TRATAREA ȘI PRELUCRAREA NĂMOLURILOR DIN STAȚIILE DE

EPURARE

1. Aspecte generale
Procesul de epurare a apelor uzate, conduce la reținerea și formarea unor cantități
importante de nămoluri ce înglobează substanțe poluante și substanțe inerte.
Procedeele de tratare a nămolurilor sunt foarte diverse și ca urmare nu se pot stabili rețete
și tehnologii universal valabile, ci pentru fiecare stație de epurare trebuie studiate caracteristicile
nămolurilor supuse prelucrării.
La baza tuturor procedeelor de tratare a nămolurilor stau două procese tehnologice
distincte și anume stabilizarea nămolurilor prin fermentare și deshidratarea nămolurilor. Între
aceste două procedee principale pot apărea diverse variante sau combinații de procedee a căror
aplicare se face diferențiat în funcție de condițiile locale, cantitatea și calitatea nămolurilor,
existența unor terenuri pentru amplasarea instalațiilor și platformelor de uscare și depozitare, sau
destinația nămolurilor etc.
Clasificarea procedeelor de tratare a nămolurilor se poate face după mai multe criterii și
anume:
- criteriul reducerii umidității;
- criteriul diminuării componentei organice;
- criteriul costurilor de prelucrare.
În tabelul 1 este prezentată o clasificare după primul criteriu, cel al reducerii umidității
care permite îmbinarea diferitelor procedee în schemele tehnologice ale stațiilor de epurare:

Tabelul 1 [1]

1
 Procedeele menționate în prima grupă se consideră ca fiind de fapt o etapă de pretratare a
nămolurilor în vederea reducerii într-o limită mai redusă a umidității, dar pot apărea modificări a
structurii nămolului.
În a doua grupă sunt cuprinse procedee de deshidratare naturală: mecanică, cu o reducere
semnificativă a umidității nămolurilor. Procedeele din această grupă, de regulă se combină cu
cele din prima grupă de procedee.
În a treia grupă de procedee sunt incluse procedeele care conduc la reducerea avansată a
umidității nămolului (până la o umiditate de 25%) unele dintre ele constituind chiar soluții finale
de prelucrare.
Din ultima grupă fac parte procedeele de prelucrare finală care trebuie să asigure fie
reintegrarea nămolului în mediul înconjurător fără al polua, fie valorificarea potențialului de
fertilitate în agricultură.
În urma analizei tabelului de mai sus putem concluziona că procedeele de prelucrare
conduc la obținerea următoarelor tipuri de nămoluri sau reziduuri:
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob);
- nămol deshidratat (natural sau artificial);
- nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare fizico-chimică sau compostare);
- nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compușilor toxici;
- cenușă, rezultată din incinerarea nămolurilor.
În mod normal în prezent, nămolurile proaspete din stațiile de epurare urbane, sunt
prelucrate în prealabil prin fermentare anaerobă (obținându-se biogaz), după care urmează
procesele de deshidratare naturală sau artificială și în final valorificarea lui în agricultură, ca
fertilizator, dar numai dacă corespunde din punct de vedere bacteriologic. Prin fermentare
anaerobă are loc și o mineralizare a substanțelor organice, care devin inofensive fără de mediu și
se obține biogaz de fermentație. În cazul stațiilor de epurare de mici dimensiuni, pentru
reducerea costurilor investiționale, se recomandă utilizarea fermentării aerobe [1].

2. Formarea şi caracteristicile nămolurilor

Epurarea apelor uzate, în vederea evacuării în receptorii naturali sau a recirculării,
conduce la reţinerea și formarea unor cantități importante de nămoluri ce înglobează atât
impuritățile conţinute în apele brute, cât și cele formate în procesele de epurare.
Schemele tehnologice aplicate pentru epurarea apelor uzate industriale și orășeneşti, din
care rezultă nămoluri se pot grupa în două mari categorii: cele privind epurarea mecano-chimică
și cele privind epurarea mecano- biologică [1].

2
 În fig. 1 și 2 se prezintă principalele surse de nămol în cadrul schemelor de epurare
menţionate:

Fig. 1 Surse de nămol din staţia de epurare mecano-biologică [1]

Din punct de vedere fizic, nămolurile provenite din epurarea apelor uzate se consideră
sisteme coloidale complexe, cu compoziții eterogene, conţinând particule coloidale, particule
dispersate, agregate, material în suspensie etc., având un aspect gelatinos şi conţinând foarte
multă apă. Din punct de vedere tehnologic, nămolurile se consideră ca fază finală a epurării
apelor, în care sunt înglobate produse ale activității metabolice, materii prime, produşi
intermediari şi produse finite ale activității industriale.
Principalele tipuri de nămol ce se formează în procesele de epurare a apelor uzate sunt:
- nămol primar, rezultat din treapta de epurare mecanică;
- nămol secundar, rezultat din treapta de epurare biologică;
- nămol rnixt, rezultat din amestecul de nămol primar şi după decantarea secundară, obţinut
prin introducerea nămolului activ în exces în treapta mecanică de epurare;
- nămol de precipitare, rezultat din epurarea fizico-chimică a apei prin adaos de agenţi de
neutralizare, precipitare, coagulare - floculare.
După stadiul lor de prelucrare în cadrul gospodăriei de nămol, se pot clasifica:
- nămol stabilizat (aerob sau anaerob);
- nămol deshidratat (natural sau artificial);
3
 - nămol igienizat (prin pasteurizare, tratare chimică sau compostare);
- nămol fixat, rezultat prin solidificare în scopul imobilizării compuşilor toxici;
- cenuşa. rezultată din incinerarea nămolului.
Clasificarea nămolurilor după compoziţie:
- nămoluri cu compoziţie predominant organica ce conţin peste 50% substanţe volatile în
substanţa uscată şi care, de regulă, provin din epurarea mecano-biologică;
- nămoluri cu compozitie predominant anorganic! ce conţin peste 50% din substanţa uscată
şi care de regulă, provin din epurarea fizico-chimică [1].

Fig. 2 Surse de nămol din staţia de epurare mecano – chimică [1]

3. Caracteristicile fizice ale nămolurilor

Principalele caracteristici fizice care prezintă interes în procesele de prelucrare a
nămolurilor sunt următoarele:
A. Culoarea și mirosul care furnizează primele informțtii asupra stării nămolului.
Nămolurile proaspete din decantoarele primare sunt de culoare cenușiu deschis și au un
miros aproape imperceptibil. Ele conțin resturi menajere și intră ușor în fermentație și produc
gaze cu mirosuri neplăcute (hidrogen sulfurat). Nămolurile biologice din decantoarele secundare
reținute după procesul de trecere a apei uzate prin filtrele biologice au o culoare maronie, iar la
cele de după bazinul de tratare biologică cu aerare (nămolul activat), culoarea acestora variază de
la galben brun, brun cenușiu până la brun închis, în funcție de speciile bacteriene predominante.

4
 Mirosul nămolului activat proaspăt, bine aerat, este un miros slab, de humus; nămolul
activat începe să miroasă a substanță organică în descompunere numai în cazul în care
concentrația de oxigen din apă este insuficientă pentru a menține condiții aerobe de procesare,
sau forma bazinelor permite acumularea nămolului activat în locuri lipsite de o bună oxigenare
(de ex. în colțurile bazinului de aerare, marginea decantorului secundar etc). Nămolurile care au
fermentat complet au o culoare neagră datorită sulfurii de fier și miros de gudron.
B. Umiditatea sau conținutul de apă variază în limite foarte largi, în funcție de natura nămolului
(mineral sau organic), de treapta de epurare din care provine (primar, secundar, de precipitare
etc).
C. Greutatea specifică a nămolului depinde în mare măsură de greutatea specifică a materiilor
solide pe care le conține, de umiditatea lor și de proveniența nămolului din cadrul stației de
epurare, în sensul că nămolul primar brut are o greutate specifică de 1,004- 1,010 t/m3, nămolul
activat în exces are valori mai mici, în jur de 1,00 t/m3 și după îngroșare, 1,003 t/m3.
D. Filtrabilitatea este o proprietate importantă a unui nămol și reprezintă proprietatea acestuia de
a ceda apa prin filtrare și se exprimă, cantitativ, prin rezistența specifică la filtrare și coeficientul
de compresibilitate (s).
E. Puterea calorică a nămolului variază în funcție de conținutul în substanță organică (substanțe
volatile) [1].

4. Caracteristicile chimice ale nămolurilor

A. Valoarea pH-ului variază pe parcursul desfășurării procesului de fermentare metanică a
nămolului, dar trebuie să fie cuprins între 7 - 7,5 ; adică un proces slab alcalin.
B. Substanțe solide totale. Nămolurile conțin, în medie, peste 90% apă, restul fiind substanțe
solide care, din punct de vedere chimic, pot fi substanțe minerale și substanțe organice (volatile).
Determinarea compușilor de natură organică (volatilă) din reziduul fix, obținut după
uscarea unei probe de nămol la 105 °C, se face prin calcinarea acesteia la temperatura de 550 °C.
Un nămol primar conține 95 - 97% apă și 3- 5% substanță solidă, din care circa 70% reprezintă
partea volatilă (V). Dacă acest nămol este apoi fermentat, partea organică se reduce cu 40 - 50%,
iar partea minerală (M) crește cu 60 - 65%.
C. Fermentabilitatea. Această proprietate a nămolurilor se determină prin analiza fermentării
unui nămol proaspăt în amestec cu nămol bine fermentat, respectiv, două părți nămol proaspăt și
o parte nămol fermentat. Acest amestec de nămol este urmărit timp de circa 30 zile. Pe parcursul
experimentului, se determină cantitatea și compoziția gazului produs, cantitatea de acizi volatili
și pH-ul.
Substanțele organice din nămolurile proaspete se apreciază ca fiind cuprinse între 60 -
80% din cantitatea totală de substanță uscată, fapt ce conduce la apariția unor dificultăți în ceea
ce privește uscarea nămolurilor.
D. Metale grele și nutrienți. Conținutul de nutrienți (N, P, K) prezintă o importanță deosebită
atunci când se are în vedere valorificarea nămolului ca îngrășământ agricol sau ca agent de
condiționare a solului. De asemenea, utilizarea în agricultură a nămolului este condiționată de

5
prezența și de cantitatea de metalele grele (cupru, cianuri, arsen, plumb etc), care au un grad
ridicat de toxicitate și se acumulează în sol. Dacă nămolul urban conține cantități reduse de
metale grele, în general sub limitele admisibile, nămolul rezultat din epurarea în comun a apelor
menajere cu cele industriale, în funcție de profilul industriei, poate duce la creșterea concentrației
de metale grele din nămol și ca urmare se impune analiza chimică periodică a nămolurilor [1].

5. Caracteristici biologice şi bacteriologice

Nămolurile proaspete (primare și secundare) prezintă caracteristici biologice și
bacteriologice asemănătoare cu cele ale apei supuse epurării, cu menţiunea că diminuarea lor în
fază apoasă se traduce cu o concentrare în faza solidă.
Diferitele procedee de prelucrare a nămolului, conduc și la diminuarea potenţialului
microbiologic al nămolului și în mod deosebit al potenţialului patogen. În cadrul unor procedee
de prelucrare se creează condiţii de dezvoltare a microorganismelor capabile să transforme unele
substanţe prezente din nămol în substanţe utile sau neutre în raport cu mediul înconjurător.
Astfel, în bazinul de fermentare anaerobă se dezvoltă microorganisme capabile de mineralizarea
materiilor organice care realizează și o reducere relativă a potențialului patogen. În procesul de
compostare, prin procese biochimice complete se produce o humificare a materiei organice, iar
datorită temperaturii se produce și o dezinfecție a nămolului. Nămolurile rezultate din epurarea
unor ape uzate industriale cu potenţial patogen ridicat (ferme de animale, tăbăcării, abatoare etc)
trebuie prelucrate în mod corespunzător. Unele categorii de ape uzate ce nu prezintă un mediu
prielnic de viață pentru microorganisme (pH acid, prezenţa unor metale toxice etc.) conduc la
formarea de nămoluri fără potenţial patogen [2].

6. Procedee de prelucrare a nămolului

Procesele de prelucrare a nămolurilor sunt multiple şi variate, în funcție de provenienţa şi
caracteristicile lor, dar şi în funcţie de modul final de evacuare.
Clasificarea proceselor de prelucrare se poate face după diferite criterii, cum ar fi
reducerea umidității, mineralizarea componentei organice etc.
6.1. Îngroşarea nămolului
Această metodă constituie cea mai simplă și larg răspândită metodă de concentrare a
nămolului, având drept rezultat reducerea volumului și ameliorarea rezistenței specifice la
filtrare. Gradul de îngroșare depinde de mai multe variabile, dintre care mai importante sunt:
tipul de nămol (primar, activat, fermentat etc), concentrația inițială a solidelor, temperatura,
utilizarea agenților chimici, durata de îngroșare etc. Prin îngroșare, volumul nămolului, pe seama
apei eliminate, se reduce de circa 20 ori față de volumul inițial, în schimb îngroșarea este
eficientă până la o concentrație de solide de 8 -10%.
Îngrosarea se poate realiza prin decantoare – îngroșătoare gravitaționale, flotare sau
centrifugare etc.
Îngroșarea gravitațională se realizează în decantoare verticale (pentru stații mici) sau
decantoare radiale.

6
 Gradul de îngroșare depinde de durata procesului și de înălțimea coloanei de apă
(adâncimea bazinului) din decantor. Pentru a evita apariția unor procese de fermentație a
nămolului proaspăt a căror gaze afectează calitatea procesului de îngroșare, adâncimea apei la
perete nu trebuie să depășească 2,0. Panta radierului este mai mare față de cea a decantoarelor
obișnuite, iar podul raclor este echipat cu o serie de bare metalice care se deplasează lent, cu o
viteză de 1,0 rot/h, dirijând nămolul spre conul de colectare centrală, de unde apoi se extrage. În
figura 3 este prezentat un îngroșător de nămol.
În vederea dimensionării îngroșătoarelor de nămol se urmăresc două aspecte, fie
dimensionarea se bazează pe experiența deja acumulată, fie se fac teste experimentale de
laborator asupra nămolurilor care urmează a se îngroșa.

Fig.3. Îngroșător radial de nămol [3]

Îngroșarea prin flotare se aplică pentru suspensii care au tendința de flotare și sunt
rezistente la compactare prin acțiunea gravitațională. Se aplică procedeul de flotare cu aer
insuflat sub presiune, care prin destindere la presiunea apropiată de cea atmosferică, elimină bule
fine de aer care se atașează flocoanele.
Îngroșarea prin centrifugare se recomandă pentru nămolul activat în exces, atunci când nu
se dispune de spațiu pentru executarea de decantoare – îngroșătoare [3].

6.2. Fermentarea nămolului

Fermentarea nămolului, în vederea unei prelucrări ulterioare sau a depozitării se poate
realiza prin procedee anaerobe sau aerobe - primele fiind cel mai des folosite. În procesul de
fermentare, materialul organic este mineralizat, iar structura coloidală a nămolului se modifică.
Nămolul fermentat poate fi mai uşor deshidratat, cu cheltuieli mai mici decât în cazul nămolului
brut.
Fermentarea anaerobă a nămolului:
Prin fermentare anaerobă se înțelege procesul de degradare biologică a substanțelor
organice din nămoluri, prin activitatea unor populații bacteriene, care în anumite condiții de
mediu (pH, temperatură, etc) descompun materiilor organice din nămol prin procese de oxido –

7
reducere biochimică în molecule simple de CH4, CO, CO2 și H2, care formează așa numitul gaz
de fermentație sau biogaz și care are o putere calorică medie de circa 5.000 kcal/Nm3.
Procesele biochimice și microbiochimice ce stau la baza degradării materiilor organice
sunt extrem de complexe și încă insuficient cunoscute, această situație datorându-se
necunoașterii complete a modului de degradare (mineralizare) a compușilor organici complecși
și insolubili. Acest proces este numit de unii, proces de condiționare a nămolului, având în
vedere și modificările structurale. În același timp, prin fermentare sunt distruse parțial și unele
bacterii patogene, restul bacteriilor nu se pot distruge decât prin pasteurizare.
Cinetica fermentării anaerobe se desfășoară sub influența a două grupe principale de
bacterii care trăiesc în simbioză în același mediu fizic și chimic respectiv bacterii anaerobe și
aerobe, care transformă, prin hidroliză, substanțele organice complexe (hidrații de carbon,
proteine, grăsimi) în substanțe organice mai simple (acizi organici inferiori, alcooli etc.) cu
ajutorul enzimelor extracelulare. În continuare aceste substanțe sunt sursa de hrană pentru
moleculele mai simple, care cu ajutorul enzimelor intracelulare sunt transformate în compuși
simpli și inofensivi mediului: metan, dioxid de carbon etc.
Rezultă că fermentarea anaerobă este un proces complex care se desfășoară în două faze:
 faza de lichefiere;
 faza de gazeificare.
În prima parte a stadiului nemetanogen (hidroliza), celulele mai mari ale biopolimerilor,
ce formează substanța organică din nămol, sunt transformate (lichefiate) în unități mai mici,
permeabile membranelor celulelor microorganismelor. În a doua parte a acestui stadiu de
fermentare (acidogeneză), moleculele mici solubile obținute în faza de hidroliză sunt
transformate prin mecanisme variate dependente de structura compusului și de microorganismul
implicat, în acizi grași volatili - AGV (acetic, lactic, propionic etc), compuși neutri (etanol), gaze
(CO2 și H2S, amoniac) și apă. Microorganismele care participă la faza de acidogeneză au un timp
de generare foarte scurt în comparație cu cele specifice fazei metanogene.
În subfaza de acetogeneză are loc, sub acțiunea bacteriilor acetogene, transformarea AGV
în acid acetic, hidrogen molecular și dioxid de carbon.
Hidrogenul ce apare în procesul de metanogeneză nu este detectabil decât foarte rar,
deoarece el este rapid și preferențial oxidat de bacteriile metanogene cu reducerea gazului CO2 la
CH4 și apă. Dacă H2 nu este oxidat pe această cale, atunci se va acumula un amestec de produși
intermediari care pot inhiba descompunerea și utilizarea substratului prin modificarea pH-ului.
În cazul fermentării aerobe, microorganismele care catabolizează aceste transformări, vor
consuma în întregime energia continuță în substanța organică și o vor transforma în căldură,
precum și în energia necesară înmulțirii microorganismelor. Energia termică nu poate fi utilizată
tehnic decât în cazuri cu totul particulare și aceasta duce la creșterea entropiei lichidului
prelucrat. De asemenea, biomasa în exces va trebui prelucrată și reintrodusă în circuitul natural.
La început procesului, viteza de fermentare și de producere a biogazului este mică dar
apoi crește, pentru ca la sfarșitul procesului să descrească din nou, atunci cand producția de gaz
se apropie de valoarea limită.

8
 Durata minimă care trebuie avută în vedere este de 12 zile. Forma acestei curbe este
asemănătoare cu cea a dezvoltării bacteriilor care participă la proces. În cazul experimentărilor
efectuate în condiții dinamice (cu alimentare continuă) se poate evita timpul de pornire (de
amorsare a procesului) prin folosirea de nămol inoculat cu bacterii metanogene sau prin
amestecul nămolului proaspăt cu cel fermentat, adică prin recircularea nămolului din instalația de
producere a biogazului [2].

Fermentarea aerobă a nămolului

Acest proces constă, ca şi fermentarea anaerobă, dintr-un proces de degradare biochimică
a compuşilor organici uşor degradabili.
Fermentarea aerobă se realizează în practică prin aerarea separată a nămolului (primar,
secundar sau amestec) în bazine deschise. Echipamentul de aerare este acelaşi ca şi pentru
bazinele de nămol activ. Fermentarea aerobă a nămolului se recomandă mai ales pentru
prelucrarea nămolului activ în exces, când nu există treaptă de decantare primară, sau când
nămolul primar nu se pretează la fermentare anaerobă. Avantajele procedeului sunt:
- exploatare simplă;
- lipsa mirosurilor neplăcute;
- igienizarea nămolului (reducerea numărului de germeni patogeni) şi reducerea cantității
de grăsimi.
Dintre dezavantaje se semnalează, mai importante, consumul de energie pentru utilajele
de aerare proprii, comparativ cu fermentarea anaerobă care produce şi gaz de fermentare [1].

6.3. Condiţionarea nămolului

Aducerea nămolurilor primare, secundare sau stabilizate în categoria nămolurilor uşor
filtrabile se realizează, în principal, prin condiţionare chimică sau termică. Se pot obține, teoretic,
rezultate satisfăcătoare şi prin adaos de material inert (zgură, cenuşi, rumeguş etc.), dar acest
procedeu prezintă dezavantajul de a creşte considerabil volumul de nămol ce trebuie prelucrat în
continuare.
Condiţionarea chimică:
Conditionarea nămolului cu reactivi chimici este o metodă de modificare a structurii sale,
cu consecință asupra caracteristicilor de filtrare. Agenţii de condiţionare chimică a nămolului se
pot grupa în trei categorii:
- minerali: sulfat de aluminiu, clorhidrat de aluminiu, clorură ferică, sulfat feros, oxid de calciu,
extracte acide din deşeuri;
- organici: polimeri sintetici (anioni, cationi sau neionici), produşi de policondensare sau
polimeri naturali;
- micşti: amestec de polimeri sintetici cu săruri minerale sau amestec de coagulanţi minerali.
Reactivii anorganici cei mai des utilizaţi pentru condiţionarea nămolului sunt clorura
ferică şi varul, fiecare având un câmp de acţiune propriu. Sulfatul feros este mai economic, dar

9
are o acţiune corozivă. Sărurile de aluminiu, în special clorhidratul de aluminiu, sunt eficiente,
mai puţin corozive, dar costul este mai ridicat.
Dintre polimerii organici, cei cationici se pot utiliza singuri, iar cei anionici şi neionici, în
asociere cu alţi coagulanţi minerali. În general, dozele de polimeri organici sunt mult mai reduse
decât la cei minerali, dar costul este încă ridicat. Alegerea coagulantului şi doza optimă se fac pe
baza încercărilor experimentale de laborator, întrucât alegerea depinde de provenienţa nămolului,
compoziţia sa chimică, gradul de dispersie, tehnologia de deshidratare ce urmează a se aplica etc.
Pentru fiecare tip de nămol şi pentru fiecare coagulant, floculant sau amestec, se
stabileşte doza optimă pe cale experimentală.
Condiţionarea termică:
Acest mod de condiţionare se realizează la temperaturi de 100-200°C, presiuni de 1-2,5
atm şi durate de încălzire până la 60 min, depinzând de tipul şi caracteristicile nămolului şi de
procesul utilizat. Părţile principale ale unei instalaţii de condiţionare termică sunt: reactorul, în
care se realizează tratarea nămolului la temperaturi mentionate mai sus; schimbătorul de căldură,
în care nămolul proaspăt este preîncălzit ' de nămolul tratat; boilerul pentru prepararea aburului
necesar ridicării temperaturii în reactor şi decantorul de nămol tratat.
Avantajele principale ale condiţionării termice sunt: lipsa mirosurilor neplăcute în timpul
condiţionării, condiţionare fără adaos de substanţe chimice şi sterilizarea nămolului.
Alte procedee de condiţionare:
Condiţionarea prin îngheţare produce un efect similar cu condiţionarea termică. La
temperaturi scăzute, structura nămolului se modifică, iar la dezgheţare cedează cu uşurință apa.
Condiționarea cu material inert trebuie analizată pentru anumite tipuri de nămol şi surse
de materiale inerte locale, fie pentru creşterea puterii calorice a nămolului (în cazul incinerării),
fie pentru valorificarea nămolului (agricolă, ameliorarea solului, redare în circuitul agricol) [3].

6.4. Deshidratarea nămolului

În scopul prelucrării avansate sau eliminării finale, apare necesitatea reducerii
conținutului de apă din nămol pentru diminuarea costurilor şi volumelor de manipulat.
În cazul staţiilor mici de epurare (debite mici de nămol), deshidratarea se poate realiza
prin procedee naturale (platforme pentru uscarea nămolurilor sau iazurilor de nămol) în cazul în
care se dispune de spaţiu şi sunt asigurate condiţiile de protecţie ale mediului înconjurător
(protecţia apelor subterane, aşezărilor umane, aerului etc).
Metodele mecanice de deshidratare sunt larg aplicate pentru diferite tipuri de nămol
(nămol brut, fermentat, de precipitare etc). Pentru a obţine o separare eficientă a fazelor se
impune condiţionarea prealabilă a nămolului.
Deshidratarea naturală pe platforme de uscare a nămolului este larg utilizată, având în
vedere simplitatea construcţiei şi costul redus de exploatare.
Platformele de uscare sunt suprafețe de teren îndiguite în care se depozitează nămolul.
Dimensiunile platformelor de uscare sunt alese în funcţie de metoda adoptată pentru evacuarea
nămolului deshidratat. Când evacuarea nămolului se face manual, lățimea patului nu trebuie să

10
depășească 4 m; evacuarea cu mijloace mecanizate permite o lățime de până la 20 m. Lungimea
platformelor de uscare este determinată, în principal, de panta terenului şi nu trebuie să
depășească 50 m. Platformele pot fi aşezate pe un strat de bază permeabil sau impermeabil.
Stratul de drenaj permeabil se execută din zgură, pietriş sau piatră spartă cu o grosime de 0,2-0,3
m (stratul de susţinere), peste care se aşează un strat de nisip sau pietriş mai fin, cu o grosime de
0,2 - 0,6 m. În stratul de susţinere se îngroapă tuburile de drenaj pentru colectarea apei drenate.
Deshidratarea mecanică pe vacuum-filtre este procedeul tehnic cel mai larg utilizat în
prezent pentru drenajul artificial al apei. Forma constructivă a vacuum-filtrelor poate fi diferită
(cu disc, taler sau tambur), vacuum-filtrele cu tambur fiind cele mai utilizate pentru deshidratarea
nămolurilor provenite din epurarea apelor uzate.
Deshidratarea nămolurilor pe vacuum-filtre prezintă avantajul funcţionării continue (spre
deosebire de filtrele presă) şi a capacității mari de filtrare. Dintre avantaje se pot semnala
degradarea relativ rapidă a pânzelor filtrante, umiditatea destul de ridicată a turtei (70-80%) şi
consum de energie mai mare decât al filtrelor presă.
Deshidratarea mecanică pe flltre presă
Caracteristica principală a acestor utilaje este concentrarea unei mari suprafeţe de filtrare
într-un echipament de dimensiuni reduse.
Filtrele presă pot fi adaptate pentru o gamă largă de suspensii. Există multe variante
constructive de filtre presă, deosebirile principale constând în forma şi modul de funcţionare a
elementelor filtrante.
În aceste instalaţii, nămolul îngroşat sau condiţionat este pompat cu pompe speciale în
camerele filtrului presă. După umplerea camerelor se face deshidratarea prin creşterea presiunii,
în final rămânând în cameră o turtă cu umiditate redusă, chiar sub 40%. Consumul de energie
electrică este de circa 3 kWh/m3nămol.
Durata de deshidratare a nămolurilor pe filtre de presă se calculează pe baza a două
componente esenţiale şi anume tipul de deshidratare propriu-zisă sau timpul de presare şi durata
de încărcare şi descărcare a filtrului sau timpul auxiliar. Timpul auxiliar poate fi egal cu timpul
de presare în cazul filtrelor presă cu încărcare şi descărcare manuală sau mai redus 10-15 min, la
instalațiile moderne [1].
Deshidratarea mecanică prin centrifugare
Utilizarea centrifugelor pentru deshidratarea nămolului rezultat din epurarea apelor uzate
şi-a lărgit aplicabilitatea în ultimii ani, prin realizarea de utilaje cu performanţe ridicate şi
eficienţa bună de deshidratare, mai ales datorită utilizării polimerilor organici ca agenţi de
condiţionare.
Deshidratarea prin centrifugare poate fi definite ca o decantare accelerată sub influenţa
unui câmp centrifugal, mai mare de două ori decât forţa gravitației. Factorii care influenţează
sedimentarea centrifugală sunt aceiaşi ca şi la sedimentarea convenţională. Deshidratarea
centrifugală este influenţată şi de o serie de parametri ai echipamentului, parametri constructivi
ce trebuie aleşi în funcţie de scopul urmărit.

11
 Tendinţa actuală se manifestă către utilizarea centrifugelor cu rotor compact şi
funcţionare continuă. Aceste echipamente se pot grupa în trei categorii, cu domenii specifice de
aplicare:
- centrifuge cu rotor conic, care produc o bună deshidratare şi centrat limpede, dar
neadecvate pentru solide fine;
- centrifuge cu rotor cilindric, care produc, în general, un centrat limpede;
- centrifuge cu rotor cilindro-conic, care produc şi turte bine deshidratate şi centrat
limpede.
Pentru realizarea unui grad înalt de recuperare a solidelor din nămol (centrat limpede) se
poate acţiona prin descreşterea debitului de alimentare, creşterea consistenţei nămolului,
creşterea temperaturii şi creşterea dozei de coagulant. Creşterea gradului de deshidratare a
nămolului se poate realiza prin scăderea debitului de alimentare sau creşterea temperaturii, chiar
şi fără adaos de coagulanţi. În general, turte bine uscate dau centrat mai puţin limpede dacă nu se
are în vedere o conditionare corespunzătoare a nămolului.
Deshidratarea mecanică pe filtru presă cu bandă
Acesta este un echipament construit şi introdus recent pentru deshidratarea nămolului. În
general, se obţin performanţe bune, cu nămoluri având o concentraţie iniţială în solide de circa
4%.
Parametrii de exploatare care influenţează performanţele echipamentului sunt debitul de
nămol, viteza bandei, presiunea şi debitul apei de spălare [1].

6.5.Uscarea
Reducerea avansată a umidității nămolului se poate realiza prin evaporarea forţată a apei,
până la o umiditate de 10-15%, în instalaţii speciale şi cu aport de energie exterioară.
Principalele tipuri de instalaţii utilizate pentru uscarea termică a nămolului sunt:
uscătoare cu vetre etajate, uscătoare rotative şi uscătoare prin atomizare. Pentru calculul
necesarului de căldură ce trebuie furnizată sistemului trebuie să se țină seama, în principal, de
necesarul pentru evaporarea apei din nămol, preîncălzirea materialului, dezodorizarea gazelor
rezultate etc. Întrucât randamentul termic al instalaţiilor nu depășeşte, de regulă, 50%, s-a
calculat că pentru uscarea unui nămol cu umiditate de circa 80%, până la umiditate de circa 10%,
sunt necesare circa 4500 kcal/kg substanță uscată. Pentru reducerea necesarului de căldură se
recomandă deshidratarea prealabilă a nămolului, preîncălzirea aerului admis în sistem şi
recuperarea căldurii reziduale. Deşi procedeul este costisitor şi puţin aplicat, are totuşi o serie de
avantaje legate, mai ales, de valorificarea agricolă a nămolului: produce nămol steril, reduce
considerabil volumul de material datorită îndepărtării apei, necesită suprafeţe de depozitare mici,
este practic neinfluenţat de prezenţa substanţelor toxice sau inhibatoare [2].

6.6. Incinerarea nămolului

Dacă nămolurile rezultate din epurarea unor ape uzate industrial conţin compuşi organici
şi/sau anorganici toxici ce nu permit valorificarea agricolă, depozitarea pe sol sau aplicarea

12
procedeelor de recuperare a substanţelor utile, se face apel la incinerare ca singură alternativă
acceptabilă. În timpul incinerării compuşii organici sunt oxidaţi total, iar compuşii minerali sunt
transformaţi în oxizi metalici ce se regăsesc în cenușă.
Pentru incinerare se recomandă reducerea prealabilă a umidității nămolului brut şi
evitarea stabilizării aerobe sau fermentării anaerobe, care diminuează puterea calorică a
materialului supus incinerării.
Prelucrarea nămolului înainte de incinerare trebuie să conducă la autocombustie. Ţinând
cont de un necesar de 2,6 MJ/kg pentru evaporare şi pierderi de energie de minimum 10%, se
recomandă o umiditate a nămolului la alimentare de circa 50%. Dacă umiditatea este mai mare
sau dacă temperatura de combustie trebuie să fie mai mare de 750°C, pentru a evita degajarea
mirosurilor neplăcute apare necesitatea combustibilului suplimentar.
Toate instalaţiile de incinerare trebuie echipate cu instalaţii de spălare sau filtrarea
gazelor de ardere, până la obţinerea unui conţinut de suspensii (cenuşă) la evacuare de 150-200
g/m3.
Incinerarea nămolului semiplastic, cu putere calorică mică şi conţinut ridicat de apă
impune echipament special, pentru a menţine un raport adecvat suprafață/volum în timpul
combustiei. În acest scop, pentru incinerarea nămolului se utilizează cuptoare rotative cilindrice,
cu vetre multiple sau cu pat fluidizat.
Cuptorul rotativ:
Constă dintr-un cilindru căptuşit cu material refractar, cu axul puţin înclinat față de
orizontală. Nămolul este injectat la capătul amonte şi, în timp ce este ars, este transportat la
cealaltă extremitate prin mişcarea de rotaţie a cilindrului. Pentru a asigura o bună funcţionare a
cuptorului este necesar să se mărunţească materialul, înainte de alimentare, pentru a obţine o
suprafață suficient de mare şi a asigura o distribuție uniformă a acestuia.
Cuptorul cu pat fluidizat:
Constă dintr-un cilindru vertical, echipat cu dispozitive de injectare a aerului la partea
inferioară şi un suport pentru susţinerea stratului de nisip fin care este fluidizat cu ajutorul
aerului insuflat. Nămolul se introduce la partea superioară. Instalaţia de incinerare cu strat
fluidizat cuprinde următoarele faze: pregătirea nămolului (reținerea corpurilor grosiere,
mărunţirea sub 10 mm, deshidratarea mecanică) şi combustia propriu-zisă a materialului la o
temperatură de 600....800°C. Apa din nămol se evaporă, în timp ce substanţa combustibilă se
gazeifică şi arde cu adaos, uneori, de combustibil convențional. Energia necesară unui astfel de
proces este de circa 260 kWh/t material solid.
Cuptorul cu vetre multiple:
Se compune, în esență, dintr-un cilindru vertical din oţel căptuşit cu cărămidă refractară
şi un ax central, care se roteşte cu 1 rotaţie/minut şi pe care se montează brațele de agitare.
Părţile axului şi agitatorului din zona de combustie trebuie să fie confecţionate din materiale
rezistente la temperaturi ridicate. În acest tip de instalaţie se crează trei zone de combustie: zona
de uscare, zona de combustie şi zona de răcire [2].

13
 Alte tipuri de instalaţii:
Pentru incinerarea nămolului sau altor reziduuri industriale apoase se mai utilizează
instalații de oxidare umedă, instalaţii de piroliză, incinerare prin automatizare etc. Este avantajos
ca incinerarea nămolului să se realizeze împreună cu gunoaiele menajere şi alte reziduuri
industriale, alegându-se tipul de instalaţie în corelaţie cu caracteristicile materialelor. La
incinerarea în comun cu gunoaiele menajere, nămolul trebuie deshidratat până la o umiditate
apropiată de a gunoiului şi adăugat în proporţie de 10-15% (față de gunoi); cele mai multe
instalaţii de ardere sunt dotate cu echipamente pentru recuperarea căldurii [1].

6.7. Valorificarea și evacuarea finală a nămolurilor

Valorificarea nămolurilor nu constituie un scop în sine în epurarea apelor uzate urbane,
ea trebuie considerată numai ca fiind un mijloc de îndepărtare a nămolurilor din zona stațiilor de
epurare, fără a avea un impact negativ asupra mediului.
Nămolul din stațiile de epurare urbane conțin, în afară de gazele de fermentare, unele
substanțe care pot fi valorificate. Unele dintre acestea, cum sunt substanțele hrănitoare pentru sol
și plante și-au găsit o largă utilizare. În schimb, recuperarea de metale și de alte substanțe utile se
aplică în special, la nămolurile provenite din apele uzate industriale.
Valorificarea nămolurilor ca fertilizatori ai solului depinde de procesul de tratare a
acestuia. În plus, nămolul furnizează solului substanțe organice și elemente chimice, cum sunt:
Fe, Mn, Zn, Cu, Mo etc. dar, în același timp, el poate conține și o serie de elemente și substanțe
nedorite, care, depășind o anumită concentrație pot deveni dăunătoare atât pentru sol și plante,
cât și pentru apele de suprafață și subterane. În această categorie intră metalele grele,
microorganismele patogene și compușii organici persistenți.
Azotul total conținut în nămolul proaspăt este de 4,5% în greutate uscată și de 1,13% în
nămolul fermentat, el fiind esențial pentru dezvoltarea frunzelor și tulpinelor plantelor, fosforul
sub formă de acid fosforic, acționează asupra creșterii rădăcinilor plantelor, fiind 2,25% în
nămolul proaspăt și de 0,75% în nămolul fermentat.
Potasiul sub formă de oxid de potasiu (K2O) ajută la formarea clorofilei, iar conținutul lui
în nămol proaspăt este de 0,5% și de 0,25% în nămolul fermentat, exprimate în greutate uscată
față de cea a nămolului proaspăt. Substanțele organice din nămol participă la formarea
humusului cu consecințe favorabile privind capacitatea solului de a reține apa, de a rezista la
eroziune și de a constitui un substrat pentru bacterii. Analizând valorile substanțelor fertilizante
din nămolul proaspăt și cel fermentat, rezultă că nămolul fermentat conține cu 40- 50% mai
puține substanțe fertilizante decât nămolul proaspăt. Folosirea nămolului în agricultură se face
sub formă de nămol lichid proaspăt, nămolul lichid stabilizat aerob, nămol lichid pasteurizat,
nămol deshidratat, nămol compostat, nămol uscat (granule sau pulbere) etc. În toate cazurile
fiind obligatorie analiza compoziției chimice a nămolului, precum și respectarea normelor și
restricțiile ecologice recomandate de agențiile de protecția mediului.
Pentru eliminarea pericolului de infectare a solului, a culturilor, apelor freatice etc, cu
germeni patogeni, ouă de paraziți etc, trebuie luate o serie de măsuri de diminuare a potențialului

14
infecțios. În acest scop, specialiștii consideră necesară o tratare suplimentară a nămolului (lichid
sau deshidratat) în vederea dezinfecției lui recomandând pasteurizarea, iradierea, tratare cu
agenți chimici, compostarea etc.
Pasteurizarea constă în încălzirea nămolului la 80- 900 C câteva minute, înainte sau după
fermentare, utilizând vapori de apă caldă, arzătoare sau instalații cu microunde. Un alt procedeu
de dezinfecție termică îl reprezintă și uscarea nămolului.
Compostarea constituie un procedeu de mineralizare a materiei organice conținute în
nămol cu ajutorul microorganismelor, realizându-se în final un material inofensiv, cu volum și
greutate redusă, ce poate fi utilizat fără dificultăți, din punct de vedere igienic, ca îngrășământ
agricol. Nămolul se pretează mult mai bine la compostare dacă este amestecat cu gunoi menajer
[2].

15
BIBLIOGRAFIE:
[1].https://ro.scribd.com/document/67705430/Atestat-Tratarea-Namolurilor-in-Statiile-
de-Epurare
[2]. https://www.scribd.com/document/84278128/namol
[3]. http://sd.utcb.ro/_upload/content/docs/688_iorgulescu_mihai_-_rezumat_ro.pdf

16