ntr-o sear din primvara lui 1936, pe cnd aveam paisprezece ani, tata m-a dus la un spectacol de

dans n Kyoto, despre care mi amintesc numai dou lucruri. Primul este c tatl meu i cu mine eram
singurii occidentali din public: veniserm din Olanda cu numai cteva sptmni n urm, aa c nu
m adaptasem nc la izolarea cultural, i o resimeam foarte acut. Al doilea lucru este ct am fost
de ncntat c, dup luni de studiu intensiv, acum nelegeam fragmente de conversaie n limba
japonez. Ct despre tinerele femei japoneze care dansau pe scena din faa mea, nu-mi amintesc
nimic n afara imaginii fulgurante a unor chimonouri viu colorate. Cu siguran nu aveam cum s tiu
c, ntr-un loc i ntr-un timp att de ndeprtat ca New York-ul, aproape cincizeci de ani mai trziu,
una dintre ele avea s-mi devin bun prieten, ca apoi s-mi dicteze extraordinarele ei memorii.