Este o dupa-amiaza dezmierdata de vantul plapand de toamna .

Ma plimb domol pe poteca

impodobita de frunzele si nucile imbracate in camasi zdrentuite din care curge mustul amar.Stratul
gros al frunzelor galben-maronii aEste o dupa-amiaza dezmierdata de vantul plapand de toamna
.Ma plimb domol pe poteca impodobita de frunzele si nucile imbracate in camasi zdrentuite din care
curge mustul amar.Stratul gros al frunzelor galben-maronii a reusit sa margineasca cararea .
Padurea trista ,aproape moarta, fiindca a ignorat verdele,este acum pustie.Singurii amici care i-au
mai ramas sunt vantul si frigul.
Intru in padure si vad uimita cum pare totul o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea
insemna o minunatie pentru multi dintre noi.Farmecul toamnei a schimbat totul in ceva nevazut
,trecand de foarte frumos si ajungand la expresia ceva ce n-a mai vazut pamantul .Nu a
uitat de raul ce inca si-a mai pastrat limpezimea, covorul ce se intinde la nesfarsit al multicolorelor
frunze si desigur de ceea ce o acopera,cerul , patat cu fum amestecat ce-a devenit gri.
Copacii sunt tristi fiindca le-au pierit multi frati ,maroniul inchis fiind culoarea lor de baza.Fiecare
lucru are o taina a sa ,una mai speciala ca alta ,dar a potecii ,sfarsitul poteciinu cred ca a fost gasit.
Poate nimic nu ar fi fost la fel fara strigatul cerbului infrigurat de batranul vant ce se crede domnitorul
tuturor.Soarele palid printre ramurile nemiscate ne va mai lumina si inca atat.Ploaia palmuieste
parca cu fiecare picatura tulpina copacilor , vantul ridica frunzele ude de la pamant ,iar fulgerele
,tunetele le sperie si mai mult pe putinele vietuitoare.Ceata zglobie ii joaca feste intreii paduri
.Greierii pe aripi pudrati cu bruma sunt tristi acum ca vor rabda ,din nou o iarna intreaga , de foame.
Racoarea serii se lasa incet ,iar noaptea isi asterne perdeaua peste pamnatul mohorat.Imi deschid
umbrela si cu pasimarunti dar grabiti ma indrept spre casa .Nu uit insa sa observ un lucru .Nu doar
pasarile calatoare nu se mai afla in acest peisaj ci nici picior de om ,care nu stie sa aprecieze magia
padurii in plina toamna .

Antonia Fitarau reusit sa margineasca cararea . Padurea trista ,aproape moarta, fiindca a ignorat
verdele,este acum pustie.Singurii amici care i-au mai ramas sunt vantul si frigul.
Intru in padure si vad uimita cum pare totul o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea
insemna o minunatie pentru multi dintre noi.Farmecul toamnei a schimbat totul in ceva nevazut
,trecand de foarte frumos si ajungand la expresia ceva ce n-a mai vazut pamantul .Nu a
uitat de raul ce inca si-a mai pastrat limpezimea, covorul ce se intinde la nesfarsit al multicolorelor
frunze si desigur de ceea ce o acopera,cerul , patat cu fum amestecat ce-a devenit gri.
Copacii sunt tristi fiindca le-au pierit multi frati ,maroniul inchis fiind culoarea lor de baza.Fiecare
lucru are o taina a sa ,una mai speciala ca alta ,dar a potecii ,sfarsitul poteciinu cred ca a fost gasit.
Poate nimic nu ar fi fost la fel fara strigatul cerbului infrigurat de batranul vant ce se crede domnitorul
tuturor.Soarele palid printre ramurile nemiscate ne va mai lumina si inca atat.Ploaia palmuieste
parca cu fiecare picatura tulpina copacilor , vantul ridica frunzele ude de la pamant ,iar fulgerele
,tunetele le sperie si mai mult pe putinele vietuitoare.Ceata zglobie ii joaca feste intreii paduri
.Greierii pe aripi pudrati cu bruma sunt tristi acum ca vor rabda ,din nou o iarna intreaga , de foame.
Racoarea serii se lasa incet ,iar noaptea isi asterne perdeaua peste pamnatul mohorat.Imi deschid
umbrela si cu pasimarunti dar grabiti ma indrept spre casa .Nu uit insa sa observ un lucru .Nu doar
pasarile calatoare nu se mai afla in acest peisaj ci nici picior de om ,care nu stie sa aprecieze magia
padurii in plina toamna .