Cenzura noastră de toate zilele – Liviu Antonesei

( ... ) Pe vremea instituţiei specializate în cenzură, se cenzura totul: ziarele şi revistele,

manuscrisele cărţilor, manualele şcolare, cursurile universitare, dar şi afişele pentru spectacole, programele de
sală ale teatrelor şi filarmonicilor, cataloagele pentru expoziţii, etichetele pentru diferite produse, până şi
biletele de tramvai. Tot ceea ce era tipărit în România trebuia să primească de la „direcţia” amintită o viză – se
aplica pe şpalţul textului o mică ştampilă pe care erau săpate magicele litere „BT”, adică „Bun de tipar. ( ... )
E important de menţionat - în ultimii ani, cenzura de partid nu se mai ocupa doar cu tăiatul ,
cu scosul, ci şi cu adăugatul !
Ce trezea atenţia cenzurii ? Mai întâi, anumite domenii, cum ar fi sexualitatea, religia, starea
reală a economiei şi vieţii sociale şi, desigur, orice idee politică nonconformistă. ( ... )
Dar cenzura nu folosea doar liste de persoane interzise, ci şi liste de expresii şi cuvinte
comune interzise. Deloc puţine, de altfel ! ( ... ) ... cuvintele ce puteau evoca degradarea accelerată a nivelului
de trai, extinderea mizeriei economice şi sociale, foametea, frigul din locuinţe, lipsa de medicamente etc. În
poezii, de pildă, chiar dacă evocai firescul „frig al iernii”, nu aveai siguranţa că termenul va trece de cenzură.
La fel se întâmpla cu „întuneric”, „foame”, „sete”, „gheaţă”, „urlet” ( care putea trimite la revoltă, chiar dacă
trimiterea era la un animal ). ( ... )
Limbajul auziv, eliptic ori criptic prin recursul la limbaje tehnice era o bună metodă de a
evita cenzura, dar, din păcate, şi de reducere drastică a numărului de cititori, cel puţin al acestora care să şi
înţeleagă despre ce este vorba. Puteai, de pildă, chiar cita din autori interzişi, dând doar titlul oprei, nu şi
numele autorului. ( ... )
„Cel mai dificil pentru cenzori era însă să-şi facă treaba atunci când era vorba despre
spectacole. Textl era, desigur, cenzurat în prealabil, iar unele piese aparţineau clasicilor şi nu puneau
probleme. Puneau însă spectacolele ca atare ( ... ) Sigur, exista aşa – numita „vizionare” în care echipa de
activişti, cenzori, securişti etc veghea la puritatea ideologică a spectacolului şi scotea replici, cuvinte, scene
întregi. Numai că, în spectacolele propriu – zisă, cum ar fi putut cenzura gesturile actorilor, intonaţiile
acestora, pauzele semnificative dintre cuvinte ? Din acest punct de vedere, cu totul senzaţional mi s-a părut un
spectacol al trupei Divertis din anii 80, pe vremea când se întrerupea mereu electricitatea. Spectacolul începea
pe întuneric cu replica: „Cine a stins lumina ?” iar răspunsul era „E stinsă de la tablou!”. Doar că, în
momentul în care se aprindea lumina mâna actorului era îndreptată spre tabloul lui N. Ceauşescu”
Haz de necaz