei plurale, să circule neîngrădit
informaţia de interes public, şi respectiv să se asigure participarea la viaţa socială în
cadrul grupurilor sociale constituite pe alte criterii decât criteriile strict politice.
Această categorie înglobează Libertatea conştiinţei, Libertatea de exprimare, Dreptul
la informaţie, Secretul corespondenţei, Libertatea întrunirilor, Dreptul de asociere.
Drepturile şi libertăţile din această categorie sunt cunoscute ca libertăţi de opinie
deoarece manifestarea conştiinţei prin intermediul opiniei formează substanţa juridică a
acestora.

E. Consacrarea, enunţarea, garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor

omului ca drepturi fundamentale prin Constituţia României respectă logica de
enumerare corespunzătoare conţinutului drepturilor şi libertăţilor şi a sferei de relaţii
sociale căreia acestea îi asigură reglementarea.

ARTICOLUL 22 Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică este constituit din

mai multe drepturi, enumerate la alineatul (1): dreptul la viaţă, dreptul la integritate
fizică, dreptul la integritate psihică.
« (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei
sunt garantate.»

22
 Sunt indicate totodată interdicţii, în calitate de garanţii juridice ale drepturilor
enumerate:
« (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament
inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.»
Dreptul la viaţă pe care îl are orice om trebuie să fie şi este protejat de lege (internă şi
internaţională). Este în fapt un drept inerent persoanei umane, ca drept natural, şi de
aceea nimeni nu poate să se afle la dispoziţia arbitrară a altcuiva în privinţa acestui
drept. Abolirea pedepsei cu moartea a validat conceptual esenţa dreptului la viaţă.
Dreptul la integritate fizică are în vedere corpul persoanei (viaţa în sensul ei fizic –
utilizând formularea profesorului Ioan Muraru) şi vizează „demnitatea fizică” a fiinţei
umane astfel că orice atingere sau vătămare este sancţionată de lege.
Analiza celor două drepturi, aflate în strânsă legătură, prilejuieşte enunţarea unor
delicate probleme juridice sesizabile dacă discutăm despre eutanasie, transplantul de
organe umane etc
Dreptul la integritate psihică, ce identifică şi ocroteşte valoarea socială cu
reprezentativitate pentru fiinţa umană. Integritatea şi stabilitatea psihicului conferă
pilonii existenţei conştiinţei, a gândurilor şi opiniilor.
Interzicerea torturii, în toate formele sale, şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
ori degradante, de toate tipurile, asigură integritatea fizică şi psihică a persoanei şi
totodată respectul, din această perspectivă, a demnităţii umane. Cu atât mai mult
interzicerea pedepsei cu moartea garantează şi elogiază viaţa, ca drept natural al omului
şi ca valoare supremă.

ARTICOLUL 23 Libertatea individuală evocă natura şi totodată scopul existenţei

drepturilor pozitive cetăţeneşti şi se prezintă ca un articol complex, atât în conţinut cât
şi în structură.
La alineatul (1) al art. 23 constituantul român consacră, în forma a două drepturi
pozitive, libertatea individuală şi dreptul la siguranţa persoanei, catalogate ca
inviolabilităţi :
« (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. »
Acest alineat are valoare unui reguli constituţionale deoarece statuează legătura între
libertate şi drept şi întrucât acestea sunt indicate ca inviolabilităţi.
La alin. (2) al art. 23 se stabileşte excepţia de la regulă, cazurile care pot fi considerate
relevante şi respectiv procedurile juridice obligatorii care trebuiesc respectate. Excepţia
poate fi concretizată de trei forme juridice (ele exprimă o singură problematică juridică
şi anume privarea de libertate şi încălcarea siguranţei persoanei) astfel: arestarea,
reţinerea, percheziţionarea .
Percheziţionarea unei persoane, respectiv a controlului de tip corporal (a se vedea şi
art. 27 în privinţa percheziţiei domiciliului), este permisă numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.
Numai legea, strictto senssu, poate să reglementeze cazurile şi să prevadă procedurile
judiciare pentru percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane ( alineatul (2) al
art. 23).
Reţinerea unei persoane, ca lipsire de libertate, nu poate depăşi 24 de ore ( alineatul
(3) al art.23).
Arestarea preventivă (instituţie juridică distinctă şi care are regim juridic specific) se
dispune numai în cursul procesului penal şi se dispune de numai de judecător.
Conform dispoziţiilor constituţionale s-a înlăturat posibilitatea ca această măsură
judiciară să poată fi dispusă de procuror, ştiut fiind că magistrat este şi procurorul,
alături de judecător.

23
 Atenţia deosebită acordată de legiuitorul român libertăţii individuale este dovedită şi
de limitele juridice stabilite la alineatul (13) al art. 23 care exclud posibilele sancţiuni
privative de libertate de altă natură decât aceea penală, de exemplu de natură
administrativă (închisoarea administrativă):
« Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.»
ARTICOLUL 23 stabileşte imperativ în privinţa arestării preventive şi respectiv a
reţinerii, în continuarea reglementării, patru seturi de reguli cu natură constituţională:
1. - arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile (alin. 5);
- arestarea preventivă se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile (alin. 5);
- durata totală a arestării preventive nu trebuie să depăşească un termen
rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile (alin 5);
- instanţa este obligată, în faza de judecată, în condiţiile legii, să verifice
periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive, dar nu mai târziu de 60
de zile (alin. 6);
- să dispună punerea în libertate a inculpatului, de îndată, dacă temeiurile care
au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu
există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate (alin. 6);
- măsura arestării preventive poate fi revocată deoarece încheierile instanţei
privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac, de tipul
recursului, prevăzute de lege (alin. 7).
2. - motivele reţinerii sau ale arestării i se aduc, de îndată, la cunoştinţă celui
reţinut sau arestat, în limba pe care acesta o înţelege (alin. 8);
- învinuirea se aduce la cunoştinţă, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa
unui avocat, fie acesta ales de către parte ori numit din oficiu (alin. 8);
3. - punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege (alin. 9);
- dreptul persoanei arestată preventiv de a cere punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune;
4. - prezumţia de nevinovăţie, ca principiu de drept, pe baza căruia orice
persoană este considerată nevinovată până la momentul în care hotărârea
judecătorească de condamnare este definitivă (alin. 11);
- nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii (alin. 12).
Libertatea individuală, ca inviolabilitate cu natură constituţională, este complet
consacrată juridic dacă sunt prevăzute şi garanţiile constituţionale şi legale care să
permită realizarea eficientă; astfel în Constituţia României din 2003 la ARTICOLUL
24 este prevăzut Dreptul la apărare al persoanei, garanţie constituţională completată
prin dispoziţiile legale ale Codului de procedură penală – Art. 6 Garantarea dreptului
de apărare dispune la primul alineat: «Dreptul de apărare este garantat învinuitului,
inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.» (a se vedea şi lucrarea
publicată de Societatea de studii penale intitulată Codul de procedură penală, Ed.
Caminante, Bucureşti, 2003 precum şi lucrarea intitulată Codul penal, Codul de
procedură penală, Ed Rosetti, 2003, ce enumeră anumite Decizii ale Curţii
Constituţionale prin care s-a pronunţat respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a
Art. 6 alin. 1 din Codul de procedură penală).

ARTICOLUL 24 Dreptul la apărare este consacrat şi se constituie ca drept subiectiv

deosebit de important al cetăţenilor.
Alineatul (1) consfinţeşte, în conţinut, dreptul la apărare. De asemenea Codul de
procedură penală dispune: «(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt

24
obligate să asigure părţilor deplină exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile
prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.».
Alineatul (2) indică timpul şi modalităţile exercitării dreptului la apărare astfel: « În
tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu.»; condiţia juridică în privinţa asistării părţilor, ca modalitate a exercitării
dreptului la apărare şi/sau ca îndeplinire a obligaţiilor legale de tipul garanţii juridice,
este îndeplinită fie că este cazul alegerii unui avocat fie că avocatul a fost numit din
oficiu. Dreptul la apărare este formulat, pe baza dispoziţiilor constituţionale, şi ca
garanţie legală procesual penală la Art. 6 Garantarea dreptului de apărare în Codul
de procedură penală, stabilindu-se, totodată, imperativ, durata aplicării şi domeniul de
aplicare al dispoziţiilor legale astfel: « Art. 6 (1) Dreptul de apărare este garantat
învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.» ; « Art. 6 (4)
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.»
Modalităţile exercitării dreptului sunt în directă legătură cu obligaţiile juridice, şi
acestea garanţii legale ale dreptului la apărare şi ale exercitării dreptului, obligaţii legale
reglementate de Codul de procedură penală la alineatul (3) şi respectiv alineatul (5) ale
Art. 6 astfel: « (3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai
înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,
încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării
apărării.» ; « (5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător
ales.»

ARTICOLUL 25 Libera circulaţie din Constituţia României din 2003 consacră şi

garantează constituţional un drept obiectiv ce conţine libertatea juridică a fiecărei
persoane de a circula liber « în ţară şi în străinătate». La alineatul (1) al art. 25 se
dispune că legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept, problematică juridică ce
se referă la documente specializate de identificare a persoanei, la regimul vizelor de
acces pe teritoriul statelor etc ; existenţa acestor dispoziţii constituţionale nu constituie
limitare ori încălcare a dreptului la Libera circulaţie. Textul de la alineatul (2) al art. 25
indică trei drepturi de natură subiectivă distincte, care fac parte, alături de libertatea
juridică de a circula liber, din conţinutul dreptului obiectiv, ce au ca titular pe
cetăţeanul român căruia: A) îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară; B) îi este asigurat dreptul de a emigra; C) îi este
asigurat dreptul de a reveni în ţară.
Acest drept se constituie ca împlinire a idealului şi valorilor Revoluţiei române din
1989 şi a fost construit juridic şi consacrat constituţional ca un drept de tip nou (a se
vedea în acelaşi sens şi calificarea juridică a profesorului Şi constituţionalistului român
Ioan Muraru).

ARTICOLUL 26 Viaţa intimă, familială şi privată, care are un domeniu de aplicare

vast. Aplicarea şi respectiv realizarea dispoziţiilor acestui articol au trei coordonate: a)
obligaţiile autorităţilor publice; b) drepturile şi libertăţile care alcătuiesc dreptul
persoanei fizice de a dispune de ea însăşi; c) condiţiile şi limitele exercitării Dreptului
la viaţa intimă, familială şi privată.
De asemenea acest drept este în directă legătură cu activităţile de jurnalism, precum şi
cu protecţia juridică a datelor personale şi cu dreptul la propria imagine.
Formularea din textul primului alineat este declarativă: « (1) Autorităţile publice
respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată» şi atribuie în sarcina Autorităţilor

25
publice seturi de obligaţii prin îndeplinirea cărora să se dea satisfacţie atât respectului
cât şi ocrotirii fiecărui drept şi/sau libertate care se înscrie în conţinutul dreptului.
Precizăm că formele juridice şi respectiv modalităţile de exercitare a drepturilor şi (cu
atât mai mult) a libertăţilor nu pot fi enumerate limitativ ci numai enunţate
exemplificativ.
Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată (cum se poate constata şi din titulatură) are
trei piloni: a)viaţa intimă; b)viaţa familială; c)viaţa privată. Legiuitorul a considerat
demnitatea, reputaţia şi onoarea, ca valori aflate la fundamentul protecţiei vieţii de
natură particulară a fiecărui individ. Probleme speciale există în privinţa acestui drept
atunci când ne referim ori când sunt în cauză persoane publice ori personalităţi din
diferite domenii ale societăţii. În acest sens atât doctrina cât şi practica juridică sunt în
acord că sfera vieţii intime, familiale şi private a unui cetăţean normal nu are aceleaşi
dimensiuni şi respectiv aceeaşi putere de atracţie cu sfera vieţii intime, familiale şi
private a unei persoane publice sau personalităţi. Componenţa şi consistenţa fiecărei
sfere, în privinţa comportamentelor şi a atitudinilor, este diferită atât datorită tipului de
comportamente specifice naturii activităţii cât şi datorită „interesului” de a se dezvălui
anumite comportamente sau atitudini.
Existenţa şi exercitarea acestui drept şi totodată marcarea conţinutului acestui drept
aduce în discuţie o problematică juridică, importantă şi interesantă, raportul dintre
interesul public şi interesul privat. Stabilirea «domeniului de aplicare» al interesului
public se face în funcţie de natura activităţilor şi de calitatea persoanei aflate în cauză.
Alineatul (2) al Art. 26 prevede că « Persoana fizică are dreptul să dispună de ea
însăşi», dispoziţie care evocă esenţa şi respectiv originea dreptului cetăţenesc ca drept
natural. Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi conţine două coordonate: a)
libertatea fiecărei persoane de a-şi căuta fericirea şi de a-şi satisface oricare dorinţă de
natură psihologică – este vorba despre planul spiritual şi al conştiinţei individuale; b)
dreptul fiecărei persoane de a dispune de propriul său corp şi de libertatea sa – este
vorba despre planul material şi sunt vizate domenii noi ca transplantul de organe şi
ţesuturi umane, euthanasia, participarea în timpul vieţii la experimente ştiinţifice,
schimbarea sexului sau acordarea unor instituţii academice a dreptului de a utiliza
corpul după momentul încetării vieţii.
Dreptul consacrat la Art. 26 al Constituţiei României din 2003 nu poate fi exercitat şi
nu poate fi invocat dacă: A. sunt încălcate drepturile şi libertăţile altora ( a se vedea şi
dispoziţiile art. 57 Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor din Constituţia României
din 2003) ; B. se încalcă ori este lezată ordinea publică; C. se aduce atingere bunelor
moravuri ale societăţii, aşa cum sunt acestea configurate în fiecare epocă.

ARTICOLUL 27 Inviolabilitatea domiciliului se înscrie în categoria

inviolabilităţilor constituţionale datorită importanţei conţinutului juridic pentru
desfăşurarea vieţii sociale. Alineatul (1) declară « domiciliul şi reşedinţa» inviolabile.
Precizăm că o persoană poate să dispună atât de un domiciliu cât şi de reşedinţă ori
reşedinţe, practic toate acestea constituind obiect al protecţiei juridice. Totodată
alineatul (1) stabileşte domeniul de aplicare, în privinţa persoanelor care pot intra sub
incidenţa dispoziţiilor constituţionale şi legale, cât şi modalităţile prin care se poate
încălca inviolabilitatea domiciliului: «Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.» Condiţia care este
situată la fundamentul acestui articol este consimţământul titularului domiciliului
şi/sau al reşedinţei, care dacă este acordat valabil şi nu este viciat nu ridică problema
aplicabilităţii acestui articol.
Alineatul (2) al Art. 27 prevede un set de excepţii, în forma derogărilor de la lege,
care se legitimează prin existenţa următoarelor situaţii juridice:
« a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;

26
 b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii. »
Atenţie specială a fost acordată instituţiei juridice a percheziţiei domiciliale datorită
faptului că aceasta are girul interesului public şi nu este de admis ca să poată fi folosită
pentru alte scopuri decât acelea afirmate prin Constituţie şi prin legi ori să acorde puteri
discreţionare: « (3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi
în formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor
flagrante. »

ARTICOLUL 28 Secretul corespondenţei realizează demarcarea dintre

comunicarea privată şi comunicarea publică. Este protejat astfel interesul persoanei în
privinţa formulării acelor gânduri şi opinii exteriorizate numai, la momentul respectiv,
pentru comunicarea de tip privat ce are ca valoare intimitatea. Relaţiile din societate
sunt alcătuite şi pe baza acestui gen de comunicare şi legiuitorul consideră, în spiritul
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi al Convenţiei europene a Drepturilor
omului că prin apărarea şi garantarea secretului corespondenţei se asigură protecţia
juridică a acelor seturi de relaţii sociale care permit echilibrul în societate între viaţa
publică şi viaţa privată. Formularea textului constituţional poate fi valorificată pentru a
cuprinde orice mijloc legal de comunicare: « Secretul scrisorilor, al telegramelor, al
altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare este inviolabil.»

ARTICOLUL 29 Libertatea conştiinţei recunoaşte şi evocă natura umană,

capacitatea omului de a recepta, prin propriile simţuri, mediul înconjurător, de a
prelucra cunoştinţele şi informaţiile, de a formula gânduri şi opinii, de a le pune în
relaţie în cadrul unui întreg pe care îl numim conştiinţă a individului, care se manifestă
atât la nivel individual cât şi prin conştiinţa colectivă. Fără libertăţile care sunt
consacrate de Art. 29 nu ar fi posibil exerciţiul libertăţilor de opinie deoarece gândurile,
creaţiile, ideile, opiniile, informaţiile şi conştiinţele nu ar fi cotate juridic. Libertatea
juridică a conştiinţei este alcătuită, în principal, din două libertăţi recunoscute şi
consacrate internaţional: libertatea gândirii şi a opiniilor şi libertatea credinţelor
religioase. Coordonatele protecţiei constituţionale sunt direcţionate pentru:
neadmiterea îngrădirilor, interzicerea constrângerilor, garantarea libertăţii conştiinţei,
exercitarea dreptului şi a libertăţilor în spirit de toleranţă, libertatea credinţelor
religioase şi existenţa autonomă a cultelor religioase, dreptul părinţilor sau al tutorilor
de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori.
«(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot
fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să
adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia,
inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile
şi în orfelinate.

27
 (6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia
copiilor minori a căror răspundere le revine.»

În succesiunea reglementării constituţionale, la Art. 30 şi la Art. 31 sunt consacrate

drepturile şi libertăţile de presă, care asigură comunicarea publică a informaţiilor de
interes public şi respectiv exteriorizarea în public a conştiinţelor. Este posibilă astfel
manifestarea personalităţii în sensul diversităţii prin care se prezintă aceasta şi totodată
realizarea transferului de informaţii, idei, opinii. Alături de Art. 29, grupul format din
drepturile şi libertăţile consacrate la Art. 30 şi la Art. 31 stau la baza construcţiei opiniei
publice şi respectiv la formarea şi manifestarea conştiinţei colective.

ARTICOLUL 30 Libertatea de exprimare dispune inviolabilitatea tuturor

modalităţilor sau a formelor prin care se exprimă gândurile, ideile, opiniile, credinţele,
creaţiile. În privinţa creaţiilor să constatăm folosirea sintagmei «creaţii de orice fel» ca
fiind ilustrativă pentru libertatea de conştiinţă. Esenţa libertăţii de exprimare este
relevată de comunicarea de tip public. Formele de comunicare în public sunt multiple,
enumerarea lor prin textul constituţional nefiind limitativă: «prin viu grai, prin scris,
prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public».
Garanţiile juridice de tip constituţional ale acestei importante libertăţi sunt transpuse
ca instituţii indispensabile libertăţii presei, respectiv interzicerea cenzurii - alin. (2),
asigurarea libertăţii de a înfiinţa publicaţii – alin. (3), interzicerea suprimării oricăror
publicaţii – alin. (4).
Constituantul român, conştient de anumite excese care ar fi posibile în exercitarea
libertăţii de exprimare, a stabilit limitele exerciţiului libertăţii astfel:
« (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară
a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare
bunelor moravuri. »
Pentru fapte ilicite, de drept civil, de drept administrativ şi de drept penal în ramurile
dreptului există formele corespunzătoare de răspundere juridică, respectiv răspunderea
juridică civilă, răspunderea administrativă, răspunderea penală. Este vorba despre
repararea prejudiciului cauzat, plata unei amenzi, executarea unei pedepse penale.
Referitor la răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică este atât necesar cât şi ilustrativ să constatăm „palierele” pe care
acţionează acesta şi anume: în primul rând răspunderea civilă revine editorului sau
realizatorului; în al doilea rând răspunderea civilă revine autorului; în al treilea rând
răspunderea civilă revine organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului
de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune.
Deosebit de importantă este teza finală a alineatului (8) de la Art. 30, prin care
Constituţia României dispune:
« Delictele de presă se stabilesc prin lege. »
Dacă se consideră că este necesară incriminarea anumitor fapte în categoria delictelor
de presă, ca delicte de opinie, competenţa stabilirii acestora a fost atribuită exclusiv
legii. De asemenea dacă prin noţiunea „delicte de presă” se înţelege infracţiuni de presă
trebuie să precizăm că există neconcordanţă cu dispoziţiile constituţionale de la
ARTICOLUL 73 Categorii de legi, care dispune la alineatul (3) litera h) că infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc numai prin lege organică.
Dacă se consideră că termenul juridic delict indică fapte ilicite de natură
administrativă şi fapte ilicite de natură civilă atunci, cât timp este în vigoare actuala
Constituţie, acestea nu pot fi reglementate şi sancţionate decât de lege.

28
 Se impune precizarea că în reglementarea românească actuală nu există infracţiuni de
presă, iar în privinţa infracţiunilor de drept comun săvârşite prin presă tendinţa este a
dezincriminării penale şi a trecerii faptelor ilicite la regimul juridic civil ori
administrativ precum şi a creşterii influenţei codurilor deontologice, în sens normativ-
juridic.
ARTICOLUL 31 Dreptul la informaţie, spre deosebire de Libertatea de exprimare,
afirmă importanţa interesului public şi a liberei circulaţii a informaţiilor de interes
public pentru organizarea societăţii, în sensul de a avea cunoştinţă despre treburile
publice şi totodată în privinţa problemelor de interes personal prin intermediul
informaţiilor care circulă în societate. În societăţile de tip democratic „transparenţa” în
privinţa informaţiilor este o condiţie constitutivă, astfel că alineatul (1) dispune: «
Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit.» Chiar dacă textul constituţional al acestui alineat pune accentul pe accesul la
orice informaţie, este necesar să constatăm că în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi în Convenţia europeană a Drepturilor omului dreptul la informaţie este
alcătuit din libertatea de a căuta informaţii, libertatea de a primi informaţii, libertatea de
a răspândi informaţii, prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat.
Legiuitorul român a formulat Art. 31 pe direcţia obligaţiilor care revin autorităţilor
publice pentru ca informaţia de interes public să circule liber şi pentru ca cetăţenilor să
li se asigure informarea corectă şi promptă. Alineatul (2) se adresează direct şi
imperativ autorităţilor publice dispunînd: « Autorităţile publice, potrivit competenţelor
ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor
publice şi asupra problemelor de interes personal.» Alineatul (4) se adresează
mijloacelor de informare în masă, fie că acestea sunt publice fie că sunt private, vizând
în special acurateţea informaţiei: «Mijloacele de informare în masă, publice şi private,
sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. »
Problematica verităţii informaţiilor este atât de domeniul legii cât şi de domeniul
codurilor deontologice (al funcţionarilor publici, al jurnaliştilor etc) iar în ultimă
instanţă ţine de echilibrul societăţii şi de formarea opiniei publice. Că este astfel se
dovedeşte prin dispoziţiile alineatului (3) care stabileşte limite ale exerciţiului dreptului
la informaţie şi respectiv înlătură obligaţiile autorităţilor publice dacă se află în cauză
interese şi respectiv măsuri de protecţie a tinerilor sau de securitate naţionale. Enunţul
textului constituţional este: « Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile
de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.»
Informarea corectă a opiniei publice este facilitată, pe lângă existenţa mijloacelor de
informare în masă private şi de asigurarea autonomiei Serviciilor publice de radio şi
de televiziune.
Aceeaşi obligaţie la corectă informare impune - social, profesional şi juridic – ca
Serviciile publice de radio şi televiziune să garanteze grupurilor sociale şi politice
importante exercitarea dreptului la antenă.

ARTICOLUL 32 Dreptul la învăţătură reglementează o importantă sferă a societăţii

alcătuită din acele relaţii sociale care pun în valoare cultura şi rolul acesteia în societate,
precum şi formarea culturală a cetăţenilor prin educaţie. Acest drept constituţional
implică şi evocă dreptul la educaţie. Cel mai important sistem social pentru realizarea
educaţiei şi punerea în valoare a culturii este Sistemul de învăţământ, care asigură atât
instrucţia cât şi perfecţionarea profesională.
Alineatul (1) al Art. 32 prevede atât formele de instrucţie prin educaţie, gradele de
învăţământ cât şi natura acestora:

29
 «(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin
alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.»
Modul de realizare a dreptului la educaţie prin instrucţie este indicat: la alineatul (5) «
Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale,
în condiţiile legii.» şi la alineatul (2) « Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
limba română. În condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de
circulaţie internaţională.»
În societatea modernă Statul face eforturi deosebite pentru a instrui cetăţenii, deoarece
progresul societăţii şi nivelul civilizaţiei se află în relaţie de „progresie geometrică” cu
efortul public în domeniul instrucţiei prin educaţie. Pentru aceste motive şi cu aceste
scopuri Constituantul român a decis că învăţământul general este obligatoriu - Art. 32.
alin. (1) şi totodată, la alineatul (4) a statuat: « Învăţământul de stat este gratuit, potrivit
legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii
defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.»
Deşi ca natură juridică activităţile din sistemul de învăţământ sunt calificate drept
serviciu public, orice activitate de instrucţie prin educaţie având utilitate publică,
realizarea acestui tip de activitate presupune anumite coordonate pe care le poate
asigura la nivel universitar numai autonomia care este garantată - alin. (6).
Construcţia societăţii româneşti pe baza şi cu idealurile Revoluţiei din 1989 a permis
democratizarea învăţământului din ţara noastră şi pe alte două direcţii, substanţiale şi
structurale:
 consacrarea şi garantarea dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a putea fi instruite în limba lor maternă (alin. (3);
 obligaţia Statului de a asigura libertatea învăţământului religios, potrivit
cerinţelor specifice fiecărui cult (alin. (7).

ARTICOLUL 33 Accesul la cultură consacră un drept constituţional, pentru prima
dată inclus în sistemul drepturilor fundamentale, ca drept ce face parte din categoria
drepturilor noi. Constatăm că acest drept se recomandă prin chiar conţinutul său şi se
află în coroborare cu libertatea conştiinţei:
« (1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.
(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile
culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită.
(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii
naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale,
dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale
României în lume.»
Dreptul de acces la cultură include libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea
şi respectiv dreptul de a accede la valorile culturii naţionale şi universale şi presupune
seturi de obligaţii corelative dreptului de acces la cultură, obligaţii care sunt în sarcina
Statului şi care asigură dezvoltarea societăţii româneşti.

ARTICOLUL 34 Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept constituţional ce face

parte din categoria drepturilor sociale şi este indispensabil unei societăţi de tip modern
care are nevoie de cetăţeni sănătoşi şi viguroşi. Realizarea dreptului subiectiv al
cetăţenilor la ocrotirea sănătăţii este garantat, astfel că nu pot exista impedimente de
natură să minimalizeze eficacitatea acestui drept.

30
 Din perspectiva obligaţiilor ce revin Statului, în privinţa aplicării Dreptului la
ocrotirea sănătăţii, prevederile constituţionale stabilesc structurarea acestora pe două
categorii:
- adoptarea de măsuri care să fie eficiente pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
publice, ca măsuri cu natură administrativă (alin. (2);
- măsuri de natură legislativă, stabilite numai potrivit legii, pe tipuri de activităţi şi pe
categorii de măsuri, conform alineatului (3):
« Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,
accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale
a persoanei se stabilesc potrivit legii.»
Prin intermediul textului constituţional se enumeră, enunţiativ, domeniile care fac
obiectul dreptului la ocrotirea sănătăţii, iar cu ajutorul interpretării juridice se pot
identifica şi alte domenii.

ARTICOLUL 35 Dreptul la mediu sănătos este înscris în Constituţie ca un drept de

tip nou, anunţându-se astfel constituirea unei noi generaţii de drepturi fundamentale.
Este practic soluţionată juridic problematica echilibrului ecologic şi asigurarea mediului
înconjurător sănătos. Cele două drepturi de tip subiectiv enunţate (alin. (1) au valoare
de principii constituţionale, astfel că esenţa lor, mecanismele juridice de funcţionare şi
domeniul de aplicare exprimă conţinutul şi nu forma de prezentare juridică.
Constatăm că structura articolului este complexă deoarece fiecare alineat are conţinut
specializat: alineatul (1) consacră principiile şi drepturile; alineatul (2) statuează
garanţiile juridice şi indică obligaţiile juridice ale Statului; alineatul (3) este calificat în
categoria îndatoririlor cetăţeneşti deoarece stabileşte obligaţiile persoanelor fizice şi ale
persoanelor juridice cât priveşte protecţia mediului şi ameliorarea acestuia.
« (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător. »
Consacrarea în Legea fundamentală a acestui drept obiectiv desăvârşeşte politica
legislativă de armonizare normativă europeană.

DREPTURILE POLITICE DE BAZĂ

ARTICOLUL 36 Dreptul la vot consacră dreptul obiectiv care recunoaşte şi

evocă esenţa fiinţei umane, exprimată de Aristotel prin afirmaţiile juridico-filosofice
zoon politicon şi respectiv apetitus societatis, şi în acest sens se înscrie în setul de
drepturi naturale, declarate pozitiv ca drepturi universale.
Fiind bazat pe recunoaşterea colectivă, dreptul realizează organizarea societăţii
nu doar în calitate de modalitate organizatorică dar şi ca scop (ce este totdeauna
prioritar altor scopuri sau finalităţi sociale). [N. Popa, I. Mihăilescu, M.C. Eremia,
Sociologie Juridică, Ed. Universităţii Bucureşti, Ed. a 2-a, pag. 5].
Dreptul de vot este dreptul pozitiv ce consacră capacitatea individului de a fi
persoană de drept şi de a realiza personalitatea juridică ca voinţă juridică exprimată
pentru organizarea societăţii şi astfel pentru afirmarea idealurilor juridice şi a scopurilor
concordante acestora, conform conţinutului ARTICOLULUI 2 Suveranitatea al
Constituţiei României din 2003.
Prin dreptul de vot se exprimă acea voinţă individuală prin care se formează voinţa
colectivă, înţeleasă ca voinţă generală, respectiv ca voinţă a societăţii.
« (1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor.

31
(3) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici
persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor
electorale. »

ARTICOLUL 37 Dreptul de a fi ales este afirmat ca drept corelativ dreptului de vot

şi exprimă, în mod natural, eficienţa, prin diversitate, a administrării societăţii, conform
voinţei generale pronunţate prin drepturile electorale, şi afirmată ca voinţă de
guvernare.
Prin conţinutul pe care îl enunţă acest articol este un articol constitutiv deoarece
stabileşte condiţiile minimale pentru a ocupa funcţii publice, exponente ale voinţei
statale.
Nu este consacrat dreptul de a fi ales aceluia care nu beneficiază de dreptul de vot.
Dreptul de a fi ales se poate realiza numai prin îndeplinirea condiţiilor constituţionale
substanţiale participative (a se vedea Art. 16 alin. (3) şi respectiv Art. 40 alin. (3).
Totodată exerciţiul Dreptului de a fi ales devine efectiv dacă sunt împlinite cerinţele
alineatului (2):
« Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin
23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice
locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al
României».

ARTICOLUL 38 Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

Înţeles ca drept instituţional de armonizare acest drept se constituie şi este consacrat
în calitate de corolar al Dreptului de vot evocând recunoaşterea europeană a României.
Respectând regulile de tip juridic şi afirmând consistenţa morală şi politică a societăţii
româneşti ARTICOLUL 38 al Constituţiei României din 2003 consacră:
« În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.»
Drepturile politice de bază, percepute ca drepturi electorale, satisfac idealurile de tip
social ale persoanelor şi ale societăţii, ca perspectivă axiologică şi valorizatoare a
personalităţii juridice şi a vocaţiei constructive.

ARTICOLUL 39 Libertatea întrunirilor înscrie constituţional un drept pozitiv din

categoria drepturilor social-politice prin intermediul căruia sunt consacrate libertăţile de
întrunire, respectiv de organizare în mod paşnic a unor manifestări de tip grupal, prin
care sunt exprimate public, cu scopul sensibilizării opiniei publice, a acelor idei, opinii
şi atitudini ce reprezintă gruparea respectivă.
« Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere şi se pot
organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme. »

ARTICOLUL 40 Dreptul de asociere din Constituţia României din 2003 prezintă

conţinutul unui drept social-politic care este situat de constituţionalismul modern în
imediata apropiere a drepturilor politice, ca drepturi de bază. Totodată Dreptul de
asociere, ca drept de tip individual, permite punerea în valoare a Art. 8 Pluralismul şi
partidele politice şi a Art. 9 Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale, înţelese
ca principii constituţionale şi ca drepturi de tip colectiv.
Alineatul (1) al Art. 40 indică dreptul de asociere liberă şi enumeră enunţiativ cele
mai importante forme de asociere:
« Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte
forme de asociere.»

32
 Celelalte alineate ale articolului constituţional stabilesc condiţiile de legalitate pentru
ca dreptul de asociere să poată fi exercitat. Aceste condiţii le încadrăm juridic astfel:
condiţii de respectare a constituţionalităţii, condiţii de incompatibilitate, condiţii de
stabilire a unor interdicţii. Este necesar să constatăm că prin constituţionalitate,
incompatibilitate şi prin interdicţii sunt evocate totodată principii constituţionale cu
scopul asigurării bunei funcţionări a mecanismelor juridice constituţionale şi a realizării
valorilor societăţii.
Dealtfel diversitatea formelor de asociere ilustrează multitudinea domeniilor vieţii
sociale şi indică importanţa fiecăruia pentru cuprinderea în ansamblul social atât a
interesului public cât şi a interesului privat şi pentru armonizarea acestora.
Alineatul (2) stabileşte condiţiile de respectare a constituţionalităţi prin indicarea
principiilor, a scopurilor ori a tipurilor de activităţi către care poate fi îndreptată
neconstituţionalitatea:
« Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a
integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.»
Alineatul (3) statuează în privinţa condiţiilor de incompatibilitate şi enunţă care sunt
categoriile de funcţionari publici cărora li se aplică incompatibilităţile:
« Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică. »
Alineatul (4) dispune cu putere imperativă în privinţa obligaţiei constituţionale de a
declara legal ca publice asociaţiile. Astfel nu se poate constitui şi nu poate activa,
constituţional şi legal, asociaţia (latto senssu) care are caracter secret. Este de fapt
vorba despre activităţile obscure, nelegale, anticonstituţionale care sunt îndreptate
împotriva spiritului şi atitudinilor de tip democratic şi de aceea, conform dispoziţiilor de
la ARTICOLUL 40 alin. (4):
« Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise. »

ARTICOLUL 41 Munca şi protecţia socială a muncii

Textul constituţional prezintă un set de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti cu referire la
muncă şi la protecţia socială a muncii. Este de fapt un drept pozitiv conceput cu o
structură complexă, pentru a se indica astfel indisolubila legătură care există între toate
drepturile şi toate libertăţile care alcătuiesc setul constituţional.
La alineatul (1) constituantul a consacrat dreptul la muncă şi a stabilit că acesta nu
poate fi îngrădit. Se recunoaşte astfel activitatea prin intermediul căreia fiecare individ
îşi asigură veniturile necesare traiului zilnic, de o manieră legitimă şi legală. Acelaşi
alineat afirmă libertatea în privinţa alegerii profesiei, a meseriei, a ocupaţiei, a locului
de muncă.
Cetăţenii care au calitatea de salariaţi dispun de un grup de măsuri juridice prin care
se asigură protecţia socială. Fiecare măsură vizează un domeniu distinct din sfera
muncii şi respectiv din sfera protecţiei sociale a muncii astfel încât să fie asigurată
eficacitatea protecţiei. Măsurile de protecţie (Art. 41 alin. (2) privesc: securitatea
salariaţilor, sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al tinerilor, regimul de muncă al
femeilor, instituirea legală şi legitimă a unui salariu minim brut pe ţară, existenţa
repausului săptămânal, acordarea de concediu de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiţii deosebite sau speciale, existenţa şi aplicarea măsurii prin care fiecare individ să
beneficieze de formarea profesională. Pot fi luate în considerare şi alte situaţii specifice
care să necesite adoptarea unor reglementări de tip normativ ori adoptarea unor măsuri
specifice.
Alineatul (3) statuează regula în privinţa timpului de muncă pe zi de lucru apreciindu-
se că: « Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. »

33
 Constituţia României din 2003 a formulat în privinţa retribuţiei muncii principiul
potrivit căruia « la muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii».
Progresul constituţionalismului român este dovedit şi prin numeroasele garanţii
constituţionale, dintre care identificăm pe acelea în privinţa dreptului la negocieri
colective în materie de muncă şi respectiv în privinţa caracterului obligatoriu al
convenţiilor colective de muncă.
Înlăturarea oricărei forme a exploatării muncii este realizată şi prin afirmarea, cu
natură constituţională, a dreptului la negocieri colective în materie de muncă şi a
asigurării caracterului obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.

Totodată interdicţia constituţională dispusă la ARTICOLUL 42 Interzicerea muncii

forţate valorifică libertatea muncii şi califică munca în plan axiologic. Conform
alineatului (1): « Munca forţată este interzisă. » Nu se încadrează în dispoziţiile de la
alineatul (1) munca, activităţile şi prestaţiile identificate de textul constituţional de la
alineatul (2) literele a), b), c).

ARTICOLUL 43 Dreptul la grevă este adresat de asemenea salariaţilor care numai în

scopul apărării intereselor profesionale, economice şi sociale pot valorifica dreptul la
grevă. Categoriile de interese enumerate prin textul constituţional, respectiv
profesionale, economice şi sociale, sunt în directă legătură cu munca şi cu traiul zilnic
al individului, astfel că dreptul la grevă nu poate fi exercitat în scop politic. Deoarece
exerciţiul acestui drept poate genera efecte negative în activităţile productive şi astfel
afecta echilibrul social, legiuitorul a impus condiţii şi limite pentru exerciţiul acestui
drept.

ARTICOLUL 44 Dreptul de proprietate privată este un drept constituţional esenţial

din categoria drepturilor social-economice. Acest drept pozitiv are în vedere
proprietatea privată; proprietatea publică este reglementată de alte norme
constituţionale. Ca drept de tradiţie în setul drepturilor şi libertăţilor acordate
cetăţeanului dreptul de proprietate privată conferă persoanei măreţia individualităţii şi
îi recunoaşte capacitatea de a se organiza pentru propriile activităţi.
Instituţiile juridice care există pe baza acestui drept pozitiv sunt importante şi
numeroase:
 consacrarea dreptului de proprietate privată (alin. (1);
 recunoaşterea creanţelor asupra statului (alin. (1);
 garantarea constituţională a dreptului de proprietate privată şi a creanţelor
asupra statului (alin. (1);
 stabilirea conţinutului dreptului de proprietate privată precum şi conţinutul şi
natura juridică a creanţelor asupra statului revine legii (alin. (1);
 indicarea limitelor acestor drepturi pozitive se face prin lege (alin. (1);
 indiferent de titular (individul; Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care
pot avea proprietăţi şi în regim de proprietate privată a statului), proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege (alin. (2);
 cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi
din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică (alin. (2); construcţiile pot fi dobândite, în
condiţiile legii, de cetăţenii străini şi apatrizi;

34
 cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor prin moştenire legală (alin. (2);
 nimeni nu poate fi expropriat (alin. (3);
 exproprierea este totuşi admisă, numai dacă este stabilită potrivit legii, numai
pentru o cauză de utilitate publică, şi numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (alin.
(3);
 sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,
politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor (alin. (4);
 autoritatea publică poate folosi pentru lucrări de interes general, subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele
aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile
autorităţii (alin. (5);
 despăgubirile care se acordă pentru expropriere (alin. 3) ori pentru lucrări de
interes general (alin. 5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de
divergenţă, prin justiţie (alin. (6);
 proprietarul, în virtutea dreptului de proprietate, are obligaţia de a respecta
sarcinile generate de protecţia mediului, asigurarea bunei vecinătăţi, prevederile legale,
existente ca obicei (alin. (7);
 averea (proprietatea privată) dobândită licit nu poate fi confiscată (alin. (8);
 caracterul licit al dobândirii proprietăţii private (averii) se prezumă (alin. (8);
 numai în condiţiile legii pot fi confiscate bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii (alin.(9).
Conform prevederilor constituţionale de la ARTICOLUL 136 Proprietatea ,
proprietatea este publică sau privată (alin. (1). La alineatul (5) al acestui articol, care
din punctul de vedere al structurii de tip constituţional este încadrat în Titlul IV
Economia şi finanţele publice, se dispune imperativ:
« Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice. »

ARTICOLUL 45 Libertatea economică consacră un drept pozitiv care conţine acea

libertate ce permite accesul liber al oricărei persoane la o activitate economică, la
libera iniţiativă şi respectiv exercitarea acestora în condiţiile legii. Prin intermediul
acestei libertăţi juridice se confirmă caracterul democratic şi liber al vieţii economice şi
sociale din România. În acest sens libera iniţiativă, accesul liber al persoanei la o
activitate economică şi exercitarea acestora sunt garantate.
Libertatea economică este situată la congruenţa cu Dreptul de proprietate privată şi cu
Dreptul la moştenire.

ARTICOLUL 46 Dreptul la moştenire statuează un drept sacru, care are aceeaşi

natură juridică ca şi Dreptul de proprietate privată. Instituţia juridică a moştenirii pune
în valoare proprietatea şi drepturile generate de aceasta. Prin Constituţia României din
2003 domeniul de aplicare al Art. 46 în privinţa dreptului la moştenire a fost extins,
astfel că se aplică atât cetăţenilor români cât şi cetăţenilor străini şi apatrizilor.

ARTICOLUL 47 Nivelul de trai conţine norme juridice prin care este indicat nivelul
considerat de o societate democratică, conform standardelor internaţionale şi resurselor
de care dispune acea societate, ca asigurând fiecărui cetăţean român un trai decent.
Pentru realizarea echilibrului în societate şi respectiv pentru a face realizabil traiul

35
decent pentru fiecare individ care trăieşte în societate în calitate de cetăţean
reglementarea constituţională stabileşte pe de o parte obligaţii în sarcina Statului,
dispuse pe două coordonate: obligaţii de tip general prin care Statul « ia măsuri de
dezvoltare economică » (alin. (1); obligaţii corelative drepturilor de natură subiectivă
precum obligaţia Statului de a lua « măsuri de protecţie socială » (alin. (1).
Alineatul (2) al Art. 47 prevede drepturile de natură subiectivă ale cetăţenilor în
privinţa asigurărilor sociale şi a formelor acestora precum şi a drepturilor în legătură cu
măsurile de asistenţă socială:
« Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală
în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale
publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă
socială, potrivit legii. »
Normele juridice conţinute de Art. 47 sunt dispuse în structura Constituţiei astfel încât
pe de o parte să afirme existenţa lor ca instituţie juridică distinctă şi pe de altă parte să
fie realizată armonizarea cu acele articole constituţionale care permit valorizarea şi
respectiv eficacitatea în asigurarea nivelului de trai decent.

ARTICOLUL 48 Familia se referă la unitatea de bază în organizarea societăţii şi

reglementează juridic modul de recunoaştere statală pentru constituirea şi recunoaşterea
acesteia.
Confirmând tradiţiile din societatea românească, constituantul român stabileşte la
alineatul (1) următoarele principii juridice aplicabile în materia Dreptului familiei:
 familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi;
 familia se bazează pe egalitatea între soţi;
 familia include dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Alineatul (2) indică valoarea juridică a căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase, prin
indicarea normei permisive conform căreia « căsătoria religioasă poate fi celebrată
numai după căsătoria civilă ».
Totodată la alineatul (2) se prevede expres că principalele instituţii juridice ale
familiei, respectiv condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei, se
stabilesc prin lege ( de lege lata Codul Familiei; de lege ferenda Codul Civil ).
Articolul 48 consacră la alineatul (3) un principiu constituţional cu aplicare pentru
ramura dreptului familiei şi în materie de moştenire şi care este situat în sfera de
aplicare a Articolului 16 al Constituţiei României din 2003, în privinţa egalităţii în
drepturi a cetăţenilor.
Conform Art. 48 alin. (3): « Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei
din căsătorie ».

ARTICOLUL 49 Protecţia copiilor şi a tinerilor evocă interesul acordat generaţiilor

de copii şi de tineri care se bucură de « un regim special de protecţie şi de asistenţă » în
realizarea drepturilor lor. Pentru a confirma atenţia acordată copiilor şi tinerilor şi
pentru a înlătura orice obstacol din calea unei dezvoltări fireşti în contextul societăţii
româneşti actuale, la alineatele (3) şi (4) constituantul român a impus următoarele
interdicţii:
« (3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,
moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt
interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. »

36
 Statului îi revin seturi de obligaţii juridice ce produc efecte în privinţa protecţiei
sociale a copiilor şi a tinerilor şi respectiv pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa
politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

ARTICOLUL 50 Protecţia persoanelor cu handicap indică un drept care are

consistenţa afirmării şi asigurării egalităţii cetăţenilor şi care ţine cont de specificul
situaţiilor în care se află anumite persoane. Preţuirea acordată acestora, în speţă
persoanelor cu handicap, dovedeşte atât democratizarea societăţii româneşti cât şi
spiritul modern al societăţii româneşti. Prevederile constituţionale de la Art. 49 alin. (2),
prin care se acordă « ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap» sunt
desăvârşite prin protecţia persoanelor cu handicap de la Art. 50:
« Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea
unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor. »

DREPTURILE GARANŢII

ARTICOLUL 51 Dreptul de petiţionare este conceput ca drept pozitiv pus la

dispoziţia cetăţenilor pentru valorificarea opiniilor, părerilor, doleanţelor ori pentru a
răspunde întrebărilor adresate precum şi pentru a se îndrepta greşelile ori a se înlătura
abuzurile, în privinţa activităţilor autorităţilor publice şi a acţiunilor funcţionarilor
publici. Calificarea juridică atribuită acestui drept, respectiv drept din tipologia
garanţiilor, este legitimată întrucât permite fiecărui cetăţean să participe la viaţa
cotidiană a societăţii şi la soluţionarea treburilor publice, constituindu-se astfel ca
garanţie a realizării tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
Dreptul de petiţionare este construit juridic ca drept de a se adresa autorităţilor
publice prin petiţii.
Structura dreptului de petiţionare are două componente: A. dreptul cetăţeanului de a
se adresa prin petiţii autorităţilor publice; B. dreptul organizaţiilor legal constituite de a
adresa petiţii.
Regimul juridic al petiţiilor impune ca petiţiile să fie semnate ( este vizată identitatea
petiţionarului ) şi din acest dacă o singură petiţie este semnată de mai multe persoane ea
este constituţional adresată şi necesită, ca o condiţie de validitate, să exprime numai
opinia semnatarului ( semnatarilor ), respectiv petiţia să fie formulată numai în numele
semnatarului ( semnatarilor ), aşa cum prevede alin.(1) ori să fie adresată de
organizaţiile legal constituite exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă,
conform alin. (2).
Aplicarea, cu efectele scontate, a dreptului de petiţionare impune în sarcina
Autorităţilor publice, conform competenţelor care rezultă din funcţiile îndeplinite
pentru exercitarea puterii de stat, obligaţii juridice, ce sunt corelative drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, indicate prin textul constituţional al Art. 51 alin. (4):
« Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile
stabilite potrivit legii. »
Substanţa şi respectiv natura juridică a acestui drept şi implicit domeniul lui de
aplicare aduc în prim plan două componente: A. termenele în interiorul cărora
răspunsul trebuie formulat; B. condiţiile de respectat pentru formularea răspunsului sau
pentru a legitima absenţa acestuia.
Precizăm că «Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă», aspect care
dovedeşte dorinţa de a facilita cetăţenilor utilizarea dreptului de petiţionare, ca drept de
esenţă democratică.

37
 ARTICOLUL 52 Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Constituţia României din 2003, ca rezultat al constituţionalismului cu tradiţie
românească, a consemnat şi a consacrat, pentru realizarea idealurilor Revoluţiei române
din 1989, dreptul de natură subiectivă de care poate dispune orice persoană de drept
pentru a se apăra chiar împotriva Autorităţilor publice, în cazurile şi situaţiile juridice
când persoana a fost lezată de aceste autorităţi.
Structura Art. 52 dispune instituţiile juridice pe care le conţine pe patru paliere de
drept:
 consacrarea dreptului (alin. (1); forma de consacrare a acestui drept este
îndreptăţirea, în sensul de prezumţie de legitimitate.
Dreptul este atribuit şi poate fi exercitat de orice persoană vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim de o autoritate publică.
Vătămarea juridică să se fi produs printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea
în termen legal a unei cereri adresate.
Persoana vătămată este îndreptăţită să obţină, în funcţie de cazul invocat: A.
recunoaşterea dreptului pretins; B. recunoaşterea interesului legitim; C. anularea
actului administrativ; D. repararea pagubei produse.
 condiţiile şi limitele pentru exercitare (alin. (2); dreptul pe care îl are persoana
vătămată de o autoritate publică nu poate fi exercitat decât în condiţiile şi cu limitele
stabilite prin lege organică.
 Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare,
care este stabilită în condiţiile legii.
 răspunderea Statului nu înlătură răspunderea magistraţilor , care şi-au exercitat
funcţia cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.

EXERCIŢIUL DREPTURILOR ŞI AL LIBERTĂŢILOR

ARTICOLUL 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

reglementează condiţiile şi cazurile când se pot manifesta restrângeri în exerciţiul unor
drepturi şi al unor libertăţi.
Este esenţial să indicăm interdicţia de a se stabili limite, de a se restrânge ori de a fi
suprimate drepturile şi libertăţile constituţionale, înţelese ca drepturi şi libertăţi ale
omului. Nu trebuie să fie confundate drepturile şi libertăţile cu exerciţiul acestora.
Articolul 53 are ca obiect restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Restrângerea exerciţiului vizează limite stabilite pentru exercitarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
Domeniul de aplicare al Articolului 53 cuprinde unele drepturi şi unele libertăţi.
Constituantul român statuează în sensul permisiunii juridice, respectiv că exerciţiul
unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns; este important să indicăm această
calificare juridică a legiuitorului pentru a realiza distincţia necesară dintre permisiune
(care pretinde aprecieri circumstanţiale) şi obligaţie constituţională.
Orice restrângere va putea fi dispusă numai dacă se impune.
Datorită puterilor ascunse pe care le presupune existenţa prevederilor Art. 53 şi pentru
a nu permite manifestarea unor puteri discreţionare Constituţia României din 2003
impune expres şi limitativ cazurile pentru care se poate impune restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi, formulate la alin. (1), ca atare, prin enumerare
limitativă:
 apărarea securităţii naţionale;

38
 apărarea ordinii publice;
 apărarea sănătăţii publice;
 apărarea moralei publice;
 apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti;
 desfăşurarea instrucţiei penale;
 prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale;
 prevenirea consecinţelor unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Constatăm că se au în vedere numai cauze de interes public.
Pilierul de susţinere al sferei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este constituit de
Teza I de la alineatul (2) al Art. 53:
« Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate
democratică.»
Valoare politico-juridică de sinteză democraţia constituţională este stavila din faţa
oricărei încercări care ar destabiliza echilibrul din societatea românească şi este de
aceea criteriul juridic şi politic pentru aprecierea măsurii necesare care restrânge
exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.
Înlăturarea oricăror posibilităţi de manifestare a excesului de putere, a abuzului de
drept, a puterilor discreţionare, precum şi a oricăror interpretări eronate, prin textul
constituţional se dispun (imperativ) condiţiile de existenţă şi aplicare a măsurii de
restrângere a exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi:

A. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

B. Măsura trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu.
C. Măsura trebuie să fie aplicată fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a
libertăţii.

Capitolul XIV
Îndatoririle fundamentale

Consacrarea constituţională a seturilor de drepturi şi de libertăţi cetăţeneşti, care

generează obligaţii juridice corelative pentru Stat, determină, în virtutea instituţiei
cetăţeniei, instituirea de îndatoriri fundamentale, fără realizarea cărora nu ar fi posibilă
integritatea societăţii româneşti şi exerciţiul suveranităţii naţionale.
Dacă drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt invocate cu aplomb despre îndatoriri nu
prea se vorbeşte, uitându-se că acestea asigură atât echilibrul sistemului politico-juridic
cât şi afirmarea structurilor de tip instituţional juridic.
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor alcătuiesc alături de drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor temelia societăţii româneşti şi a Statului.
Deşi textul constituţional nu expune decât patru articole care exprimă obligaţiile
pozitive construite de legislator, fiecare articol încorporează esenţă constituţională şi
spirit juridic, împletite cu valori şi idealuri, care dau demnitate şi onorabilitate în
îndeplinirea lor.
Fiecare îndatorire fundamentală se raportează la seturile de drepturi şi de libertăţi ale
omului, le evocă şi le condiţionează juridic fără a le distruge substanţa şi fără a le
stânjeni în propria lor existenţă.

ARTICOLUL 54 Fidelitatea faţă de ţară dispune cu solemnitatea cuvenită o

îndatorire care este determinată de apartenenţa la poporul român şi la societatea
românească, şi care permite funcţionarea suveranităţii.
Alineatul (1) declară: « Fidelitatea faţă de ţară este sacră. »
39
 La alineatul (2) se dispune: « Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în
acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. »

La ARTICOLUL 70 Mandatul deputaţilor şi al senatorilor alineatul (1) se

dispune: « Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a
Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului.
Jurământul se stabileşte prin lege organică. »
În cadrul dispoziţiilor de la TITLUL III Autorităţile publice, CAPITOLUL II
Preşedintele României, ARTICOLUL 82 Validarea mandatului şi depunerea
jurământului, alineatul (2) se stabileşte:
« Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:
„ Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi
materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa,
unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. »

ARTICOLUL 55 Apărarea ţării stabileşte o îndatorire fundamentală, ce revine

cetăţenilor români. Acest articol conţine prevederi constituţionale noi, la nivelul
reglementărilor internaţionale în materie, care în substanţă sunt indicate de ideea
formării armatei de profesionişti şi de formarea pregătirii pentru apărarea ţării prin alte
tipuri de activităţi şi alte mijloace decât serviciul militar obligatoriu.
« (1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege
organică.
(3)Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani,
cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. »

ARTICOLUL 56 Contribuţii financiare formulează reguli sociale în materie de

impozite şi taxe, respectiv ale sistemului public de venituri astfel ca sarcinile publice să
fie susţinute din bani publici.
Articolul 56 statuează la alin. (1) obligaţiile juridice, la alin. (2) principiul juridic în
privinţa sistemului public de venituri iar la alin. (3) interdicţiile şi respectiv excepţiile
acestui aliniat.
« (1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile
publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale. »

ARTICOLUL 57 Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

Consistenţa constituţională, exprimată clar, concis şi fără echivoc prin textul
constitutiv, exprimă îndatorirea cetăţenească ce produce efecte în privinţa tuturor
drepturilor şi libertăţilor consacrate de Constituţie. Conţinutul acestui articol are vocaţia
indicării limitelor sau a determinărilor necesare eficienţei drepturilor şi libertăţilor
omului, cu scopul realizării organizării societăţii şi al îndeplinirii idealurilor juridice
afirmate prin principiile declaraţiilor de drepturi şi al actelor cu caracter constituţional.
Constituţia României din 2003 stabileşte reglementativ:
« Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi. »

40
 Conceptul de bună credinţă se constituie în sensul afirmării acesteia ca ideal juridic şi
ca scop pentru politica legislativă dar şi în calitate de criteriu pentru identificarea şi
aprecierea modului de exercitare a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale.
Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor nu poate să producă efecte de încălcare a
drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Capitolul XV
Instituţia Avocatului Poporului

Constituţia României din 2003, pentru a exprima democratizarea societăţii româneşti,

ca beneficiu al Revoluţiei din 1989, a consacrat instituţia Avocatului Poporului, pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale să fie eficace. Originile acestei instituţii
juridice le găsim în spaţiul juridic suedez, cu titlul de Ombudsman. Astăzi, în dreptul
european, o astfel de instituţie se constituie ca barometru al democraţiei şi este numită
Mediatorul european. Puterea politico-juridică a acestei instituţii este astăzi
recunoscută nu numai cu semnificaţie juridică dar şi în sens politic şi social.
CAPITOLUL IV Avocatul Poporului stabileşte competenţele şi modul de
funcţionare al instituţiei la ARTICOLUL 58 Numirea şi rolul, ARTICOLUL 59
Exercitarea atribuţiilor, ARTICOLUL 60 Raportul în faţa Parlamentului.
Raţiunea existenţei instituţiei Avocatului Poporului este « apărarea drepturilor şi
libertăţilor persoanelor fizice. »
O deosebită importanţă, în privinţa rolului acestei instituţii în sistemul democratic
românesc, o reprezintă a doua teză a Art. 60, care se referă la Rapoartele pe care le
prezintă Avocatul Poporului:
« Rapoartele pot conţine recomandări privind legislaţia sau măsuri de altă natură,
pentru ocrotirea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. »

Capitolul XVI
Curtea Constituţională a României

Respectarea principiilor şi reglementărilor constituţionale este supravegheată şi

asigurată în statul de drept de instituţii care fără să fie componente ale puterilor statului,
sunt investite de puterea constituantă cu rolul de pilon pentru susţinerea şi asigurarea
echilibrului puterilor statului (legislativă, administrativă, judecătorească).
Curtea Constituţională a României este, conform Art. 142, garantul supremaţiei
Constituţiei. Pentru realizarea acestui scop juridic Curtea Constituţională se pronunţă
asupra constituţionalităţii legilor. Este controlul de constituţionalitate necesar
funcţionării oricărei societăţi de tip democratic şi se exercită atât ante-factum cât şi
post-factum.
Competenţele şi modul de funcţionare sunt detaliate, conform dispoziţiilor de la
TITLUL V Curtea Constituţională prin Lege organică. Deciziile Curţii
Constituţionale au caracter general-obligatoriu, se publică în Monitorul Oficial al
României şi au putere numai pentru viitor.
În calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea constituţională, ca natură
juridică, este organism statal cu rol de pilon de susţinere a echilibrului public, fiind
situat între puterea constituantă şi puterea legislativă, dar fără a face parte din
Legislativ, Executiv, Judecătoresc.

Capitolul XVII

41
 Autorităţile publice

Organizarea societăţii de tip democratic în România se realizează şi în privinţa

Autorităţilor publice, în primul rând, prin dispoziţiile constituţionale; Titlul III
Autorităţile publice al Constituţiei României din 2003 reglementează competenţele
Autorităţilor, structura Autorităţilor şi stabileşte de asemenea toate celelalte reguli
constituţionale necesare bunei funcţionări a fiecărei instituţii.
Este important să amintim sensul constituţional pe care circulă puterea de
reprezentare şi să constatăm natura juridică a fiecărui palier.
Puterea este deţinută de popor şi exercitată ca suveranitate, şi este transmisă ca
putere de reprezentare ( se transmite numai o parte a acestei puteri ), ce este exercitată
ca putere de stat ( în sensul de putere publică, ce conţine cele trei funcţii care generează
competenţele necesare asigurării eficienţei ). Puterea publică conţine şi exprimă funcţia
de a stabili comandamentul juridic (imperare), funcţia de gestionare cotidiană a
treburilor publice din societate (administrare), funcţia de soluţionare a conflictelor din
societate (jurisdictio). Funcţiile indicate sunt cristalizate în calitate juridică de
competenţe, care, pe al treilea nivel, sunt distribuite numai prin Constituţie, către
Autorităţile Publice, care exercită, prin intermediul competenţelor puterea de stat.
Dispunând prin Lege organică ( de organizare şi funcţionare ) de o structură
instituţională corespunzătoare realizării competenţelor, Autorităţile publice distribuie
funcţionarilor publici atribuţiile specifice fiecărei activităţi de tip public.
Constituţia României din 2003 stabileşte la TITLUL III Autorităţile publice astfel:
 Funcţia legislativă este în competenţa autorităţii publice numită Parlament
( CAPITOLUL I Parlamentul );
 Funcţia executivă (administrativă) este inclusă în competenţele mai multor
autorităţi publice numite: Preşedintele României (CAPITOLUL II Preşedintele
Româniri), Guvernul României (CAPITOLUL III Guvernul), Administraţia publică
(CAPITOLUL V Administraţia publică, SECŢIUNEA 1 Administraţia publică centrală
de specialitate, SECŢIUNEA a 2-a Administraţia publică locală);
 Funcţia de înfăptuire a justiţiei este în competenţa autorităţii publice numite
Autoritatea judecătorească (CAPITOLUL VI Autoritatea judecătorească).
Autorităţile publice lucrează pentru interesul public şi rezolvă toate treburile de tip
general (ale societăţii ). Eficienţa activităţii instituţiilor publice, corespunzătoare
fiecărei tipologii de autorităţi publice, se regăseşte în gradul de civilizaţie al fiecărei
societăţi.
Funcţionarea puterilor statului este asigurată de principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI este organul reprezentativ suprem al poporului

român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
Conform dispoziţiilor de la ARTICOLUL 61 Rolul şi structura Parlamentul este
calificat juridic ca organul reprezentativ suprem. Din punct de vedere al competenţei şi
totodată sub aspect funcţional Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, ceea
ce înseamnă că numai Parlamentul poate adopta legi, ca acte juridice normative primare
şi originale. Parlamentul are deci rolul de legislator.
Structura Parlamentului este bicamerală, aşa cum se prevede la alin. (2): «
Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. »
Conform dispoziţiilor de la ARTICOLUL 62 Alegerea Camerelor sistemul juridic
pentru alegeri este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, precizat de
Legea electorală. (alin (1) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin Legea
electorală. (alin (3)

42
 Durata mandatului este de 4 ani şi poate fi prelungită de drept.
Camerele lucrează în două sesiuni ordinare pe an (Art. 66 alin. (1)
Actele juridice adoptate de Camera Deputaţilor şi de Senat sunt: legi, hotărâri,
moţiuni (Art. 67). Şedinţele sunt publice. Camerele sunt alcătuite din deputaţi şi
senatori. Articolul 69 Mandatul reprezentativ dispune:
« (1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.
(2) Orice mandat imperativ este nul. »
Principala funcţie a Parlamentului României este legiferarea. Actele juridice
normative sunt stabilite la Articolul 73 Categorii de legi. Alineatul (1) enunţă: «
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. »

Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui
număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot ( Art. 74).

Procedura de adoptare a actelor juridice normative este diferenţiată după categoria de

legi, astfel:
A. Legile constituţionale se adoptă conform dispoziţiilor de la ARTICOLUL 151
Procedura de revizuire de la TITLUL VII Revizuirea Constituţiei:
« (1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi
de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
camere.
„(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. »
B. Legile organice, datorită importanţei lor, sunt adoptate pe baza dispoziţiilor de la
ARTICOLUL 76 alin. (1) care precizează:
« (1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere. »
C. Legile ordinare, ca acte juridice cu putere normativă, sunt adoptate conform
dispoziţiilor constituţionale de la ARTICOLUL 76 alin. (2), care indică:
« (2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi
din fiecare Cameră. »

Promulgarea legilor constituie o etapă foarte importantă în procedura de adoptare a

legilor, deoarece pe de o parte înainte de promulgare se poate cere, o singură dată,
reexaminarea legii, şi pe de altă parte fără parcurgerea etapei promulgării legea nu
poate să producă efecte juridice deoarece nu poate fi pusă în vigoare. Semnificaţia
promulgării este aceea a colaborării între puterile publice, respectiv între legislativ şi
executiv, precum şi a transmiterii comandamentului juridic, aşa cum a fost acesta
formulat în formă definitivă, de la vârful piramidei instituţiilor executive către toate
palierele inferioare, până la bază. Articolul 77 prevede la alin. (1):
« Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se
face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. »
Intrarea în vigoare a legilor reprezintă ultima etapă a procedurilor constituţionale de
adoptare a legilor şi marchează existenţa legii ca drept obiectiv. Această etapă
procedurală este alcătuită din două componente care sunt concepute ca instituţii
juridice:
 Publicarea în Monitorul Oficial al României;

43
 Intrarea în vigoare propriu-zisă, care, în general, se produce la trei zile de la
data publicării ori în special la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Monitorul Oficial este jurnalul oficial în care se publică actele juridice normative
astfel că valoare juridică are numai o astfel de publicare şi nu orice alt tip de publicare,
de exemplu publicarea prin intermediul presei scrise.
Intrarea în vigoare a legii marchează un moment extrem de important deoarece
efectele juridice se vor produce numai de la acest moment pentru viitor. De la acest
moment legea devine pentru toţi cetăţenii obligatorie.
Procedurile complexe pentru adoptarea legilor dovedesc importanţa actelor juridice
normative pentru reglementarea relaţiilor din societate şi evocă principiul publicităţii,
respectiv aducerea la cunoştinţă a regulilor care au forţă normativă şi care la nevoie pot
fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI este instituţia de tip constituţional care este situată la

cel mai înalt nivel deoarece Preşedintele României este Şef al Statului şi reprezintă, în
această calitate, statul român (alineatul 1 al Art. 80). Preşedintele este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (alineatul 1 al Art.
80). Din perspectiva competenţelor atribuite prin Constituţie instituţia Preşedintelui
României este pilonul care susţine şi totodată garantează buna funcţionare a societăţii şi
respectiv a puterilor statului ( alin. (2).
Preşedintele României are şi exercită funcţia de reprezentare şi funcţia de
supraveghere şi mediere.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
ceea ce îi conferă legitimitate pentru exercitarea atribuţiilor generate de competenţele
stabilite de Constituţie. Fiind ales direct de societate Preşedintele reprezintă societatea
şi din acest motiv poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire
la problemele de interes naţional (ARTICOLUL 90 Referendumul).
Preşedintele este înzestrat cu atribuţii şi în privinţa numirii Guvernului (Art. 85), al
participării la activităţile Guvernului (Art. 87), raporturile cu Parlamentul (Art. 88),
Dizolvarea Parlamentului (Art. 89), atribuţii în domeniul politicii externe (Art. 91),
atribuţii în domeniul apărării (Art. 92), atribuţii cât priveşte măsurile excepţionale
Actele Preşedintelui României sunt Decretele.

GUVERNUL ROMÂNIEI face parte din puterea executivă şi exercită conducerea

generală a administraţiei publice.
Conform dispoziţiilor articolului 102 din Constituţia României Guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării, potrivit programului său de guvernare,
program care a fost acceptat de Parlament.
Structura guvernului este indicată la alin. (3):
« Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege
organică. »
Răspunderea membrilor guvernului este stabilită la Art. 109 alin. (1):
« Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru
activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. »
Activitatea guvernului exprimă complexitatea şi diversitatea relaţiilor din societate şi
este calificată ca activitate administrativă.
Investirea Guvernului se realizează de Parlament care acordă încredere Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. În continuare, conform Art. 110 alin. (1)
Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.

44
 Actele juridice ale Guvernului sunt hotărârile şi ordonanţele. O anumită importanţă în
privinţa raporturilor Parlamentului cu Guvernul o are ARTICOLUL 115 Delegarea
legislativă.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Puterea administrativă îşi identifică o a doua componentă în Administraţia publică
centrală de specialitate, realizată prin structurile instituţionale corespunzătoare
competenţelor acesteia. Conform dispoziţiilor de la ARTICOLUL 116 structura
Administraţiei publice centrale de specialitate este constituită din ministere şi alte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale:
« (1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
(3) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. »

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

În privinţa administraţiei publice locale este necesar să identificăm specificul
activităţii acesteia, mecanismele juridice ale realizării competenţelor acesteia, natura
juridică a acestei activităţi şi esenţa juridică concretizată în principiile juridice care
guvernează acest tip de activitate. ARTICOLUL 120 Principii de bază consacră la
alineatul (1) principiile de activitate, direcţiile de acţiune generate de acestea şi scopul
juridică politic al societăţilor democratice:
« (1) Administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice. »
Aceste principii exprimă ideea valorificării potenţialului local.

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
A treia putere a statului este Justiţia cu rolul de a soluţiona conflictele ivite în
societate. În sistemul juridico-politic european puterea judecătorească are alte
competenţe şi corespunzător alte tipuri de mecanisme juridice pentru îndeplinirea
funcţiilor publice în stat.
ARTICOLUL 124 Înfăptuirea justiţiei evocă substanţialitatea activităţilor
jurisprudenţiale:
« (1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. »
Reglementarea constituţională de la ARTICOLUL 126 stabileşte:
« (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege. »
Ministerul public este reglementat prin articolele 131 şi 132 care stabilesc rolul
Ministerului Public şi statutul procurorilor.
La Art. 131 alin. (1) se dispune: « În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. »
Articolul 132 alineatul (1), referitor la statutul procurorilor prevede: « Procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. »
Consiliul Superior al Magistraturii asigură independenţa justiţiei.

Capitolul XVIII
Activităţile economice în societate

45
 Revoluţia română din 1989 a deschis perspective noi pentru societatea românească,
conform reperelor europene tradiţionale. În acest sens Constituţia României din 2003
statuează la ARTICOLUL 135 Economia natura economiei şi finanţelor publice în
societatea românească şi sensul de realizare al acestora:
« (1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. »
Desfăşurarea activităţilor economice implică anumite tipuri de proprietate, consacrat,
apărate şi garantate juridic. Proprietatea este publică sau privată (Art. 136 alin.(1).
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ teritoriale (alin (2). Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii
organice (alin. 5).
Conform dispoziţiilor ARTICOLULUI 138 Bugetul public naţional, acesta cuprinde
Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale (ale comunelor,
oraşelor şi ale judeţelor). La ARTICOLUL 137 Sistemul financiar se precizează:
« (2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia banul. În condiţiile
aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi
înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene. »

Capitolul XIX
Integrarea euro-atlantică a României

Constituţia României din 2003 a înscris dezvoltarea politică, socială, economică şi

juridică a României în contextul convenţiilor şi al tratatelor cu vocaţie democratică
europeană şi de aceea aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene
sunt evocate ca scop politico-juridic. Progresul juridic şi politic confirmat de evoluţiile
domeniilor economic şi social au transformat România într-un spaţiu capabil să asigure
transferul unor atribuţii către instituţiile comunitare şi respectiv al exercitării în
comun cu celelalte state a competenţelor prevăzute în tratatele constitutive ( nota bene:
Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa ).
În sensul constituţional afirmat şi susţinut prin dispoziţiile ARTICOLULUI 11
Dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale ARTICOLULUI 20 Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, în evoluţie progresivă şi în contextul
valorificării tradiţiilor democratice româneşti, al culturii şi civilizaţiei generate de
poporul român, susţinute şi afirmate în spaţiul politico-juridic românesc cu vocaţie
europeană, se înscriu dispoziţiile alineatului (2) al Art. 148 Integrarea euroatlantică, ce
precizează:
« Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelelte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. »
Intrarea României în NATO, considerată scutul de rezistenţă al democraţiei a dovedit
voinţa poporului român de aderare la valorile democraţiei şi la atitudinea şi respectiv
spiritul culturii şi civilizaţiei europene a mileniului al treilea, ca regăsire şi afirmare a
tradiţiilor confirmate de invenţiile, inovaţiile şi capodoperele culturale şi artistice care
au reprezentat şi reprezintă poporul român.
Integrarea euroatlantică şi respectiv aderarea României la convenţiile constitutive ale
Europei contemporane valorifică originea culturii şi a civilizaţiei româneşti şi consacră
modernitatea vieţii în societatea românească.
Nimic din ceea ce a reprezentat esenţa democratică, spiritul liber, natura umană şi
respectul acordat fiinţei umane nu a fost şi nu este indiferent poporului român.

46
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a

Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art 152
din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare
(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156 ) în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, adoptată de Camera
Deputaţilor şi de Senat în şedinţele din 18 septembrie 2003 ( cu respectarea prevederilor
articolului 147 alineatul (1) din Constituţia României şi publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003) a fost aprobată prin
Referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003, revizuirea devenind astfel
definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii
Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie pentru confirmarea rezultatului
Referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a
Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin
Referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

• Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea generală

a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) la 10 decembrie 1948.
• Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi care a intrat în vigoare, în
urma ratificării ori a semnării, la 3 septembrie 1953, ratificată de România prin
Legea nr. 30 din 1994 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135
din 31 mai 1994 şi modificată prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995 privind ratificarea
Protocolului 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin
convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995 (numită şi Convenţia Europeană a
Drepturilor omului).
• Constituţiile Române - culegere ce conţine Constituţiile din 1866, 1923,
1938, 1948, 1952, 1965, publicată de Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti.
• Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
• GENEZA CONSTITUŢIEI ROMÂNIEI 1991, Lucrările Adunării
Constituante, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998.
• Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar,
vol. I şi Vol. II, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 1998.
• Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi vol. II,
Ed. EUROPA NOVA, Bucureşti, 1996.
• Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, Ed. All Beck, Bucureşti 2004.
• Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice, Teorie generală,
Ed. „Galeriile J.L. Calderon”, Bucureşti, 1994.
• Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003.

47
• Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Simina Elena
Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004
• Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constituţiei României, Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003.
• Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian Enache,
Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei, Doctrină şi practică, Ed. LUMINA LEX,
Bucureşti, 2002.
• Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005
• Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia 4, Ed. All Beck,
Bucureşti 2005
• Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, volumul I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003
• Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia
autonomă „Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994
• Ioan Muraru, Avocatul poporului – instituţie de tip ombudsman, Ed. All
Beck, Bucureşti
• Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Ed. All
Beck, Bucureşti 2004
• Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.
Naţional, Bucureşti, 1997
• Paul Negulescu, Curs de Drept constituţional român, Bucureşti, 1927.
• Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915.
• Jurisprudenţa Curţii Constituţionale:1999, Bucureşti, 2001, Curtea
Constituţională.
• Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Culegere selectivă, Ed.
POLIROM, Iaşi, 2000.
• Otto A. Bird, The idea of justice, Institute for Philosophical Research,
Concepts in western thought series, General editor: Mortimer J. Adler, FREDERICK A.
PRAEGER, Publishers, New York, Washington, London, Published in the United
States of America in 1967, Library of Congress Catalog Card Number: 67-20472.
• May It Please the Court…, Edited by Peter Irons and Stephanie Guitton,
Published in the United States by THE NEW PRESS, New York, 1993.
• A. Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Ed
Montchrestien, 1967
• Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politique, Ed.
Montchrestien, 1997

48