Trăsăturile acestea ale spiritului românesc stau într-o continuitate cu deșteptăciunea și mai ales

cu păcăleala. S-ar părea ca păcăleala e ironia întrupata într-o faptă. Totuși, păcăleala are ceva
deosebit de ironic, precum ironia e mai mult decât o păcăleala neîntrupata în fapte. Păcăleala
ține mai mult de genul umorului, stârnește râsul, ironia nu întotdeauna. Ironia are în ea o
malițiozitate, e o mușcătura; ca pune in evidență în mod direct un defect al celui ironizat, pe
când păcăleala lasă altora să tragă concluzia acestui defect.

Nu se poate contesta că românul practică copios ironia. Poreclele ce și le dau în sate este o
dovada incontestabilă, ca și toate caracterizarile și istorisirile hazlii care se pun în circulatie pe
seama mai tuturor locuitorilor din sat, bărbati și femei, tineri și bătrâni. Poporul practica ironia
mai ales împotriva celui leneș și fudul. Fără îndoiala, ironia atestă un ascuțit spirit de observație,
o fina sesizare a oricarei trasaturi ce se abate de la masura cuvenita, un uimitor dar de
caracterizare a acestei abateri prin porecla corespunzătoare.

Nu știu daca mai există popor care să folosească atât de mult poreclele ironice în
caracterizarea personajelor, ca poporul român. Românii se dovedesc în aceasta demni urmași
ai romanilor sau înrudiți sufletește cu ei. Poreclele ironice au devenit nume de familie: Vulpe,
Lupu, Ursu, Bivol, Șchiopu, Stângaciu, Surdu, Flămându etc.

Chiar dacă ironia și mai ales în forma ei de batjocura ia, în cazuri particulare, forme excesive,
golite de umanitate, în general ea nu merge până la ultima cruzime, ci e oprită la o anumită
limită de un sentiment de înțelegere, de mila. Adeseori ironia trece în umor, dacă nu e
amestecată de la început cu umorul; zâmbetul ironic are de la început sau capătă pe parcurs o
notă de îngăduință. Românul râde de slăbiciunea altuia sau de greșeala lui, dar în același timp
sau imediat dupa aceea îl și întelege.Sunt cazuri când ironia este despărțită de umor, și umorul
de ironic. Dar se pare că de cele mai multe ori ele se prezintă amestecate și reciproc atenuate.
Românul se caracterizează printr-o mare fluiditate a stărilor sufletești, în care se succedă
judecăți aspre și iertări, condamnări pripite și elanuri înțelegătoare.

Trebuie vorbit și despre semnificația umorului românesc in el însuși. Fara indoială, umorul
deține un loc important în viața poporului român. El e zambetul aproape permanent în care se
exteriorizeaza spiritul lui. Prin el, românul manifestă o robustețe de spirit nedoborâtă de
greutătile vieții, oricât de mari ar fi ele. El a învatat că greutățile nu sunt mai tari ca forța lui
vitală, ca forța omului în general, că tristețea răsare dintr-o nerăbdare și disperare care
înseamna abdicarea de la viață Umorul a fost și este o formă de luptă și un sentiment de
superioritate a poporului nostru față de greutați.

Umorul stă în strânsă legătura cu luciditatea poporului roman. Luciditatea aceasta nu e tragică,
ea nu descopera sub aparentele dureroase sau teatrale ale vietii o esență problematică sau
amenințată de neant, ci o esență cu mult mai tare. Umorul ușurează relațiile umane nu printr-o
coborâre cinică a partenerilor, ci printr-o punere în relief a umanității simpatice a fiecăruia.
Umorul descoperă și activeaza umanul, și prin aceasta relațiile umane dintre oameni.
Românul e un mare maestru în a descoperi și activa prin umor umanitatea reală. Numai în
cazurile când încercarea de umanizare prin umor nu ajunge ușor la rezultat el recurge la
operația mai aspră, a ironiei, dar tot în scopul descoperirii și activarii umanului.