Sunteți pe pagina 1din 38

Administrare si

configurare
SLACKWARE LINUX
-partea I -

tutorial/29.06.2004/12:26 – un tutorial de hwcore@linuxmail.org


INDEX

1. Cuvant inainte
2. Scurt istoric
3. Utilizarea sistemului Linux
4. Compatibilitatea Linux
5. Arome Linux
6. Primii pasi
7. Sistemul de fisiere Linux
8. Partitia de SWAP
9. Specificarea punctului de montare al discului
10. Specificarea zonei de instalare pe disc al managerului
de boot
11. Spatiul disponibil pe disc
12. Un sistem de operare multi-user
13. Structura interna de fisiere si directoare
14. Unitati fizice sub Linux
15.Comenzi de baza
16.Comenzi cu operatii pe fisiere/directoare
17.Comenzi sistem si de administrare conturi
18. Aplicatii utile in mod text
19. Aplicatii si scripturi shell
20. Executarea scripturilor shell
21. Compilarea si instalarea aplicatiilor in cod-surs
22. Pachete de aplicatii
23. Managerul de ferestre KDE
24. Colsola
25.Montarea automata a partitiilor
26. Configurarea mouse-ului
27. Configurarea retelei
28.Verificarea prezentei placii de retea
29. Configurarea paraetriilor de retea
30. Activarea/dezactivarea adaptorului de retea
31. Activarea seriviciului IP_FORWARD
32. Testarea si monitorizarea retelei
33. Conexiunea la Internet prin KPPP
34. Interfata KPPP
35. Configurarea modem-ului
36. Configurarea monitorului
37. Configurarea placii grafice
38. Incheiere
Cuvant inainte

Dupa cum am promis, a sosit momentul sa scot un tutorial despre Linux.


In acest document vor fi expuse informatii in legatura cu mediul de operare
Linux (un scurt istoric) precum si aspecte generale legate de cerintele
hardware pentru rularea acestui sistem cat si a cunostiintelor pe care trebuie
sa le detineti pentru a-l utiliza la capacitatea lui maxima.
Acesta prima parte a tutorialului va acoperi topicuri referitoare la
configurarea unei retele, configurarea mouse-ului, configurarea monitorului
si a placii grafice, configurarea modem-ului, a placii de retea, etc. In partea
a doua a tutorialului (cand o voi termina) voi descrie modul de compilare al
kernel-ului, configurarea placii de sunet, configurarea emulatorului WINE si
multe alte probleme legate de partea multimedia a acestui sistem de operare.
De asemenea, voi prezenta in acest tutorial minimul de comenzi necesare
operarii in mediul text – citind acest tutorial va va fi mai usor sa intelegeti
continutul viitoarelor tutoriale destinate sistemului de operare Linux.
In cazul in care sunteti incepator in ceea ce priveste experienta cu Linux,
acest tutorial va va deschide apetit-ul pentru acest sistem de operare. Daca
suneti utilizator mediu sau avansat (bine-cunoscator al sistemului Linux)
puteti sa va oprtiti aici din citit intrucat acest tutorial este destinat
incepatorilor.

Scurt istoric

Pentru a intelege cum a aparut Linux sau mai exact cum ati aflat tocmai
acum de el, cititi acest scurt istoric.
Linux a aparut ca concept din initiativa unui tanar student al facultatii de
informatica din Helsinki (Finlanda), tanar pe nume Linus Torvalds.
Nemultumit de performantele sistemului de operare pe care-l utiliza
(MINIX) pe sistemul sau de calcul – un PC IBM 386, Linus s-a gandit sa
rescrie de la 0 codul sursa al acestui sistem (sistem ce este de fapt tot o
clona UNIX) Asa a aparut noul sau proiect pe care l-a denumit Linux
(combinatie intre prenumele sau si sistemul UNIX, de la care acesta deriva).
Bine-nteles, la inceput era doar in stadiul de proiect insa promitea multe
astfel incat, datorita Internet-ului, Linus s-a gandit ca ar progresa mai rapid
daca ar pune la dispozitie codul sursa al acestuia pentru amatorii de
programare si pentru a-l imbunatati.
Datorita disponibilitatii acestuia gratuite, Linux devine automat un sistem
open-source, respectiv freeware insemnand ca orice persoana ce doreste
modificarea/imbunatatirea codului-sursa poate s-o faca gratuit fara nici o
restrictie din partea autorului.
Fiind scris in limbajul C, Linux este un sistem de operare portabil, fapt ce
face posibila rularea acestuia pe mai multe arhitecturi (ex: x86, SPARC,
MIPS, ALPHA, DEC, HP-UX,etc) indiferent de configuratia hardware al
acestora.
Important de retinut este ca Linux este rescris de la 0 si nu este o copie al
sistemului UNIX – UNIX este un sistem de operare comercial detinut initial
de AT&T (American Telephone & Telegraph).
Asadar, Linux este “fratele” mai mic al UNIX-ului in sensul ca acesta
mosteneste stilul de operare si structura logica al UNIX-ului.
In primii sai ani de la aparitie, Linux era destinat amatorilor de noi
experiente, entuziastilor pasionati de informatica si
programatorilor/cercetatorilor intrucat acesta era axat pe operarea in linie de
comanda spre deosebire de rivalul acestuia provenit de la compania
americana Microsoft axat pe interfete GUI (Graphic User Interface), grafice
ce utilizau si utilizeaza dispozitive de intrare ca mouse-ul si reprezentari
grafice (ferestre) a aplicatiilor rulate in sistem.
Incepand cu anul 1994, sub Linux a fost adoptata interfata de ferestre X11,
pe scurt X. Pe aceasta interfata rula la inceput doar un singur manager de
ferestre semnificativ, KDE.
Pe masura ce numarul de programatori ce lucrau la acest sistem de operare
s-a marit, noi managere de ferestre au aparut, exemple fiind GNOME,
TWM, XFCE, KFM, etc.
Spre sfarsitul anului 1999, versiunea 2 beta a manager-ului KDE a adus noi
elemente vizuale identice mediului grafic din Windows facandu-l astfel mai
atractiv utilizatorilor.

Utilizarea sistemului Linux

Deoarece codul acestuia sursa precum si aplicatiile ce ruleaza pe acesta sunt


testate inainte de a fi puse la dispozitie utilizatorilor pentru download, face
din Linux un sistem de operare stabil, fiabil si rapid, ruland chiar si pe
vechile calculatoare 368 dotate cu 8MB RAM si CPU de 40MHz.
Principala utilizare a Linux-ului este in domeniul retelelor intrucat acest
sistem este indeajuns de stabil si securizat pentru a putea rula pe serverele
de Internet - tructura interna a kernel-ului acestuia se bazeaza pe procese de
comunicare asemanatoare celor utilizate in protocolul de transmisie TCP/IP.
Kernel-ul reprezinta 'motorul' sistemului de operare, sistemul de operare
insusi – contine mecanisme de control al resurselor din sistem (memorie,
latime de banda procesor, controlul magistralelor, etc) precum si module
responsabile cu securitatea acestui sistem.
Acest kernel este actualizat la interval aproximativ de 2 luni si este pus la
dispozitie utilizatorilor pentru download la adresa http://www.kernel.org
Avantajele sistemului de operare Linux provin din codul sursa al kernel-ului
– acesta putand fi recompilat pentru o anume arhitectura (ex. SPARC).
Versiunile kernel-ului Linux se numeroteaza cu 3 seturi de digiti separati
prin “.”, fiecare set de digiti reprezentand o anumita faza de dezvoltare al
kernel-ului curent.
Un exemplu de versiune ar fi 2.2.10 – primul digit (2) indica versiunea
“majora” (major number) al kernel-ului si indica imbunatatirile majore
aduse acestui sistem; al doilea digit (2) indica versiunea minora (minor
number) si indica mici ajustari si imbunatatiri aduse versiunii de baza;
utlimul digit, (10) indica ultimele patch-uri (imbunatatiri venite fie din
motive de securitate fie din rezolvarea anumitor incompatibilitati) la
versiunea de baza.
Versiunile de kernel pot fi gasite pentru download fie in versiune stabila
(finala) fie in versiune instabila sau beta. Versiunile instabile sunt cele
netestate indeajuns pentru a putea fi numite versiuni finale si contin
eventuale bug-uri ce pot cauza evenimente neasteptate in sistem.
O versiune instabila a kernel-ului se identifica prin numarul minor al
versiunii acestuia. Astfel, numerele impare identifica un kernel instabil,
numerele pare identificand o versiune stabila.
Cu fiecare noua lansare al unui kernel, este adus suport suplimentar pentru
noi echipamente hardware precum si compatibilitati rezolvate cu anumite
aplicatii.

Compatibilitatea Linux

Dupa cum am spus, Linux este o clona UNIX, fapt ce-l face incompatibil cu
sistemele de operare Windows. Astfel, nu veti putea rula aplicatii
Linux/UNIX sub Windows si nici vice-versa decat apeland la emulatoare de
cod. (ex. WINE – WINdowsEmulator).
Din punct de vedere al suportului hardware, Linux sta foarte bine, fiecare
versiune de kernel aducand noi suporturi pentru diverse dispozitive.
Arome Linux

Sistemul de operare Linux vine insotit in diverse arome denumite distributii


asemeni altor entitati software ce se numesc versiuni. Distributiile Linux
contin kernel-ul Linux si suita de aplicatii necesare rularii sistemului. De
fapt, Linux reprezinta doar kernel-ul adica aproximativ 30MB din intreg
pachetul livrat.
Exista numeroase distributii Linux, fiecare dintre ele aducand ceva nou si
specific companiei producatoare. Astfel, putem enumera cateva dintre
distributii:
➢ Slackware Linux (cea mai veche distributie Linux)
➢ Red Hat Linux (cunoscuta pentru numeroasele aplicatii cu care vine
insotita)
➢ Mandrake Linux (cunoscuta pentru usurinta de utilizare si configurare)
➢ Debian Linux (asemanatoare Slackware)
➢ SuSe Linux (distributie provenita din Germania – usor de configurat si
utilizat)
➢ Easy Linux (numele spune totul)
➢ Open Linux (o distributie nu prea raspandita datorita complexitatii in
utilizarea sa)
➢ Caldera Linux (distributie venita din partea companiei Caldera)
➢ Corel Linux (distributie Linux din partea companiei Corel)
➢ Gentoo Linux (distributie minima ce incape pe o discheta !!!)
➢ Black Cat Linux (distributie ruseasca de Linux asemanatoare Red Hat
Linux)
➢ Fedora Core (inlocuieste Red Hat Linux)

Majotitatea distributiilor enumerate sunt oferite in regim gratuit insa


distributii precum SuSe Linux si Red Hat ofera si versiuni comerciale ale
acestor distributii.
Desigur, cele enumerate sunt doar cateva din vasta oferta a distributiilor
Linux.
Diferente intre distributiile enumerate si nu numai il reprezinta aplicatiile
ce-l insotesc si modul in care se efectueaza operatiile de configurare pe
aceste distributii.
In orice caz, indiferent de distributie, kernel-ul Linux este prezent in fiecare
dintre ele, fapt ceea ce face alegerea o chestiune de preferinta personala.
Primii pasi

Presupunand ca ati instalat deja Linux pe calculator voi trece spre a explica
cateva aspecte legate de terminologia utilizata in acest sistem de operare si
conventiilor folosite in operatiile cu sistemul de fisiere, unitatile de stocare,
etc.

Sistemul de fisiere Linux

Fiecare sistem de operare manipuleaza datele stocate in calculator prin


intermediul sistemului de fisiere, sistem responsabil cu managementul
continutului informatic pe unitatile de stocare interne si/sau externe
compatibile.
Astfel, Linux poate opera cu mai multe sisteme de fisiere. Precum sistemul
de operare Windows utilizeaza sistemele FAT/FAT32 si NTFS, asa Linux
utilizeaza sistemul de fisiere specific denumit EXT2/EXT3 si REISERFS.
Desigur, prin recompilarea kernel-ului Linux si configurarea lui, puteti
utiliza si sistemele de fisiere compatibileWindows, si HPFS (proprietare
MACINTOSH) precum si sistemele de fisiere de retea NFS (Network File
System), CIFS (Common Internet File System), SMBFS (Service Message
Block File System) si multe alte sisteme de fisiere utilizate in alte scopuri.
Implicit, noile versiuni ale distributiilor Linux vin preconfigurate cu
sistemul de fisiere EXT3. Diferente intre aceste sisteme de fisiere le
constituie viteza de lucru cu datele stocate si administrarea eficienta a
spatiului liber de pe unitatea de stocare astfel incat sa nu existe “slack”
(slack-ul se referea la spatiul liber dezordonat de pe disc) – specific
sistemelor de fisiere EXT2 si EXT3, este faptul ca aceste sisteme nu
genereaza spatiu fragmentat pe disc asemenea sistemelor de fisiere
FAT/FAT32 si NTFS.
In cazul in care nu ati parcurs inca pasii de instalare Linux, terbuie sa va
spun ca succesul instalarii consta in:
✔ specificarea unei partitiei de SWAP
✔ specificarea punctului de montare al discului
✔ specificarea zonei de instalare pe disc al managerului de boot (Lilo sau
GRUB)
✔ spatiul disponibil pe disc
Partitia de SWAP

Indiferent ca utilizati Windows sau Linux ca sistem de operare, fiecare


efectueaza operatii de swapping ale datelor din memoria interna pe unitatea
de stocare sau vice-versa. Termenul de SWAP se refera la stocarea
temporara a datelor utilizate curent pe un spatiu de stocare atunci cand
memoria fizica are nevoie de mai mult spatiu pentru completarea
prelucrarilor de informatii sau atunci cand datele utilizate de catre procesor
vor fi utilizate pe viitor fara a mai fi necesara cautarea lor.
Spre deosebire de Windows ce face procesul de swapping intr-un fisier
stocat local, pe partitia pe care a fost instalat sistemul de operare, Linux
efectueaza operatii de swapping pe o partitie sau dispozitiv de stocare
separat.
Dimensiunea parititiei de SWAP se stabileste in functie de cantitatea de
memorie RAM instalata in sistem – de obicei se utilizeaza o valoare dubla
fata de cantitatea de memorie RAM instalata. Este bine insa sa nu depasiti
cu mult aceasta limita, nici sa o restrangeti intrucat duce la scaderea
performantelor.
Asadar, parititia de SWAP trebuie creata pentru a putea instala si utiliza
sistemul de operare Linux. In cazul in care utilizati un program gen “fdisk”
sau “cfdisk”, codul hexa al parititiei de SWAP este 83.

Specificarea punctului de montare al discului

Orice entitate fizica ce intra in contact cu Linux si necesita operatii de


intrare/iesire are nevoie de a fi montata la acesta in urma utilizarii ei.
Spre sfarsitul oricarui proces de instalare al sistemului veti fi pusi in situatia
de a specifica punctul de montare al discului. Acesta reprezinta zona in care
Linux va incepe sa scrie datele pe disc. Acest punct poate fi o partitie sau
chiar intreg discul.
De obicei si cel mai utilizat punct de montare il reprezinta directorul
radacina al disctului “/”. In cazul in care specificati alt punct de montare,
toate datele scrise pe disc vor fi incluse in punctul de montare specificat.

Specificarea zonei de instalare pe disc al managerului de boot

In cazul in care utilizati mai multe sisteme de operare in acelasi calculator,


va trebui sa instalati un manager de boot ce va va permite alegerea si
incarcarea in memorie al sistemului de operare ales.
Exista 3 optiuni de instalare a manager-ului de boot.
Prima ar fi sa-l instalati in parititia principala al discului #1, a doua pe o
discheta de boot sau in MBR-ul discului curent (MASTER BOOT
RECORD).
Utilizati ultima varianta in cazul in care nu doriti sa efectuati configurari
suplimentare ale sistemului pentru a putea instala si incarca si alte sisteme
de operare.

Spatiul disponibil pe disc

Spatiul pe disc ce-l alocati sistemului va fi in functie de necesitatile curente


si se face in functie de numarul de aplicatii si spatiul acestora ce-l ocupa pe
disc.
In principiu, un sistem Linux instalat complet ocupa de la 2GB la 5GB sau
chiar mai mult. Puteti sa optati insa pentru anumite pachete ce urmeaza a fi
instalate pentru a economisi spatiu. Procedati astfel doar in cazul in care
cunoasteti pachetele ce va vor fi utile si implicit si dependintele acestora
pentru alte pachete.
Foare important de retinut este ca numeroase aplicatii pot fi utilizate si
implicit instalate doar daca intrunesc conditiile de dependinta cu alte
pachete instalate in sistem. Spre exemplu, o aplicatie de randare a
imaginilor pe ecran nu va putea fi utilizata fara a instala librariile grafice
si/sau alte utilitare ce depind de acest utilitar.

Un sistem de operare multi-user

Intrucat Linux se axeaza pe segmentul retelisticii, suportul pentru acest tip


de mediu este evident pentru acest sistem.
Fiecare utilizator al sistemului are creat un cont de utilizator in cadrul caruia
primeste drepturi de acces asupra fisierelor din sistemul utilizat.
Utilizatorii sunt restrctionati de catre administratorul sistemului, denumit
“root” sa efectueze operatii distructive asupra fisierelor ce ar putea pune in
pericol buna functionare a sistemului precum si restrictii privind
vizualizarea fisierelor altor utilizatori, decat in cazul in care root-ul
sistemului le permite acest lucru.
Fiind un sistem de operare multi-user, Linux permite accesarea simultana a
resurselor de catre mai multi utilizatori. Acesta-l face sa fie foarte popular in
cadrul serverelor de retea ce functioneaza pe acest principiu.
Root-ul sistemului stabileste astfel, un nume de utilizator si o parola pentru
fiecare cont creeat. In acest mod, fiecare utilizator acceseaza sistemul printr-
un nume de utilizator si parola – amandoua asignate de catre administrator.
De retinut este ca root-ul are drepturi depline asupra datelor stocate in
sistem, el putand executand, modificand si vizualizand orice tip de date
aflate pe disc – din aceasta cauza administratorul/root-ul mai este denumit si
“super-user”.
Ca si in cadrul Windows NT/2000/XP, Linux utilizeaza grupuri de
utilizatori pentru a-i incadra intr-o anumita categorie de utilizatori cu
anumite drepturi pe noii sau existentii utilizatori ai sistemului. Astfel,
diversi utilizatori pot fi asignati grupului “familie” iar altii grupului
“restrictionati”. In acest caz, se pot asigna reguli generale aspura grupurilor
astfel incat sa defineasca cat mai bine activitatile ce le vor desfasura
utilizatorii apartenenti acestor grupuri in cadrul sistemului.
Acest mod de administrare al conturilor utilizatorilor face administrarea in
sine un proces mai usor pentru cel responsabil cu buna-functionare a
sistemului.
In cazul in care sunteti cel ce a instalat sistemul de operare Linux, veti fi
automat administratorul acestui sistem (root/superuser).
Parola aleasa pentru contul dvs. trebuie sa fie una complexa, de preferinta sa
contina o combinatie de caractere alfa-numerice. Cu cat parola este mai
lunga si mai complexa cu atat va fi mai greu de ghicit pentru cei ce vor sa
aiba control asupra sistemului.
Acestea fiind spuse, putem incepe cu descrierea structurii de directoare si
fisiere din interiorul mediului Linux.

Structura inerna de fisiere si directoare

Cunoasterea structurii interne a directoarelor si fisierelor din Linux


constituie un avantaj in situatia in care sunteti nevoiti sa editati anumite
fisiere de configurare.
Deoarece orice entitate din Linux este continuta dintr-unul sau mai multe
fisiere (fie ea si un socket TCP sau un PIPE de transfer date intre unitatea
CD-ROM si HDD) – este imperativ sa cunoasteti aceste locatii si aceste
fisiere.
Principalele directoare ce le veti intalni intr-un mediu Linux sunt:
/ = directorul radacina
/bin = include fisiere binare (aplicatii) cu utilitare de sistem
/tmp = director ce contine informatii temporare (ex: PIPE-uri de transefer
si SOCKET-uri de aplicatii)
/usr = cuprinde subdirectoarele create din instalarea aplicatiilor de catre
utilizatori
/home = acesta este direcotrul ce cuprinde in mod normal structura de
directoare creeate pentru un utilizator al sistemului (exceptand contul de
root)
/root = director ce apartine administratorului de sistem (root-ului)
/etc = director de sistem – contine directoare si fisiere de configurare
sistem
/sbin = acest director contine fisiere binare (aplicatii) provenite din
pachetele de aplicatii ale distributiei instalate
/lib = director cu fisiere librarii de sistem (aici se afla si modulele
compilate pentru kernel-ul Linux)
/share = de obicei contine fisiere librarii ale sistemului
/mnt = in acest director vor fi montate (daca nu este specificat altfel)
unitatile de stocare
/dev = in acest director se afla descriptoarele de fisier corespunzatoare
dispozitivelor fizice prezente si detectate de catre kernel in sistem
/proc = aici se afla fisierele ce descriu procesele initiate in sistem precum
si informatii referitoare la dispozitivele fizice detectate de kernel

Acestea sunt doar directoarele principale ce le veti intalni in radacina


discului “/”.
Daca ati citit pana aici consider ca sunteti gata sa invatati cateva din
comenzile Linux.

Unitati fizice sub Linux

Orice unitate fizica, respectiv periferic isi are propriul descriptor de fisiere
in directorul '/dev'. Orice operatie de intrare/iesire pe un anumit periferic se
realizeaza prin intermediul unui descriptor de fisiere; acesta reprezinta
interfata de comunicare dintre periferic si sistemul de operare (kernel).
Spre exemplu, unitatea CDROM isi are descriptorul de fisier in /dev/cdrom,
unitatea de discheta in /dev/fd0.
Descriptoarele de fisiere ale unitatilor de stocare HDD se afla tot in
directorul '/dev/' insa numele acestora difera in functie de tipul unitatii de
stocare. Astfel, o unitate de stocare HDD pe interfata IDE isi va avea
descriptorul de fisiere in /dev/hdaX, unde X reprezinta numarul subunitatii
resprectiv parititiei in cazul unitatilor HDD iar cele pe interfata SCSI in /
dev/sdaX sau /dev/srX, unde X reprezinta acelasi lucru ca si la unitatile
IDE.
In cazul in care o unitate de stocare se va afla configurata ca master pe
prima magistrala IDE, descriptorul acesteia va fi in /dev/hda, iar in cazul in
care este configurata ca slave tot pe prima magistrala, va fi in /dev/hdb. In
cazul in care, unitatea se va afla conectata la a doua magistrala IDE, va avea
descriptoarele in /dev/hdc respectiv /dev/hdd pentru cele configurate ca
slave. Pentru unitatile de stocare SCSI, descriptoarele de fisiere vor fi in /
dev/sda pentru cele conectate la prima magistrala SCSI si configurate ca
master, in /dev/sdb pentru cele configurate ca slave iar /dev/sdc pentru cele
conectate la a doua magistrala master si /dev/sdd pentru cele configurate ca
slave. Intrucat unitatile de stocare pe magistrala SCSI pot avea mai multe
atasamente fizice, numerotarea dispozitivelor va continua. (ex: /
dev/sda.../sdz)
Pentru a identifica anumite dispozitive fizice detectate de kernel la bootare,
utilizati comanda dmesg |grep /dev.

Comenzi de baza

Va voi descrie aici cateva din comenzile de baza Linux, comenzi ce sunt
necesare in cazul in care lucrati in mod text. Fie ca lucrati in mod grafic sau
nu, comenzile Linux sunt esentiale in cunoasterea mai aprofundata a acestui
sistem de operare.

Comenzi cu operatii pe fisiere/directoare

dir = afiseaza directoarele din locatia curenta (afiseaza doar directoarele,


nu si fisierele)
ls = listeaza directoarele si fisierele din locatia curenta
pwd = afiseaza locatia curenta in care va aflati
mkdir [director] = creeaza direcotrul 'director'
rmdir [director] = sterge directorul 'director'
rm [fisiere] = sterge 'fisier'
mv [director/fisier_sursa] [director_destinatie] = muta
direcotrul/fisierul specificat in 'director_destinatie'
cp [director/fisier] [director_destinatie] = copiaza directorul/fisierul
specificat in directorul destinatie
cat [fisier] = afiseaza continutul fisierului specificat
touch [fisier] = creeaza fisierul 'fisier' fara continut
dmesg = afiseaza detalii privind procesul de bootare al kernel-ului
grep [fisier] [continut] = afiseaza 'continut' din fisierul 'fisier'
find [locatie] [fisier] = cauta 'fisier' in 'locatie'
lsof [proces/unitate de stocare] = enumera fisierele aflate in utilizare de
catre 'proces'/'unitate de stocare'
mount -t [sistem] [dispozitiv] [zona de montare] = monteaza 'dispozitiv'
cu tipul de fisiere 'sistem' in 'zona de montare'
umount [dispozitiv] = demonteaza 'dispozitiv'
eject = ejecteaza tray-ul unitatii de stocare optice prezente in sistem - in
cazul in care in sistem se afla mai multe unitati optice, se va specifica
aceasta ca al doilea parametru al comanzii
cd [director] = schimba pozitia curenta in 'director'
cd ~ = schimba pozitia curenta in directorul asignat utilizatorului (ex: /
home/vasile)

Aceste comenzi cu operatii pe fisiere sunt doar cele mai des utilizate de
catre utilizatorul mediu. Fiecare din aceste comenzi accepta parametrii
suplimentari. Pentru a invata mai multe despre o anumita comanda apelati la
sistemul de manuale din Linux prin comanda:
man [comanda]
Suplimentar, va trebui sa specificati parametrii pentru unele comenzi pentru
a efectua anumite operatiuni. Cateva dintre comenzi vor fi descrise pe scurt.

rmdir -rf [director] = sterge recursiv directorul impreuna cu fisierele si


subdirectoarele aferente
rmdir -rf * = sterge recursiv toate directoarele existente in directorul
curent
ls -al = afiseaza continutul direcotrului curent sub forma de lista
rm -rf * = sterge recursiv toate fisierele din directorul curent indiferent de
atributele lor

Dupa cum observati, prin utilizarea caracterului “*” se specifica includerea


integrala a anumitor entitati logice intr-o operatie specifica. Acest caracter
se utilizeaza adesea in operatii recursive si redundante, cum ar fi stergerea
mai multor fisiere dintr-o data.

Comenzi de sistem si de administrare conturi

clear = sterge continutul ecranului activ


logout = inchide sesiunea din contul curent
exit = inchide sesiunea curenta initiata in terminalul curent
su [utilizator] = autentificare sub 'utilizator' fara a incheia sesiunea
curenta (se revine cu comanda 'exit')
adduser [utilizator] = adauga 'utilizator' in sistem
passwd [utilizator] = stabileste o parola pentru 'utilizator'
passwd -l [utilizator] = blocheaza contul 'utilizator'
passwd -u [utilizator] = deblocheaza contul 'utilizator'
userdel [utilizator] = sterge contul 'utilizator'
addgroup [grup] = adaoga grupul 'grup'
groupdel [grup] = seterge 'grup'
chown [utilizator] [fisier/director] = schimba proprietarul
fisierului/directorului
chgrp [grup] [fisier/director] = schimba grupul fisieului/directorului
chattr +i [fisier] = schimba atributul fisierului 'fisier' in imun (nu poate fi
modificat nici de catre super-user)
chattr -i [fisier] = dezactiveaza imunitatea fisierului 'fisier'
reboot = reporneste sistemul
shutdown -h now = inchide sistemul 'acum'
halt -p now = opreste sistemul 'acum' (oprirea serviciilor nu va fi
inregistrata)
startx = porneste interfata grafica instalata
ps = afiseaza procesele active initiate de utilizatorul curent
ps -u [utilizator] = afiseaza procesele active si initiate de 'utilizator'
ps aux = afiseaza toate procesele active din sistem
chmod +/- [atribut] [fisier] = adaoga/scoate 'atribut' pentru 'fisier' –
atribute pot fi +/-w pentru scriere, +/-r pentru read-only, +/-x pentru
atributul de executabil
lsmod = afiseaza modulele kernel incarcate in memorie
insmod [modul] = insereaza 'modul' in memorie
rmmod [modul] = descarca 'modul' din memorie
kill -HUP [proces] = incheie procesul 'proces'
killall [proces_parinte] = incheie procesul parinte cu toate procesele
aferente
df = afiseaza spatiul disponibil pe dispozitivele de stocare instalate in
sistem

Acestea sunt doar minimul de comenzi necesare operarii cu sistemul Linux.


Pentru o referinta exhaustiva consultati o carte de specialitate sau scrieti-mi
pe adresa de mail si va voi raspunde la intrebari in cel mai scurt timp posibil
sau vizitati site-ul http://www.tldp.org.

Aplicatii utile in mod text

pico [fisier] = deschide 'fisier' pentru editare


vi [fisier] = deschide 'fisier' pentru editare
ed [fisier] = deschide 'fisier' pentru editare
mc = invoca aplicatia Midnight Commander
fdisk [unitate_stocare] = lanseaza aplicatia de partitionare pentru
'unitate_stocare'
cfdisk [unitate_stocare] = alta aplicatie de partitionare disc asemanatoare
fdisk
mkfs [tip] [unitate] = creeaza sistemul de fisiere 'tip' pentru 'unitate'
gcc [fisier.c] = compileaza fisierul C 'fisier.c'
gcc -O fisier.o = genereaza fisierul executabil din fisierul obiect 'fisier.o'
pine = lanseaza in executie clientul de mail sub consola
telnet = lanseaza in executie aplicatia telnet
ssh [IP] = lanseaza sesiunea SSH pentru 'IP'-ul specificat
netconfig = lanseaza aplicatia de configurare a retelei (dependinta
SLACKWARE)
pkgtool = lanseaza in executie aplicatia de administrare pachete aplicatii
(dependinta SLACKWARE)
ifconfig = afiseaza informatii despre interfetele de retea active
iptraf = lanseaza in executie monitorul de trafic in retea
ftp [IP] = lanseaza sesiunea ftp pentru 'IP'-ul specificat
liloconfig = lanseaza aplicatia de configurare a managerului de boot LILO
bzip2 -d [arhiva.bz2] = dezarhiveaza arviva 'bz2'
tar xvvf [arhiva.tar] = dezarhiveaza arhiva 'tar'
rpm -i [pachet] = instaleaza pachetul rpm 'pachet'
rpm -e [pachet] = dezinstaleaza pachetul rpm 'pachet'
rpm -Uvh [pachet] = actualizeaza pachetul rpm 'pachet'

Aplicatii si scripturi shell

Fisierele binare ale aplicatiilor ce vin insotite cu distributia Linux sunt


instalate in directorul /sbin.
Veti fi pusi deseori in situatia de a compila aplicatii sub Linux pentru a le
instala in sistem. Aplicatii ce necesita a fi compilate sunt distribuite de catre
autori sub forma de cod-sursa si sunt scrise (de cele mai multe ori) in
limbajul C/C++.
Pentru a le compila, veti apela la scripturile de configurare si compilare,
respectiv instalare din fiecare aplicatie.
Scripturile sunt fisiere ce contin multiple linii de cod ce urmeaza a fi
executate pas cu pas (linie cu line). Acestea sunt scrise in limbajul de
scripting celui mai popular shell, “bash”.

Executarea scripturilor shell

Inainte de a incerca sa executati un script, verificati daca acesta are


proprietatea de a fi executabil dand comanda 'ls [script]'.
Daca nu exista atributul de executabil, setati-l cu comanda 'chmod +x
[script]'.
In cazul in care totul este ok, intrati in directorul sursa al aplicatiei si
executati './[script]'
(punct + slash + scriptul ce urmeaza a fi executat)
Pentru a incheia programul lansat in script, apasati secventa CTRL+C.

Compilarea si instalarea aplicatiilor in cod-sursa

Cel mai simplu mod de a compila o aplicatie continuta intr-un singur fisier
sursa este sa invocati comanda 'gcc [fisier.c]'. In urma executarii acestei
comenzi, daca nu s-au sesizat erori se va genera fisierul obiect 'fisier.o'. Din
acest fisier, veti genera executabilul aplicatiei dand comanda 'gcc -O
[fisier.o]'.
Rularea aplicatiilor binare se face dand numele fisierului binar in directorul
unde se afla executabilul.
In cazul aplicatiilor ce se desfasoara pe mai multe fisiere sursa, se apeleaza
la scripturile de compilare si instalare insotite de acestea.
In mai toate cazurile, va fi nevoie sa lansati in executie 3 comenzi:
configure, make, make install.
Prima comanda este un script si se executa cu './[script]', a doua este o
comanda de compilare pentru fisiere multiple si se executa ca un fisier binar
nu ca script. Asemanator, se executa si ultima comanda.
Dupa ce s-au efectuat toate cele 3 operatii si daca in urma primei sau celei
de-a doua operatie nu s-au semnalat erori, aplicatia si-a copiat fisierele
executabile in direcotrul /usr/local/bin daca nu s-a specificat altfel
scriptului configure.
Scriptul 'configure' accepta numerosi parametrii de configurare al aplicatiei
cum ar fi: directorul destinatie de instalare, arhitectura pentru care se va
compila aplicatia precum si alti parametrii specifici aplicatiei.
Pentru a vizualiza parametrii posibili ai aplicatiei executati 'configure --
help'. Dupa cum observati, 'help' este un parametru dat aplicatiei 'configure'.
Asemanator, se vor furniza parametrii pentru aceasta aplicatie.

Pachete de aplicatii

Cele mai multe distributii Linux ofera utilizatorilor aplicatii sub forma de
pachete de aplicatii. Avantajul utilizarii de pachete il consta usurinta cu care
acestea sunt instalate si configurate automat. Dezavantajul il reprezinta
incompatibilitatea inter-distributionala in cazul pachetelor ce vin in diferite
formate ale pachetelor.
Aproape fiecare distributie isi are propriul format de pachete.
Cel mai popular format de pachete este formatul RPM (Red Hat Packet
Manager), proprietar al comapiei Red Hat Inc. Acest format isi gaseste
suportul in mai toate distributiile Linux, singura care nu-l suporta complet
este Slackware Linux.
Alte distributii isi au propriile sisteme de pachete, cum ar fi: Debian Linux
cu formatul DEB, Mandrake Linux cu pachetele MDK si Slackware Linux
cu formatul TGZ. Celelalte distributii Linux sunt compatibile cu formatul
RPM.
Pentru instalarea acestor pachete se utilizeaza fie un utilitar sub consola fie
un utilitar sub mediul grafic.

Managerul de ferestre KDE

Intrucat managerul de ferestre al sistemului grafic X11 este cel mai des
utilizat, toate exemplele si imaginile ce vor urma se vor axa pe aceasta
interfata.
Daca ati citit tot tutorialul pana in acest moment atunci stiti ca pentru a

initializa interfata grafica trebuie data comanda: startx


Daca procesul de initializare nu esueaza, managerul KDE va fi incarcat.
Erori ce pot aparea pot fi referitoare la o configuratie incorecta in fisierul /
etc/X11/XF86Config cu privire fie la setarile monitorului, driverele placii
video sau la un mouse nedetectat.
Dupa initializare, desktop-ul KDE arata astfel:
Managerul de ferestre KDE permite utilizarea ferestrelor virtuale. In

imaginea de mai sus, acestea sunt reprezentate prin cele patru patrate –
imaginea indica prima fereastra ca fiind activa.
Asemanator butonului de start din Windows este si butonul “K” aflat in
coltul stanga jos al imaginii, pe bara de meniuri “K”.
Apasandu-l, se va derula o lista cu categoriile de aplicatii ale distributiei
SLACKWARE.
In dreapta butonului “K” se afla icoana de afisare a suprafetei de lucru, o
scurtatura pentru aplicatiile de configurare reprezentata prin cheia mecanica,
mai la dreapta este aplicatia consola (simbolul unei scoici), managerul de
fisiere Konqueror, browserul de internet cu acelasi nume, un client de Mail
pentru POP3, doua aplicatii de editare text si aplicatia de ajutor a interefetei
KDE.
Langa icoanele ferestrelor virtuale se afla simbolizate aplicatiile ce ruleaza
curent.
In partea stanga se afla ceasul KDE iar in partea stanga lui se afla aplicatiile
ce ruleaza in tray-ul KDE (in imaginea de fata Clipboard-ul KDE si
calendarul KDE).

Consola

Una din cele mai importante aplicatii din mediul grafic il reprezinta consola
in care puteti executa comenzile Linux.
Indiferent ca va aflati in interfata grafica sau in mod text, promptul afisat va

fi acelasi. In imaginea de mai sus promptul consolei indica utilizatorul logat


in terminalul curent, numele calculatorului, directorul in care se afla si tipul
utilizatorului. Tipul se refera la permisiile utilizatorului. In cazul in care
acesta este unul cu drepturi depline (root), va fi simbolizat cu “#”, in caz
contrar cu “$”.
Directorul curent este simbolizat de caracterul “~” (tilda) si indica directorul
de “bastina” al utlizatorului. In cazul utilizatorului curent (root), direcotrul
de bastina este chiar /root.

Montarea automata a partitiilor

Este util sa specificati parititiile ce urmeaza a fi montate la bootarea


sistemului pentru a va scuti sa introduceti de fiecare data cand doriti sa
accesati o partitie comenzile de montare.
In /etc/fstab va trebui sa introduceti liniile necesare montarii partitiilor la
bootare. Un exemplu se afla in imaginea de mai jos si va fi explicat.
Daca va uitati atent in imagine observati in prima coloana dispozitivul ce
contine partitia, in coloana a doua directorul in care se va monta partitia, in
a treia coloana se afla tipul sistemului de fisiere de pe partitie, iar in
coloanele trei si patru se alfa atributele partitiei precum si proprietarul
acesteia.
Imaginea de mai sus indica in utlimele trei linii doua paritii NTFS si una
FAT32 ce vor fi montate automat la bootare in directoarele
/mnt/hd, /mnt/hd2, respectiv /mnt/hd3.

Configurarea mouse-ului

Pentru a configura mouse-ul, fie utilizati utilitarul din mediul grafic,


'kxconfig' fie editati manual fisierul /etc/X11/XF86Config. Ultima optiune
este recomandata in cazul in care interfata grafica nu poate fi initializata.
Va fi explicat si aratat un exemplu in care s-a configurat un mouse tip PS/2
cu scroll.
Sub sectiunea “InputDevice” se afla intrarile de configurare ale mouse-ului.
Importante sunt intrarile referitoare la procolul utilizat, dispozitivul si
optiuni aditionale (in cazul de fata s-a specificat utilizarea tuturor celor 3
butoane si a tratarii butonului 3 ca dispozitiv de scroll).
Atentie, liniile precedate de caracterul “#' sunt comentate, respectiv ignorate
de catre sistem.
Setarile pentru mouse-ul din imagine sunt:
protocol: imps/2, dispozitiv sub /dev/psaux (pentru mouse ps/2), 3 butoane
si maparea axei z ca fiind componenta a butonului 3.

Configurarea retelei

Pentru a avea o retea functionala, verificati mai intai daca adaptorul de retea
a fost detectat de catre kernel. In caz contrar, va trebui sa recomplati kernel-
ul si sa activati suportul pentru placa de retea. (recompilarea kernel-ului va
fi explicata in partea a doua a tutorialului).

Verificarea prezentei placii de retea

Pentru a verifica daca placa a fost detectata de catre kernel, dati comanda
'dmesg' si cautati referintele “eth0”. Puteti de asemeni utiliza “dmesg | grep
eth0” pentru a filtra doar intrarea eth0 din textul produs de comanda
'dmesg'.
In imagine se observa detectat un adaptor de retea Realtek RTL8139.

Configurarea parametriilor de retea

Parametrii ce vor trebui setati pentru a putea utiliza reteaua sunt adresa IP a
adaptorului de retea, clasa de retea pentru IP-ul setat, gateway-ul utilizat
(daca este cazul), numele de identificare al calculatorului si adresa de DNS
(daca este cazul).
Pentru realizarea acestui lucru puteti utiliza utilitarul 'netconfig' sau puteti
edita manual fisierele de configurare ale retelei.
In cele ce urmeaza voi descrie modul de lucru cu acest utilitar, urmand sa
explic modul in care se editeaza manual fisierele.
Lansati mai intai utilitarul 'netconfig'. Interfata acestuia este prezentata in
imaginea de mai jos.
Primul pas il reprezinta specificarea numelui de identificare a calculatorului.
Al doilea pas se refera la specificarea domeniului din care face parte
calculatorul;

Specificati in aceasta seciune modul de alocare al adresei IP. Fie optati


pentru introducerea unei adrese statice fie utilizati un server DHCP pentru
asignarea automata a IP-ului. Ultima optiune 'loopback' o utilizati doar daca
utilizati o conexiune la Internet.
In exemplele ce vor urma vom utiliza adresarea statica.
In imaginea de mai sus am specificat adresa IP pentru adaptorul de retea.
Urmatoarea fereastra ce va aparea se refera la clasa adresei din care face
parte IP-ul specificat. Pentru adresa IP introdusa se specifica netmask-ul
255.255.255.0 ceea ce indica clasa C de retele.
Optional se va sepcifica adresa IP a gateway-ului din retea. Daca nu apelati
la un gateway apasati Ok.
Urmatorul dialog va va intreba daca veti utiliza un server de DNS pentru a
rezolva adresele din retea. Optati pentru da in cazul in care accesati un
server de DNS – aceasta optiune are sens daca specificati si un Gateway si
se utilizeaza daca apelati la servicii de Internet prin acesta.
Ultima etapa este cea in care acceptati configuratia facuta. Apasati “Accept”
pentru a incheia procesul de configurare.
A doua metoda de a configura reteaua este prin editarea manuala a fisierelor
“/etc/resolv.conf”, “/etc/host.conf”, “/etc/hosts” si
“/etc/rc.d/rc.inet1.conf”.
Primul pas ce trebuie facut este stabilirea adresei IP, a clasei de retea si a
gateway-ului. (daca acesta este utilizat).
Pentru aceasta editati fisierul “/etc/rc.d/rc.inet1.conf” dupa cum urmeaza:
Portiunea selectata din acest fisier indica setarile pentru adaptorul 1 din
sistem.
Linux utilizeaza notatia eth pentru adaptoare tip ethernet. Astfel, eth0
reprezinta primul adaptor din sistem.
Adresa de broadcast indica trimiterea pachetelor pe un anumit domeniu din
retea, in cazul de fata pe tot domeniul adresei 192.168.0.
Optional, specificati un Gateway adaugand linia 'GATEWAY=”IP”' in
sectiunea de configurare a eth0. “IP” va fi o adresa IP valida.
Pentru specificarea existentei unui server de DNS va trebui sa editati fisierul
'/etc/resolv.conf' dupa cum urmeaza:
Prima linie indica numele server-ului de DNS pe care-l va cauta sistemul in
cazul rezolvarii unei adrese.
A doua linie indica adresa IP a server-ului DNS in cazul in care rezolvarea
numelui server-ului nu a putut fi realizata.
Un alt fisier ce trebuie editat este '/etc/host.conf' – fisierul stabileste ordinea
in care se vor cauta server-ele de DNS.

Prima linie specifica ordinea cautarii serverelor. In acest caz se vor cauta in
fiserul 'hosts' si se va apela la serverul de DNS 'bind'.
A doua linie specifica utilizarea a mai multor servere de DNS.
Ultimul fisier de editat este '/etc/hosts'. In acest fisier veti introduce IP-urile
si numele calculatoarelor aferente prezente in retea.
In exemplul de mai sus, reteaua include doar un calculator, cu IP-ul
“192.168.0.2”. Pentru a specifica mai multe, introduceti-le mai jos, in
aceeasi sectiune.
Indiferent ca ati utilizat aplicatia de configurare 'netconfig' sau ati editat
manual fisierele de configurare, reteaua va trebui sa fie functionala.
Pentru a verifica daca placa de retea a fost configurata corect, apelati
comanda 'ifconfig'.

Din rezultatul comenzii, reiese ca adaptorul eth0 este configurat cu adresa


IP “192.168.0.2”, netmask “255.255.255.0” si broadcast “192.168.0.255”.

Activarea/dezactivarea adaptorului de retea

Uneori veti fi nevoiti sa activati si sa dezactivati adaptorul de retea. Pentru


a face acest lucru apelati comanda 'ifconfig' astfel:

ifconfig eth0 up – pentru activarea adaptorului


ifconfig eth0 down – pentru dezactivarea adaptorului

Inlocuiti eth0 cu numarul placii de retea pe care doriti sa o activati sau


dezactivati.
Activati adaptorul daca in urma comenzii 'ifconfig', adaptorul de retea nu a
fost gasit.

Activarea serviciului IP_FORWARD

Activarea acestui serviciu este esentiala pentru a utiliza reteaua sub Linux.
Pentru a-l activa, apelati sub directorul '/etc/rc.d' comanda './rc.ip_forward
start'. Pentru a-l opri utilizati './rc.ip_forward stop' iar pentru a afla starea
serviciului apelati './rc.ip_forward status'.

Testarea si monitorizarea retelei

Verificati daca reteaua functioneaza corect astfel:


1. verificati daca adaptorul de retea functioneaza prin comanda 'ping'
2. verificati daca celelalte calculatoare din retea raspund la cererile 'ping'
Sintaxa pentru comanda 'ping' este urmatoarea:
'ping [adresa_IP]'
Daca adresa raspunde, va fi afisat un rezultat asemanator celui din imaginea
de mai jos:

Aceasta indica o conexiune functionala si orice activitate bazata pe traficul


in retea ar trebui sa fie functionala.
In cele ce urmeaza voi prezenta modul de vizualizare al traficului cu
ajutorul utilitarului 'iptraf' prezent in toate distributiile SLACKWARE.
Lansati in executie utilitarul dand comanda 'iptraf' si specificati interfata de
retea pe care doriti s-o monitorizati. In imaginea de mai jos, s-a optat pentru
interfata eth0.
Felicitari ! Acum aveti o retea functionala.
Urmeaza sa va explic cum se realizeaza o conexiune la Internet cu ajutorul
utilitarului “KPPP”.

ATENTIE: Utilizati un hub sau switch pentru inter-conectarea


calculatoarelor Linux in retea. O configuratie directa eth-eth nu va
functiona.

Conexiunea la Internet prin KPPP

Utilitarul 'KPPP' vine insotit cu orice distributie Linux si ajuta la realizarea


unei conexiuni la Internet prin dial-up/linii PSTN (Public Switched
Telephone Networks)
Pasii pe care trebuie sa-i faceti pentru a va conecta la Internet sunt:
configurarea modem-ului, stabilirea numelui ISP-ului si a numarului de
telefon de acces la serviciu, adresa IP (daca este alocata static de catre ISP-
ul dvs), adresa server-ului de DNS al ISP-ului (necesara).
Inainte de toate asigurati-va ca modem-ul instalat este recunoscut de Linux.
Linux cunoaste probleme in detectarea si operatiile cu modem-urile interne.
De aceea, va recomand un modem extern pe interfata seriala sau USB.

Interfata KPPP

Dupa lansarea utilitarului, va aparea urmatoarea fereastra:


Pentru a configura conexiunea apasati pe butonul 'Setup...'.
Urmatoarea fereastra va aparea:

Pentru configurarea contului la ISP apasati butonul “New...”.


Urmatoarea fereastra va va cere modul in care va veti configura parametrii
de conectare si configurare la ISP-ul dvs. Modurile disponibile sunt cu
asistentul KPPP sau prin dialog-uri.
Va recomand utilizarea dialogurilor intrucat ofera o mai mare flexibilitate in
configurarea parametriilor.
Dupa stabilirea modului in care se va efectua configurarea, va aparea
urmatoarea fereastra:
Stabiliti un nume pentru ISP-ul utilizat in campul 'Connection name:'
Numarul de acces telefonic il stabiliti apasand pe butonul 'Add...'
Pasul urmator este sa introduceti adresa IP furnizata de catre ISP in cazul in
care utilizati o adresa statica. In cele mai multe cazuri lasati bifata optiunea
'Dynamic IP address'.
Sub tab-ul Gateway stabiliti Gatway-ul pe care-l apelati pentru a accesa
serviciile de Internet. Nu introduceti nimic aici decat daca acel calculator se
afla in LAN.
Sub tab-ul DNS stabiliti numele server-ului de DNS si adresa IP a server-
ului furnizate de catre ISP. Puteti specifica mai multe adrese de DNS in
cazul in care aveti mai multe.

Configurarea modem-ului

Inainte de a parasi utilitarul 'KPPP' asigurati-va ca modem-ul functioneaza


corespunzator.
Suplimentar, puteti specifica tipul conexiunii la centrala telefonica sau tipul
conexiunii. Aceasta poate fi printr-o centrala analogica sau digitala. Cum se
vor seta aceste lucruri, vor fi explicate in aceasta sectiune.
Pentru configurarea si diagnosticarea modem-ului, reveniti la fereastra
principala 'KPPP' si apasati butonul 'Setup...'. In fereastra ce va aparea,
apelati tab-ul 'Device' dupa cum urmeaza din imaginea de mai jos:
Sub 'Modem device' specificati locatia si descriptorul de fisier
corespunzator modem-ului dvs.
Sub 'Flow control' specificati modul in care modem-ul va comunica cu
exteriorul. Pentru un modem extern, specificati optiunea 'Hardware', altfel
specificati, 'XON/XOFF'.
Pentru a configura mai in amanunt modem-ul, accesati tab-ul 'Modem'.

Pentru a diagnostica modem-ul apasati butonul 'Query Modem...'.


Pentru a seta tipul de conexiune (digitala sau analoga) apasati butonul
'Modem Commands...'
In imaginea de mai sus, este configurat un modem pentru o linie telefonica
digitala. Pentru a configura o conexiune analoga, inlocuiti 'ATDT' din
campul 'Dial string' cu 'ATDP' si dati Ok.

Configurarea monitorului

Probleme ce pot aparea la initializarea interfetei grafice provin de cele mai


multe ori dintr-o configurare defectuasa a monitorului sau a placii grafice.
In aceasta sectiune voi discuta aspecte legate de configurarea monitorului,
urmand ca in sectiunea urmatoare sa discut configurarea placii grafice.
Mai intai va voi prezenta modul de configurare ai parametriilor monitorului
editand fisierul /etc/X11/XF86Config, apoi va voi descrie modul in care
setati monitorul sub KDE.
Deschideti fisierul pentru editare, de preferinta cu editorul 'pico', (pico
[fisier]) dupa cum este afisat in imaginea de mai jos.
Pentru controlul aplicatiei 'pico' veti utiliza secvente de taste:

CTRL+O = salveaza fisierul


CTRL+X = inchide editorul
CTRL+C = renunta la modificarile efectuate
Parametrii ce trebuie editati sunt refresh-ul pe orizontala, refresh-ul pe
verticala si rezolutiile corespunzatoare ratelor de refresh. Optional puteti
denumi monitorul curent.

Pentru editare, cautati sectiunea “Monitor”.


Pentru identificare, denumire monitor, editati intrarea “Identifier” si
stabiliti un nume.
Refresh-ul pe orizontala il setati in “HorizSync” iar cel pe verticala in
“VertRefresh”. Setand acesti doi parametrii, interfata X11 va detecta
automat rezolutia specifica ratelor de refresh introduse.
Pentru a adauga noi reszolutii monitorului, adaugati noi valori ratelor de
refresh separandu-le de celelalte prin “,”.
Salvati fisierul si reporniti interfata grafica.
Setarile ce apar in imagine corespund unuei rezolutii de 1024*768.

Configurarea placii grafice

In aceasta sectiune ma voi axa pe instalarea si configurarea driverelor pentru


placile grafice cu chipset Nvidia, intrucat acestea sunt cele mai des utilizate
pe Linux.
Voi descrie modul in care se seteaza placa grafica pentru a lucra cu interfata
AGP, precum si instalarea driverelor GLX pentru suportul OpenGL.
Inainte de a instala driverele Nvidia GLX (le puteti downloada de pe site-ul
Nvidia), verificati daca aveti suportul pentru AGP activat in kernel.
Driverele Nvidia pot opera fie cu suportul AGPGART din kernel-ul Linux,
fie cu driverele native AGP de la Nvidia. Indiferent ca utilizati suportul din
kernel sau cel Nvidia, performantele vor fi aceleasi.
Dupa ce ati instalat driverele Nvidia, deschideti fisierul
/etc/X11/XF86Config pentru editare dupa cum urmeaza:

Sub sectiunea “Module” verificati daca modulul “glx” este prezent. In


imaginea de mai sus modulul a fost deja inserat in fisier.
Daca nu este prezent, inserati linia 'Load “glx”' in sectiunea “Module”.
Al doilea lucru pe care trebuie sa-l efectuati este sa specificati sistemului
driverele pe care trebuie sa le incarce la initializarea interfetei grafice X11.
Avem mai sus, sub sectiunea “Device”, identificatorul placii grafice,
driverul placii si optional se specifica memoria disponibila pe placa grafica.
In aceasta sectiune specificati driver-ul “nvidia” in loc de “vesa”. In cazul
in care doriti, puteti sa specificati numele producatorului placii grafice.
Pentru a specifica utilizarea interfetei AGP, insertati linia 'Option
“NvAGP” “1”' pentru utilizarea suportului Nvidia AGP si 'Option
“NvAGP” “2”' pentru utilizarea suportului AGPGART.
Urmatorul pas este specificarea ecranului utilizat pentru randarea
imaginilor. Acest lucru se face sub sectiunea 'Screen' cum apare in imaginea
de mai sus.
Setati numele 'nvidia' pentru campul 'Identifier'. Acelasi lucru il specificati
si sub campul 'Device'.
In partea inferioara a imaginii de mai sus a fost setata adancimea culorilor
utilizate pentru interfata grafica. Liniile din imagine au fost comentate, deci
vor fi ignorate de catre sistem. Pentru a specifica adancimea, adaugati linia
'DefaultDepth XX' in sectiunea 'Screen'. 'XX' va fi numarul de biti utilizati
pentru reprezentarea culorilor.
Ultimul pas ce trebuie efectuat este stabilirea numelui server-ului grafic ce
va initializa sistemul grafic.

In partea finala a fisierului se afla intrarea pentru aceasta setare, sub


sectiunea 'ServerLayout' sub campul 'Screen'. Pentru a seta 'nvidia' ca
server, inlocuiti 'Screen 1' cu 'nvidia' astfel incat sa arate in felul urmator:
Screen “nvidia”.

- END -

Incheiere

Daca ati parcurs intreg tutorial-ul sau doar partial si aveti nelamuriri, scrieti-
mi pe adresa indicata in prima pagina si voi incerca sa va raspund in cel mai
scurt timp posibil.
Partea a doua a acestui tutorial va fi postata pe Internet imediat ce o termin.
Daca aveti sugestii sau critici la adresa acestui tutorial, scrieti-mi pe adresa
indicata pe prima pagina.
Imi cer scuze pentru eventualele greseli de ortografie din aceasta lucrare
insa datorita timpului limitat n-am putut sa le corectez.