Introducere

De ce să ne ocupăm de istoria instituţiilor şi a practicilor

politice? Măcar de această dată nu există riscul să ne blocăm în faţa
naivei întrebări „la ce foloseşte istoria?”. E clar la ce foloseşte de
vreme ce art. 1, alin 3 al Constituţiei în vigoare face referire la
„tradiţiile democratice ale poporului român”, iar în rândul juriştilor
există o preocupare de a da „conţinut normativ” acestei formule. Or,
fără contribuţia istoricilor nu vor reuşi asta. Nu vor putea stabili
corect ce poate şi ce nu poate fi invocat.
Chiar dacă, în ultimii ani, se observă o oarecare sporire a
atenţiei cercetătorilor pentru istoria instituţiilor politice româneşti,
studiile de până în prezent sunt destul de generale şi puţin preocupate
de: (1) corelarea normelor constituţional-legale cu practicile; (2)
punerea în context a normelor şi practicilor româneşti. Corelarea este
necesară pentru a se putea observa când s-a aplicat legea şi când nu,
când s-au dezvoltat cutume, când au completat ele legea, când au venit
ele în continuarea legii, când i-au suplinit lipsa şi când au încălcat-o.
Simplul fapt că un text a avut o prevedere democratică nu înseamnă
mare lucru dacă ea nu a fost aplicată sau a fost chiar încălcată. La fel,
faptul că textele nu au inclus unele principii pe care noi le considerăm
ca ţinând de „esenţa democraţiei” e puţin important dacă ele pot fi
sesizate în practică. Punerea în context înseamnă punerea în lumina
potrivită a normelor şi a faptelor. Analiza din perspectivă strict
actuală, prin prisma modului în care înţelegem azi lucrurile, creează,
evident, o imagine deformată, dacă nu cu totul falsă. E nevoie de o
comparaţie cu celelalte regimuri ale epocii, cu cele occidentale, la
care românii s-au raportat ca modele, şi cu cele ale ţărilor răsăritene,
aflate în stadii apropiate de evoluţie. Numai prin corelare şi
contextualizare putem reconstitui o imagine cât de cât fidelă a
democraţiei româneşti şi a originalităţii sale.
Prezentarea organizării şi funcţionării guvernului prin
corelarea normelor cu practica şi prin punerea în context (intern şi
internaţional) reprezintă obiectivul acestei lucrări, în speranţa că ea
va putea contribui la crearea unei perspective noi asupra istoriei
5
politice moderne şi contemporane a românilor. Printre istorici se vor
găsi poate unii care să spună că nu este o carte de istorie.
Recunoaştem că demersul nostru – întemeiat pe legislaţia şi gândirea
politico-juridică a epocii – datorează mult ştiinţei politice. Baza este
însă istorică.
Având în vedere complexitatea subiectului şi bucata destul de
mare de timp avută în vedere, evident multe lucruri au rămas deoparte.
Cercetările noastre în materie de istorie a instituţiilor vor continua.
Deşi au deja în spate un deceniu (de aceea, mai multe părţi ale acestui
volum au fost publicate, cu unele modificări, în ultimii doi ani, în
reviste sau volume colective), ne place să credem că ele sunt încă la
început. Deocamdată nu ne-am propus să aducem atât date factuale
noi – uitate însă, da – cât idei noi. Multe dintre ele sunt doar aparent
noi. Ele au fost exprimate şi unele chiar au fost populare cândva, dar
schimbările politico-ideologice dintre timp le-au obturat până aproape
de anihilare.
Una peste alta, vorbind despre guvern şi făcând inevitabil
referiri la diverse aspecte ale vieţii şi gândirii politice, ne-am propus o
relativizare a discursului. Trecutul politic autohton nu trebuie nici
idealizat, nici diabolizat, căci în ambele cazuri devine steril. Nu e
vorba nici de vreo „epocă de aur”, nici de vreo „epocă întunecată”. E
vorba, pur şi simplu, de istoria politică a românilor.

Autorul

6
7